Și-a apărat şi crescut copiii în sfânta credinţă: Evlavioasa Anastasia Şaguna

Să ne aducem aminte de mame vrednice care au urmat exemplul Maicii Domnului şi care au urmărit evoluţia copiilor lor şi buna lor creştere în dreapta credinţă. Un astfel de exemplu a fost şi mama vrednicului de pomenire mitropolit al Ardealului Andrei Şaguna. Insistenţa duhovnicească prin care mame ca aceea a Fericitului Augustin au aşteptat în post şi rugăciune întoarcerea fiului din moarte la viaţă sau ca aceea a Marelui Andrei Şaguna - Anastasia Şaguna -, care a sprijinit demersul fiului său de zidire duhovnicească a Bisericii, sunt pilduitoare şi vrednice de urmat. Emanuel P. Tăvală

Anastasia Şaguna s-a născut în anul 1785, părinţii ei îngrijindu-se să îi ofere o educaţie şi creştere aleasă, în frica lui Dumnezeu, în cinstea şi tăria credinţei strămoşeşti.

Încă de timpuriu se va căsători, iar la vârsta de 18 ani a devenit deja mamă, aducând pe lume pe fratele mitropolitului de mai târziu, care a primit numele de Evreta, după cel al bunicului patern. În anul 1806 a adus pe lume al doilea copil, o fetiţă, ce a primit numele de Ecaterina, iar la finalul lui 1808 a venit pe lume pruncul Anastasiu, fiul lui Naum Şaguna şi al soţiei Anastasia, care s-a născut în 20 decembrie 1808 "şi s-a botezat şi miruit în 28 Decembvrie 1808 prin mine preotul Constantin", după cum a reţinut protocolul botezaţilor de la Mişcolţ.

În priveghere ziua şi noaptea pentru copii

Imediat ce au apărut problemele în activitatea soţului, Anastasia Şaguna priveghea ziua şi noaptea şi se ostenea în toate felurile pentru a-şi putea creşte cât mai bine tinerele odrasle. Atunci când soţul său va accepta să treacă la catolicism din motive de ordin material şi mânat de strâmtorare, Anastasia va începe frumoasa şi înălţătoarea luptă de a-şi apăra copiii, cu toată îndrăzneala şi bărbăţia, veghind ca sufletele lor să nu se despartă nicidecum de credinţa strămoşilor lor. Ea era convinsă de faptul că cea mai sfântă credinţă este aceea în care s-au închinat şi răposat strămoşii şi părinţii săi.

Pentru atingerea scopului său, Anastasia va cere şi va primi ajutorul tatălui său, Mihail. A urmat o luptă acerbă dusă în faţa autorităţilor de către familia Anastasiei Şaguna, pe de o parte, şi arhiepiscopul catolic, pe de altă parte. Tatăl Anastasiei va fi cel care nu va pregeta nici un efort de natură financiară şi nu numai, pentru educaţia nepoţilor săi. Cu toate acestea, şi cu toate că ajunsese să scrie chiar şi împăratului, bunicul şi mama vor fi nevoiţi să predea copiii tatălui pentru a fi crescuţi în legea catolică. Pentru a nu pierde copiii, Anastasia Şaguna îi va duce pe aceştia în casa negustorului Atanasie Grabovski din Pesta, unchiul ei. În aceste condiţii, deşi arhiepiscopul catolic de Mişcolţ şi-a trimis slujbaşi să îi ia pe copii, aceştia nu şi-au putut duce la îndeplinire misiunea. La Pesta, copiii au fost îndrumaţi spre şcoala grecească şi spre biserica "greco-valahă" din oraş, deci într-un mediu curat ortodox.

Mama copiilor se ruga împreună cu toate rudele sale să îi rămână copiii în grija sa, să înveţe religia în care s-au născut, până ce împăratul se va pronunţa asupra cauzei lor. Anastasia va face chiar o întâmpinare spre autorităţile din Pesta, în care explică prezenţa lor acolo şi faptul că în oraşul de pe malul Dunării, copiii se bucură de un mediu propice dezvoltării lor şi specifică faptul că nu au căutat niciodată acolo şcoala şi biserica catolică. Ea cutează a spera că toate vor decurge aşa cum îşi doreşte ea, simţindu-se obligată să încerce toate mijloacele permise pentru a asigura rămânerea copiilor săi în religia strămoşilor lor şi a-i păstra astfel lângă ea.

Ea nu a renunţat nicidecum la luptă, deşi era puţină linişte în viaţa lor, şi era conştientă că doar o rezoluţie a împăratului de la Viena va soluţiona problema. În iunie 1816, ea va călători la Viena, dar nu va reuşi să îl întâlnească pe împărat, deoarece sfetnicii săi erau pe poziţii opuse faţă de cererea mamei, care este sfătuită să îi încredinţeze pe copii în grija arhiepiscopului catolic de Agria. Acest lucru nu se va întâmpla însă fără prezenţa mamei lor, căreia i se îngăduia să fie în preajma copiilor, dar nu la Pesta, ci la Mişcolţ, şi să se îngrijească de trebuinţele lor.

Revenirea copiilor la Biserica Ortodoxă

Deşi a fost pusă în aplicare decizia Sfatului ţării, Anastasia Şaguna a avut chiar şi în aceste condiţii asupra copiilor săi o îngrijire statornică şi cu mult mai hotărâtoare decât ar fi putut avea orice stăruinţă de îndoctrinare catolică. Mitropolitul Andrei Şaguna îşi aducea şi la bătrâneţe aminte cum, în copilărie, în perioada în care era elev al şcolii catolice din Mişcolţ, mama sa îl învăţa acasă învăţăturile Bisericii Ortodoxe şi cum îl trimitea în duminici şi în zilele de sărbătoare la biserica românească din localitate, pentru ridicarea căreia se nevoiseră şi străbunii săi, pentru a duce prescuri şi pomelnice.

Este cu atât mai mare rolul mamei Anastasia care, în împrejurări grele şi neprielnice, a izbutit să-şi apere copiii de a cădea pe urmele tatălui şi care a ştiut să sădească în sufletele lor tinere credinţa şi virtuţile strămoşilor lor.

Deşi educaţi la început în şcoli confesionale catolice, toţi copiii vor declara la maturitate că doresc revenirea în sânul Bisericii Ortodoxe, istoricul Ioan Lupaş spunând chiar că ziua în care Şaguna a exprimat public această dorinţă (29 decembrie 1826) este la fel de importantă ca şi ziua sa de naştere. Rugăciunile neîntrerupte ale Anastasiei n-au rămas fără ascultare, Dumnezeu hărăzindu-i să trăiască şi bucuria izbânzii. În sufletul ei încep să apară nădejdi îndrăzneţe, mai ales în legătură cu viitorul mezinului Anastasiu. Evlavioasa Anastasia îşi simţea inima plină de bucurie mai ales după ce fiul ei a luat decizia de a intra în mănăstire. Era cu atât mai mult împlinită, ştiind pe fiul său închinat cu întreaga lui fiinţă şi viaţă slujirii Bisericii strămoşeşti.

"Mamei îi datorez dragostea de Dumnezeu"

Andrei Şaguna avea o mare recunoştinţă faţă de mama sa, el afirmând în repetate rânduri cu admiraţie deosebită că "mamei mele îi datorez dragostea de Dumnezeu şi credinţa ortodoxă, drumul meu în viaţă (chemarea la preoţie) şi duhul de jertfă care m-a călăuzit în toată opera mea".

Anastasia Şaguna a trecut la cele veşnice în luna ianuarie a anului 1836, la vârsta de 51 de ani. La 17 ianuarie ea a fost înmormântată în cimitirul Kerepesi din Pesta, preot slujitor fiind cunoscutul scriitor Ioan Teodorovici, fiind înhumată în cripta familiei Grabovski, acolo unde îşi vor afla somnul de veci şi fraţii mitropolitului Andrei. Odată ajuns episcop la Sibiu, ca un vrednic şi credincios fiu şi iubitor frate, el va aşeza la mormântul lor o cruce de piatră cu următoarea inscripţie: "Mult iubitei sale mame Anastasia, Preapreţuitului său frate Vreta, Şi dulcei sale surori Ecaterina. Ridică monumentul acesta Andreiu Şaguna, Episcopul Ardealului, 1849".

