Cum poţi să nu pierzi contactul cu copilul (I) / Sfaturi pentru părinţi

Interviu cu părintele Pavel Humerov realizat de Farida Savelyeva

- Părinte Pavel, cât de mult, după părerea dumneavoastră, este importantă dezbaterea și interpretarea problemelor legate de păstrarea contactului cu copilul – atât în viața obișnuită, cât și în cea duhovnicească?

- Simțirea legăturii, a comuniunii cu copiii noștri – este cea mai importantă în relațiile cu ei. De aceea, neliniștea oricărui părinte normal de a nu pierde contactul cu copilul este de la sine înțeleasă. La acest lucru trebuie să ne gândim tot timpul, în fiecare zi, și nu numai la cum să-l hrănim, să-i dăm să bea, să-i oferim educație; toate acestea pentru ca pruncul nostru să nu fie mai prejos decât alți copii.

De fapt, dacă fiul sau fiica noastră vor fi mai prost tratați în plan material decât alți copii, acest lucru nu este cel mai rău: o oarecare constrângere îi este de folos omului. Și eu, ca preot care trebuie să răspund la întrebările oamenilor și ca tată și cap de familie, mă străduiesc să cuget la importanța păstrării legăturilor părinților cu copiii lor în mod permanent.

- De ce se pierde legătura cu copilul – el fiind trup din trupul nostru, drag, literalmente legat ombilical de noi?

- Ivan Alexandrovich Iljin, cunoscut filosof rus, a spus că „cea mai delicată, cea mai nobilă și cea mai responsabilă artă pe pământ - este arta educării copiilor”. Și așa și este. Să educi copilul – nu este un lucru simplu: nașterea lui nu înseamnă deloc că totul merge de la sine, automat în educarea lui. De exemplu, în țara noastră, generația a cărei copilărie și adolescență s-au desfășurat la începutul anilor 1990 a crescut, de fapt, ca iarba – am în vedere pe cei care au acum 20-25 de ani, pentru care este timpul să-și întemeieze familie și să nască copii. Dar, din păcate, mulți dintre ei sunt infantili, nu au de gând să-și întemeieze familie – nu înțeleg de ce este necesar acest lucru: părinții lor nu au fost capabili să le arate în ce constă importanța familiei.

De ce s-a întâmplat acest lucru? Pentru că părinții aproape că nu i-au educat: părinții nu au avut timpul și posibilitatea fizică să se ocupe de copii. Au muncit cât mai mult, având chiar mai multe slujbe, iar multe mame au fost singure. Exact în această perioadă, conform statisticilor, a fost cel mai mare număr de divorțuri și sinucideri. În acea mare tragedie de pierdere a statului, care cât de cât apăra omul, dădea un țel în viață și asigura stabilitatea, mulți și-au părăsit copiii, uneori în direct la televizor în programe de divertisment, - și au alergat să câștige bani: trebuiau să supraviețuiască. Pe acești părinți, desigur, poți să-i înțelegi, să le dai dreptate, dar fără comunicare cu copiii lor au pierdut contactul cu aceștia, iar, în consecință, acești copii nu au primit ce este mai bun, ce este mai important – și a rezultat ceea ce a rezultat. Acum problema părinților și copiilor a devenit foarte acută – această generație trăiește de sine stătătoare.

- Cum să faci să nu pierzi contactul?

- Când într-un grup determinat de oameni – la întreprindere, la firmă, în echipă sau în oricare altă societate – s-au stabilit relații calde, de prietenie, toți suferă pentru același lucru, comunică neformal, se susțin unul pe altul, spunem, de regulă: trăiesc ca într-o familie. Dar în familia din ziua de astăzi, din păcate, rar întâlnim asemenea relații. Mai degrabă, dimpotrivă: rudele trăiesc vieți separate. Ce vedem în familii, uneori chiar în cele cu mulți copii? Fiecare este închis în cercul propriilor interese: soția – prietene, cunoștințe, mama; bărbatul – de cele mai multe ori computerul și televizorul; copiii – același faimos computer, internetul, amicii, prietenii. Chiar și vremea prețioasă a concediilor și sfârșiturilor de săptămână, care ar putea fi petrecută împreună, în familia actuală fiecare se străduiește s-o petreacă separat: părinții vor să se odihnească separat unul de altul și de copii – cum le e mai confortabil.

