Observăm tot mai
mult că oamenii se înţeleg din ce în ce mai greu fie că e vorba despre familie,
fie de relaţiile cu prietenii sau de serviciu. De fapt, oamenii nu realizează
că ceea ce se întâmplă se datorează într-o măsură tot mai mare apariţiei unor grave
probleme de comunicare. De ce ne înţelegem tot mai greu? Pe ce se bazează
înţelegerea noastră?
Se întemeiază pe
ceea ce avem lăuntric comun, fie ca dat de conştiinţă, fie ca experienţă de
viaţă. Nu poţi să împărtăşeşti cuiva ceva ce e complet străin de experienţa
lui. Nu înţelege! Când vorbim despre ceva anume, ne înţelegem şi vorbim despre
acelaşi lucru tocmai pentru că avem aceeaşi experienţă. Sunt două tipuri de
experienţe comune. Una ce ţine de ceea ce am fost făcuţi noi, cum suntem
construiţi noi. De exemplu, când unui copil îi vorbeşti despre un lucru că e
bun sau rău, înţelege foarte uşor, pentru că are ceva în el care îi luminează
acel înţeles. E vorba despre ceva aprioric, cum spunea Kant, de categoriile
bine-rău, frumos-urât. În psihologie, de la Noam Chomsky încoace,
se vorbeşte despre nişte matrici generatoare, constitutive conştiinţei noastre
care generează structurile fundamentale de limbaj şi categoriile
cognitiv-fundamentale. Deci le avem deja şi ele nu fac decât să se dezvolte
prin experienţă. Copilul are experienţa aceasta a binelui. Ştie, simte şi când
îi spui: „Mă, aia nu e bine!“, el înţelege. Deci, în primul rând, experienţa
comună care ne favorizează înţelegerea dintre noi este ceea ce ţine de
ontologic, de onthos, de cum am fost făcuţi noi, de ceea ce suntem noi, chip al
lui Dumnezeu.
Alt lucru care ar
trebui să fie comun şi să constituie o punte de înţelegere între oameni este
experienţa pe care am avut-o din copilăria noastră şi până în momentul
respectivei comunicări. Cu cât această experienţă este mai asemănătoare cu a
celorlalţi, cu atât comunicarea va funcţiona mai bine. Avem aici o experienţă
rezultată în urma relaţiei noastre cu cei din familie, cu mama, cu tatăl, cu
bunicii, cu cei din comunitatea în care trăim, a relaţiei cu natura, cu cărţile
sau tot ceea ce înseamnă educaţie şi viaţă din copilăria noastră şi până la
maturitate.
Necazul pentru
lumea de astăzi este că oamenii au din ce în ce mai puţin o experienţă
cognitivă comună. Aceasta, pentru că între noi şi părinţii noştri a intervenit
cineva, între noi şi lume - natură şi ceilalţi oameni - s-a interpus ceva şi
chiar între noi şi noi înşine s-a ridicat un zid, iar acesta este ecranul. Din
ce în ce mai mult, experienţa omului societăţii mediatice este configurată
televizionar, adică prin televizor şi internet. Care este problema?
În momentul în care
a apărut televiziunea, justificarea acesteia era aceea că reflectă realitatea,
un fel de oglindă în care se concentrează ce este mai semnificativ din lumea
care ne înconjoară. În timp însă, cercetătorii culturii televizualului constată
că lumea tv sau lumea internetului este într-o măsură foarte mică o reflexie a
lumii reale, şi, în cel mai bun caz, un punct de vedere subiectiv privind
realitatea. Aceasta când nu este o pură ficţiune. Apare însă un alt fenomen:
lumea reală devine din ce în ce mai mult o reflexie a lumii virtuale. Asta
pentru că evenimentele politice se construiesc la televizor şi în general un
eveniment care nu e reflectat mediatic e ca şi cum nu ar exista. Oamenii se
îmbracă după cum văd la televizor, îşi alcătuiesc agenda discuţiilor cotidiene tot
pe marginea actualităţii mediatice şi împărtăşesc majoritatea părerilor
dominante în opinia publică. Astfel că George Gergner, unul dintre cei mai mari
sociologi ai comunicării din toate timpurile, observa că dacă în trecut oamenii
îşi construiau imaginea interioară despre lume în baza experienţei din familie,
comunitate, biserică şi şcoală, astăzi, această imagine este configurată
eminamente prin interacţiunea cu mass-media. Omul modern, hrănindu-se într-o
măsură tot mai mare din izvoarele lumii virtuale, ajunge ca în sângele lui să
circule tot mai mult ideile sau reprezentările acesteia despre lume.
Şi mi se va spune
din nou că nu este nici o problemă, că lumea a evoluat, încât noua experienţă
umană e mult mai bogată şi mai intensă. Aceste idei şi altele asemănătoare se
vehiculează în retorica justificativă a mediului virtual. Problema fundamentală
este aceea că una este realitatea, şi alta reprezentarea mai mult sau mai puţin
fidelă a ei. În spatele realităţii, a zidirii, a făpturii lui Dumnezeu întotdeauna
se află raţiunile, logos, prin care acestea sunt ţinute în existenţă de
energiile dumnezeieşti. Acestea, prin împărtăşire, ne hrănesc, ne bucură
sufletul, ne dau nădejde, ne motivează. Căci prin toate aceste raţiuni simple,
naturale, mintea omului urcă către izvorul lor, către Unul Dumnezeu.
În spatele lumii
virtuale însă, se află un conglomerat de reprezentări ale unor mulţimi de
subiecte de conştiinţă: scenografi, regizori sau autori anonimi de pe internet.
Astfel că experienţa omului mediatic, în loc să afle un numitor comun în
zidirea lui Dumnezeu, în raţiunile pe care El le-a pus în creaţie, în Adevăr,
aceasta va fi împrăştiată într-o infinitate de opinii, o adevărată legiune,
care reprezintă versiuni individualizate ale adevărului. Iar unde sunt mai
multe adevăruri nu este nici un adevăr. Scufundaţi într-o lume care nu este
reală, cu mintea plină de tot felul de naraţiuni, în limbaj duhovnicesc, idoli
de gând, pentru omul prizonier lumii virtuale va fi tot mai dificil să comunice
cu cei de lângă el. Problema este una dintre cele mai importante cu care se
confruntă şi se vor confrunta psihologia şi psihoterapia zilelor noastre.
Conflictele, divorţurile, însingurarea sunt urmările logice ale pierderii
reperului comun, a adevărului pus de Dumnezeu în zidirea sa, ca punct de
referinţă a comunicării şi înţelegerii dintre noi. În acest context, singura
soluţie pe care o văd este revenirea la relaţiile tradiţionale ale omului cu
natura, cu ceilalţi oameni şi cu Dumnezeu, păzirea minţii în faţa bombardamentului
informaţional şi, desigur, recuperarea în viaţa noastră a dimensiunii
psihoterapeutice a vieţii în Biserică. Experienţa Absolutului, a unităţii
adevărului în Hristos, este până la urmă cea mai bună terapie a împrăştierii în
legiunea de naraţiuni şi opinii care sfâşie trupul umanităţii, şi chiar al
Bisericii lui Hristos în zilele noastre.
Sursă: ziarul Lumina
0 comments:
Trimiteți un comentariu