Cum poţi să nu pierzi contactul cu copilul (I) / Sfaturi pentru părinţi

Interviu cu părintele Pavel Humerov realizat de Farida Savelyeva

- Părinte Pavel, cât de mult, după părerea dumneavoastră, este importantă dezbaterea și interpretarea problemelor legate de păstrarea contactului cu copilul – atât în viața obișnuită, cât și în cea duhovnicească?

- Simțirea legăturii, a comuniunii cu copiii noștri – este cea mai importantă în relațiile cu ei. De aceea, neliniștea oricărui părinte normal de a nu pierde contactul cu copilul este de la sine înțeleasă. La acest lucru trebuie să ne gândim tot timpul, în fiecare zi, și nu numai la cum să-l hrănim, să-i dăm să bea, să-i oferim educație; toate acestea pentru ca pruncul nostru să nu fie mai prejos decât alți copii.

De fapt, dacă fiul sau fiica noastră vor fi mai prost tratați în plan material decât alți copii, acest lucru nu este cel mai rău: o oarecare constrângere îi este de folos omului. Și eu, ca preot care trebuie să răspund la întrebările oamenilor și ca tată și cap de familie, mă străduiesc să cuget la importanța păstrării legăturilor părinților cu copiii lor în mod permanent.

- De ce se pierde legătura cu copilul – el fiind trup din trupul nostru, drag, literalmente legat ombilical de noi?

- Ivan Alexandrovich Iljin, cunoscut filosof rus, a spus că „cea mai delicată, cea mai nobilă și cea mai responsabilă artă pe pământ - este arta educării copiilor”. Și așa și este. Să educi copilul – nu este un lucru simplu: nașterea lui nu înseamnă deloc că totul merge de la sine, automat în educarea lui. De exemplu, în țara noastră, generația a cărei copilărie și adolescență s-au desfășurat la începutul anilor 1990 a crescut, de fapt, ca iarba – am în vedere pe cei care au acum 20-25 de ani, pentru care este timpul să-și întemeieze familie și să nască copii. Dar, din păcate, mulți dintre ei sunt infantili, nu au de gând să-și întemeieze familie – nu înțeleg de ce este necesar acest lucru: părinții lor nu au fost capabili să le arate în ce constă importanța familiei.

De ce s-a întâmplat acest lucru? Pentru că părinții aproape că nu i-au educat: părinții nu au avut timpul și posibilitatea fizică să se ocupe de copii. Au muncit cât mai mult, având chiar mai multe slujbe, iar multe mame au fost singure. Exact în această perioadă, conform statisticilor, a fost cel mai mare număr de divorțuri și sinucideri. În acea mare tragedie de pierdere a statului, care cât de cât apăra omul, dădea un țel în viață și asigura stabilitatea, mulți și-au părăsit copiii, uneori în direct la televizor în programe de divertisment, - și au alergat să câștige bani: trebuiau să supraviețuiască. Pe acești părinți, desigur, poți să-i înțelegi, să le dai dreptate, dar fără comunicare cu copiii lor au pierdut contactul cu aceștia, iar, în consecință, acești copii nu au primit ce este mai bun, ce este mai important – și a rezultat ceea ce a rezultat. Acum problema părinților și copiilor a devenit foarte acută – această generație trăiește de sine stătătoare.

- Cum să faci să nu pierzi contactul?

- Când într-un grup determinat de oameni – la întreprindere, la firmă, în echipă sau în oricare altă societate – s-au stabilit relații calde, de prietenie, toți suferă pentru același lucru, comunică neformal, se susțin unul pe altul, spunem, de regulă: trăiesc ca într-o familie. Dar în familia din ziua de astăzi, din păcate, rar întâlnim asemenea relații. Mai degrabă, dimpotrivă: rudele trăiesc vieți separate. Ce vedem în familii, uneori chiar în cele cu mulți copii? Fiecare este închis în cercul propriilor interese: soția – prietene, cunoștințe, mama; bărbatul – de cele mai multe ori computerul și televizorul; copiii – același faimos computer, internetul, amicii, prietenii. Chiar și vremea prețioasă a concediilor și sfârșiturilor de săptămână, care ar putea fi petrecută împreună, în familia actuală fiecare se străduiește s-o petreacă separat: părinții vor să se odihnească separat unul de altul și de copii – cum le e mai confortabil.

În consecință se pierde contactul și așa destul de slab cu copiii – întrucât unitatea de interese se naște în contactul personal. Dacă nu comunici mult timp cu cineva se pierd legăturile atât sufletești cât și spirituale.

Trebuie să avem în vedere că copiii noștri nu vor fi totdeauna alături de noi. Nu trebuie, în niciun caz, să economisim timpul petrecut pentru comunicarea cu copiii noștri! Nu trebuie să lăsăm să ne treacă momentul: numai până la începerea școlii ei sunt alături de noi toată ziua, după care stăm cu ei numai câteva ore pe zi iar, mai târziu, devin adulți, cu viețile lor, fără noi, și alții sunt oamenii care au influență puternică, nu totdeauna binefăcătoare, asupra lor. Dacă noi nu suntem interesați de viața copilului când el are 10 ani și nu știm cu cine este prieten, ce preocupări are, atunci când va face 15 ani nu vom avea despre ce discuta cu el, iar la 20 de ani nu va comunica de fel cu noi, poate doar la sărbători!

Trebuie să ne grăbim: să ne grăbim să-i facem bine, să ne grăbim să investim în ei, să ne grăbim să comunicăm cu copilul! Așa cum a spus Antoine de Saint-Exupery: „Luxul cel mai mare pe lume – este luxul comunicării umane”.

Pentru a nu pierde legăturile familiale trebuie să-ți amintești mereu: din momentul în care am intrat în viața familială, noi nu putem să ne mai percepem separat de familia noastră, de oamenii apropiați nouă. Fericirea și problemele lor, interesele lor – sunt comune cu ale noastre.

Cu copiii trebuie să comunicăm de la vârstă fragedă. Fără comunicare, fără o grijă permanentă de a ne găsi timp liber să facem acțiuni comune cu ei, noi nu vom fi interesanți pentru proprii copii. Ei vor „fugi” de la noi la prieteni, vor pleca din casă pentru că pe ei nu-i interesează propria familie, în care fiecare este pentru el, vor trăi numai cu propriile interese, vor fi ocupați cu treburile lor... În ziua de astăzi, pe membrii familiei chiar computerul îi interesează diferit – nici măcar aici interesele lor nu se intersectează: pe soție – site-urile pentru femei; soțul se cufundă în „Colegii”; copilul este interesat de jocurile on line.