În consecință se pierde contactul și așa destul de slab cu copiii – întrucât unitatea de interese se naște în contactul personal. Dacă nu comunici mult timp cu cineva se pierd legăturile atât sufletești cât și spirituale.

Trebuie să avem în vedere că copiii noștri nu vor fi totdeauna alături de noi. Nu trebuie, în niciun caz, să economisim timpul petrecut pentru comunicarea cu copiii noștri! Nu trebuie să lăsăm să ne treacă momentul: numai până la începerea școlii ei sunt alături de noi toată ziua, după care stăm cu ei numai câteva ore pe zi iar, mai târziu, devin adulți, cu viețile lor, fără noi, și alții sunt oamenii care au influență puternică, nu totdeauna binefăcătoare, asupra lor. Dacă noi nu suntem interesați de viața copilului când el are 10 ani și nu știm cu cine este prieten, ce preocupări are, atunci când va face 15 ani nu vom avea despre ce discuta cu el, iar la 20 de ani nu va comunica de fel cu noi, poate doar la sărbători!

Trebuie să ne grăbim: să ne grăbim să-i facem bine, să ne grăbim să investim în ei, să ne grăbim să comunicăm cu copilul! Așa cum a spus Antoine de Saint-Exupery: „Luxul cel mai mare pe lume – este luxul comunicării umane”.

Pentru a nu pierde legăturile familiale trebuie să-ți amintești mereu: din momentul în care am intrat în viața familială, noi nu putem să ne mai percepem separat de familia noastră, de oamenii apropiați nouă. Fericirea și problemele lor, interesele lor – sunt comune cu ale noastre.

Cu copiii trebuie să comunicăm de la vârstă fragedă. Fără comunicare, fără o grijă permanentă de a ne găsi timp liber să facem acțiuni comune cu ei, noi nu vom fi interesanți pentru proprii copii. Ei vor „fugi” de la noi la prieteni, vor pleca din casă pentru că pe ei nu-i interesează propria familie, în care fiecare este pentru el, vor trăi numai cu propriile interese, vor fi ocupați cu treburile lor... În ziua de astăzi, pe membrii familiei chiar computerul îi interesează diferit – nici măcar aici interesele lor nu se intersectează: pe soție – site-urile pentru femei; soțul se cufundă în „Colegii”; copilul este interesat de jocurile on line.

Aș vrea să vă povestesc o parabolă, nu prea mare, destul de actuală. De fapt această istorioară s-ar fi putut întâmpla în orice familie. Odată tatăl, capul familiei, vine acasă de la slujbă – obosit, flămând, hărțuit. În ușă îl întâmpină fiul lui cel mic și-l întreabă: „Tată, spune-mi și mie cu cât ești plătit pe oră?” Tatăl, auzind aceasta, mirat și indignat, dar ținându-și firea, răspunde: „Trei sute de ruble”. „Poți să-mi dai două sute de ruble?” – a întrebat fiul. În acest moment tatăl nu se mai abține și țipă: „Marș în camera ta! Am obosit, vreau să mă odihnesc, iar ție, bineînțeles, îți trebuie bani pentru jucăriile tale prostești!” După un timp, tatăl, calmându-se puțin, se uită în camera copilului: „Fiule, iartă-mă, m-am enervat, ține două sute de ruble”. Imediat, copilul scoate de sub pernă încă o sută și-i spune tatălui mirat: „O, tată, mulțumesc mult! Iată acum am exact trei sute de ruble. Pot să cumpăr și eu o oră din timpul tău? Te rog, vino mâine cu o oră mai devreme și petrece-o cu mine”.

Despre ce este vorba în această parabolă? Despre aceea a cât de importantă este, în special pentru băiat – care va deveni bărbatul de mâine, comunicarea cu tatăl lui. Despre cât de importantă este pentru copii comunicarea cu părinții.

Majoritatea taților din ziua de astăzi (dar chiar și a mamelor), din păcate, consideră că grija lor de bază – este să câștigi bani; ei uită că prima grijă a lor este nu cea a îndestulării materiale a copiilor, ci cea a comunicării cu ei!

