Sfântul Arhidiacon Ştefan

APOSTOLUL

FAPTE 6, 8-15; 7, 1-15; 47-60;

În zilele acelea, Ştefan, plin de har şi de putere, făcea minuni şi semne mari în popor. Şi s-au ridicat unii din sinagoga ce se zicea a libertinilor şi a cirenenilor şi a alexandrinilor şi a celor din Cilicia şi din Asia, sfădindu-se cu Ştefan. Şi nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi a Duhului cu care el vorbea. Atunci au pus pe nişte bărbaţi să zică: L-am auzit spunând cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu. Şi au întărâtat poporul şi pe bătrâni şi pe cărturari şi, năvălind asupră-i, l-au răpit şi l-au dus în sinedriu. Şi au pus martori mincinoşi, care ziceau: Acest om nu încetează a vorbi cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfânt şi a Legii. Că l-au auzit zicând că Iisus, Nazarineanul Acest, va strica locul acesta şi va schimba datinile pe care ni le-a lăsat nouă Moise. Şi aţintindu-şi ochii asupra lui, toţi cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger.

Şi a zis arhiereul: Adevărate sunt acestea? Iar el a zis: Bărbaţi fraţi şi părinţi, ascultaţi! Dumnezeul slavei S-a arătat părintelui nostru Avraam, când era în Mesopotamia, mai înainte de a locui în Haran, şi a zis către el: Ieşi din pământul tău şi din rudenia ta şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta. Atunci, ieşind din pământul caldeilor, a locuit în Haran. Iar de acolo, după moartea tatălui său, l-a strămutat în această ţară, în care locuiţi voi acum. Şi nu i-a dat moştenire în ea nici o palmă de pământ, ci i-a făgăduit că i-o va da lui spre stăpânire şi urmaşilor lui după el, neavând el copil.

Iar Solomon I-a zidit Lui casă, dar Cel Preaînalt nu locuieşte în temple făcute de mâini, precum zice proorocul: «Cerul este tronul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele. Ce casă Îmi veţi zidi Mie - zice Domnul - sau care este locul odihnei Mele? Nu mâna Mea a făcut toate acestea?». Voi, cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum părinţii voştri aşa şi voi! Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum, voi, care aţi primit Legea întru rânduială de la îngeri şi n-aţi păzit-o! Iar ei, auzind acestea, fremătau de furie în inimile lor şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu, şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu! Iar ei, strigând cu glas mare, şi-au astupat urechile şi au năvălit asupra lui. Şi scoţându-l afară din cetate îl băteau cu pietre. Iar martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul. Şi îl băteau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zicea: Doamne Iisuse, primeşte duhul meu! Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi, zicând acestea, a murit. Iar Saul se învoise la uciderea lui Ştefan.

EVANGHELIA

MARCU 9, 10-16

În vremea aceea ucenicii au păstrat cuvântul lui Iisus, întrebându-se între ei: ce înseamnă oare, a învia din morţi? Şi L-au întrebat pe Dânsul, zicând: pentru ce zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie? Iar Iisus, răspunzând, le-a zis: cu adevărat, venind mai întâi, Ilie va aşeza din nou toate, tot aşa cum este scris despre Fiul Omului ca să pătimească mult şi să fie defăimat. Dar Eu vă spun că Ilie a şi venit şi au făcut cu el toate câte au voit, după cum este scris despre el. Când au ajuns la ceilalţi ucenici, a văzut mulţime mare împrejurul lor şi pe cărturari sfădindu-se cu ei. Şi îndată tot poporul, văzându-L, a rămas uimit şi alergând s-a închinat Lui. Iar Iisus a întrebat pe cărturari: despre ce vă sfădiţi cu ei?

*

Părintele Sofian Boghiu:

Dumnezeu, a cunoscut că Ştefan are nevoie de un ajutător – căci, deşi era curajos şi viteaz, totuşi era om şi simţea cele omeneşti – şi i Se arata îndată. Şi pe când se uită Ştefan spre cer, S-a arătat Dumnezeu având pe Fiul în dreapta, în formă omenească.