Aș vrea să vă povestesc o parabolă, nu prea mare, destul de actuală. De fapt această istorioară s-ar fi putut întâmpla în orice familie. Odată tatăl, capul familiei, vine acasă de la slujbă – obosit, flămând, hărțuit. În ușă îl întâmpină fiul lui cel mic și-l întreabă: „Tată, spune-mi și mie cu cât ești plătit pe oră?” Tatăl, auzind aceasta, mirat și indignat, dar ținându-și firea, răspunde: „Trei sute de ruble”. „Poți să-mi dai două sute de ruble?” – a întrebat fiul. În acest moment tatăl nu se mai abține și țipă: „Marș în camera ta! Am obosit, vreau să mă odihnesc, iar ție, bineînțeles, îți trebuie bani pentru jucăriile tale prostești!” După un timp, tatăl, calmându-se puțin, se uită în camera copilului: „Fiule, iartă-mă, m-am enervat, ține două sute de ruble”. Imediat, copilul scoate de sub pernă încă o sută și-i spune tatălui mirat: „O, tată, mulțumesc mult! Iată acum am exact trei sute de ruble. Pot să cumpăr și eu o oră din timpul tău? Te rog, vino mâine cu o oră mai devreme și petrece-o cu mine”.

Despre ce este vorba în această parabolă? Despre aceea a cât de importantă este, în special pentru băiat – care va deveni bărbatul de mâine, comunicarea cu tatăl lui. Despre cât de importantă este pentru copii comunicarea cu părinții.

Majoritatea taților din ziua de astăzi (dar chiar și a mamelor), din păcate, consideră că grija lor de bază – este să câștigi bani; ei uită că prima grijă a lor este nu cea a îndestulării materiale a copiilor, ci cea a comunicării cu ei!

La preoți se vine adesea cu problemele adolescenților: copilul este obraznic, nu ascultă, stă tot timpul la calculator, pleacă la prieteni. Este clar că acest lucru este doar vârful aisbergului, este ceea ce s-a întâmplat cu el mult mai devreme: încă din copilărie au fost pierdute momentele importante de formare a relațiilor cu copilul. Mulți cred că atât timp cât copilul este mic nu înțelege nimic: deci lasă-l să crească și atunci o să încep să comunic cu el. Dar recuperarea acestei perioade este foarte dificilă. Atunci când copilul este mic, mama și tata – ambii părinți – trebuie să se ocupe cu sârguință de copil. Problemele adolescenților, de regulă, sunt legate de faptul că în copilărie au fost pierdute momente importante privind educația lor.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Nicoleta Macovei

Superputerile secrete ale mamelor. Noi dovezi despre legăturile extraordinare dintre mame și copiii lor

foto: freedigitalphotos

de dr. Eva Ritvo, Psychology Today

Desigur, taţii, mătuşile, fraţii, bunicii, părinții vitregi și alţii pot fi extrem de importanţi pentru copii, dar există ceva special în legătură cu mamele, iar oamenii de ştiinţă au demonstrat rolul important al acestora.

În timp ce copiii sunt cu adevărat capabili să formeze multiple legături, este de mult timp ştiut că legătura cu mama are o importanță primordială. Carl Jung a scris că primul arhetip pe care ni-l construim în creierul nostru este cel al mamele noastre, ceea ce înseamnă că înainte de a exista chiar sinele, există “mama”. De fapt, aproape fiecare cultură cunoscută are un cuvânt informal pentru mama: ma, mom, mommy, mama. Aceasta este o urmare a alăptării. Pe măsură ce copilul trage aer în piept în timpul alăptării, mamamamama este sunetul care iese. Aceasta reprezintă o conexiune cât se poate de primară.

O altă legătură primară cu mamele noastre se realizează prin intermediul mirosului. Într-un studiu, mai mult de 90 % dintre mame au fost capabile să-şi identifice copiii prin miros, după doar 10 minute petrecute cu ei. După o oră, procentajul a crescut la 100%. Şi copilul recunoaște mirosul mamei lui. Un alt studiu a arătat că, în timp ce copiii au mirosit laptele mamei lor, și nu al alteia, au devenit calmi și au suportat mai bine durerea. Unii oameni de știință cred că originea sărutului vine de la faptul că se formează feromoni la baza nărilor – dar cine are nevoie de un motiv anume pentru a săruta un copil?

Alăptarea eliberează o cantitate enormă de oxitocină (hormonul dragostei), unul dintre cei mai importanți hormoni din organism, acesta determinând efectiv ca o mamă să fie atrasă de copilul ei, iar copilul să fie atras de mama lui. Și mângâierea, masajul şi joaca cu copilul produc aceleași valuri mari de oxitocină. Chiar și simplul gest al mamei de a privi în ochii copilului ei va stimula atât nivelul ei de oxitocină, cât şi pe cel al copilului.

Un studiu condus de dr. Pilyoung Kim, de la National Institute of Mental Health, a constatat că volumul de materie cenușie al mamelor a crescut cu o cantitate mică, dar semnificativă, în diferite zone ale creierului, cu doar câteva luni înainte de a naşte. Zonele din creier care s-au dezvoltat sunt cele legate de motivație și de comportament. Aceasta este o dovadă extraordinară a modului în care mama se pregăteşte pentru marea responsabilitate de a îngriji un nou-născut fragil. Creierul se adaptează astfel încât grija față de propriul copil devine ceva “natural”. În cadrul studiului, mamele care au fost cele mai emoţionate când și-au văzut copiii au arătat și cea mai mare dezvoltare a creierului. Acest studiu revoluţionar, dovedește faptul că adulţii au un creier neuroplastic – şi confirmă zicala care spune că dragostea te schimbă. Știm acum că agentul remarcabil din spatele acestei schimbări este oxitocina

Nu doar creierul mamelor primeşte un impuls. Copiii ai căror mame i-au alăptat cu succes în pruncie au creierul cu un hipocampus mai mare – structură a creierului legată de învăţare, memorie şi orientare în spaţiu.