La preoți se vine adesea cu problemele adolescenților: copilul este obraznic, nu ascultă, stă tot timpul la calculator, pleacă la prieteni. Este clar că acest lucru este doar vârful aisbergului, este ceea ce s-a întâmplat cu el mult mai devreme: încă din copilărie au fost pierdute momentele importante de formare a relațiilor cu copilul. Mulți cred că atât timp cât copilul este mic nu înțelege nimic: deci lasă-l să crească și atunci o să încep să comunic cu el. Dar recuperarea acestei perioade este foarte dificilă. Atunci când copilul este mic, mama și tata – ambii părinți – trebuie să se ocupe cu sârguință de copil. Problemele adolescenților, de regulă, sunt legate de faptul că în copilărie au fost pierdute momente importante privind educația lor.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Nicoleta Macovei

Cum poţi să nu pierzi contactul cu copilul / Sfaturi pentru părinţi (III)

Interviu cu părintele Pavel Humerov realizat de Farida Svelyeva

(Puteţi citi partea I aici iar partea a II a aici)

- Ce trebuie făcut totuşi dacă se pierde contactul cu ei? Nu mai putem recupera nimic?

- Primul lucru şi cel mai important pe care-l poţi spune unor asemenea oameni: „A venit timpul pentru întărirea rugăciunii!” În general eu recomand celor ce au probleme şi în special acelora cu adolescenţi dificili, să-şi asume un canon strict de rugăciune. De fapt pentru copii trebuie să te rogi tot timpul, iar în perioada adolescenţei mult mai intens. Ce canon să urmezi? De exemplu, să citeşti acatistele Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi al Îngerului păzitor.

Vârsta adolescenţei este dificilă nu numai şi nu atât pentru părinţi, cât pentru copil însuşi: el creşte activ, fapt pentru care se simte şi rău uneori; în organismul său se produce o restructurare hormonală; el nu înţelege ce se întâmplă cu el, devine susceptibil, vulnerabil; se întâmplă adesea să-i scadă dispoziţia şi multe altele. El trece de la adolescenţă la viaţa de adult şi părinţii trebuie să înţeleagă faptul că nu îi este uşor. Toate cuvintele noastre radicale: „te urăsc”, „nu te iubesc”, „poţi să pleci” – pot răni copilul în mod dureros şi îl pot conduce la sinucidere; la această vârstă omul încă nu preţuieşte viaţa, nu are teamă. Iar duhul răzvrătirii – este încercarea de auto sancţionare. Adolescentul încă nu înţelege cum să-şi modeleze caracterul, cum să crească corect şi face aceste lucruri prin acţiuni neadecvate şi prin înfruntarea adulţilor: el vrea să fie de sine stătător, dar încă nu ştie cum să realizeze acest lucru. Certând adolescentul, făcându-i observaţie, noi nu facem altceva decât să-l întărâtăm împotriva sinelui său. În această perioadă lui nu îi este uşor şi el are nevoie nu de morală, ci de compătimire şi înţelegere. Puterea şi autoritatea părintească pot fi folosite în această perioadă numai atunci când sănătatea şi sufletul copilului sunt puse în pericol.

- Să luăm situaţia limită: adolescentul pleacă de acasă. De ce se întâmplă acest lucru?

- Se consideră că, de obicei, fug de acasă copiii din familii nefericite. Nu totdeauna este însă aşa: uneori părăsesc casa şi unii copii din familii fericite. De ce fug copiii de acasă? De regulă din trei motive.

Primul motiv: în familie a intervenit o situaţie dificilă; copilul simte insuficientă dragoste şi atenție; se simte inutil - nimeni nu are nevoie de el. El fuge de acasă, se alătură adesea unei companii oarecare în care, dimpotrivă, simte atenţie, respect, îşi găseşte rostul.

Al doilea motiv pentru care adolescentul pleacă de acasă este, dimpotrivă, excesul de atenţie din partea adulţilor. El fuge pentru că nu mai suportă grija exagerată din partea părinţilor, că în familie este lipsit de libertate; el este educat tot timpul; la fiecare pas este corectat, i se face observaţie şi, în general, este lipsit de orice iniţiativă. El este pur şi simplu „sufocat” şi pleacă în căutarea libertăţii şi independenţei.

