O ţară care-şi uită trecutul îşi pierde identitatea

Pe scenă sau în filme, Dorel Vişan ne-a obişnuit cu o personalitate plină de vitalitate şi cu multă căldură sufletească. Prezenţa lui nu poate fi uitată uşor. Tot ce face vine de la temelia sufletului. Uneori, i-am întrezărit şi un ton sarcastic, unul inundat de o bună jovialitate. Puţini ştiu însă că marele actor are o tărie a credinţei care, atunci când simte răul sau reaua-credinţă în jur, se transformă în ascuţiş. Într-o astfel de stare, marele actor surprinde multele slăbiciuni ale lumii româneşti, mai ales din lumea artei şi a culturii.

Domnule Dorel Vişan, v-aţi întors recent de la Moscova, de la un festival de teatru organizat sub înaltul patronaj al Bisericii Ortodoxe Ruse, festival la care, pe lângă oameni din teatru au participat şi înalte personalităţi ale Rusiei. Care au fost lucrurile ce v-au impresionat mai mult? În ce măsură teatrul se află astăzi în legătură cu religia?

Teatrul nu e în legătură cu religia, ci teatrul este chiar religie, în credinţa mea. Artistul este şi el un propovăduitor, ca şi un om al Bisericii. Dar este un propovăduitor laic. Mulţi înţelepţi spuneau că teatrul este ca un altar. Omul trebuie să meargă la teatru cam în spiritul în care merge la biserică, să-şi primenească sufletul şi să-şi pună noi întrebări. Cum spunea Eugen Ionesco, nu mă duc la teatru ca să primesc răspunsuri la întrebările mele, ci ca să-mi pun noi întrebări. Din acest punct de vedere, relaţia este aceeaşi.

În ce măsură viziunea aceasta este împărtăşită şi de mulţi colegi ai dvs. de teatru?

Ea nu este împărtăşită de prea mulţi colegi pentru că acum nu se mai predă teatrul în această formă. Aristotel, cel mai mare logician al lumii, spunea că arta, tragedia, trebuie să potolească patimile oamenilor, trebuie să producă milă. Pentru mine, menirea teatrului sună la fel. De asta a şi fost făcut teatrul, asta este menirea lui, cum au spus şi Văcăreştii, "prin el, năravuri îndreptaţi". Tot la patimile oamenilor se refereau marii poeţi, pentru că omul este pătimaş, din păcate. "Mic de suflet, mare de patimi", cum spunea Eminescu. Însă arta, în general, în zilele noastre, în credinţa mea, a intrat pe un drum înfundat.

Artiştii nu mai potolesc patimile, ci le răscolesc tot mai mult

De când şi cum?

Cam în ultimii 20 de ani s-a schimbat foarte mult. În Occident, această situaţie a fost şi înainte. Artiştii nu mai potolesc patimile oamenilor, ci le răscolesc. Am văzut un spectacol la Teatrul "Odéon" din Paris, în acest an, "Romeo şi Julieta", la care ieşea lumea din sală. Pus într-o notă ciudată de sexualitate, fără nici o legătură cu piesa lui Shakespeare. Shakespeare a pus-o pe Julieta la balcon şi pe Romeo, jos. Ca să nu se întâlnească. În piesa lui Shakespeare, are loc o înfiripare a unui sentiment fundamental al omului, care trebuie să aibă puritate. Dar regizorul respectiv a făcut piesa ca şi cum personajele ar fi fost la o casă de toleranţă, nu la casa unei fete de 14 ani.