Acest studiu demonstrează importanța interacţiunii dintre copil și îngrijitorul său primar, care de obicei este mama. Legătura mamă-copil este cu siguranță cel mai puternic pilon în dezvoltarea copiilor, influenţându-le astfel viaţa de adult. Profunzimea și calitatea dragostei mamei are un impact major asupra stării de bine a adultului.

Traducere de Dana Stavovei

 Preluare de pe Știri pentru viață

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Cum poţi să nu pierzi contactul cu copilul / Sfaturi pentru părinţi (III)

Interviu cu părintele Pavel Humerov realizat de Farida Svelyeva

(Puteţi citi partea I aici iar partea a II a aici)

- Ce trebuie făcut totuşi dacă se pierde contactul cu ei? Nu mai putem recupera nimic?

- Primul lucru şi cel mai important pe care-l poţi spune unor asemenea oameni: „A venit timpul pentru întărirea rugăciunii!” În general eu recomand celor ce au probleme şi în special acelora cu adolescenţi dificili, să-şi asume un canon strict de rugăciune. De fapt pentru copii trebuie să te rogi tot timpul, iar în perioada adolescenţei mult mai intens. Ce canon să urmezi? De exemplu, să citeşti acatistele Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi al Îngerului păzitor.

Vârsta adolescenţei este dificilă nu numai şi nu atât pentru părinţi, cât pentru copil însuşi: el creşte activ, fapt pentru care se simte şi rău uneori; în organismul său se produce o restructurare hormonală; el nu înţelege ce se întâmplă cu el, devine susceptibil, vulnerabil; se întâmplă adesea să-i scadă dispoziţia şi multe altele. El trece de la adolescenţă la viaţa de adult şi părinţii trebuie să înţeleagă faptul că nu îi este uşor. Toate cuvintele noastre radicale: „te urăsc”, „nu te iubesc”, „poţi să pleci” – pot răni copilul în mod dureros şi îl pot conduce la sinucidere; la această vârstă omul încă nu preţuieşte viaţa, nu are teamă. Iar duhul răzvrătirii – este încercarea de auto sancţionare. Adolescentul încă nu înţelege cum să-şi modeleze caracterul, cum să crească corect şi face aceste lucruri prin acţiuni neadecvate şi prin înfruntarea adulţilor: el vrea să fie de sine stătător, dar încă nu ştie cum să realizeze acest lucru. Certând adolescentul, făcându-i observaţie, noi nu facem altceva decât să-l întărâtăm împotriva sinelui său. În această perioadă lui nu îi este uşor şi el are nevoie nu de morală, ci de compătimire şi înţelegere. Puterea şi autoritatea părintească pot fi folosite în această perioadă numai atunci când sănătatea şi sufletul copilului sunt puse în pericol.

- Să luăm situaţia limită: adolescentul pleacă de acasă. De ce se întâmplă acest lucru?

- Se consideră că, de obicei, fug de acasă copiii din familii nefericite. Nu totdeauna este însă aşa: uneori părăsesc casa şi unii copii din familii fericite. De ce fug copiii de acasă? De regulă din trei motive.

Primul motiv: în familie a intervenit o situaţie dificilă; copilul simte insuficientă dragoste şi atenție; se simte inutil - nimeni nu are nevoie de el. El fuge de acasă, se alătură adesea unei companii oarecare în care, dimpotrivă, simte atenţie, respect, îşi găseşte rostul.

Al doilea motiv pentru care adolescentul pleacă de acasă este, dimpotrivă, excesul de atenţie din partea adulţilor. El fuge pentru că nu mai suportă grija exagerată din partea părinţilor, că în familie este lipsit de libertate; el este educat tot timpul; la fiecare pas este corectat, i se face observaţie şi, în general, este lipsit de orice iniţiativă. El este pur şi simplu „sufocat” şi pleacă în căutarea libertăţii şi independenţei.

Şi, în sfârşit, al treilea motiv: adolescentul pleacă din cea mai obişnuită, aparent fericită familie (este adevărat că acest lucru se întâmplă rar). El pleacă din setea de aventură tinerească, din dorinţa de a afla lumea şi în căutarea independenţei. O astfel de istorie este descrisă, de exemplu, în povestirea lui A. Cehov „Băieţii”. Vă amintiţi că acolo băieţii fug de acasă şi visează să ajungă în America? De regulă astfel de haimanale romantice nu sunt pregătite pentru călătorie; se întorc destul de repede şi regretă foarte mult fapta lor. Sarcina părinţilor este să satisfacă dorinţa copilului de a cunoaţte necunoscutul, de a călători cât mai mult, de a afla lucruri noi. Părinţii trebuie să dea adolescentului mai multă independenţă.

În toate cele trei cazuri, plecarea copilului de acasă este o lecţie serioasă şi o avertizare pentru părinţi: atitudinea lor faţă de adolescent este incorectă. Trebuie să creem în casă acele condiţii în care copilul să se simtă bine şi interesat şi să nu dorească să plece.

Pentru ca adolescentul să nu caute mângâiere în altă parte, el trebuie să ştie că la părinţi va găsi întotdeauna înţelegere, compătimire şi suport. Uneori fuga adolescentului de acasă şi alte fapte sfidătoare, neadecvate, nu reprezintă altceva decât un mod de a atrage atenţia părinţilor („de a bate până li se va deschide”). Adolescentul doreşte, conştient sau inconştient, ca tata sau mama să se abată, în sfârşit, de la problemele lor şi să-şi îndrepte atenţia către el.

Trebuie să-i creezi adolescentului un spaţiu liber, al lui, în care să se ocupe de treburile sale şi să-şi primească prieteni cu care să comunice. Atunci nu va mai avea dorinţa de a pleca de-acasă.

Dacă adolescentul a plecat de acasă, şi noi ştim unde se află, trebuie să nu uităm: dacă îl aducem cu forţa acasă, el se înrăieşte şi mai mult şi curând va fugi din nou. Este necesar să stabilim contactul cu fugarul, să-l liniştim, să vorbim cu el şi împreună să găsim soluţii. În unele cazuri nu este niciun păcat să-ţi recunoşti greşelile şi să-i ceri iertare. Adesea părinţii aruncă fraze negândite de tipul: „Dacă nu te întorci până la zece seara, poţi să nu mai vii acasă”, „M-am săturat de tine, nu vreau să te mai văd” şi altele asemenea, iar apoi se miră de ce copilul nu se mai întoarce acasă. Nu trebuie să uităm cât de sensibili şi uşor de rănit sunt copiii la vârsta de trecere spre adolescenţă.

