Sensul cuvântului: "Părinte, roagă-te pentru mine!"

Mikhail Nesterov, Linişte, 1903

O perioadă am stat împreună, după care Stareţul a părăsit chiliuţa sa şi s-a retras mai departe, cam la 200 de metri, în altă chilie, pe care i-o pregătisem eu însumi. Într-o zi, după ce am mâncat, când i-am pus ca de obicei metanie ca să merg la chilia mea mi-a strâns mâna şi mi-a spus zâmbind:

– În seara asta îţi voi trimite un pacheţel. Ia aminte să nu-l pierzi!

N-am înţeles la ce s-a referit, nici nu m-am gândit prea mult la asta, ci am plecat. După odihnă, ca întotdeauna, am început privegherea şi m-am pregătit, aşa cum îmi arătase, să-mi încep rugăciunea, ţinându-mi, pe cât puteam, mintea să nu rătăcească. Uitasem cu desăvârşire ceea ce-mi spusese despre pacheţel.

Nu-mi aduc aminte cum am început, dar ştiu bine că n-am apucat să rostesc de multe ori Numele lui Hristos, că inima mi s-a şi umplut de dragoste faţă de Dumnezeu. Deodată am început să rostesc Rugăciunea cu atâta uşurinţă, încât nu mă mai rugam, ci mă minunam foarte mult de această revărsare de dragoste. Doream să-i îmbrăţişez şi să-i sărut pe toţi oamenii şi toată zidirea şi, în acelaşi timp, cugetam atât de smerit, încât simţeam că sunt sub toate făpturile. Însă plinătatea şi flacăra dragostei mele erau pentru Hristos, pe Care-L simţeam prezent, dar nu-L puteam vedea, ca să cad la preacuratele Sale picioare şi să-L întreb cum pârjoleşte atât de mult inimile şi totuşi rămâne ascuns şi necunoscut. Aveam atunci o încredinţare lăuntrică că acela era Harul Duhului Sfânt şi că aceea era Împărăţia Cerurilor, despre care Domnul nostru spune că este înlăuntrul nostru (Lc. 17, 21), şi ziceam: „Doamne al meu, să rămân aşa şi nu-mi mai trebuie nimic altceva”. Starea asta a ţinut destulă vreme, dar încet-încet, am revenit la starea de la început, aşteptând cu nelinişte şi cu nerăbdare să vină vremea potrivită să merg la Stareţ, ca să-l întreb ce fusese ceea ce mi se întâmplase şi cum de se petrecuse.

Era în jur de 20 august şi era lună plină. Am alergat la Stareţ şi l-am găsit umblând prin mica lui curte. De îndată ce m-a văzut, a început să zâmbească şi, înainte de a-i pune metanie, mi-a spus:

– Ai văzut ce dulce e Hristosul nostru? Ai înţeles, prin lucrare, ce este aceea de care întrebai cu stăruinţă? Acum sileşte-te să faci acest Har proprietatea ta şi să nu ţi-l fure trândăvia!

Atunci am căzut la picioarele lui şi i-am spus cu lacrimi:

– Părinte, eu, cel mai nevrednic decât toată zidirea, am cunoscut Harul şi dragostea lui Hristos şi am înţeles acum cât de mare este îndrăzneala Părinţilor la Dumnezeu şi puterea rugăciunilor lor.

Când i-am spus în amănunt ce mi s-a întâmplat şi când l-am întrebat cum de s-a petrecut asta, el, din smerenie, a evitat să-mi răspundă. A adăugat numai atât:

– Dumnezeu S-a îndurat şi te-a miluit, arătându-ţi ca arvună Harul Său, ca să nu te îndoieşti de spusele Părinţilor şi să nu te împuţinezi cu sufletul.

Atunci am înţeles sensul obiceiului obştesc de a cere rugăciuni unul de la altul: „Părinte, roagă-te pentru mine!”, „Părinte, fă şi pentru mine vreo rugăciune!”, „Părinte, adu-ţi aminte şi de mine în rugăciunea ta!”.

Desigur, multe sunt chipurile în care creştinii cer ajutorul drepţilor în nevoile lor şi fiecare primeşte răspunsul potrivit cu credinţa sa. Însă, ca un om duhovnicesc să simtă ce trebuinţă are un suflet, a cărui stare o cunoaşte cu siguranţă, şi să spună poruncitor: „Mergi şi roagă-te, ca să primeşti ceea ce-ţi voi trimite, ceea ce-ţi trebuie!”, să ştie ce trimite şi să ştie dacă acela a primit cele trimise, acestea toate depăşesc limitele firescului şi aparţin celor care au ajuns la starea „mai presus de fire”.

Nu era prima dată când primeam mângâiere pentru rugăciunile Stareţului. Şi să nu-mi spună nimeni că e firesc ca ucenicii să simtă binecuvântarea stareţului lor. Desigur, este şi aceasta, şi fericiţi sunt cei ce au credinţă în părinţii lor duhovniceşti şi se acoperă, într-adevăr, cu rugăciunea lor. În cazul nostru însă s-a petrecut altceva, ceva mai înalt şi mai însemnat. Altceva este ca ucenicul, cu credinţa şi evlavia sa, să primească în chip tainic ajutorul Harului în clipe şi situaţii obişnuite. În felul acesta se izbăveşte de primejdii şi de greutăţi şi primeşte înştiinţare de la Dumnezeu în diferite situaţii încurcate şi simte, în general, o oarecare binecuvântare tainică, care îl păzeşte de orice rău. 

Aceasta o simte cel ce se supune, chiar şi în mod simplu, chiar şi fără să ştie, stareţului său, şi care, auzind spusele ucenicului referitoare la acestea, se minunează într-adevăr de binecuvântarea lui Dumnezeu. Dar altceva este ca însuşi stareţul să trimită, ca cel ce are stăpânire, Harul şi binecuvântarea la ucenicul său sau altundeva, cât şi oricând vrea, cu înştiinţare şi din iniţiativa sa. Lucrul acesta este propriu numai celor cu adevărat oameni duhovniceşti, acelora care, după Pavel, „pe toate le judecă şi niciodată nu sunt judecaţi”(1Cor. 2, 15). „Duhul, spune Domnul nostru, suflă unde voieşte, dar nimeni nu ştie de unde vine şi încotro se duce” (Ioan 3, 8). Astfel sunt şi cei ce au „duhul şi mintea lui Hristos” (1Cor. 2, 16). Citeşte mai mult...