Personajele pe care Shakespeare le-a construit - şi nu numai Shakespeare, ci şi Molière, şi toţi marii dramaturgi ai lumii - nu sunt întâmplătoare, ci sunt rupte din viaţă. Omul, şi el, este rupt din univers. Este rupt din totalul dumnezeiesc şi atunci trebuie mereu să reia relaţia cu Dumnezeu. Trăind în relaţia cu Dumnezeu, trăieşte în relaţie cu el însuşi. Numai că omul l-a părăsit pe Dumnezeu, în epoca modernă, şi a luat viaţa pe cont propriu. De fapt, părăsindu-L pe Dumnezeu, s-a părăsit pe sine. Cred că din cauza asta arta şi mesajul artistic nu se mai transmit cum trebuie şi nu mai au efect asupra omenirii. Şi omenirea nu se îndreaptă deloc pe această cale. Aceasta se întâmplă tocmai pentru că şi-a părăsit exact ceea ce este la fundaţia ei: iubirea. Aici e problema... Artiştii trebuie să devină din nou oameni, ca să poată fi apoi artişti.

Teatrul merge spre o zonă mincinoasă

De ce, totuşi, mari artişti de la noi, consacraţi, s-au adaptat la un asemenea canon, să-i spunem occidental, acela de a face o artă provocatoare?

S-au adaptat pentru că n-au avut ce face, unii s-au adaptat din nevoi financiare, alţii s-au adaptat ca să scape de singurătate. Puţini au încercat, de fapt, şi, după părerea mea, cam toţi au eşuat pe calea asta. Teatrul merge spre o zonă mincinoasă. Teatrul nu mai prezintă adevărul, personajele nu mai au viaţă. Ele sunt contorsionate, amestecate. Li se dau funcţii şi sensuri pe care autorii nu le­-au prevăzut şi nu le-au scris. Inclusiv la Julieta, nu se poate să-i dai o funcţie de fată de stradă. Ea era culmea purităţii. Shakespeare, dacă a rămas atâtea sute de ani valabil pentru teatru, înseamnă că avea ceva în cap când a scris piesele astea. De aceea a şi suferit. A murit în suferinţă, ca toţi marii creatori, părăsit de toţi.

Ce părere aveţi despre teatrul pe care-l fac actorii tineri? Ce perspectivă întrezăriţi pentru tineri?

Tânărul actor nu are nici o perspectivă, dacă se duce pe această cale a fantoşelor. Un actor trebuie să vibreze împreună cu personajul. În felul acesta, vibraţia lui se transmite şi spectatorilor. Spectatorul îl iubeşte pe actor şi îi face plăcere să-l vadă, să-i ceară un autograf, să-i zâmbească. Aşa se formează actorii mari. Nu vedeţi că azi nu se mai creează actori mari, deşi talente sunt? Nu se mai creează pentru că actorul nu mai vibrează cu personajul. El vibrează cu sine, cu el, cu capul lui, de fapt, şi cu prostiile din capul regizorilor. Nu se poate să faci Cehov aşa. Am văzut spectacolul "Trei surori", unde, pe scenă, era o casă de toleranţă. Acolo, în piesă, exista o mare speranţă, să plece la Moscova. Nu era un cuib de drogaţi. Pe colonelul Verşinin l-au jucat mari artişti ai României, l-a jucat Bălţăţeanu, de exemplu, unul dintre marii profesori şi actori români. Cu acest rol s-au format actori importanţi... Cehov a fost considerat un prag înalt de performanţă, bun pentru formarea unui artist. Iar ei au făcut o nenorocire, un personaj care fuma iarbă. Nu se poate aşa... În primul rând, este o lipsă de respect pentru autor şi apoi o lipsă de respect pentru artişti şi pentru public.

La teatrele naţionale nu sunt oameni de valoare

Problemele de direcţie în teatru ţin de societatea culturală, de elita culturală sau ţin de direcţiile pe care le pot imprima instituţiile statului sau ale comunităţilor locale?