În orice caz, adolescentul va dori să se întoarcă acasă numai atunci când va înţelege că părinţii îl iubesc şi îl aşteaptă. 

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Nicoleta Macovei 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Dialog despre spovedanie cu Părintele Ştefan de la Schitul Lacul, Muntele Athos (II)

foto: Orthphoto

- Mulţi oameni se spovedesc fiindcă ştiu că aşa e bine, asta mai ales când le merge rău, sau cel mai probabil în post, dar nu mai conştientizează că prin spovedanie se curăţă şi se eliberează de păcat.

- Aici trebuie atinsă şi problema canonu-lui. Spovedania e numită „al doilea botez” de către Sfinţii Părinţi. Prin spovedania făcută şi prin hotărârea luată de a nu mai greşi, se iartă păcatele înaintea lui Dumnezeu. Dar rămân consecinţele lucrării repetate a păcatelor în tine. E vorba de aceste înclinări păcătoase care te atrag, te îmbrâncesc spre păcat. Iar acestea se şterg prin canonu-l pe care trebuie să-l faci. Nu se mai conştientizează astăzi, chiar şi printre creştinii mai râvnitori, cât de binefăcător este acest canon, cum curăţă înclinaţiile acestea păcătoase când omul s-a oprit de la păcat. Canonu-l sau epitímia este o „doctorie”, o pedepsire dată nu spre pedepsire, ci spre îndreptare, nu spre omorâre, ci spre însănătoşire. Acesta era înţeles în vechime mai ales ca o perioadă de oprire de la împărtăşanie. Dar epitimia nu se rezumă la acest aspect. Chiar dacă, de multe ori, astăzi se opreşte de la împărtăşanie, numai cu aceasta nu se rezolvă nimic – mai cu seamă când omul nu mai simte nevoia să se împărtăşească. În vechime era o mare durere, o mare jale, să fii oprit de la Sfânta Împărtăşanie. Astăzi însă multora le este indiferent. Deci oprirea de la Sfânta Împărtăşanie s-ar putea să nu mai aibă efectul de conştientizare a păcatului pe care-l avea înainte.

- Cum considerați că ar trebui să fie canonul?

- La un păcat făcut cu trupul se mai dau metanii, închinăciuni, post. Duhovnicii mai dau canon citirea din Sfânta Evanghelie, de la Sfinţii Părinţi, din Psaltire. Toate acestea, care constituie canonu-l, au rostul de a curăţi înclinaţiile păcătoase şi de a pune pe creştin pe calea cea bună. Rugăciunea este cea care-l pune pe creştin pe calea cea bună. Cum spun Sfinţii Părinţi, „semnu-l creştinu-lui este rugăciunea”; dacă nu se roagă, nu poate fi numit creştin. Rugăciunea este convorbirea, legătura lui directă cu Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu îngăduie în viaţa noastră diferite situaţii, pentru ca să-l stimuleze pe creştin să se roage. Rugăciunea trebuie să devină o stare permanentă a sufletului omului.

- Deci canonu-l este pur şi simplu o terapie duhovnicească, medicament pentru boala sufletului!

- Fără îndoială. De pildă, cei care se botează la maturitate simt cu putere diferenţa între starea dinainte de Botez şi cea de după. Taina aceasta nu se mai poate repeta. Dar puţini îşi păstrează Botezul „curat” şi de aceea, ştiind Dumnezeu neputinţa omului, i-a dat posibilitatea de a se curăţa prin „celălalt Botez”, care este spovedania şi care se poate repeta ori de câte ori voieşti.

„Tristețea este semnu-l îndepărtării harului lui Dumnezeu”

- Care sunt semnele că o spovedanie a fost făcută cum trebuie, că e lucrătoare?

- Este schimbarea vieţii, hotărârea de a nu mai face ce a făcut până acum. Este uşurarea pe care o simte creştinu-l care se spovedeşte de toate păcatele sale. Toţi simt această uşurare, această pace, bucurie sufletească, pentru că s-a descărcat sufletul de povara păcatelor. „Simt că zbor”, spun ei adesea. Este o curăţire efectivă a sufletului. Aşa cum, dacă nu ţi-ai spălat trupul o vreme, te simţi greoi, te simţi jenat, tot aşa şi sufletul – spălându-l prin baia spovedaniei, se uşurează şi simte pace; simte prezenţa harului şi se bucură.

- Un prieten, medic psihiatru, spune că vin mulţi oameni la el şi spun căi doare sufletul, ca şi cum ar fi o durere fizică.

 - Asta este lipsa Spovedaniei. Garantez că omul se uşurează după Spovedania sinceră, vorbind ca şi cum s-ar afla în faţa lui Dumnezeu. Astăzi sau înmulţit bolile psihice pentru că sa înmulţit păcatul. Toată lumea suferă de depresie. Înainte nici nu ştiau ce este aia. Acum avem toate înlesnirile şi totuşi suntem trişti. Acesta este semnu-l îndepărtării harului lui Dumnezeu. Fiindcă unde este harul, chiar de ar fi necazurile cele mai mari, omul este fericit.

- Credeţi că psihologul sau psihiatrul pot ajuta?

- Sunt cazuri de boli mentale grave unde medicina poate avea un cuvânt de spus, dar şi acolo credinţa şi Tainele Bisericii pot ajuta mult. Doctorii însă nu pot ierta păcatul. Degeaba îl fac pe pacient să conştientizeze greşelile făcute – şi aceasta în cel mai bun caz –, dacă nu-l ajută să se elibereze de ceea ce-l apasă, adică de patimă, de păcat. Patima tulbură sufletul, îl nelinişteşte pe om, îi pune nervii permanent la încercare, până cedează creierul şi omul se îmbolnăveşte. Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că trebuie îndepărtată cauza, iar aceasta se poate numai prin spovedania păcatului, prin cercetarea amănunţită a stărilor pătimaşe care stăpânesc sufletul. Acestea trebuie scoase la suprafaţă înaintea duhovnicului şi astfel se pune început vindecării.

- Tot mai mulţi se îndreaptă astăzi către psihanalişti, psihologi şi psihiatri...