Şi, în sfârşit, al treilea motiv: adolescentul pleacă din cea mai obişnuită, aparent fericită familie (este adevărat că acest lucru se întâmplă rar). El pleacă din setea de aventură tinerească, din dorinţa de a afla lumea şi în căutarea independenţei. O astfel de istorie este descrisă, de exemplu, în povestirea lui A. Cehov „Băieţii”. Vă amintiţi că acolo băieţii fug de acasă şi visează să ajungă în America? De regulă astfel de haimanale romantice nu sunt pregătite pentru călătorie; se întorc destul de repede şi regretă foarte mult fapta lor. Sarcina părinţilor este să satisfacă dorinţa copilului de a cunoaţte necunoscutul, de a călători cât mai mult, de a afla lucruri noi. Părinţii trebuie să dea adolescentului mai multă independenţă.

În toate cele trei cazuri, plecarea copilului de acasă este o lecţie serioasă şi o avertizare pentru părinţi: atitudinea lor faţă de adolescent este incorectă. Trebuie să creem în casă acele condiţii în care copilul să se simtă bine şi interesat şi să nu dorească să plece.

Pentru ca adolescentul să nu caute mângâiere în altă parte, el trebuie să ştie că la părinţi va găsi întotdeauna înţelegere, compătimire şi suport. Uneori fuga adolescentului de acasă şi alte fapte sfidătoare, neadecvate, nu reprezintă altceva decât un mod de a atrage atenţia părinţilor („de a bate până li se va deschide”). Adolescentul doreşte, conştient sau inconştient, ca tata sau mama să se abată, în sfârşit, de la problemele lor şi să-şi îndrepte atenţia către el.

Trebuie să-i creezi adolescentului un spaţiu liber, al lui, în care să se ocupe de treburile sale şi să-şi primească prieteni cu care să comunice. Atunci nu va mai avea dorinţa de a pleca de-acasă.

Dacă adolescentul a plecat de acasă, şi noi ştim unde se află, trebuie să nu uităm: dacă îl aducem cu forţa acasă, el se înrăieşte şi mai mult şi curând va fugi din nou. Este necesar să stabilim contactul cu fugarul, să-l liniştim, să vorbim cu el şi împreună să găsim soluţii. În unele cazuri nu este niciun păcat să-ţi recunoşti greşelile şi să-i ceri iertare. Adesea părinţii aruncă fraze negândite de tipul: „Dacă nu te întorci până la zece seara, poţi să nu mai vii acasă”, „M-am săturat de tine, nu vreau să te mai văd” şi altele asemenea, iar apoi se miră de ce copilul nu se mai întoarce acasă. Nu trebuie să uităm cât de sensibili şi uşor de rănit sunt copiii la vârsta de trecere spre adolescenţă.

În orice caz, adolescentul va dori să se întoarcă acasă numai atunci când va înţelege că părinţii îl iubesc şi îl aşteaptă. 

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Nicoleta Macovei 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Cum poţi să nu pierzi contactul cu copilul / Sfaturi pentru părinţi (II)

Interviu cu părintele Pavel Humerov realizat de Farida Svelyeva

Părinții au în față o sarcină dublă. Pe de o parte ei sunt pedagogi – iar acest cuvânt, în traducere din greacă, înseamnă „conducători de copii” – și trebuie să antreneze copii după sine, să le creeze tipurile corecte de comportament, să le educe gustul, muzical și artistic, să le dea cărțile potrivite pentru a le citi, să-i învețe deprinderile necesare, să se străduiască să-i facă să-și însușească lucrurile cele mai necesare, pentru ca ei să poată intra normal în viața adultă.

Cea de-a doua sarcină – să fii cel mai bun prieten cu copilul tău, care să-i insufle încredere, pe care poate să se bazeze, care să-l cunoască bine, care să nu-i minimalizeze sau să-i respingă interesele. În acest context, bineînțeles, trebuie să fie respectată subordonarea – să fii tovarășul lui mai mare și cu autoritate, să nu fii îngăduitor în toate, pentru că altfel copilul ți se urcă în cap.

Trebuie să ne intereseze ce-l frământă pe copil, ce fel de prieteni are – și trebuie să-i invităm acasă. Interzicerile neexplicate copilului, nu sunt numai nefolositoare, dar sunt și dăunătoare pentru bunele noastre relații.