Problemele de direcţie în teatru trebuie să ţină, în primul rând, de Ministerul Culturii, de Direcţia Teatrelor de acolo, departament, care, din câte ştiu, nu mai există. Este un domn la minister care se ocupă şi de teatru. Direcţia trebuie să o dea Ministerul Culturii. Ministerul Culturii unei ţări trebuie să aibă o politică culturală, în cadrul căreia trebuie să existe şi o secţie de teatru. Să se termine cu această zonă a proiectelor, care sunt nişte prostii. Trebuie să intrăm în zona de repertoriu, aşa cum a fost întotdeauna în România, şi a fost bine. Pentru banii oferiţi, Ministerul Culturii sau primăriile ar trebui să ceară teatrelor, în schimb, programe culturale: piesă pentru copii, piesă clasică românească, piesă contemporană românească, pentru încurajarea dramaturgiei româneşti, piesă occidentală de actualitate şi, bineînţeles, piesă istorică.

Noi nu ne mai cunoaştem istoria şi nu mai ştim cine suntem şi de unde venim. Avem nevoie de piese pentru tineret, de piese pentru copii. Ministerul Culturii, prin Direcţia Teatrelor, ar trebui să ceară acest lucru teatrelor. Or, ei nu fac asta. Fac un fel de concurs de programe, ceva nebulos, adunat din scursurile Occidentului. Direcţia trebuie s-o dea directorii de teatru, care să fie sub oblăduirea ministerului sau sub oblăduirea primarilor. Să fie acolo oameni de cultură sau cel puţin să fie oameni care au tangenţe cu cultura şi pot să dezvolte un program cultural. Nu un proiect... Am auzit şi noi că americanii fac proiecte, şi facem şi noi proiecte. Noi trebuie să facem ce-am făcut două mii de ani şi ce-au făcut alţii înaintea noastră. Şi a fost bine...

Directorii de teatre trebuie să impună o linie culturală. Or, directorii de teatru, la ora actuală, nu ştiu nici ei ce e cu teatrul. Marea majoritate, în special la teatrele naţionale, nu sunt oameni de valoare, nu sunt oameni cu o gândire culturală, nu sunt animatori, care să formeze tineri artişti, apoi, nu sunt regizori, care să lucreze cu actorul. Şi regizorii sunt exact ca actorii, la şcoli din astea, zburătoare, unde învaţă, cum spunea Eminescu, "înjosire şi spoială", unde nu învaţă ce se face în teatru. În teatru, se face viaţă, viaţă întrupată artistic. Tot ceea ce este în afara acestui lucru nu e teatru, nu e nimic.

Am ajuns într-o zonă a libertinajului

Sunteţi şi un mare actor de film. Iată, multe filme de la noi au fost premiate la mari festivaluri internaţionale. Simţiţi un reviriment în domeniul filmului?

Am spus şi cu alte ocazii... Avem filme premiate, dar nu avem cinematografie. Ar fi mai bine să avem o cinematografie şi o politică a cinematografului. Eu nu pot să înţeleg, acum, când vorbim de criză, de necazuri, noi dăm banii pe apa sâmbetei. Şi nimeni nu se interesează ce se face cu aceşti bani: cine-i învârte, cine-i cheltuie, care-i scopul şi ce mesaje se transmit? Aceştia nu sunt banii cuiva, sunt banii fiecărui cetăţean, sunt bani publici. Se fac filme care se pun direct în dulap, nici măcar nu se mai dau la cinematograf. Se fac filme necontrolate, sub "oblăduirea" libertăţii de expresie. Este o mare pacoste libertatea pe capul nostru. Noi nu ştim ce înseamnă libertate. Libertatea are lanţ. Or, noi nu acceptăm lanţul libertăţii. Şi atunci ajungem într-o zonă de libertinaj unde facem ce vrem, nu ce trebuie. Libertatea e un samar. Dacă nu te opreşte cineva, trebuie să te opreşti tu singur. Aşa funcţionează libertatea. Şi la noi artiştii nu se opresc.

N-aş vrea să critic tot şi să ajung într-o zonă nihilistă... Totuşi, cinematograful de acum este mult mai prost decât în vremea când noi o duceam prost şi când cultura, se spune, era la pământ. Cinematograful de astăzi nu atacă idei fundamentale. Am impresia că şi artiştii, şi regizorii nu le pot dezvolta. Nu au puterea, de fapt, de a le dezvolta.