Din biografia acestei mame jertfelnice, iubitoare şi minunate se remarcă faptul că personalitatea excepţională a marelui mitropolit Andrei Şaguna este legată organic de viaţa şi lupta ei, fiind pentru ierarhul de la Sibiu un exemplu pilduitor, demn de urmat, ale cărei acţiuni şi fapte le va repune în practică odată cu accederea sa în treapta arhierească din Ardeal.

După reînfiinţarea Mitropoliei Ardealului cu sediul la Sibiu, în Senatul României s-au rostit cuvinte foarte frumoase de apreciere şi recunoaştere a meritelor lui Şaguna şi implicit ale maicii sale, care s-a îngrijit de educaţia sa, astfel: "Acel Şaguna, acel episcop astăzi mitropolit, străluceşte ca un luceafăr al Ortodoxiei, care a câştigat naţiunii sale de peste Carpaţi dreptul după care am vărsat lacrimi secole întregi, şi care, în fine, a câştigat pe cel mai mare dintre toate, autonomia Bisericii române de acolo. Toate acestea, prin activitatea sa, prin pietatea sa şi învăţătura clerului şi a poporului, pe care îl păstoreşte cu cuvântul înţelepciunii" (Maria Berenyi, "Originea şi familia lui Andrei Şaguna" 1808-1873 în RT Nr. 1/2009).

Anastasiei Şaguna

de Zoe Apostolescu

Duioasa amintire a

scumpului tău nume

În inimile noastre

mereu, mereu răsună!

Căci ai luptat, o mamă!

În învrăjbita lume

Ca să păstrezi nestinsă credinţa cea străbună.

N-a fost mai de preţ leagăn, prin dulcea lui căldură

Ca sânul tău, la care

copiii ţi-ai crescut.

Duşmanii de-altă lege

să-i smulgă nu putură

Isbindu-se de tine,

ca sabia de scut!

Şi din a lor prigoană,

satanică, haină,

Din zilele umbrite

şi anii vieţii grei,

Azi, în adâncul zării,

se scaldă în lumină

Icoana ta, o maică,

a marelui Andrei!

Tu suflete de veghe! Arhanghelul de pază

Al legii şi-al credinţei!

Din culmile senine

Insuflă-ne virtutea!

Asupră-ne veghează

Neîncetat să mergem

pe-acelaşi drum ca tine.

Sursa: Sf. Andrei Șaguna

Pocăința nu înseamnă renunțarea la bucuria vieții - Arhimandrit Teofil Părăian / Cuvinte pentru tineri

Toată pocăința trebuie făcută cu bucurie. Pocăința se face cu fața spre viitor. Eu nu sunt pentru o pocăință care privește doar în trecut. Noi privim viața în față, mergem înainte. Trecutul e irecuperabil. De aceea, pocăința se face în prezent, cu fața spre viitor, căci ea este, în esența ei, părăsirea păcatului, nu altceva. Eu n-am fost niciodată pentru o pocăință „de penitenciar”, ci totdeauna am îndemnat spre o pocăință senină, cu nădejde, cu bucurie. Și atunci, iată, dacă pocăința e făcută cu bucurie, înseamnă că există o strânsă legătură între pocăință și bucurie, și nu se exclude pocăința, atunci când e de față bucuria.

Gândiți-vă, de exemplu, la fiul risipitor (tare-mi place mie pilda aceasta!) care, atunci când s-a întors, a fost primit de tatăl lui, care l-a îmbrățișat, l-a sărutat, a dat poruncă să se sărbătorească venirea sa, făcând mare ospăț de bucurie. Dacă el s-ar fi pocăit cu tânguire, n-ar fi putut participa la ospăț. Or, tatăl nu i-a cerut nimic.

Ce i-a cerut Domnul Hristos, de pildă, Sfântului Apostol Petru, ca să fie reașezat ca apostol, după ce s-a lepădat de trei ori? A treia zi i S-a arătat deja Domnul Hristos! A pus accent pe iubire - iubirea-i fericire, iubirea-i bucurie! În esența ei, așa cum am spus mai înainte, pocăința este părăsirea păcatului, nu tânguirea pentru păcat. Adică, Dumnezeu nu vrea să fim o ceată de tânguitori, ci vrea să fim oameni care să ne bucurăm de El, de Evanghelia Lui, de cuvântul Lui, de darurile Lui.

(Arhimandrit Teofil Părăian, Iubirea de aproapele – ajutor pentru bucuria vieții, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 63-64)

Sursa: Doxologia

✝) Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României

Athanasie cel Mare - Cuvânt de laudă la Sfântul Apostol Andrei (PG, 28, 1101sau BEPES, vol. 36, p. 303-306)

1. Văzând această strălucită turmă a Duhului și aruncându-mi undița apostolească în marea cu adevărat senină și fără valuri, îmi amintesc de glasul stăpânesc care strigă: „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni”[1]. O, cuvânt cu putere multă! O, cuvinte adeverite prin fapte! O, făgăduință adevărată, ce crește pe zi ce trece! Căci a cui este pescuirea aceasta minunată? Cine este cel ce a adunat acum vestitul acesta praznic, cine altul decât, evident, vestitul între apostoli Andrei! Cel ce a desfășurat mrejele limbii și ale amintirii, ca să umple această sfântă corăbioară cu cârmele apostoliei, îndreptând această arcă spre cer. Și care sunt primele vânaturi? Care sunt prăzile ostenelilor? Cei ce își strălucesc haina sfințeniei prin virtuți. Cei dintâi și-au întins aceste brațe apostolești și pe cei de afară rătăciți i-au vânat la mântuire. Dar deși sărbătorii de față acest mare Andrei ne-a dat prilejurile, totuși întregul sobor al apostolilor se cinstește împreună cu el. Căci pe aceștia harul i-a unit, iar spațiul nu-i desparte. Și dacă cineva ar vrea să laude o cunună cu flori împodobită din pietre de mult preț, din oricare parte și-ar începe laudele, odată cu părțile va admira și întregul. Sau așa cum cineva ar vedea un lanț de aur și ar atinge o verigă și întregul lanț s-ar mișca, la fel și cuvântul mergând către un singur apostol, prin el îi cuprinde pe toți potrivit cuvântului inspirat de Dumnezeu al Sfântului Pavel: „Dacă un mădular se bucură, toate mădularele se bucură împreună cu el”[2]. Ce armonie a mădularelor a mai arătat firea, așa cum harul Duhului Sfânt a unit în armonie dănțuirea apostolilor? Cu adevărat un singur har, cel care a adunat pe apostoli oaste Stăpânului.

2. Vino, așadar, la toți și prin toți pe fiecare să-l admirăm. Andrei, numele bărbăției apostolești, cel dintâi care L-a arătat învățător pe Stăpânul, începutul dănțuirii apostolești, cel ce iute a văzut venirea stăpânească, cel ce a schimbat ucenicia lui Ioan Botezătorul cu învățătura lui Hristos, pecetea cuvintelor Botezătorului. Căci era cel mai încercat dintre ucenicii lui Ioan. La raza sfeșnicului a căutat adevărul Luminii, precum cineva care, în lumini obscure fiind, încearcă să se obișnuiască cu izbucnirile de lumină ale lui Hristos. Dar Ioan, stând în repejunile Iordanului boteza turme, pregătind în ape pocăința drept antidot pentru poruncile lui Moise și cu repejunile Iordanului tăia ascuțișul sabiei lui Moise. Căci pe cei cărora călcarea poruncii moarte le-a născut, pe aceștia Botezătorul, răpindu-i, i-a trimis înainte prin pocăință. Fiindcă încă nu era prezent Cel ce dezlega moartea, prin punerile botezului, moartea se îmblânzea, fără de voie învățând iubirea de oameni prin pocăință. Dar când a fost de față Stăpânul, ascuns fiind de înțelepciunea iconomiei și ascunzându-Și fulgerarea vredniciei în veșmântul de muritor, cunoscându-L Ioan, îndată s-a schimbat din ucenic în purtător de scut, și trăgându-și mâna, propovăduitor al Celui de față s-a făcut. „Iată, mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. Acesta, zice, este Izbăvitorul morții. Acesta este nimicitorul păcatului. Eu sunt trimis vestitor al Mirelui, iar nu mire. Purtător de scut, nu Stăpân, am venit.