Ce mare iubire de oameni, ce mare bunătate! S-a arătat atletului pentru care luptă, Dumnezeul dumnezeilor. Iar Dumnezeul tuturor i-a spus cam aceste cuvinte: “Nu fi întristat, Ştefane, că n-ai pe nici un om care să te ajute, că nu-i lângă tine la vreme de necazuri nici un prieten”. Ca de obicei el avea colegi, erau prin mulţime pe acolo, însă nimeni nu lua parte. Aşa suntem părăsiţi când suntem în mare necaz. “Dar Eu împreună cu iubitul Meu Fiu” spunea Dumnezeu, “văd cele ce se fac. Gata este odihna, deschise sunt uşile Raiului, cu puţină răbdare părăseşte viaţa aceasta trecătoare şi grăbeşte-te spre viaţa cea veşnică şi fără de sfârşit. Încă pe când eşti în trup vezi pe Dumnezeu, lucru ce depăşeşte toată firea omenească.”

Ai fost iniţiat de apostolii mai bătrâni că Tatăl are Fiu adevărat şi iubit. Iată Eu Mă arăt ţie atât cât poţi purta tu. Stă alături de Mine, în dreapta, şi Fiul, ca să cunoşti din locul în care stă, ce cinste are la Mine. Atunci când Dumnezeu umbla pe pământ în trup omenesc, scandaliza pe mulţi, dar tu acum vezi-L lângă Mine întru înălţime, cu chip de om ceresc şi supraceresc pentru a te încredinţa de întruparea care s-a săvârşit. Nu te tulbura, nu te pierde cu firea, dacă eşti pietruit pentru El. Nu te teme de luptă, căci vezi pe Arbitrul luptelor. Părăseşte trupul, dispreţuindu-l ca pe o legătură pământească, ca pe o casă putredă, ca pe un vas de lut uşor de spart. Aleargă liber ca să moşteneşti viaţa de aici. Cununa virtuţii tale ţi-e gata, mută-te de acum de pe pământ la cer. Lasă trupul ucigaşilor tăi (…), părăseşte tu un popor cuprins de furie şi vino în ceata îngerilor.” Cam aceasta îi spunea Dumnezeu în această vedenie foarte mângâietoare pentru Ştefan.

Ştefan nu s-a rugat, după cum greşit socotesc unii, ca să rămână păcatul duşmanilor lui nepedepsit şi fără răspundere. (…) Dar ce sens au cuvintele “Doamne, nu socoti lor păcatul acesta”? Iată ce vrea să spună Sfântul Ştefan: “Dă-le, Doamne, teamă umilinţei; du spre căinţa pe cei îndrăzneţi! Nu îngădui să moară în tăierea împrejur a necredinţei! Atrage-i, Doamne, prin pocăinţă la cunoaşterea Ta! Aprinde-le în inimi flacăra dumnezeirii! Dacă se vor îmbunătăţi în chipul acesta, este clar că atunci nu le vei socoti lor păcatul. Dacă se vor spăla cu sângele Tău şi al meu în baia harului, vor fi sloboziţi de crimele lor”. Citeşte mai mult…

*

Sf. Ioan Gură de Aur:

A cui sete de sânge nu s-ar fi săturat cu moartea Sfântului Ştefan? Pe cine nu a fi împăcat blândeţea celui ucis? Pe cine n-ar fi muiat rugăciunea lui pentru ucigaşi, când el a strigat: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapt. VII, 5, 9). Dar tocmai pentru că Domnul n-a socotit păcatul acesta, de aceea din gonaci s-a făcut încă un propovăduitor al Evangheliei. Adică curând după moartea lui Ştefan, Pavel s-a întors la credinţă, şi Dumnezeu a ascultat rugăciunea aceluia, în adevăr, Ştefan merită să fie ascultat, atât pentru viitoarea însemnătate a Apostolului Pavel, cât şi pentru cuprinderea cea slăvită a rugăciunii sale, căci în ea se zice: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”!