- Aşa se explică poate şi de ce se înmulţesc tot mai mult bolile mentale. Doctorii nu pot ierta păcatul, ci doar pot amăgi, oferind o soluţie temporară carei convine omului lumesc. De aceea, în ziua de azi, mulţi oameni îi caută pe doctori în loc să-i caute pe duhovnici, pentru că vor să se însănătoşească, dar să-şi trăiască viaţa ca şi înainte. Însă pe urmă, revine boala (aceeaşi sau alta mai gravă), urmează medicamentele, şi astfel omul îşi şubrezeşte cu totul sănătatea mentală. Lucrurile s-ar putea rezolva mult mai simplu. Dacă în loc să meargă în fiecare săptămână la psiholog, cum auzim că fac mulţi, s-ar duce şi s-ar spovedi săptămânal la duhovnic, şi-ar rezolva problemele şi ar păşi pe calea mântuirii.

- Dar pentru aceasta trebuie credinţă.

-Trebuie credinţă, dar şi sinceritate. Că omul, dacă pleacă de la puţină credinţă, dar are sinceritate, atunci va spori în credinţă, că lui Dumnezeu îi plac oamenii sinceri.

- Cum îţi dai seama că te-ai spovedit cum trebuie sau dimpotrivă?

- Dacă te simţi uşurat, dacă sufletul se înveseleşte, dacă eşti mai dispus să ierţi şi să treci peste greşelile celuilalt, văzându-le mai clar pe ale tale – acestea sunt semne că ne aflăm pe drumul cel bun. Dacă însă omul este la fel de trist şi deprimat, dacă gândurile îl neliniştesc cu aceeaşi intensitate, dacă este la fel de irascibil, înseamnă că spovedania nu şi-a atins menirea, în sensul că păcatele ascunse înlăuntrul inimii nu au fost scoase la iveală. Moartea se află încă înăuntru. Am primit îndemnu-l harului dumnezeiesc de a ne spovedi, dar nu am avut puterea să mergem până la capăt. Aici e nevoie de sinceritate.

„Tot păcatul ne spovedit lucrează continuu înlăuntrul sufletului”

- Ce înseamnă să fie sinceri?

- Să caute cu adevărat schimbarea vieţii, să fie gata să facă ce le spune preotul şi nu să se ducă la el numai aşa, ca să o facă şi pe asta. Că, dacă te duci la doctor şi nu urmezi tratamentul, nu rezolvi nimic. Din păcate, marele obstacol pe care trebuie să-l depăşească omul zilelor noastre este să găsească puterea să renunţe la confortul şi plăcerile unei vieţi lumeşti, evident mincinoase, care mai devreme sau mai târziu îl va duce la o mare criză şi chiar la boală mentală.

Dacă omul este sincer, chiar dacă la început nu ştie prea bine ce este păcatul, cu fiecare spovedanie va căpăta o conştiinţă tot mai profundă a stării în care se află. Alte şi alte lucruri va sesiza înlăuntrul său şi le va scoate la suprafaţă. Mulţi spovedesc abia după mulţi ani anumite păcate, doar atunci reuşind să le conştientizeze. În toţi acei ani însă, ei au fost cumva înrâuriţi de acel păcat. Asta pentru că tot păcatul nespovedit lucrează continuu înlăuntrul sufletului. E ca şi rădăcina aceea de rug sau de pir pe care, dacă nu o smulgi cu totul, iar va da lăstar. Trebuie săpat la mare adâncime şi căutat unde duce, pentru a o înlătura. La fel trebuie să facă şi credinciosul împreună cu duhovnicul lui, să caute care este rădăcina unu-i comportament pătimaş şi să o taie cât mai repede. Dacă acest lucru nu se va întâmpla, omul nu se va putea vindeca deplin şi boala sufletească va reveni, uneori cu mult mai gravă.

- Aceasta explică de ce mulţi oameni nu simt nimic după spovedanie, ci continuă viaţa pe care au avut-o înainte...

- Desigur, căci spovedania nu e un act magic, ca să te vindece numai pentru că te-ai dus la preot şi i-ai zis: „N-am omorât, n-am furat, poate că am băut mai mult” etc. Este vorba despre această luptă cu patima, care este foarte concretă, este un adevărat cancer al sufletului. Când se operează o tumoare, se încearcă eliminarea şi a ultimei celule canceroase pentru a nu se produce metastază. Acelaşi lucru trebuie să se petreacă şi în cazul Spovedaniei. Cancerul lucrărilor păcatului, fie cu fapta, fie cu gândul, cu imaginaţia, trebuie eliminat prin scoaterea lor la suprafaţă cu pocăinţă. Preotul are putere de la Dumnezeu de a face această operaţie şi a vindeca sufletul prin iertarea păcatului, dar trebuie să participe şi credinciosul, să se lase în mâinile preotului aşa cum se lasă şi în mâinile chirurgului care-i operează tumoarea.

- Am vorbit mult despre o legătură strânsă a credinciosului cu preotul, despre spovedanie repetată, dar oare preoţii au timpul şi dispoziţia să dedice atât de mult timp lucrării Spovedaniei? Întrebăm aceasta fiindcă adesea se face spovedanie doar în posturi şi, pentru că atunci vin dintro dată mulţi la spovedanie, aceasta se face cam pe fugă.

- Tocmai aceasta este greşeala. Spovedania trebuie făcută în tot timpul anu-lui. Şi dacă psihoterapeuţii şi psihologii găsesc timp să se întâlnească săptămânal o oră cu bolnavul, noi, preoţii, să nu avem dispoziţia aceasta, ştiind că astfel putem salva un suflet? Deci trebuie căutaţi preoţii care au această dispoziţie sufletească. Și eu cred că o au foarte mulţi. Problema este aceea că nici oamenii nu o mai cer, iar obiceiurile sau mentalităţile privind Spovedania nu reflectă învăţătura Bisericii. Cine nu vede Biserica ca pe un sanatoriu duhovnicesc, un loc de vindecare a sufletului, a minţii, e departe de înţelegerea Sfinţilor Părinţi. „Creştinismul este o metodă de tămăduire” – spunea Mitropolitul Ierothei Vlahos. Toţi suntem bolnavi, şi atunci a venit Mântuitorul şi a întemeiat Biserica, ca un spital, cu toate mijloacele neces-are. Intrăm şi ne tămăduim. Și trebuie să ne tămăduim până ieşim din viaţa aceasta; să fim „potriviţi” pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Dar noi nu mai conştientizăm. Nici nu mai vrem să ştim că suntem bolnavi: „Doamne fereşte!”