3. La aceste cuvinte, cel mai vestit dintre Apostoli, Andrei, străpuns fiind, părăsind pe ucenic, a alergat spre Cel propovăduit. Și primind legământul cuvântului, devine mai ascuțit la limbă decât Ioan și, apropiindu-se de Stăpânul, și-a arătat dorul de chip, părtaș drumului luându-l pe Evanghelistul Ioan. Și amândoi împreună, lăsând sfeșnicul, s-au dus la Soare. Andrei cel dintâi răsad al apostolilor. El a deschis ușile ucenicilor lui Hristos. El a fost cel dintâi care a cules roadele arăturii profetice, care a întrecut nădejdile tuturor. Primul care a îmbrățișat pe Cel așteptat mai presus de toți. Cel dintâi a arătat poruncile legii date la vreme. Cel dintâi care a oprit limba lui Moise nesuferind-o să mai vorbească după Hristos, nu insultându-l pe învățătorul iudeilor, ci preferând în locul celui trimis pe Cel ce trimite. Sau mai degrabă el, cel dintâi, s-a arătat cinstindu-l pe Moise, fiindcă el, cel dintâi, L-a cunoscut pe Cel profețit de Moise. „Profet vă va ridica vouă Domnul Dumnezeul nostru dintre frații voștri ca mine, de El să ascultați”. Se ridică deasupra legii, ascultând legea. L-a auzit pe Moise zicând: „De El să ascultați”. L-a auzit pe Ioan strigând: „Iată, Mielul lui Dumnezeu”. Și pentru dovedirea legii s-a făcut dezertor al legii. Recunoscând pe profetul profețit, îl conduce de mână pe fratele său la marea descoperire. Lui Petru care nu știa îi arată comoara „L-am aflat pe Mesia” după Care tânjim. Pe Cel a Cărui venire am nădăjduit-o, pe Acela să-L răpim acum în contemplare. L-am aflat pe Cel pe care profeticeștile trâmbițe ne-au poruncit să-L așteptăm. A venit vremea pe care harul a propovăduit-o, pe care dorul nădăjduia să o vadă cu ochii. Căci, zice, a găsit Andrei pe fratele lui, pe Simon și împarte cu el comoara vederii. Îl duce de mână pe Petru la Stăpânul. O străină minune! Astfel Andrei se face ucenic și învățător al oamenilor. Și-a început ucenicia învățând pe alții. Răpește vrednicia apostoliei. L-am aflat pe Mesia. O, câte nopți fără somn au petrecut lângă repejunile Iordanului, iar acum pe Cel dorit L-am aflat! N-a șovăit după cuvânt Petru, căci era fratele lui Andrei și cu voință fierbinte s-a grăbit să-și deschidă urechile.

4. Luându-l pe Petru, Andrei l-a adus pe cel părtaș neamului lui la Stăpânul, părtaș făcându-l uceniciei. Aceasta a fost prima ispravă a lui Andrei. A mărit numărul apostolilor, l-a adus pe Petru, ca Hristos să-l afle pe corifeul ucenicilor. Astfel încât Petru, întru mărturisirea prin care s-a aflat mai târziu bineplăcând Domnului, de la Andrei a rodit semințele acestei buneplăceri. Dar schimbul laudelor între ei este în balanță din ambele părți. Căci bunătățile aparțin amândurora și ambii se laudă cu aceleași bunătăți. Câtă bucurie a adus tuturor Petru care a răspuns iute la întrebările Stăpânului și el a rupt tăcerea ucenicilor : „Cine zic oamenii că sunt Eu?”[3] Și ca și când el ar fi fost limba celor întrebați sau ca și cum ar fi grăit prin el toți laolaltă, el singur, mai presus de toți a vorbit: „Tu ești Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu”, printr-un singur cuvânt mărturisind și iconomia, și pe Cel ce iconomisește. O, potrivire a cuvintelor! Căci la cuvintele la care Andrei l-a adus pe Petru, la aceleași cuvinte Părintele cel de sus l-a făcut pe Petru să subscrie, răsunându-le ca un ecou. Căci Andrei zicea: „L-am aflat pe Mesia”. Iar Părintele ceresc i-a sugerat lui Petru să zică: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, dar acestea le-a poruncit să le zică nu numai lui Petru. Spune, o, Petre, întrebat fiind, cuvintele lui Andrei. Arată-te gata să răspunzi Învățătorului. Căci n-a mințit Andrei, zicându-ți: „Pe Mesia L-am aflat”. Dar tu cuvântul evreiesc, mutându-l în Ellada, strigă: „Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu”. Vezi cu câte daruri se împodobește Andrei, chiar de la începutul uceniciei lui?

5. Dar când Mântuitorul, lăsând cetățile, umbla prin pustie, mulțimile oamenilor veneau după El, neputând suferi despărțirea nici măcar pentru puțin. Dar era în pustie lipsă de hrană, și pântecele nu suferea. Iar Mântuitorul, covârșind pustiul, reînnoiește minunea veche, și face iarăși pustiul martor al minunilor săvârșite oarecând în pustiu, și, făcându-i pe ucenici ospătari, le-a poruncit ca din gustarea lor să hrănească mulțimile. Dar soborul ucenicilor îndată s-a tulburat de lipsă și privind unii către alții și neînțelegând ceea ce avea să se petreacă, cu cugete omenești s-au vătămat. Așadar, ucenicii vorbeau altceva unii către alții, vestindu-I lipsa. Dar Andrei, fiind între cei prezenți, mustrându-le necredința, i-a trecut cu vederea, dând Mântuitorului prilejurile minunii. Căci ce zice? „Nu sunt decât cinci pâini și puțini pești”. Ce face, așadar, Mântuitorul? Aduceți-le pe acestea aici. Și mărturisirea lipsei s-a făcut belșug de bunătăți.

6. Căci Mântuitorul, săvârșind deja alte minuni în petrecerea Lui pe pământ, și cu ucenicii petrecând destulă vreme, S-a dus la ceruri. Dar apostolii, străbătând lumea, împrăștiindu-se fiecare în altă parte, au împărtășit lumii șuvoaiele harului. Aici, așadar, acest fericit Andrei, umplând de har Ellada și totodată ținutul barbar, și prin minuni înduplecând neamurile spre credință a fost trimis la cel mai mare luptător al necredinței, mă refer la Ahaia. De unde, pe mulți scriindu-i în ceruri, a fost predat crucii pentru credință. Și a imitat prin felul morții pe Stăpânul, pentru ca, prin comuniunea patimii să arate mărimea dorului. Crucea a fost înfiptă în mijlocul Elladei și Andrei a fost spânzurat pe ea, prin răstignirea lui propovăduind pe Cel răstignit, și prin cuie, crezând cuielor, și prin patimă, mărturisind patima. Aflându-se dincolo de viața această muritoare, prin patima lui, a arătat și mai lucrătoare puterea învățăturii lui. Iar pe cei pe care nu i-a convins vorbind în public, pe aceștia i-a înduplecat ucis fiind. Și pe care nu i-a tras la credință vorbind, pe aceștia i-a pescuit pătimind. Împărțit fiind între cer și pământ, având adică pământul pentru trup, iar de cer fiind moștenit cu sufletul, veghează de sus turmele oamenilor prin tămăduiri și minuni, făcându-i de-a dreapta pe cei de pe pământ. Căci cei de față au odrăslit spicele acelei arături și din acea învățătură au înflorit strugurii credinței. Și voi dascăli ai dreptei credințe v-ați făcut, neguțători ai Împărăției cerurilor ați venit împreună la Cel de Care se minunează cerul. Căci al lui Hristos este cuvântul, prin fericitul Pavel, „dacă rămânem întru El, vom și împărăți împreună cu El”[4]. Lui fie slava în vecii vecilor. Amin.

[1] Mt. 4, 19.

[2] 1 Cor. 12, 26.

[3] Mt. 16,13.

[4] 2 Tim. 2, 12.