Apropo de interziceri. Este foarte important nu numai să explici de ce interzici, dar să propui și altceva în schimb. Voi da un exemplu. Flagelul vremurilor de astăzi – pasiunea adolescenților pentru calculator. O mamă, văzând că fiul ei stă cu zilele la calculator, s-a îngrijorat foarte tare. În consecință, i-a îngrădit drastic copilului timpul la calculator – nu mai mult de o oră pe zi și numai după ce și-a terminat lecțiile. I-a cumpărat chitară și l-a trimis să învețe să cânte la ea, și chiar l-a rugat pe un prieten proiectant să-l învețe, odată pe săptămână, grafică tridimensională pe calculator, adică să-l învețe să lucreze cu calculatorul, nu numai să se joace. Ca rezultat, fiul ei a ocupat locul doi la concursul muzical orășenesc și a început să câștige bani din proiectare.

Destul de des copilul intră în lumea virtuală datorită absenței ocupațiilor reale, normale. Iar noi trebuie să îndreptăm copilul pe făgașul corect, necesar. Cercurile profesionale, secțiile sportive, pescuitul, turismul, plimbările prin oraș – toate acestea pot atrage copiii de la activități inutile.

Desigur, cel mai bine este atunci când copiii fac toate acestea împreună cu noi. De exemplu, împreună putem construi ceva necesar la casa de vacanță, ne putem plimba cu bicicletele, putem merge în pădure Copiilor le place, de asemenea, să gătească. Mama m-a învățat în copilărie să cos, tata – să fac ceva manual, unchiul – să conduc mașina. Pe copii trebuie nu numai să-i înveți să citească, dar să și scrie, să socotească ș.a.m.d. – dar să se și odihnească, să-și petreacă cu folos timpul liber. Copiii din ziua de azi nu știu deloc să se odihnească! Iar noi, părinții, am prins vremurile când nu era internet, nu erau jocuri electronice și telefoane mobile. Noi știm, într-adevăr, cum să ne petrecem timpul liber în mod atrăgător, real și nu virtual.

Mie îmi place și acum să comunic cu părinții mei în special pentru faptul că ei, încă din copilărie , au comunicat intens cu mine. Noi am citit aceleași cărți, am ascultat aceeaşi muzică, am vizionat filme împreună. Părinții, întotdeauna, au mers în fața noastră și, fără să ne sâcâie, ne-a arătat ce să citim, ce să ascultăm, ce să vizionăm, cum să ne distrăm. Acum mă străduiesc să transmit toate acestea copiilor mei. Educarea copiilor este un stimul pentru sporirea noastră duhovnicească, morală și intelectuală. Vă aduceți aminte filmul „Ironia soartei sau Să vă fie de bine după baie!” în care eroina principală, de profesie învățătoare, ne spune că ea îi învață pe copii și aceștia o învață pe ea. Educându-ne odraslele, noi înșine învățăm mereu câte ceva, pentru a fi la doi pași înaintea lor. Poți să înveți și să educi numai prin exemplul propriu. 

   

- Relațiile corecte de prietenie – fără familiarisme și fără presiune – sunt greu de stabilit. Ce trebuie să facem în acest caz?

- Hai să lăsăm la o parte legăturile „părinți - copii” și să ne gândim la cine este pentru noi cel mai bun prieten. Acela care permanent ne pisează (ne agasează), ne educă, ne face morală, care nu ne respectă, care ne consideră inferiori sau acela care ne respectă, pentru care suntem interesanți, ale cărui interese coincid cu ale noastre? Este de la sine înțeles că comunicarea se bazează obligatoriu pe puncte comune, iar dacă noi criticăm mereu, respingem tot ce-l interesează pe copil, comunicarea între noi nu se formează. Chiar și atunci când dorind să stabilim un contact cu un om pe care nu-l cunoaștem, trebuie să ne interesăm de lumea lui, să ne implicăm în problemele și interesele lui, să-l atragem și să găsim cel puțin teme comune de discuție. Numai atunci putem să comunicăm constructiv cu el, putem să-l influențăm chiar și duhovnicește. La fel și cu copilul. Și dacă toate acestea nu se întâmplă și vorbim limbi diferite – el este interesat de ceva, iar tu îi povestești altceva, - nu iese nimic bun.