- Părinte Stareț, cum lucrează păcatul în suflet?

- Unii Părinţi spuneau că păcatul are o acţiune de paralizare. Cu fiecare păcat săvârşit, diavolul câştigă teren în sufletul omului. Este o luptă nevăzută între harul lui Dumnezeu şi păcat. Cu fiecare păcat, harul se retrage, iar păcatul îi paralizează omului puterile sufleteşti, în special voinţa şi mintea. Aţi auzit ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc”. Creştinii nevoitori conştientizează această lucrare vătămătoare a păcatului şi caută cu orice prilej să se cureţe.

Părintele Paisie spune că, prin orice păcat, dai drepturi diavolului, îi deschizi portiţe în sufletul tău. Avva Dorothei vorbeşte de casa sufletului şi spune cum să punem temelia, cum să zidim pereţii, apoi acoperişul, ferestrele; şi să punem zăbrele la ferestre: paza celor cinci simţuri, să nu lăsăm păcatul să intre. Acestea sunt zăbrelele, să nu lăsăm păcatul să intre. Astăzi mulţi nu mai înţeleg cât de importantă este lucrarea duhovnicească în viaţa lor de zi cu zi. Atunci, viaţa omului este un fel de luptă pentru biologic, pentru aţi asigura un minim de confort şi bunăstare - şi atâta tot. Nu asta e preocuparea pe care ar trebuie să o aibă fiecare creştin, ci mântuirea.

- Vorbeaţi de lucrarea duhovnicească. Cum ar trebui să fie aceasta?

- În primul rând, să se facă sub povăţuirea unu-i duhovnic. El este „medicul duhovnicesc de familie”. E ca şi cum ai merge la farmacie şi iei medicament pe reţeta primită de la doctor. Nu-l iei de unu-l singur, că s-ar putea să te omoare. Lucrarea duhovnicească înseamnă a împlini ceea ce ne pune în faţă Hristos: poruncile evanghelice, poruncile Bisericii – lucruri simple. La Înfricoşătoarea Judecată nu se cer lucruri imposibile, ci lucruri simple: „Am fost flămând, am fost însetat, am fost în spital, am fost în temniţă” şi aşa mai departe. Lucruri simple, care privesc relaţia cu tine, cu aproapele şi cu Dumnezeu.

De pildă, dacă te îmbolnăveşti trupeşte, medicul îţi dă o dietă, un fel de post. Biserica îţi dă un regim de alimentaţie mult mai eficient, care are valoare şi în viaţa veşnică – nu numai pentru trup. Deoarece, de regulă, trupul se îmbolnăveşte fiindcă se îmbolnăveşte sufletul. Prin păcat se îmbolnăveşte sufletul, apoi se îmbolnăveşte şi trupul. Asta-i legătura.

Metodele terapeutice ale Bisericii sunt clare: Postul, Rugăciunea, Spovedania, Împărtăşania, mersul la biserică, răbdarea, milostenia în relaţiile cu aproapele, cele zece porunci. Poruncile Bisericii sunt lucruri foarte simple. Dacă lear ţine pe acestea, omul s-ar păzi de cel rău şi ar lucra la zidirea sufletească, după cum ne sfătuiesc Sfinţii Părinţi. Aşa cum un pictor lucrează în atelierul lui o icoană şi o ţine acoperită cu pânze până se face recepţia, şi atunci toţi se miră de frumuseţea ei, aşa este şi cu sufletul. În viaţa aceasta, noi lucrăm la frumuseţea sufletului în mod acoperit, adică sub acoperirea trupului, iar dincolo, chipul sufletului se va face vădit întregii lumi. Aceasta e lucrarea, de a picta chipul lui Dumnezeu care este în noi înşine. Şi ea se adresează tuturor – fie el mirean, fie preot, fie episcop.

„Adevărata fericire ne-o dă lupta cu păcatul”

- Unii oameni au o anumită reţinere: cred că vor pierde ceva dacă vor veni la viaţa Bisericii, că asta o să-i îndepărteze de anumite plăceri... Au sentimentul că vor pierde „fericirea”.

- Mentalitatea creştinilor de astăzi este complet schimbată. Noi ne numim creştini atunci când suntem următori ai lui Hristos. Deci trebuie să facem ceea ce a făcut Hristos, nu? Fiecare discipol merge pe urmele dascălului lui: „Eu sunt al lui cutare, eu sunt al lui cutare...”. Noi, creştinii de azi, ai cui suntem? Folosesc unii duhovnici expresia „creştini cu numele” – şi chiar aşa am ajuns. Pentru că ne numim „creştini”, ne numim „ai lui Hristos”, dar nu suntem ai lui Hristos, pentru că nu facem ceea ce poruncește Hristos. Pentru că nu mai avem conştiinţa purtării Crucii, nu mai avem conştiinţa participării la Crucea şi la Patimile Mântuitorului. Şi vedem un alt fel de creştinism. Iar aceasta se întâmplă chiar şi cu creştinu-l care merge regulat la biserică şi se spovedeşte, şi se împărtăşeşte. Mentalitatea lui este săi meargă toate bine: copiii săi fie sănătoşi, salariul bun, să nu-i lipsească nimic, să nu fie bolnav, să nu aibă nici o pagubă – şi, în cele din urmă, să creadă că va dobândi şi Împărăţia. Unii poate o dobândesc (nu ştim noi, acestea sunt judecăţile lui Dumnezeu), dar problema este că nu mai realizează creştinu-l că este al lui Hristos şi că, participând la Viaţa şi Patimile lui Hristos, te identifici cu Hristos. Foarte mulţi ne scriu scrisori şi ne spun: „Părinte, rugaţi-vă ca Dumnezeu să ne ajute!”. Nu demult, am avut o convorbire telefonică cu o fată din Thessalonic pe care o chinuieşte diavolul. Şi-am întrebat-o: „Mergi la biserică?” „Merg”. „Posteşti?” „Păi... nu mi-am pus problema”. „Stai puţin, cum adică nu ţi-ai pus problema?! Eşti bolnavă?” „Nu”. Dar postul ortodox este esenţial. Este un mijloc care duce la mântuire, este esenţial în mersul nostru duhovnicesc.

- Nu spune şi Mântuitorul că „neamul acesta de draci iese numai cu post şi cu rugăciune”?