Sursa: Doxologia

Prin cele ce se văd

Sfântul Ignatie Briancianinov - Trei cuvinte care alungă tot răul

În vremea încercărilor şi a necazurilor, atunci când inima este înconjurată, împresurată de gândurile îndoielii, puţinătăţii de suflet, nemulţumirii, cârtirii, trebuie să ne silim a repeta adesea, fără grabă, cu luare aminte, cuvintele „Slavă lui Dumnezeu!”.

Cel ce va crede întru simplitatea inimii sfatul înfăţişat aici, şi îl va pune la încercare atunci când se va ivi nevoia, acela va vedea minunata putere a slavoslovirii lui Dumnezeu, acela se va bucura de aflarea unei noi cunoştinţe atât de folositoare, se va bucura de aflarea unei arme atât de puternice şi lesnicioase împotriva vrăjmaşilor gândiţi.

Singur răsunetul acestor cuvinte rostite atunci când năvălesc mulţime de gânduri ale întristării şi trândăviei, singur răsunetul acestor cuvinte rostite cu silire de sine, parcă numai cu gura şi parcă în văzduh, este de-ajuns ca toate căpeteniile văzduhului să se cutremure şi să se întoarcă, fugind.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, traducere de Adrian si Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 52)

Sursa: Doxologia

O ştire extraordinară: Tratamentele pentru cancer nu dăunează copiilor nenăscuți

NationalRight to Life News, 1 octombrie 2015

Un studiu prezentat pe data de 28 septembrie în cadrul European Cancer Congress din Viena și publicat simultan în The New England Journal of Medicine arată că femeile însărcinate diagnosticate cu cancer nu trebuie să amâne tratamentul sau să avorteze.

„Rezultatele noastre arată că frica faţă de tratamentul pentru cancer nu este un motiv de a avorta. Tratamentul pe timpul sarcini nu trebuie amânat şi se poate face chiar şi chimioterapie”, a declarat profesorul Frederic Amant, doctor ginecolog oncolog de la Spitalul Universitar Leuven din Belgia. „De asemenea, studiul arată că bebeluşii suferă mai mult dacă se nasc prematur decât din cauza chimioterapiei, aşa că este de preferat evitarea naşterii premature decât a chimioterapiei”.

Profesorul Amant a mai menţionat: „În multe cazuri, la decizia medicilor, femeilor li s-a provocat naşterea prematură pentru a continua tratamentul după naştere”. Concluzia lui? „Naşterea prematură este o problemă pentru aceşti copii, însă chimioterapia nu este”.

Studiul a fost realizat pe 129 de copii ale căror mame, fiind diagnosticate cu cancer în timpul sarcinii, au fost expuşi chimioterapiei, terapiei cu radiaţii sau ambele şi un grup de 129 de copii născuţi din mame care nu aveau cancer.

Potrivit reporterul Robert Preid de la revista HealthDay, bebeluşi au fost observaţi la 18 luni şi la 3 ani.

„Comparativ cu grupul de control, nu am găsit diferenţe semnificative în dezvoltarea mentală la copiii expuşi chimioterapiei, radioterapiei sau doar a operaţilor”, a declarat profesorul Amant și profesorul Antoni de la spitalul Leewenhoek din Olanda.

De asemenea, nici numărul de cicluri de chimioterapie din timpul sarcinii, care au variat între 1 și 10, nu a influenţat starea copiilor.

Constatările cognitive s-au bazat pe un examen neurologic şi un test numit Scara Bayley pentru Dezvoltarea Copiilor, raportează NewYorkTimes. Peste jumătate dintre mamele copiilor aveau cancer la sân şi 16% cancer la sânge.

Profesorul Peter Naredi, copreşedinte al European Cancer Congress, a declarat: „Aceste ultime rezultate ar trebui să fie liniştitoare pentru femeile însărcinate diagnosticate cu cancer şi care, în mod firesc, sunt îngrijorate în legătură cu calea ce trebuie urmată, nu doar pentru ele cât şi pentru bebeluşii lor”.

Naredi, care nu a fost implicat în studiu, a adăugat: „Deşi este necesară urmărirea pe termen lung a acestor copii, mesajul important în acest moment este acela că doctorii nu doar că trebuie să pornească cât mai repede tratamentul pentru cancer, dar trebuie, de asemenea, să încerce să menţină sarcina cât mai aproape de termen”.

Traducere: Mihaela Bejan

Sursa: Știri pentru Viață

Psih. Dr. Simona Ciobanu - Timpul petrecut în familie / Viața de familie

foto: Marie Andersson Skansen, via Wikimedia Commons

Asculta emisiunea 

EXCESS, PROGRESS & HAPPINESS. DESPRE PILDA BOGATULUI CĂRUIA I-A RODIT ȚARINA

Firește, toate parabolele hristice vorbesc către oamenii din toate veacurile. Termenul lor de valabilitate este nelimitat. Nici nu ar putea fi altfel. Dar parabola “bogatului nesăbuit”, rânduită să fie citită duminica trecută, pare să fie “cu dedicație”, ni se adreseze în special nouă, celor ce trăim în strania eră a mall-urilor, smartTV-urilor și autostrăzilor de mare viteză.

Nouă, (post)modernilor, ne-a “rodit din belșug țarina”. Noi suntem bogații care se bucură de cel mai ridicat nivel de trai, noi avem speranța de viață cea mai mare, noi am eradicat analfabetismul, ciuma și poliomielita, statisticile ne sunt favorabile întru totul. Abundența “roadelor” acestei civilizații este pur și simplu incomensurabilă. Simplu spus, avem tot, absolut tot (iar ce nu avem, se poate comanda pe Amazon, cu livrare rapidă). Dacă am putea-o privi cumva de departe și în detaliu, simultan, lumea noastră ar apărea ca un uriaș siloz ticsit de obiecte în care înotăm. Complexitatea lumii noastre ar șoca orice alt seamăn al nostru, aterizat din oricare altă epocă. Iar el încă n-ar putea vedea decât mulțimea gigantică de obiecte, nu și resorturile ideologice alimentate de ea – acele resorturi care fac ca lumea noastră să ne pară cea mai bună dintre lumi; și exact aceleași resorturi pentru care bogatul din parabolă și-a primit condamnarea.

„Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n'am unde să-mi adun roadele? Şi a zis: Aceasta voi face: Strica-voi hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi-mi voi strânge acolo tot grâul meu şi bunătăţile mele; şi-i voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!... Dar Dumnezeu i-a zis: Nebunule!, în noaptea aceasta îţi vor cere sufletul. Şi cele ce-ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 16-21)

Problema principală a omului din parabolă ne este foarte cunoscută: gestionarea supra-abundenței. Ai din prea-plin, ce faci cu el? Sau, mai bine zis, când ai tot ce ai nevoie, unde pui surplusul de care nu ai nevoie? Și aici apare, clară ca lumina zilei, prima fractură a gândirii personajului biblic: el – ca și noi, (post)modernii – tratează surplusul nu ca pe surplus, ci ca pe ceva de care nu se poate deloc lipsi. De aceea îl și neliniștește, de aici și teribila lui angoasă. Precum și în prototipul consumatorului modern, ceea ce nu e neapărat necesar e tratat ca fiind necesar și mereu insuficient. El – ca și noi – vrea să acumuleze și, apoi (aici e aici!) să se lase îmbibat de satisfacția dulceagă a acumulărilor sale. Pentru el – ca și pentru noi – obiectele nu sunt obiecte, ci, în primul rând, vehicule ale plăcerii și confortului. Iar asta în condițiile în care el – spre deosebire de noi – nu avea, de exemplu, privilegiul tehnologic de a circula cu 150 de kilometri pe oră, înfundat într-un scaun încălzit, cu tapițerie din piele, mângâiat discret de briza climatizării bi-zonale și răsfățat de acordurile unui CD cu muzică de relaxare.

Dar să revenim la parabolă.

Omul, am zis, are mai mult decât poate duce. Imperativul lui – acela de a strânge obsesiv - e imperativul epocii noastre. Însă lui – ca și nouă – îi lipsește simțul proporțiilor: reperul lui existențial e dat din afară, de abundența obiectelor, nu de dinăuntru, de necesitățile lui reale. Supraabundența, pentru că îi este idol, îi e povară.