Această rugăciune trebuie să o asculte toţi cei ce au vrăjmaşi, şi sunt jigniţi de dânşii. Când ţi-ar fi făcut vrăjmaşii tăi mii de jigniri, totuşi nu te-au ucis cu pietre, ca pe Ştefan. Dar uită-te, ce s-a întâmplat. S-a astupat un izvor al creştinătăţii, adică Sfântul Ştefan, dar s-a deschis în locu-i un altul, care a curs în mii de pâraie şi râuri.

Când a amuţit gura lui Ştefan, a răsunat trâmbiţa Sfântului Pavel. Aşa Dumnezeu nu părăseşte nici odinioară pe cei ce năzuiesc la dânsul, ci le dăruieşte mai mult, decât le-ar fi luat vrăjmaşii. Adevărat, iudeii prin uciderea Sfântului Ştefan au răpit un luptător slăvit din oastea creştinească, dar Hristos l-a înlocuit cu altul şi mai slăvit, adică cu Sfântul Pavel. Citeşte mai mult...

*

Pr. Nicolae Steinardt:

Nu vă îmbătaţi cu apă rece rostind în sinea voastră: Îl iubesc pe Domnul în taină, nu îndrăznesc a-L mărturisi cu glas tare, de va fi nevoie mă voi şi lepăda de formă de El, Îl voi lepăda pentru ca să nu mi se întâmple necazuri ori să întâmpin greutăţi. "De formă" nu există, e o iluzie, un şiretlic pe care vi-l pune la îndemână diavolul, o minciună a sa. Dacă - în orice fel - Îl tăgăduim pe Hristos în faţa oamenilor, a semenilor noştri, dacă le dăm acestora impresia că nu suntem tari în credinţa noastră, că ne jucăm cu ea de-a v-aţi ascunselea, că o schimbăm că pe o haină, l-am şi lepădat pe Hristos fără a mai fi nevoie să aducem jertfe idolilor. A lua, bunăoară parte la adunări ateiste, a susţine o doctrină ateistă (ori a şi achiesa la formularea ei), a ne feri să facem acele gesturi ori a rosti acele cuvinte care ne vădesc a fi ceea ce suntem, înseamnă a ne ruşina de Hristos şi prin urmare a ne meni să fim lepădaţi de El în ziua Judecăţii. Citeşte mai mult...

Predica la Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte - Iubirea vrăjmaşilor) /

APOSTOLUL

CORINTENI  11, 31-33; 12, 1-9

Fraţilor, Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus, Cel ce este binecuvântat în veci, ştie că nu mint! În Damasc, dregătorul regelui Areta păzea cetatea Damascului, ca să mă prindă. Şi printr-o fereastră am fost lăsat în jos, peste zid, într-un coş, şi am scăpat din mâinile lui.

Dacă trebuie să mă laud, nu-mi este de folos, dar voi veni totuşi la vedenii şi la descoperiri de la Domnul. Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om - fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască. Pentru unul ca acesta mă voi lăuda; iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda, decât numai în slăbiciunile mele. Căci chiar dacă aş vrea să mă laud, nu voi fi fără minte, căci voi spune adevărul; dar mă feresc de aceasta, ca să nu mă socotească nimeni mai presus decât ceea ce vede sau aude de la mine. Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.

EVANGHELIA

LUCA 6, 31-36

Zis-a Domnul: precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor tot aşa. Pentru că dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce mulţumire puteţi avea? Doar şi păcătoşii iubesc pe cei care-i iubesc pe dânşii. Şi, dacă faceţi bine celor care vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Doar şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi, dacă împrumutaţi pe cineva de la care nădăjduiţi să luaţi, ce mulţumire puteţi avea? Doar şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Voi însă iubiţi pe vrăjmaşii voştri, să faceţi binele, şi să daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi atunci răsplata voastră va fi multă, şi voi veţi fi fiii Celui prea Înalt; pentru că El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi. Aşadar fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este.