Aţi amintit aici că drama noastră este aceea că ne aflăm de 20 de ani în schimbare. Tot vorbim de etape, de momente, aşteptând calea bună care să ni se deschidă în faţă, către un orizont larg... În ce fază credeţi că se află lumea românească în ansamblu, nu doar în artă?

Toate lucrurile sunt legate de antinomia asta spirtituală, bine şi rău. Shakespeare, în una din piesele sale, spunea, prin gura unui personaj - nu există bine şi rău, ci numai ceea ce gândul hotărăşte. Este extraordinară ideea lui Shakespeare... Într-adevăr, acum există foarte multe teorii moderne despre puterea gândului. Şi omul este ceea ce gândeşte. Noi suntem ceea ce gândim. Şi nu mai gândim verbul "a fi", noi gândim numai verbul "a avea". Din această cauză se întâmplă multe nenorociri. Omul de astăzi este nefericit pentru că este păcătos. Un om păcătos nu poate fi fericit. Este nefericit, este însingurat şi este decăzut. Cum spunea Bernea, devine un om de staul, care nu mai caută dumnezeirea, care nu mai caută orizontul, ci rămâne cu ce a avut, ca să rumege în staul. Nu mai înaintează. Aceştia sunt oamenii decăzuţi şi, la această oră, este foarte multă lume decăzută. Uitaţi-vă în jur, inclusiv la artişti: drogaţi, divorţaţi, oameni care se bat. Artistul trebuie să aibă demnitate, măreţie, frumuseţe, iubire...

Acesta este artistul. Închipuiţi-vă că doi preoţi se bat în faţa bisericii... Cum ar mai merge lumea la biserică? Cum mai merge lumea la teatru să vadă asemenea actori şi să-şi găsească, în personajele pe care le joacă, idealurile, punctele de sprijin? Această dezumanizare se întâmplă la toată lumea şi de aici vine răul. Omul face şi ordinea, şi dezordinea. Şi astăzi, sunt mai multe căi care duc spre dezordine decât cele ce duc spre ordine, şi în sufletul omului, şi în societate. Uitaţi-vă în jur, fundaţia mică a vieţii s-a dezorganizat, a primit altă conotaţie. Iubirea, relaţia dintre soţ şi soţie au primit altă conotaţie. Poate este un ciclu normal, o dezvoltare legică şi logică, ca această civilizaţie să piară. Ea a intrat într-un fel de apocalipsă, un fel de sfârşitul lumii. Şi sfârşitul lumii nu se întâmplă vineri după masă la ora cinci. Se întâmplă în ani mulţi. Aşa se spune, la Dumnezeu, o clipă este o sută de mii de ani. Deci, în câteva clipe, se întâmplă sfârşitul lumii.

Noi nu ne întoarcem nici spre oameni mai mari, nici spre vremuri mai sfinte

Înţeleg că în teatru, şi în artă, marile teme lipsesc, că nu poate fi conturat un orizont al culturii. Cum s-ar putea contura atunci individualităţile culturale, în acest context, individualităţi de care avem nevoie?

Acum o sută şi ceva de ani, lui Eminescu, la 18 ani, i-a încolţit ideea unui teatru naţional. A şi scris un articol în "Familia", la Oradea, despre necesitatea unui teatru naţional. O ţară care-şi uită trecutul îşi pierde identitatea. Noi începem să ne uităm trecutul. Noi nu mai avem, la această oră, un teatru românesc de actualitate. N-avem piese. Avem nişte scălâmbăieli. Nu mai avem un Delavrancea, un Caragiale, un Alecsandri. Sau chiar dacă îi avem, nu-i folosim. Nu-i folosim nici pe cei mai moderni, generaţia lui Horia Lovinescu, de exemplu... S-a schimbat felul de a gândi al oamenilor. În aceste condiţii scade ideea patriotică, scade sentimentul de dragoste faţă de ţară. 