Desigur, atunci când reperul existenței e dat de exterior, cantitativ, niciodată nu te poți declara satisfăcut. Pur și simplu e întotdeauna loc de mai bine, mai mult, mai repede. When it’s about Progress, sky is the limit. Și nu ai cum să fii posedat de demonul progresului și să fii în același timp rațional. Iată de ce omul din parabolă își propune să facă cea mai lipsită de noimă acțiune: să „strice” hambarele vechi.

Se trece în genere prea ușor peste acest detaliu crucial al pildei: bogatul începe noua sa viață prin a distruge. El nu-și poate afirma noua identitate decât nimicind-o pe cea veche. Bineînțeles, ar fi putut construi niște anexe suplimentare – asta ar fi soluția cea mai rațională. Rațională, da, dar împotriva logicii lui. Căci logica lui e progresistă, iar logica progresistă nu acceptă ruinele*. Dacă vechile hambare ar fi rămas la vedere, o dată cu ele ar fi rămas la vedere și un memento indezirabil: “odinioară ai fost altfel”. Precum în mintea celor care și-au pus la pământ casele bătrânești pentru a face loc unor vile de vacanță roz, noul nu poate să se manifeste plenar decât prin ștergerea prealabilă a urmelor celor vechi. Pe lângă noile hambare/noile vile din BCA & termopan, priveliștea vechilor hambare/vechilor case țărănești e jignitoare și umilitoare, și e cât se poate de clar: progresul nu presupune – cum am putea crede naiv - o înșiruire de adăugiri organice, ci pur și simplu anularea vechilor măsuri. Nu ajusta, nu repara, înlocuiește pur și simplu. E inutil să te îngrijești de ceea ce e vechi, mai bine dai Delete. El, hambarelor. Noi, întregii perspective pre-moderne.

Neavând nici un alt reper din afara obiectelor în mijlocul cărora este scufundat, omul din parabolă se va reifica el însuși**. Imitatio Dei lasă locul unei „imitatio instrumentorum” (Günther Anders). Va ajunge să se asemene și el unui obiect, judecând mașinal, liniar și materialist. Și e interesant cum această nouă viziune – pe care i-o expune entuziast propriului “suflet” - vine în același pachet cu o serie de certitudini atât de tipice nouă:

- certitudinea că fericirea este egală cu lipsa grijilor (don’t worry, be happy!)

- certitudinea unei iminente “eternități” accesibile dublată de un fel de prezent perpetuu (live for now!);

- certitudinea unei iminente stabilități (urmează numai vremuri bune, cu mâncare, băutură, relaxare & all other stuff);

“Când securitatea și confortul sunt atât de răspândite încât ceea ce este esențial nu mai este evident, viața se limitează la ceea ce este periferic, iar realitățile periferice ajung să fie în curând considerate ca fiind esențiale”, scrie Chantal Delsol***. Așadar, prețul acestui ideal „paradisiac” este nimic mai puțin decât orbirea față de lucrurile esențiale. Adică față de cele nevăzute. Bogatul din parabolă pur și simplu își sufocă propria capacitate de a re-cunoaște tainele – ceea ce, chiar dacă pentru noi nu pare, e cel puțin la fel de nebunesc cu a-ți scoate singur ochii.

Alimentându-și sufletul doar cu materie, omul nostru (și zic “nostru” pentru că e întru totul “de-al nostru”) se preface el însuși în materie. Astfel că moartea sa nu o e pedeapsă aplicată din exterior, ci pur și simplu e consecința directă și inevitabilă a obsesiei sale. El devine consumator, implicit devine consumabil.

Acum, mai mult decât în timpul biblic, suntem expuși la ispita subtilă a bogatului căruia i-a rodit țarina. “Cazul” lui este însăși matricea noastră culturală. La fiecare clic pe net ni se propun odihna, hrana și băutura ca scopuri, și nu ca mijloace; ca destinații, nu ca popasuri. Cu fiecare minut de consum TV suntem invitați în infinitul lucios și ermetic al materiei. Și fiecare panou publicitar e o provocare de a strica hambarele vechi, pentru unele mai noi, mai mari, mai updated, mai hi-tech.

Cum spuneam, țarina noastră digitală e plină de roade...

----

*Decât dacă le transformă într-un simulacru al trecutului, apud Jean Baudrillard.

** Günther Anders, Obsolescența omului. Despre suflet în epoca celei de-a doua revoluții industriale, TACT, 2013, p. 64

*** Chantal Delsol, Icarus Fallen: The Search for Meaning in an Uncertain World, ISI Books, 2003, p. 194

Sursa: Porc~Ușor

Partea celor nevăzute în viața noastră - Andrei Pleșu / Credința și cultura azi

Predica la Duminica a XXX-a după Rusalii (Dregătorul bogat - Păzirea poruncilor)

Evanghelia

Luca 18, 18-27

În vremea aceea un om oarecare s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat, zicând: Învăţătorule bune, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? Iar Iisus i-a zis: pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât numai singur Dumnezeu. Ştii poruncile: să nu faci desfrănare, să nu ucizi, să nu furi, să nu fii mărturie mincinoasă; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta. Iar el I-a răspuns: toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. Auzind acestea, Iisus i-a zis: încă una îţi mai lipseşte: vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; apoi vino şi urmează Mie. Dar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Văzându-l că s-a întristat, Iisus a zis: cât de greu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu cei ce au averi! Căci mai lesne este pentru cămilă să treacă prin urechile acului, decât pentru bogat să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Iar cei care au auzit acestea, au zis: atunci cine poate să se mântuiască? Iar Dânsul a răspuns: cele ce nu sunt cu putinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.

Sf. Vasile cel Mare - „Înmulțirea avuției înseamnă împuținarea dragostei”

In Evanghelia aceastei duminici, tanarul dregator, care pazise poruncile si venise sa afle un raspuns mantuitor, se indeparteaza intristat pentru ca nu poate implini cuvantul primit de la Invatatorul cel bun. Sf. Vasile cel Mare, din a carui omilie am selectat cateva pasaje, ne talcuieste ca stapanirea avutiilor sau ravna in a agonisi ne vadesc vinovati de lipsa de dragoste fata de aproapele. Sa luam totusi pilda din nelinistea cea buna a dregatorului, intrebandu-L si noi pe Domnul cum putem sa dobandim viata vesnica, dar sa luptam ca sa ne eliberam de lanturile bogatiei materiale prin dragostea pentru semenii nostri, care este legatura desavarsirii, si sa primim cuvantul lui Hristos sa locuiasca intru noi cu bogatie [Coloseni 3, 14-16]:

„ (…) Scriptura ne-a infatisat sufletul lui oarecum amestecat: pe de o parte vrednic de lauda, iar pe de alta parte, nefericit si foarte deznadajduit. Este vrednic de lauda ca a cunoscut pe adevaratul Invatator, ca, parasind trufia fariseilor, mandria legiuitorilor si ingamfarea carturarilor, a dat acest nume singurului Invatator bun si adevarat; era iarasi vrednic de lauda si ca s-a interesat cum ar putea sa mosteneasca viata vesnica. Dar ceea ce dovedeste ca in adancul sufletului sau nu urmarea adevaratul bine, ci cauta ce place celor multi, este aceea ca, desi a aflat de la adevaratul Dascal invataturi mantuitoare, nu le-a inscris in inima sa, nici n-a implinit cu fapta sfaturile date, ci a plecat intristat, fiind intunecat de patima dragostei de avutie. Aceasta vadeste ciudatenia purtarii sale si dezacordul cu sine insusi.