Părintele Coman: Iubirea de vrăjmaşi sau Chemarea la asemănarea cu Dumnezeu

 

R. Rădulescu: Părinte profesor, în fragmentul evanghelic despre care vom vorbi astăzi, Iisus Hristos ne pune o măsură foarte înaltă, un standard, să-i spunem, foarte ridicat: Ne spune că, dacă vrem să ne diferenţiem sau să ieşim din rândul păcătoşilor, al oamenilor obişnuiţi şi vrem să fim creştini, vrem să fim ucenici ai Săi, să purtăm cu demnitate numele de creştin, trebuie să-i iubim pe vrăjmaşi. Este aceasta o propunere sau o chemare la un lucru care nu ţine de natura omului? Cum să interpretăm această poruncă a lui Hristos, această chemare a Sa de a-i iubi pe vrăjmaşi? Este un lucru foarte greu de împlinit! Este aproape utopic!

Părintele Coman: Nu este vorba despre cum să se diferenţieze creştinii de restul oamenilor, ci este vorba despre nivelul maxim la care este chemat omul să vieţuiască. Cei mai mulţi comentatori ai acestui fragment, fie în varianta de la Sfântul Evanghelist Matei, fie în cea de la Sfântul Evanghelist Luca, pe care noi o discutăm astăzi, chiar pun problema dacă, nu cumva, este vorba despre o măsură care depăşeşte puterile omului. Se vorbeşte, într-adevăr, despre un eventual maximalism sau chiar despre o utopie! Sunt de acord cu dumneavoastră că este un standard pe care omul nu îl poate atinge. Nu îl poate atinge doar cu puterile sale! Standardul este, însă, real. La acest standard este chemat omul să ajungă. Ceea ce înseamnă că omul poate ajunge mai sus decât îl pot conduce puterile sale, că-şi poate depăşi măsura firii. Acest lucru este esenţial. Cum îşi poate omul depăşi măsura firii? Recurgând la ajutorul lui Dumnezeu! Omul are şansa – aşa a fost creat el de Dumnezeu – de a accesa resursele dumnezeieşti şi de a realiza standarde care-i depăşesc puterile naturale proprii.

Unul dintre aceste standarde este acela de a ajunge să-¬şi iubească vrăjmaşii. Nu numai să nu se răzbune pe ei, să nu le răspundă cu rău, ci, mult mai mult decât atât, să-i iubească. Acesta este un standard dumnezeiesc, este o măsură dumnezeiască şi omul este chemat să o atingă. Spune Sfântul Evanghelist Luca, consemnând cuvintele Mântuitorului Hristos:

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi” (Luca 6,35).

Sau la Sfântul Evanghelist Matei:

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” (Matei 5, 44-45).

Aşadar, iubiţi pe vrăjmaşi ca să fiţi fiii lui Dumnezeu, să vă asemănaţi Lui, să-I urmaţi Lui. Iubirea tuturor oamenilor, fără excepţie – deci şi a vrăjmaşilor – este un standard dumnezeiesc, este modul de existenţă sau de atitudine a lui Dumnezeu însuşi. Ce Dumnezeu ar fi fost acela care ar fi depins în manifestările Sale de atitudinile oamenilor?! Dacă Dumnezeu ar fi fost bun numai cu cei buni, înseamnă că ar fi fost bun la schimb! Ori, aceasta este cea mai de jos, cea mai meschină treaptă a comportamentului uman căzut. Dumnezeu S-ar fi făcut pe Sine captiv slăbiciunilor omeneşti! Omul este chemat să reacţioneze faţă de neputinţele semenilor săi aşa cum reacţionează Dumnezeu. Adică, să se ridice deasupra determinărilor contextuale, sa nu se blocheze în răutăţile semenilor, să nu-şi pună limite propriei sale iubiri faţă de oameni, pentru că oamenii sunt neputincioşi, păcătoşi, răi ş.a.m.d. Din păcate, „filozofia” sau mentalitatea aceasta este foarte răspândită, aproape că guvernează relaţiile dintre oamenii. Se invocă, de obicei, dreptatea! Însă dacă s-ar cerceta cineva pe sine, ar constata că nu are bucurie, nu are împlinire atunci când este bun la schimb, când face bine la schimb, când iubeşte la schimb etc. Oricine poate măcar experimenta propunerea Evangheliei lui Hristos, să fie bun cu cei care nu sunt buni cu el, să facă bine celor care-i fac rău şi să se cerceteze cu atenţie ce simte în sufletul său!