Eminescu pune în gura personajului său, Luca Arbore, următoarea idee: atunci când un popor simte că este în restrişte, nu mai are virtute, nu mai are putere, atunci nu mai sunt legi, nu mai este siguranţă. Atunci capul nu gândeşte bine, ochii nu mai văd bine şi singura modalitate de a se reface, de a găsi un catarg este să se întoarcă spre vremuri mai sfinte şi spre oameni mai mari. Or, aici este problema, noi nu ne întoarcem nici spre oameni mai mari, nici spre vremuri mai sfinte. Ci mergem înainte spre vremuri mai frivole, mai mărunte, spre oameni mai plini de lepră în sufletul şi în spiritul lor. Şi atunci nu se poate crea unitatea unui neam. Noi suntem un popor foarte ciudat. Eu sunt un mare patriot şi mă doare sufletul când văd ce se întâmplă în jur. Nu mai spunem "ştiri", ci "breaknews". Nu se poate... Am fost acum la Moscova cu un spectacol - nu e nici un cuvânt străin, totul e numai în ruseşte. În Cehia, scrie peste tot în cehă, în Ungaria, la fel, scrie în ungureşte. La noi, peste tot, scrie în engleză... Ai impresia că ţara noastră e făcută pentru americani. Împestriţarea unei limbi, spunea Odobescu, este semn de lipsă de cultură.

Speranţa ţine doar de puterea noastră de a ne reorganiza ca neam

În ce zonă a societăţii întrevedeţi o lumină, o speranţă?

Din păcate, nu prea se vede pentru că, la această oră, comandanţii ţării sunt lipsiţi de umanitate. N-am văzut nici un comandant al ţării să spună cuvântul "cultură", să spună ce importanţă au cultura şi educaţia pentru un neam. Un asemenea lucru n-am auzit de la ei. Oamenii aceştia, dacă nu au deschidere, propovăduiesc şi îşi impun ideile lor, care nu sunt idei ziditoare, nu sunt formatoare, nu sunt pe drumul ordinii, ci pe drumul dezordinii. Vedeţi ce se întâmplă, până la nivelul cel mai mare? Se întâmplă o formă de dezordine. O dezordine care vine de sus, pe când de acolo ar trebui să vină vectorii ordinii ca să regleze lucrurile. Şcoala s-a bramburit, cultura a intrat în zona asta de imitaţie a Occidentului. Iată moda - uitaţi-vă la hainele cu care sunt îmbrăcaţi oamenii, care sunt tot mai urâte. Hainele pentru femei sunt tot mai urâte. Îmi vine să cred că este o politică de sus care organizează această cădere. O ţară poţi s-o stăpâneşti mai uşor dacă este dezorganizată. S-a făcut în Franţa un studiu şi s-a ajuns la concluzia că un popor bolnav este mult mai rentabil decât un popor sănătos. E un păcat lipsa de speranţă, că intri în deznădejde. Aseară, la televizor, am văzut femei care au cerut să fie eutanasiate... Când vezi aşa ceva, te întrebi, unde-i speranţa la femeile acestea? Unde să fie lumina? Sigur, nu-i chiar totul noroi, mai sunt încă oameni de treabă. Speranţa ţine doar de puterea noastră de a ne regrupa şi de a ne reorganiza. Dar trebuie să apară un om sau doi care să vină la conducerea ţării şi care să impună un punct de vedere uman. Aceasta e problema. În rest, ne mai târâm, n-am căzut de tot încă. Dar ferească Dumnezeu de o catastrofă, de un război, am mai putea oare să ne apărăm şi să ne reorganizăm?

Aţi spus că o criză economică este legată totdeauna de o criză spirituală. Să fie aşa nu numai la noi, ci peste tot? Să fie mai întâi o criză spirituală?