Il numesti Invatator si nu te porti ca un ucenic? Marturisesti ca este bun si respingi sfaturile ce ti le da? Si doar Cel bun ofera lucruri bune! Il intrebi de viata vesnica, dar arati ca esti cu totul prins de desfatarea vietii de aici! Ce porunca anevoioasa, grea sau peste puteri ti-a dat Invatatorul? A spus: “Vinde-ti averile tale si da-le saracilor!“. Daca ti-ar fi spus sa te ostenesti muncind pe ogoare sau sa infrunti primejdiile comertului pe mare, sau sa ai toate necazurile celor ce fac afaceri, da, atunci ar fi trebuit sa te intristezi, ca porunca ar fi fost greu de implinit; dar daca-ti fagaduieste sa te faca mostenitor al vietii celei vesnice pe o cale atat de lesnicioasa, care nu are nici osteneala, nici sudoare, nu te bucuri de usurinta mantuirii, ci pleci jelind si intristat la suflet si-ti faci nefolositoare toate virtutile pentru care te-ai ostenit pana acum. Daca, dupa cum spui, nici n-ai ucis, nici n-ai desfranat, nici n-ai furat, nici n-ai dat marturie mincinoasa impotriva cuiva, zadarnica ti-e ravna pentru savarsirea acestor virtuti, pentru ca nu adaugi si virtutea ce-ti lipseste, fara de care nu vei putea intra in Imparatia lui Dumnezeu. Nu te-ai bucura oare mult cand ai auzi ca un doctor ti-ar fagadui sa-ti indrepte madularele strambe, fie din nastere, fie din pricina vreunei boli? Negresit! Dar cand marele Doctor al sufletelor vrea sa te faca desavarsit in cele mai de seama virtuti ce-ti lipsesc, nu primesti binefacere, ci te superi si te tanguiesti. E lamurit deci ca esti departe de porunca dragostei de aproapele si fals ai marturisit cand ai spus ca iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. Ca, iata, porunca data tie de Domnul te vadeste cu totul lipsit de adevarata dragoste. Daca ar fi fost adevarat ce spuneai, ca ai pazit din tinerete porunca dragostei si ca ai dat fiecaruia tot atat cat ti-ai dat tie, de unde ai aceasta multime de averi? Ingrijirea celor nevoiasi risipeste bogatia. Daca toti si-ar imparti averile lor si le-ar da celor nevoiasi, atunci fiecare ar primi cate putin pentru indestularea nevoilor sale. Deci, cel care iubeste pe aproapele sau ca pe sine insusi n-ar avea mai mult decat semenul sau. Or, se vede ca tu ai multe bogatii! De unde-s acestea? De acolo ca ti-e mai draga propria-ti desfatare decat ajutorarea celor multi. Da, cu cat iti inmultesti avutia cu atat iti imputinezi dragostea de aproapele. Daca ai fi iubit pe semenul tau, de mult te-ai fi gandit la instrainarea averilor tale; dar asa, averile iti sunt mai lipite de tine decat madularele de trup, iar despartirea de averi te doare mai mult decat taierea celor mai de seama madulare.”

„Daca auzi, bogatule, spunandu-ti-se: „Vinde-ti averile tale si da-le saracilor, ca sa ai merinde pentru desfatarea vesnica!“, pleci intristat; dar daca auzi spunandu-ti-se: „Da-ti averile tale femeilor iubitoare de podoabe, da-le sculptorilor, negustorilor de mobile, mozaicarilor, pictorilor!”, te bucuri ca si cand ai dobandi ceva mai pretios decat averile.”

„Spui ca esti sarac! O spun si eu, ca acela-i sarac, care are nevoie de multe. Poftele voastre nesaturate va fac sa aveti multe nevoi.”

„Pe cine l-a crutat moartea fiindca a fost bogat? De cine s-a indepartat boala fiindca a avut bani? Pana cand aurul va sugruma sufletele, pana cand va fi undita mortii, pana cand va fi momeala pacatului? Pana cand bogatia va fi pricina razboaielor, pentru care se fauresc arme si se ascut sabii? Din pricina bogatiei, rudele nu mai tin seama de rude, fratii se uita cu ochi ucigasi la frati. Din pricina bogatiei, pustiile sunt pline de ucigasi, marea de pirati si orasele de calomniatori. Cine-i tatal minciunii? Cine-i facatorul actelor false? Cine-i parintele juramantului fals? Nu-i oare bogatia? Nu-i ravna dupa bogatie? Pentru ce, oamenilor, va supuneti voi insiva la chinuri? Cine a prefacut bunurile voastre in arme impotriva voastra? Banii v-au fost dati sa va ajute sa traiti, si nu sa va ajunga povara de pacate. Bogatia v-a fost data sa va puteti rascumpara sufletul, nu ca sa va fie pricina de pierzare.”

“Pentru ce te inseli singur, randuind rau pentru timpul de acum bogatia spre desfatarea trupului si fagaduind pentru mai tarziu acelea pe care n-ai sa le mai poti face? Dar, dupa cum ti-am aratat, rau e sfatul ce ti-l dai cand spui: „Ma voi desfata de placeri cat traiesc! Dupa ce voi muri, voi face ce mi s-a poruncit!” Iti va spune insa si Avraam: „Ai luat cele bune in viata ta!“. Calea cea stramta si ingusta nu te primeste daca nu lepezi povara bogatiei. Ai plecat din viata purtand-o pe umeri si n-ai ancorat-o, cum ti s-a poruncit. Pe cand traiai, te puneai pe tine inaintea poruncii Domnului; dupa ce ai murit si te-ai descompus, pui inainte porunca Domnului, ca sa te razbuni pe dusmanii tai spunand: „Ca sa nu-mi ia cutare averea, s-o ia Domnul!”. Cum sa numesc acest gand? Razbunare pe dusmani sau dragoste de aproapele? Citeste-ti testamentul!

– Voiam sa mai traiesc, mi se poate spune iarasi, ca sa ma bucur de averile mele!

– Atunci se cuvine mortii multumire, si nu tie! Daca ai mai fi nemuritor, nici nu ti-ai mai aduce aminte de porunci. „Nu va lasati amagiti! Dumnezeu nu se lasa batjocorit.” [Gal. 6,7] La altar nu se aduc mortaciuni! Du la altar jertfa vie! Darul ce se aduce din ce prisoseste nu-i bine primit! Iar tu aduci Binefacatorului cele ce ti-au mai ramas, dupa ce ti s-a scurs viata! Daca nu indraznesti sa servesti pe oameni de seama cu resturile de la masa ta, cum indraznesti sa crezi ca faci milostiv pe Dumnezeu cu ramasitele averii tale?

Vedeti, bogatilor, ce sfarsit are iubirea de avutii si incetati a mai fi impatimiti dupa averi! Cu cat esti mai iubitor de avutie, cu atat cauta mai mult sa nu lasi dupa tine nimic din cele ce ai. Fa ca toate sa fie ale tale! Ia-le pe toate cu tine! Nu lasa strainilor bogatia ta! Se poate ca slugile tale sa nu-ti impodobeasca mormantul nici cu cea mai proasta podoaba si sa nu-ti faca o inmormantare pompoasa, ca sa castige bunavointa mostenitorilor. (…) Ia-le-o inainte dar, si inmormanteaza-te singur! O frumoasa inmormantare este evlavia. Pleaca din lume imbracat cu toate bogatiile tale! Fa-ti podoaba bogatia ce o ai! Sa o ai cu tine! Ai incredere in bunul sfatuitor, in Hristos, Care te-a iubit, Care a saracit pentru noi, ca noi sa ne imbogatim cu saracia Lui, Care S-a dat pe Sine pret de rascumparare pentru noi. Sa ne supunem Lui, pentru ca fiind intelept cunoaste ce ne este de folos sa-L primim, pentru ca ne iubeste; sa-I fim recunoscatori, pentru ca este Binefacatorul nostru!“

Fragmente preluate din: Sfantul Vasile cel Mare Omilii si cuvantari Editura Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R.

Sursa: Cuvântul Ortodox

Arvo Part - An den Wassern zu Babel / Prin cele ce se aud

„AM SIMȚIT PUTEREA RUGĂCIUNII”

Iulia și Laurian Țoța – părinți de șapte minuni

Ce simte o mamă atunci când are de ales între viața ei și viața pruncului din burtică, știind că acasă o mai așteaptă șase copii? Și iarăși, ce simte acea mamă când, copleșită de puterea harului, pogorât degrabă prin puterea dragostei și rugăciunii celor apropiați, vede și pipăie minunea cu propriile mâini, ba chiar o strânge la piept?

Întrebări deosebit de grele, la care, drept răspuns, Iulia ne-a deschis, printre lacrimi, o poartă în inima ei. (A.S.)