 Cum spuneam, prin natura lui, omul este însă departe de a răspunde acestor exigenţe! O poate face, însă, luând putere de la Dumnezeu. De la Dumnezeu îi vine omului o putere extraordinară, care nu se încadrează în puterile firii noastre create şi care nu seamănă în nici un fel cu acestea. Ba mai mult, se manifestă la antipodul puterilor omeneşti. Imi vine în minte cuvântul Sfântului Pavel: „Puterea lui Dumnezeu în slăbiciune se desăvârşeşte!”, şi paradoxul aceluiaşi: „Căci, când sunt slab, atunci sunt tare!”* De aceea nu trebuie omul să caute a identifica această putere dumnezeiască, bazându-se pe experienţa şi pe cunoştinţele sale omeneşti. Este, însă o putere reală sau chiar singura reală! Acesta este darul esenţial, pe care îl face Biserica omenirii. Acesta este, ceea ce noi numim în termeni teologici, Harul lui Dumnezeu. Ce înseamnă, de fapt, harul lui Dumnezeu? Harul lui Dumnezeu este o energie dumnezeiască, care nu ţine de ordinea lumii create şi care izvorăşte continuu din Dumnezeu. Este un fel de iradiere binefăcătoare, care se face simţită şi împărtăşibilă în plan duhovnicesc. Acest har discret al lui Dumnezeu ne face, într-o mică măsură, dumnezei, dacă vreţi, şi ne dă puterea de a împlini porunca iubirii vrăjmaşilor. Altfel, nu o putem împlini, evident.

Aşadar, răspunsul la întrebarea dacă avem de-a face cu o utopie este şi da şi nu! Pentru omul limitat la condiţia sa umană iubirea vrăjmaşilor rămâne un lucru de neatins. Pentru cel care se deschide împărtăşirii de harul lui Dumnezeu, iubirea vrăjmaşilor este posibilă. Subliniez, nu trebuie să fii bun pentru a iubi pe vrăjmaş, ci trebuie să te întăreşti în slăbiciunea ta, cu puterea dumnezeiască. Cei care nu-i iubesc pe vrăjmaşi, nu înseamnă că sunt răi, ci că se lipsesc „din pricina puterii lor”, de „infuzia” cu putere dumnezeiască!

Lucrul acesta este esenţial din perspectiva întregii Evanghelii. Mântuitorul Hristos, prin Evanghelia Sa, nu ne cheamă la o anume morală! A câta oară spun lucrul acesta! Nu invită, pur şi simplu, pe cei buni să fie mai buni, iar pe cei răi să fie mai puţin răi sau buni! Acest lucru îl întâlnim în toate moralele filozofice şi chiar politice, sau în fine, ideologice! Evanghelia nu este, întâi de toate, o morală! Standardul de care vorbim pare a fi unul moral. Şi este, până la urmă, un standard moral. Dar depinde de un standard existenţial sau de un nivel anume de existenţă.