Dacă dorim ca procesul de educare și formare să fie eficient, pe copil trebuie să-l cointeresezi – aceasta este de fapt axioma: el face cu plăcere acel lucru care îl interesează. De aceea sarcina oricărui pedagog – și a dascălului și a părinților, este să nu-l învețe mecanic și cu răceală, ci să stârnească interesul copilului! Și pentru a cointeresa copilul cu problemele duhovnicești, trebuie să te străduiești în mod deosebit: să organizezi, de exemplu, o excursie interesantă, un pelerinaj – ținând cont de puterile lui și de posibilități. Slavă Domnului, la noi în Rusia sunt multe locuri în care te poți odihni, te poți bucura de natură și poți face și pelerinaje. Iată, de exemplu, Pereslavl-Zalessky – unde sunt 11 biserici, 5 mănăstiri, un lac deosebit de frumos, în care poți să înoţi, muzee minunate – în afară de muzeele de artă mai sunt și muzeele locomotivelor, ceainicelor, fiarelor de călcat.

Este neapărat nevoie să găsești căile de abordare a copilului, să creezi condițiile pentru trezirea curiozității, intereselor lui duhovnicești. La drept vorbind, educarea este o artă!

Este necesar ca atunci când comunici să păstrezi o anumită distanță, să eviți familiaritatea și cochetăria, întrucât noi trebuie să stabilim nu numai legături strânse cu copiii, dar să le și insuflăm respectul pentru cei mai în vârstă, foarte necesar în viață nu numai în comunicarea cu părinții, dar și cu profesorii, cu autoritățile, cu oamenii în vârstă.

- Cu orice nouă generație, problemele relațiilor dintre părinți și copii se ascut din ce în ce mai mult?

- Cred că străbunicilor noștri le era mult mai ușor să-și educe copiii, să păstreze contactul cu ei: ei au comunicat mai mult cu ei. Societatea a fost mai mult de tip feudal: țărănime, nobilime, cler, negustorime. Cea mai mare parte a populaţiei era alcătuită din ţărani. Şi ce înseamnă familia ţărănească? Era o singură comandă (echipă), care împreună obţinea pâinea cea de toate zilele, - pe toţi îi unea, în mod firesc, o grijă comună. Chiar şi clerul, negustorii, militarii – toţi îşi antrenau copiii în treburile dinastice. Iată, de exemplu, negustorii – îşi învăţau copiii, încă din primii ani, să lucreze în prăvălie: copiii erau la început persoane de alergătură, apoi lucrau ca vânzători, după care lor li se încredinţau activităţi mult mai complicate, ca în final să li se transmită afacerea. Copiii preoţilor mergeau, aproape întotdeauna, pe urmele părinţilor, învăţând de la aceştia ce trebuie să facă. În general strămoşii noştri au fost mai fericiţi decât noi în ceea ce priveşte comunicarea dintre generaţii. Pe noi tot mai mult ne desparte civilizaţia. În secolul al XIX-lea nu era nici radio, nici TV, revistele erau citite de puţini oameni, mulţi fiind analfabeţi, industria distracţiilor era slab dezvoltată. Ce le mai rămânea? Comunicarea. Mergeau în vizită, discutau, cântau. Toate noutăţile se transmitea, de regulă, din gură în gură. În secolul al XX-lea, în vremea sovietică, nu era internet, calculatoarele personale – erau o raritate, posibilităţile televiziunii erau destul de îngrădite. Oamenii comunicau mai mult, erau prieteni, dansau, mergeau în excursii, făceau activităţi comune... Cum stă treaba acum cu comunicarea, cred că nu trebuie să mai vorbim – toţi o ştim.

Aşa că părinţii trebuie să gândească serios, să se străduiască să creeze în familie atmosfera comuniunii. Şi nu trebuie să uităm: pentru a stârni la odraslele noastre interesul faţă de această problemă comună, trebuie ca noi înşine să avem un interes sincer faţă de acţiunile cu care vrem să atragem copilul. Este puţin să-i pui în mână o carte bună – trebuie s-o discutaţi împreună, să împărţiţi impresiile despre aceasta...