Psalm - de Lucian Blaga / Poezie

foto: Сергей Ершов (OrthPhoto)

Iubind – ne-ncredințăm că suntem. Când iubim,

oricât de-adâncă noapte-ar fi,

suntem în zi,

suntem în Tine, Elohim.

Sub lumile de aur ale serii

Tu vezi-ne – cutreierând livezile.

Umblăm prin marea săptămână

gând cu gând și mână-n mână.

Și cum am vrea să Te slăvim

pentru iubirea ce ne-o-ngădui, Elohim!

Dar numai rană a tăcerii

este cuvântul, ce-l rostim.

ISTORIA ȘI CELE 12 INVAZII RUSEȘTI ASUPRA TERITORIILOR ROMÂNEȘTI

« Răpirea Basarabiei AR FI TREBUIT SĂ-I ÎNVEŢE PE ROMÂNI un lucru:

că dacă există vreun pericol pentru existenţa lor ca naţiune acesta va veni de la nord .

Dacă este vreun element ADEVĂRAT DUȘMAN AL ELEMENTULUI ROMÂN ESTE ACEL RUSESC, care nu din întâmplare, din neîngrijire pune în pericol existenţa noastră, ci LUCREAZĂ CU CONȘTIINȚĂ LA DISTRUGEREA EI.

Acest PERICOL l-au simţit TOŢI ROMÂNII, acei ce şi-au iubit întradevăr poporul şi care au binemeritat patria lor.

Toată dezvoltarea noastră naţională este datorită LUPTEI NEÎMPĂCATE ÎN CONTRA ACESTUI ELEMENT COTROPITOR, luptă în mare parte susţinută cu ajutorul Apusului.

În asemenea împrejurări, A FACE POLITICĂ RUSEASCĂ ESTE DE A DA NOI ÎNŞINE ARMA ÎN MÂINILE UCIGAŞULUI , este A TRĂDA INTERESELE CELE MAI SFINTE ale cauzei ROMÂNE ”.

– A. D. XENOPOL –

Vecinul rus: 12 la 1.

Titlul nu reprezintă scorul unei partide de fotbal cum s-ar părea şi nici al unei alte întreceri sportive.

El este tristul rezultat al unor încălcări teritoriale dintre două ţări pe care destinul istoric le-au adus în vecinătate: Rusia şi Ţările Româneşti.

Ce trebuie să facem pentru a-i învăța pe copiii noștri să fie independenți – sfaturi date de Ekaterina Burmistrova

de Ekaterina Burmistrova, pravmir.ru

De multe ori, părinţii sunt nevoiți să audă cât este de necesar și de util pentru copii să fie de independenţi. Dar nu în multe cărți din domeniul educației se vorbește despre cât de greu le este părinților să treacă prin această autonomie. Psiholog și mamă a 10 copii, Ekaterina Burmistrova ne vorbește despre cum poți sprijini familia să realizeze independența copiilor.

Există un concept în psihologia dezvoltării –„zona de dezvoltare proximală” (ZDP).

Să presupunem că un copil are o anumită abilitate X – poate încălța pantofi cu scai. La următoare abilitate Y (încălţarea pantofilor cu șireturi) el nu este capabil să ajungă singur. Între aceste abilități există o anumită distanță. E nevoie de ceva timp până când copilul va fi capabil să facă acest lucru. Dacă noi nu-l vom ajuta într-un fel, acest lucru se va rezolva într-un anumit timp destul de lung.

Ordinul „Sfântul Ioan Gură de Aur” pentru Părintele Nicolae Tănase

Părintele Nicolae Tănase de la Parohia Valea Plopului - Prahova a primit, marți, 24 noiembrie 2015, Ordinul Sfântul Ioan Gură de Aur din partea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. De asemenea, Părintele Nicolae Tănase a fost hirotesit iconom stavrofor.

Porunca cinstirii părinților. O înțelegere mai adâncă.

foto: Costică Acsinte - fotograf - Slobozia

Mulți ani am privit porunca a 5-a a Decalogului cu cea mai adâncă neînțelegere. Dumnezeu a binevoit să poruncească cinstirea părinților, ba mai mult, să o și condiționeze de, sau mai bine zis să o lege de o făgăduință precisă: să ne fie bine pe pământ și respectiv să avem o viață îndelungată. Iată pasajul Scripturii: ”Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.” (Iesire, 20-12)

Ascultând un cuvânt al părintelui Rafail Noica, anume ”Din ce moarte ne-a izbăvit Hristos” (vezi aici articolul din blogul dedicat integral dânsului), am primit cu dragoste cuvintele sale: ”Și, poruncile lui Dumnezeu să nu le înțelegem cazon, adică în stil de armată, că generalul spune că să faci asta și dacă nu, apoi vai de tine… Poruncile lui Dumnezeu, mulți ani m-am zbătut să înțeleg ce înseamnă poruncă, un Dumnezeu așa de iubitor cum începeam să înteleg că este Dumnezeul adevărat, adică cum poruncește? Și mi-am dat seama că trăim greșit cuvântul poruncă. Încep a spune că porunca lui Dumnezeu este o descoperire, daca vreți un semnal a cum să ne trăim liberatatea, o descoperire a ce este vrednic ca omul, chipul lui Dumnezeu, să dorească, către ce să tânjească… Este descoperire a ce trebuie să lucreze omul, nu numai ca să se scape de păcat. Dinamica pe care am numit-o a fi pocaința, este dincolo și de păcat.”

E greu de împlinit această poruncă (fără harul lui Dumnezeu este cu neputință, este imposibil), mai ales că ei i se adaugă are și chemarea Mântuitorului privind lepădarea de lume: „De nu va urâ omul pe tatăl său și pe mama sa…” Însă și acolo este vorba tot despre harul lui Dumnezeu care ne îndumnezeiește și ne face mai presus de fire, dându-ne însuși atributul de a fi după cum s-a zis despre Melchisedec, fără de început (anarchos, beznacealnîi), precum Dumnezeu, nu după fire, ci după har. Situația familiilor nu ne face mai ușoară înțelegerea sau asumarea poruncii a 5-a. Însă Părintele Rafail introduce o lumină nouă, cel puțin pentru mine, în asumarea poruncii a 5-a, în doua momente cheie ale cuvintelor rostite de dânsul cu diverse ocazii. Primul, deja prezentat mai sus, sintetizează poate un efort de înțelegere de o viață, după cum chiar dânsul o mărturisește: porunca lui Dumnezeu nu este o comandă cazonă, ca la armata, ci o descoperire a (iubirii) lui Dumnezeu pentru noi, anume ”a ce este vrednic ca omul, chipul lui Dumnezeu, să dorească, către ce să tânjească… Este descoperire a ce trebuie să lucreze omul, nu numai ca să se scape de păcat. Dinamica pe care am numit-o a fi pocaința, este dincolo și de păcat.”

Al doilea moment cheie este un cuvânt (îl găsiți aici) al aceluiași Părinte Rafail Noica, rostit cu ocazia unui pelerinaj la Locurile Sfinte care m-a făcut în sfârșit să înțeleg ceva mai adâmc taina vieții omului. Parafrazez: copilul se trage din părinți, (nu doar la trecut s-a tras, cândva, doar atunci, în momentul procreării), ci la prezent, se TRAGE: energia vieții care ne vine de la Dumnezeu ne vine acum, astăzi, chiar în această clipă în care citim aceste rânduri, prin părinți, tainic, indiferent cât de păcătoși sunt aceștia, morți sau vii. De aceea trebuie să ne cinstim părinții și străbunii, mamele si tații noștri și ai mamelor și taților noștri. Asa a facut Dumnezeu lumea, așa ne-a zidit pe noi, legați prin firele vieții de strămoși, și acesta este firescul, atât moral, dar mai ales ontologic al lumii.