Domnul nostru Iisus Hristos ne cheamă să facem saltul de la omenesc la dumnezeiesc, care este un salt uriaş. De la o existenţă după logica omenească şi după puterea omenească, la o existenţă după logica dumnezeiască şi, mai ales, cu puterea dumnezeiască. Aceasta este chemarea. Acesta este şi obiectivul întregii iconomii dumnezeieşti lucrate prin Fiul. Hristos nu a venit să ne spună să fim mai buni, ci să ne amintească faptul esenţial că suntem creaţi pentru a viza existenţa sau viaţa la nivelul dumnezeirii şi, mai ales, pentru a oferi lumii „puterea dumnezeiască”, prin care să atingă acest nivel.

Esenţial pentru Biserică nu este faptul că face pe oameni mai buni, ci că oferă lumii şansa existenţei în planul nemuririi, al veşniciei, al nestricăciunii, al iubirii prin excelenţă, care este existenţa asemenea lui Dumnezeu. Care morală oferă această şansă omului? Niciuna, oricât de desăvârşită ar fi ea! Acolo se întemeiază credinţa noastră. Dacă nu ar fi credinţa în înviere, tot edificiul bisericesc, şi al credinţei noastre, şi al propovăduirilor noastre, s-ar prăbuşi, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Aceasta este oferta Bisericii către omenire. Aceasta este oferta Evangheliei Mântuitorului Hristos, ca învăţătură, către înţelepciunea omenească. Ea oferă omului şansa de a deveni asemenea lui Dumnezeu, ceea ce se spune şi în Evanghelia de astăzi: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5,48).

R. Rădulescu: In istorie, exemple de oameni care au ajuns şi au împlinit acest înalt standard sunt sfinţii, este clar. De fapt, este o chemare la sfinţenie…

Pr. Coman: Absolut! Dar sfinţenia nu trebuie înţeleasă ca performanţă morală, ci ca împărtăşire a omului de harul dumnezeiesc. Acesta este, de altfel, înţelesul sfinţeniei în spiritua¬litatea noastră răsăriteană. Sfinţenia, înţeleasă ca vieţuire cu Dumnezeu, este starea de normalitate! Viaţa fără Dumnezeu este cădere de la normalitate, este starea decadentă a omenirii! Viaţa cu Dumnezeu nu înseamnă numai a crede că există Dumnezeu, ci a-ţi trage resursa vitală din Dumnezeu. La antipodul acesteia este viaţa omului suficient sieşi, care-şi trage resursele vitale din sine şi din lumea înconjurătoare, din lumea creată.

R. Rădulescu: Să-i spunem poruncă, dar, de fapt, nu ne dă o poruncă, ci ne arată o cale...

Pr. Coman: Este calea prin excelenţă! Este sau ar trebui să fie o tulburătoare aducere aminte a chemării noastre iniţiale, de a râvni la vieţuirea asemenea lui Dumnezeu. I se aduce aminte omului că a fost „făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!” Sau, aşa cum explică teologii, a fost făcut după chip şi chemat să ajungă la asemănare cu Dumnezeu.

R. Rădulescu: Sfinţii au împlinit această chemare. Aţi spus că nu cu puterile lor omeneşti, ci prin harul lui Dumnezeu. Dar totuşi, omul trebuie să dea şi el ceva, să se pună la dispoziţie. Şi vă întreb concret: fiecare dintre noi are situaţii în care are pe cineva, nu spunem că este chiar vrăjmaş, dar are un om care îi face rău. Cum, sau ce etape trebuie să parcurgă sau cum să facă să nu reacţioneze la răul care i se face şi care poate fi mare. Sunt oameni care au făcut mult rău altora. Cum să facă cei cărora li s-a făcut rău, să nu reacţioneze fără iubire, ci să reacţioneze în duhul acesta, pe care ni-L propune Hristos?