- Da, bine înţeles! Dacă tu, creştină, care mergi la biserică şi... Am mai întrebat-o: „Te spovedeşti?” „Păi... nu prea”. „Ei, aici e problema; şi nu o să te lase necuratul până nu o să te îndrepţi”. A spus: „O să încerc”. Ei, când spune aşa, nu prea se străduieşte. Dacă spune: „Părinte, rugaţi-vă să pun început bun, şi de azi înainte fac treaba asta”, atunci mai ai o nădejde că se apucă de treabă. „O să încerc...”, asta e într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, dacă o să-şi mai aducă aminte că trebuie să facă ceva.

La Pateric, spune un Avvă: „S-a luat cuvântul de la bătrâni”. De ce s-a luat? Pentru că ucenicii nu mai întreabă ca să pună în practică cuvântul, ci întreabă doar de formă: „Hai să mergem şi la ăsta, să vedem ce-o să ne mai spună şi el!”. Adică doar aşa, să schimbe decorul. Nu conştientizează că adevărata fericire constă în lucrarea duhovnicească – aici se câştigă bucuria şi pacea sufletească. Eliberarea de păcat, nu dobândirea bunătăţilor materiale. E clar, toţi Sfinţii ne spun că adevărata fericire neo dă lupta cu păcatul. La un moment dat, una din maicile de la Surotì la întrebat pe Părintele Paisie: „Părinte, am foarte multe ispite. Îmi daţi cumva o soluţie?”. Părintele îi zice: „Da! Am găsit. Îţi dau”. Ea – bucuroasă că o să găsească secretul ca să scape de ispită... Zice părintele: „Să te lupţi cu ispitele”. Sa cam dezumflat... Aşadar: angajarea la luptă. Nu este altă variantă! Noi suntem într-un permanent război; omul se îndreaptă fie spre Dumnezeu, fie spre diavol. Nu există stare de mijloc, neutră. Ori cu Unu-l, ori cu altul.

- Deci trebuie să coborâm mai în adâncime şi să luăm în serios lucrurile.

- Fără îndoială. Ne învaţă Sfinţii Părinţi că toată lucrarea creştinu-lui este înlăuntrul lui. Mântuitorul spune: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”. Părintele Sofronie Saharov spunea foarte frumos că întreaga omenire este ca o piramidă în vârful căreia se află Hristos, dar această piramidă este întoarsă cu vârful în jos. Ca să ajungi la Hristos trebuie să cobori, nu trebuie să urci; să cobori în adâncul smereniei. Şi, cu cât cobori mai mult, responsabilitatea faţă de ceilalţi creşte. Mântuitorul este jos, în vârful piramidei, adică în adâncul smereniei, dar poartă totodată şi greutatea păcatelor tuturor. Aici este lucrarea: pogorârea în smerenie te ajută să conştientizezi responsabilitatea pe care o ai faţă de sufletul tău şi faţă de semeni. Sigur, Sfinţii mari, cum a fost Sfântul Siluan, au avut „rugăciunea pentru întreaga lume”. Dar noi nu mai conştientizăm. Suntem atât de superficiali! La asta contribuie şi massmedia şi toată societatea asta demonică, care nu numai că nu te ajută să sporeşti duhovniceşte, dar nu te lasă nici să te menţii pe o linie de plutire – să zicem „morală”, nu mai spunem „duhovnicească”, care e mult mai înaltă.

„Să fim creştini 24 de ore din 24”

- Trăim în lumea aceasta, plină de reclame cu mizerii, cu pornografie. Cum să ne ţinem în afara ei, fiind totuşi în ea? Cum să ne ţinem sufletul în legătură cu Dumnezeu?

- Tânărul de astăzi nu va fi judecat ca tânărul de acum cincizeci de ani. Cum spunea Părintele Paisie, era pe atunci numai unu-l nebun şi îl băgau în turn. Acum sa ajuns că a rămas numai unu-l înţelept, iar cei nebuni îl bagă pe acela în turn. Atât de mult s-a schimbat mentalitatea şi starea duhovnicească a omului. Cu toată această stare demonică din lume, creştinu-l de astăzi trebuie să-şi facă datoria, să se lege de Biserică. Aici începe datoria preotului. Părintele Moise Athonitul, pornind de la cuvintele Psalmistului: „În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor” Psalmul 18:4, se referea la rostul şi rolul preotului în parohie. Dumnezeu nu-l mai trimite pe preot până la marginile lumii, ci până la marginile parohiei – dar mulţi nici asta nu fac. Fireşte, unu-l este rolul preotului de mir în lume, altul este rolul ieromonahului în mănăstire. Preotul de mir este chemat şi trimis în lume să vestească Evanghelia cu vreme şi fără de vreme. Fiecare va lua plată după lucrarea lui.

- Totuşi, care ar fi modalităţile pentru a ne ţine cât mai curaţi faţă de lume?

- Tainele Bisericii, în special Spovedania şi Împărtăşania – sigur, cu asceza pe care trebuie să o facă fiecare: post, rugăciune şi, mai ales, paza simţurilor. De multe ori este mai eficientă paza decât postul sau altă nevoinţă – paza continuă. Simţurile sunt în număr de cinci. Ele sunt numite de Părinţi „ferestrele prin care intră păcatul în inima omului”. Păcatul intră prin ochi, prin urechi, prin gust, prin miros şi prin pipăit. În primul rând, păcatul intră prin ochi: privirea necuviincioasă. După Sfinţii Părinţi, privirea simplă este nevinovată, iar privirea cu insistenţă necuviincioasă este deja pătimaşă. De aceea este atât de importantă paza: să fie atent să nu privească. Pentru că, deschizând obloanele la ferestre şi lăsând păcatul să intre înăuntru, se strică mintea. Vedeţi? Dumnezeu a rânduit ca păcatul cu fapta să nu se poată realiza atât de uşor, pentru că are nevoie de anumite condiţii, dar păcatul cu mintea se face imediat. De aceea Mântuitorul, când face comparaţie între prescripţiile Vechiului şi Noului Testament, zice în Evanghelie: „Sa spus în Vechiul Testament aşa... Eu vă spun că cel ce priveşte la femeie cu patimă a şi prea curvit în inima lui cu ea”. Sau privirea la Internet, care a intrat în viaţa tinerilor ca un lucru indispensabil. Poţi să le spui să nu se mai uite la televizor şi la Internet? Cine te ascultă? Foarte puţini. Dar măcar dacă ar controla ei situaţia, să nu-i stăpânească Internetul, să nu le dirijeze viaţa... Iar cazul ideal este când le tai pe toate.