Toate sunt legate între ele. Un neam care nu munceşte nu poate avea valori. Omul nu poate avea nici sentiment patriotic, nici cultul muncii, sentimentul muncii. El va merge acasă şi va spune, măi, copii, în ţara asta nu se poate trăi, luaţi-vă lumea în cap şi plecaţi. Nu va merge să spună, măi, copii, uite, am un loc de muncă, nu sunt aşa de mulţi bani, dar putem trăi şi noi, şi voi. Când veţi veni acasă, veţi avea mai mult şi va fi mai bine. Asta este o mare jale pentru un neam. Aşa ceva nu se întâmplă în ţările din jur. Nici în Cehia, nici în Bulgaria, nici în Ungaria. La noi, este o continuă ceartă şi toată ţara are probleme penale. Tot ce este funcţie de conducere are dosar penal. Spunea bine Octavian Paler, România e patria mea, restul sunt ţări.

Cu această carte de psalmi am participat la un concurs internaţional de poezie de la Madrid

Ce aţi văzut la Moscova? De acolo ar putea veni ceva nou, dătător de speranţă?

Pe mine m-a frapat însăşi această cărare pe care a găsit-o acolo Biserica Ortodoxă Rusă, căci festivalul a fost sub oblăduirea Patriarhului Moscovei şi al Întregii Rusii, şi apoi a Ministerului Culturii de acolo, a unor mari artişti. Se află la a noua ediţie şi propovăduieşte reaşezarea idealurilor creştine şi purificarea sufletului omenesc, reîmpăcarea omului cu sine, unirea omului cu sine. Nu poţi spune că este un festival de teatru religios. Nu. Este un festival de teatru de idei generoase, de refacere a umanităţii. Festivalul se numeşte "Cavalerul de Aur" şi are trei premii, Cavalerul de Aur, de Argint şi de Bronz. Din cincisprezece teatre prezente acolo, am avut cinstea să luăm Cavalerul de Argint. Am prezentat spectacolul "Meşterul Manole" al lui Lucian Blaga, făcut la Timişoara de Cosmin Pleşa, profesor la Şcoala de teatru de acolo şi preot. El a avut ideea să apropie puţin mai mult acest spectacol de credinţă, de valorile spirituale ale creştinismului.

Spectacolul a fost făcut în acest fel, în afara Teatrului de la Timişoara. Teatrul de acolo nu a vrut să-l preia. La Moscova, noutatea a fost că am văzut piese de teatru normale. Asta era noutatea - nu au venit mizerii. Tot Shakespeare spune că lucrul nou îl cauţi printre cele ce s-au dus. Lucrul nou trebuie căutat în ceea ce a trecut, nu în ceea ce vine. Erau spectacole pentru tineret. A fost Teatrul de Copii şi Tineret din Moscova, a fost Teatrul din Australia, au fost teatre din multe ţări ortodoxe. Premiul acesta, "Cavalerul de Argint", contează pentru noi mult mai mult decât un premiu la un festival de teatru-teatru. Asta este o cărare: ca teatrului să îi revină misia lui adevărată, aceea de a transmite adevărul şi frumosul, de a pune în faţa oamenilor pâinea şi sarea. Acesta este rostul teatrului.

Prezentaţi-ne cartea dvs. de psalmi. Care ar fi modelele pentru poezia pe care o scrieţi?

Cu această carte de psalmi am participat la un concurs mondial de poezie din Spania, în anul trecut. A fost tradusă în spaniolă, iar la concursul respectiv au participat 208 scriitori din 34 de ţări. Am avut cinstea să fiu ales în finală, între cei 12 finalişti. A început un oarecare interes şi în ţară. Primarul din satul meu natal mi-a făcut plăcerea, bucuria şi surpriza de a reedita această carte, la Editura "Dacia". Acuma va trebui să scoată o nouă ediţie, că aceasta s-a epuizat. Psalmii sunt numerotaţi, după David, de la 151. Nu mi-am permis să-i numerotez începând cu 1, căci Psalmii biblici sunt unici şi inimitabili. Noi putem scrie psalmi, dar păstrând proporţiile la puterea noastră de a cânta pe Dumnezeu.

Sursă: Ziarul Lumina