Pr. Coman: Eu cred că o primă fază nu este foarte grea. Să observăm şi să acceptăm că această logică este pozitivă şi corectă. Să spunem că nu ni se cere nouă personal, nici mie, nici dumneavoastră, nici celorlalţi, să-i iubim pe vrăjmaşii noştri! Discutăm o chestiune abstractă. In abstract, este bine să-l iubeşti pe cel care îţi face rău, pentru că nu mai înmulţeşti răul, cel puţin, nu se escaladează răul… Altfel, ajungem la binecunoscuta spirală a răului! Acesta este un argument care ţine de logica omenească.

R. Rădulescu: Răul rămâne la celălalt…

Pr. Coman: Rămâne la celălalt şi în sensul că numai el este subiectul răului, dar şi în sensul dimensiunii răului. Daca noi nu răspundem răului cu rău, răul rămâne numai la dimensiunea iniţială, nu se înmulţeşte. Este logic, nu? Aşadar, o primă fază ar fi să reflectăm asupra acestei perspective şi să recunoaştem că este pozitivă. Să nu luăm dintru început în calcul cât de realizabilă este o astfel de atitudine. Este foarte important de împlinit acest lucru. Atunci când vorbim despre iubirea vrăjmaşilor, atitudinea nu se limitează la a nu răspunde cu rău ci, limitând răul, se înmulţeşte binele. Acolo unde se naşte răul, eu pun ca răspuns binele. Să iubim pe vrăjmaşii noştri, nu înseamnă numai să-i tolerăm, să le suportăm vrăjmăşia, ci înseamnă să le răspundem cu un gest pozitiv, bun. Aşa cum spune Sfântul Evanghelist Matei: „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor care vă prigonesc, rugaţi-vă pentru cei care vă vatămă”. Deci, de fiecare dată, tu, în locul gestului sau al atitudinii negative care vine de la celălalt, să pui ceva pozitiv.

La sămânţa răului, care izvorăşte din celălalt, tu să vii cu izvorul binelui. Ceea ce, logic, este corect. Abstract judecând, cine ar putea să spună că nu este corect? Toţi ne vom împiedica, însă, în momentul în care ni se va cere să facem noi aceasta. Vom constata pe propria noastră piele sau experienţă că nu este posibil. Haideţi să recunoaştem în primă fază că teoretic este bine, iar în a doua fază, să recunoaştem că, personal, nu putem face acest lucru! Ne vom mira, dar chiar aceasta vrea Mântuitorul Hristos. Să conştientizăm standardele reale la care suntem chemaţi să existăm, şi după aceea să conştientizăm că ele ne depăşesc puterile. Din orgoliu, din mândrie, atât de greu îi este omului să facă acest lucru, încât a generat o întreagă filozofie de viaţă, o logică, opusă celei dumnezeieşti, care să-l îndreptăţească, să-l justifice. În loc să spună: „aşa este bine, aşa este corect, dar eu nu pot face aşa pentru că sunt neputincios”, va spune „nu este drept!“, „unde este dreptatea?!”, „Dreptatea cui?!”. Dreptatea sa! Aşa s-a născut ipocrizia, singurul rău uman înfierat fără clauze de Mântuitorul Hristos, cu tărie.