Iată transcrierea fragmentului care ne interesează, din înregistrarea audio: ”(…) Sfântul Pavel ne atrage atenția că porunca cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, din cele zece porunci, este prima poruncă cu făgăduință. Ce făgăduință este? Ca să-ți fie zilele multe în pământul pe care ți-l va da ție Domnul Dumnezeul Tău (…) Care-i legătura între cinstirea părinților mei și cele multe zile în care nădăjduiesc să petrec pe pământul ăsta? Nici eu nu știu, dar vă spun puținul cât am început să înțeleg: viața mea se trage din tatăl meu și din mama mea, dar nu s-a tras, și gata acuma, ai mei sunt pe lumea cealaltă și nădăjduiesc, sunt bine, dar se trage… a necinsti pe tatăl și pe mama este nu numai o urâciune morală, că pe cei care mi-au dat viața, eu acuma îi lepăd; este o urâciune ființială – tai firul vieții! – și marea șmecherie a diavolilor moderni a fost tocmai asta, să dezbine familia, și poate că-i unul dintre motivele pentru care sunt atâtea boli, deși știința a progresat de necrezut… fiindcă energia vieții nu mai lucrează în noi – nu știu cum!, vorbim duhovnicește, e o taină… ar trebui să știm și dacă aș fi un om mai citit poate că aș ști, că cineva dintre părinți probabil că a vorbit despre asta… dar atâta am înțeles și cred că e destul ca să punem un început de bună înțelegere. E vorba în Biserică, întotdeauna, știți că v-am spus într-o cuvântare sau mai multe că să nu ne oprim la nivelul moral, e un nivel bun, dar primitiv al pocăinței, adică al tânjirii noastre către veșnicie. Nivel ființial, adică ființa, adică viața este ce importă și Biserica despre Viață ne vorbește, nu despre un comportament sau un comportamentism corect, șablonistică și așa mai departe… Deci, a necinsti pe părinți este a tăia firul vieții într-o măsură, între noi și Cel care ne-a dat viața, Dumnezeu până la urmă, prin părinți(…) ”

Greu cuvânt, mai ales când, în psihologia omului căzut, suntem obișnuiți cu o moralitate în care îndemnul de a nu mai greși este asociat de mintulița noastră cea neînțelegătoare mai mult cu o interdicție, cu o restricție a libertății, decât cu o creștere a libertății în har, cum o voia și o voiește Dumnezeu pentru noi.

Porunca a 5-a are un statut special. De obicei, suntem învățați în catehismele noastre, că primele 4 porunci reglementează relația noastră cu Dumnezeu, iar ultimele 6 legătura cu aproapele. Dacă ne aplecăm, însă, cu puțină luare aminte asupra poruncii a 5-a, observăm că Dumnezeu a așezat-o chiar în mijlocul decalogului, i-a conferit așadar un loc central, de legătură, de intermediere, de trecere de la poruncile ca datorii față de Dumnezeu, la cele ce-l privesc pe aproapele. Ba mai mult, din modul în care Domnul a formulat-o, se vede o cuprindere simultană, atât a respectului și cinstirii unei conștiințe mai înalte decât mine, cât și a conștiinței aproapelui meu. Părintele meu este aproapele meu, chiar dacă, cel puțin cât sunt în grija lui, are autoritate asupra libertății mele, eu fiind copil. Nu discutăm aici cât de greșit este folosită această autoritate și nici nu face acest aspect tema articolului nostru, deși probabil aceasta este cel puțin la fel de importantă precum subiectul în discuție.

Un fapt cu adevărat semnificativ este forma pozitivă, de îndemn (”să cinstești”), ca recomandare, ca deschidere, comparativ cu majoritatea celorlalte porunci, care sunt limitative, negative, (”să nu…”). În general, Legea Vechiului Testament este privită, adesea superficial, ca un sistem complicat de interdicții și reglementări menite să educe din exterior, prin limitări, omul aflat într-o fază prematură a vârstei sale istorice.

Minunată, așadar, această deschidere chiar în centrul decalogului care ne arată nu ”cum sa nu”, ci ”cum să” facem ceva anume, adică să ne cinstim părinții, ba chiar ni se descoperă și făgăduința: ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie”

Mulțumim mult părintelui Rafail pentru aceste cuvinte, care ne-a arătat prin propriul său exemplu și puțin din taina înfierii duhovnicești, fiind ucenicul iubit al Părintelui Sofronie, dar nu a minimalizat nici cinstirea părinților trupești. Atat de clar și de important deducem așadar: în necinstirea părinților se ascunde moartea, tăierea de la Izvorul Vieții. Neiertand părinții, copilul se zbate într-o neputință incredibilă. Legătura cu părinții trebuie așadar întregită, pe cât se poate, dacă nu deplin, prin iertare. În cazul în care au trecut dincolo, prin parastase de pomenire regulate, pentru ca ei oricum sunt vii, cu sufletul. Ce minunat că Sf. Biserică, prin adânca purtare de grijă a Duhului Sfânt, a rânduit atat de bine toate cele ale iertării și ale pomenirii în rugăciuni către Domnul a tuturor celor trecuți la cele veșnice.

Când omul se întoarce la Hristos Domnul prin pocăință, el redescoperă implicit importanța legăturii vieții cu părinții și străbunii. Sigur, împăcarea superficială făra iertarea cea adâncă și adevărată prin Spovedanie, pe care numai Domnul o lucrează, nu are așa de mare har, de aceea trebuie să înțelegem că doar Domnul ne poate da harul iertării, căci El are puterea adâncă și veșnică de a ierta prin preoți și prin fiecare dintre noi, în noi, prin noi și pe noi. Iertarea poate fi o călătorie lungă și dureroasă, plină de piedici interioare și exterioare, dar în cele din urmă ea aduce ceva extraordinar: mântuirea multora din acel neam și refacerea legăturii noastre ontologice cu Adam, omul cel întreg. Împlinirea poruncii a doua, adică propria noastră mântuire.

Maica Siluana Vlad, adaugă tuturor ideilor și înțelegerilor de mai sus încă una, le fel de importanta: noi, oamenii, singuri, nu putem împlini poruncile lui Dumnezeu – și deci nici pe aceasta – singuri, fară harul lui Dumnezeu, mai ales astăzi, în aceste zile atât de greu încercate. Iată pasajul (îl găsiți aici):

”Câți dintre copiii Tăi de astăzi ar mai putea, Doamne, împlini porunca cinstirii părinților fără harul Tău? Și cine, Doamne, ar mai putea crede că această poruncă ne aduce atâta folos și mângâiere fără mărturia celor care, înnebuniți de durere și ajunși la limita cu ura de sine care urmează din neiertarea părinților, au îndrăznit să Te creadă și să facă cele poruncite de Tine?”

Adevărata nevoință este dobândirea harului Duhului Sfânt, cum spunea Sf. Serafim din Sarov și mai aproape de noi Sf. Siluan Athonitul.

Binecuvintează, Doamne, pe tatăl meu și pe mama mea.

Astăzi, 4 mai, ziua de naștere a tatălui meu.

P.S. De remarcat că și părintele Teofil Părăian, într-un cuvânt pe care îl găsiți aici, spune în esență același lucru cu părintele Rafail Noica:

Porunca cinstirii faţă de părinţi, observă un părinte duhovnicesc, un sfânt, sfântul Chiril din Alexandria, este pusă între poruncile care-L privesc pe Dumnezeu şi poruncile care-l privesc pe aproapele. În primul rând e Dumnezeu, în al doilea rând sunt părinţii, prin care Dumnezeu ne-a adus în această lume şi apoi vin ceilalţi oameni. Suntem în această lume pentru că a vrut Dumnezeu să fim, şi suntem în această lume pentru că avem nişte părinţi sau am avut părinţi. Am putea zice chiar avem. De ce? Pentru că chiar dacă nu mai trăiesc părinţii noştri, părinţii noştri rămân părinţii noştri, nu ne putem despărţi de ei. Porunca este necondiţionată. Nu se spune că să-i cinsteşti dacă sunt vrednici de cinstire şi să nu-i cinsteşti dacă nu-s vrednici de cinstire. E necondiţionată: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”. S-ar putea întâmpla ca unii să nu fie mulţumiţi cu părinţii care-i au. Din pricina părinţilor. Şi cu toate acestea porunca rămâne: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”. Este şi o făgăduinţă legată de această poruncă: „Ca să trăieşti bine şi mulţi ani pe pământ”.

Sursa: Calin Dragan