- Vorbim de pază, dar ce ne facem că în România se vând 90.000.000 de ziare pe lună, în care marea parte a articolelor sunt bârfă, erotism, minciună, decădere umană. Nouăzeci de milioane! Despre ce pază mai vorbim în acest caz? Una e să treci pe lângă un panou publicitar desfrânat şi alta este să cumperi special un ziar ca să te poţi uita la „fata de la pagina 5”.

- Omul nu mai conştientizează ce este bine şi ce este păcat. Şi atunci deschide porţile şi lasă să intre toată mizeria în el. Şi crede că aşa este normal. Apoi vrea să se elibereze de toate lucrurile astea, dar nu mai ştie cum. Când îi pui în faţă metodele Bisericii, le refuză din prima. Sunt unii care cer rugăciune, rugăciune, rugăciune. Faci rugăciune pentru ei, dar nu li se rezolvă problema. Dumnezeu îi ajută, prin Liturghiile pe care le facem, dar ei nu se angajează să-şi schimbe şi viaţa. Ortodoxia noastră este un mod de viaţă, iar dacă tu nu ţi însuşeşti acest mod de viaţă, nu ai cum să ţi rezolvi problemele. Este un mod de viaţă revelat, adus de Dumnezeu din Cer, este firea ta adevărată, trebuie să ţi devină viaţa ta în fiecare clipă. Creştinu-l trebuie să fie creştin 24 de ore din 24. Cum spune Cuviosul Paisie: toată problemele să le înfrunte prin prisma Evangheliei, pentru că altfel vine pedeapsa lui Dumnezeu.

„Ortodoxia este modul de viaţă autentic pe care trebuie să ni-l însuşim”

- Care sunt faptele bune pe care le putem lucra în vremea noastră?

- De foarte multe ori, ca faptă bună este înţeleasă milostenia, în bani sau în alimente. Aceasta este o faptă bună trupească, care are rostul ei. Porneşte din inima ta milostivă şi mângâie, alină durerea celuilalt. Dar aţi văzut în Faptele Apostolilor: oamenii aduceau averile la picioarele Apostolilor şi aşteptau să fie îngrijiţi, hrăniţi – erau şi ei oameni. Şi cine se ocupa de ei? Când au văzut Apostolii că se înmulţeşte obştea – erau câte douătrei mii – şi că erau nevoiţi să lase cuvântul ca să slujească la mese, au ales diaconi care să slujească la mese, adică să facă această milostenie pe care noi o ridicăm în slăvi ca fiind singura şi cea mai mare, milostenia trupească, iar ei s-au dedicat predicării cuvântului lui Dumnezeu, care este milostenia cea mai mare, pe care au avut-o apostolii şi urmaşii apostolilor, adică preoţii, monahii şi fiecare creştin. Prin botez, el are misiunea de a propovădui şi apăra credinţa creştină, ca un mic apostol, acolo unde este. Aceasta este milostenia cea mai mare, pentru că priveşte direct viaţa veşnică. Foarte frumos spunea Sfântul Ignatie despre faptele firii căzute – pentru că sunt mulţi protestanţi, romano catolici şi alţii, care fac atâta milostenie, mai mult decât mulţi dintre ortodocşi. Aceştia de ce să nu se mântuiască? întreabă unii. Dar Sfântul spune clar: „Aţi văzut pe Corneliu Sutaşul, păgân, roman de neam. Era milostiv, nu? Şi, la un moment dat, a avut vedenia aceasta: «Rugăciunile și milosteniile tale au ajuns la Dumnezeu». Deci erau bune. Dar nu erau suficiente. Pentru că nu le-a pus în legătură cu Hristos. De aceea i sa spus: «Du-te la Simon Curelarul şi ţi va spune ce trebuie să faci»”. Deci nu s-a oprit doar la milostenie. Pentru că toţi fondatorii de religii au nişte precepte morale: să fii bun, să nu-l omori pe aproapele etc. Dar, dacă nu le pui în legătură cu Hristos, nu au nici o valoare.

- Omul apăsat de grijile lumii nu mai înţelege cum poate să lucreze învăţătura lui Hristos...

- Aici lipseşte educaţia catehetică şi angajarea în luptă. Problema creştinu-lui de azi a ajuns să fie supravieţuirea. Toţi ne dau telefoane sau ne scriu scrisori: „Părinte, roagă-te să-mi găsesc un serviciu, să-mi menţin locul de muncă!” ş.a., dar mai nimeni nu ne întrebă: „Cum să mă curăţesc de păcat?”, „Cum să mă angajez în lupta duhovnicească?”. Unu-l la câţiva ani de zile dacă întreabă...

- Şi dacă le-ar rezolva pe acestea, s-ar rezolva şi celelalte probleme...

- Fără îndoială. Cuvântul Evangheliei este nemincinos: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”. Nu mai credem în Evanghelie! Spunea Sfântul Andrei Criteanu-l: „Nu mai lucrează Evanghelia!” – adică Evanghelia a ajuns o literă moartă, din păcate. Sfântul Marcu Ascetul spune despre Sfântul Botez: „Este Taină lucrătoare în măsura în care lucrezi poruncile”. Altfel, rămâne ca o energie potenţială; o ai înlăuntrul tău, dar este nelucrătoare. În măsura în care lucrezi poruncile, încet încet, se activează această energie şi devine lucrătoare. Şi poţi ajunge la măsura de a face minuni.

- Pentru că, de fapt, chemarea creştinu-lui este aceea de a fi fiu al lui Dumnezeu...

- Sigur. Dar lucrarea vrăjmaşului, în ultima vreme, este de a da un cu totul alt sens religiozităţii omului, pe care nu o poate scoate din sufletul lui, după cum spunea Părintele Stăniloae. Şi atunci caută săi dea alt sens, altă religie decât cea adevărată. Ortodoxia este venită din Cer, este modul de viaţă autentic pe care trebuie să nil însuşim şi aşa mergem dincolo. Foarte puţini îl mai trăiesc. Ortodoxia este lucrare practică, nu speculaţie filosofică.

Sursă: Revista Familia Ortodoxă, feb/apr. 2012 A consemnat Virgiliu Gheorghe