- Se întâmplă ca în familiile de credincioşi, părinţii, care au deja o oarecare experienţă duhovnicească, să nu poată să înţeleagă interesele uzuale ale copilului – ei „au depăşit” deja aceste interese.

- Trebuie să înţelegem că toţi oamenii, inclusiv copiii, sunt foarte diferiţi şi fiecare are propria experienţă duhovnicească. Chiar şi la copiii din aceeaşi familie această experienţă este diferită. Pe un copil îl interesează serios problemele bisericeşti, pe altul – nu. Chiar şi eu, de exemplu, am avut, la timpul meu, cele mai obişnuite interese adolescentine: tehnica, aeromodelele, motocicletele, muzica rock – adică foarte departe de cele duhovniceşti şi, mai târziu, Domnul m-a adus spre viaţa duhovnicească; am intrat la seminar, iar acum nici nu pot să-mi imaginez viaţa fără slujire; cu asta trăiesc. Vă spun toate acestea ca să înţelegeţi că fiecare are drumul său în viaţă. Toţi copiii sunt diferiţi şi nu este posibil ca în comunicarea cu ei să pornim numai de la experienţa noastră, de la interesele noastre. Să zicem că eu nu vreau să citesc nimic în afară de Ava Dorotei şi Ioan Lestvichnik, iar asta nu înseamnă că şi alţii trebuie să fie interesaţi de acelaşi lucru. Nici vorbă! Pe copil s-ar putea să-l depăşească acest lucru, să i se pară neinteresant, plictisitor. Să povesteşti despre credinţă, despre lucruri duhovniceşti, trebuie s-o faci astfel, încât să fie interesant. Să mergi în locurile sfinte, la muzee, să găseşti literatură interesantă, filme. Să arăţi, să povesteşti, să explici... În copilărie copilul trebuie să se încarce, cât de mult este posibil, cu impresii luminoase, pline de bucurie. Din această perioadă trebuie să rămână cele mai pozitive, cele mai bune, mai luminoase amintiri, întrucât omul nu trăieşte numai cu prezentul, ci şi cu trecutul şi amintirile, impresiile din copilărie determină, de cele mai multe ori, ţi viaţa lui adultă viitoare.

- Pentru a lua în considerare toate aceste particularităţi, este necesară o minte ieşită din comun, o experienţă şi...

- Iubirea adevărată şi interesul sincer faţă de copil, - este lucrul cu care să începem! Copilul trebuie să simtă în familie iubire sinceră. Şi nu este vorba numai de manifestarea firească a simţirilor părinteşti, nu despre cum să-l înduioşezi pe micuţ, care este continuarea părinţilor – tatălui sau mamei, - însuşi cuvântul vos-pitanie (educare) spre deosebire de cuvântul pitanie (hrănire) are un conţinut superior. Pe copil nu-l păcăleşti: el, de regulă, la nivel duhovnicesc, simte nesinceritatea şi falsitatea.

Iubirea, însă, - nu este un sentiment orb, ci raţional în cel mai înalt grad. Este totdeauna necesar să gândeşti ca pe copil să nu-l sufoci cu atenţia, să nu-l răsfeţi; să nu-l povăţuieşti sau să-l instruieşti peste măsură.

Se spune în Sfânta Scriptură: „Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ...” (Ef. 6,4). Foarte des copiii fug de la părinţi tocmai datorită grijii sufocante a acestora. Dacă suntem prieteni cu cineva, presupunem că avem libertate interioară şi că celălalt este o personalitate pe care trebuie s-o respectăm, întrucât el este chipul lui Dumnezeu. Şi copilul nostru, oricât de mic ar fi, - este o personalitate: el are un suflet liber şi o voinţă liberă, suflet creat de Dumnezeu şi noi trebuie să-l respectăm. Copilul poartă această relaţie toată viaţa sa, indiferent ce neplăceri şi greutăţi ar avea şi chiar câte căderi nu i s-ar întâmpla în viaţă. Dar fireşte, cu tot respectul, nu trebuie să uităm responsabilitatea deosebită pe care trebuie s-o avem pentru copiii noştri: „Copiii – nu sunt o achiziţie întâmplătoare, noi suntem responsabili de salvarea lor”, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Sursă: Ştiri pentru viaţă 

Traducere: Nicoleta Macovei 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com