 Dacă recunoaştem că este bine să iubim pe vrăjmaşi, dar că noi nu putem împlini o astfel de cerinţă, avem o singură ieşire, aceea de a apela la ajutorul altcuiva, pentru ceea ce este dincolo de limitele noastre. Acel Altcineva este Dumnezeu însuşi! Este situaţia pe care o prezintă Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre sine: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc!” (Rom. 7,19). Ştiu binele, îl şi voiesc, dar nu pot să-l fac, dimpotrivă făptuiesc răul, pe care nu îl voiesc. Această stare a omului în lupta cu sinele şi cu propriile sale limite, trebuie să ne fie foarte clară. Nu o vom depăşi străduindu-ne să devenim mai buni! Pur şi simplu pentru că nu vom reuşi noi singuri să devenim mai buni. Omul se amăgeşte cu împlinirea unor porunci care nu vizează măsura deplinătăţii sau a desăvârşirii: să nu furi, să nu ucizi, să nu înjuri, să nu consumi alcool etc. Considerându-se bun dacă le împlineşte, sau oricum mai bun decât cei care nu le împlinesc. Aceasta este o mare amăgire. S-a generat chiar şi o întreagă morală, uneori cu numele de creştină, sau promovată ca atare, care promovează suficienţa de sine prin raportare la împlinirea unor porunci morale, care vizează nefăptuirea răului şi nu făptuirea binelui, de fapt. Sigur că nu este bine să faci lucrurile acestea, dar nu înseamnă că dacă nu le faci eşti bun. Care morală spune că este corect să faci lucrurile acestea? Problema nu este aceasta. Să nu înjuri este posibil să realizezi tu însuţi, de unul singur, dar, să iubeşti pe vrăjmaşi, nu este posibil să o faci singur. Şi atunci, cu privirea la acest standard maximal, la care suntem chemaţi să ajungem, avem şansa să ne recunoaştem limitele. Altfel, dacă standardul ar fi, în mod artificial, coborât la limitele noastre, mulţi dintre noi ne-am amăgi că suntem puternici, unii dintre noi chiar atotputernici. Aceasta ar fi marea cădere a omului, dacă nu cumva chiar şi este!!!

R. Rădulescu: Părinte profesor, vă mai întreb ceva. Întrebarea vine dintr-o constatare: acest maximalism, la care ne cheamă Dumnezeu, comportă un risc pentru Dumnezeu însuşi? Pentru că în istorie puţini au atins acest standard. Mă gândesc că este un eşec în această chemare, pentru că nu se răspunde pe măsură, din partea noastră, a oamenilor. Vedem la tot pasul, pe stradă, la televizor, la cinematograf, toate poveştile filmelor care ni se oferă au o intrigă. Intriga se bazează pe răzbunare, pe conflict…!

Pr. Coman: Mai întâi aş aminti ceea ce cred că am mai spus, anume că măsura aceasta nu este o convenţie, ci tine de adevărul lucrurilor. Aşa a fost făcut omul de Cel care l-a proiectat. Dacă se înscrie pe traiectoria aceasta, omul se înscrie pe calea împlinirii sale, dacă preferă alte traiectorii o face cu riscul neîmplinirii. Acum, se pare că omul este supărat că a fost creat cu şansa de a ajunge la o măsură prea mare. Vă închipuiţi, câtă supărare ar fi fost dacă i se punea o limită peste care nu ar fi putut să treacă?!

 Cât priveşte modelul prezentat pe toate canalele ca unanim acceptat, acesta este dovada complicităţii quasi-generale a unei lumi căzute care încearcă să se convingă de faptul că nu este căzută. O lume ipocrită, care după ce se dedă în masă la fărădelegi, invocă criteriul majorităţii drept criteriul binelui şi al adevărului. O lume împărţită în două segmente, amândouă la fel de ipocrite: pe de o parte producătorii acestei „culturi”, care ştiu bine că aceasta nu este o cultură sănătoasă, dar mai ştiu că este foarte profitabilă financiar şi politic, iar, pe de altă parte, consumatorii, care ştiu la fel de bine că această cultură nu este sănătoasă, dar le hrăneşte patimile şi plăcerile păcătoase din care ei spun că nu vor să iasă, dar în adevăr nu pot. Nu din cauza maximalismului eşuează oamenii, ci, dimpotrivă, datorită faptului că refuză standardul maximalist.

Această lume vrea să legitimeze „cultura” pe care o produce, gândind că în felul acesta scapă de culpă. Se amăgeşte gândind că poate să-şi dea altă destinaţie, modificând conceptul de om! Simte că este captivă unui proiect coerent ce nu-i aparţine, care presupune un parcurs anume existenţial şi, în loc să depună eforturi pentru a străbate acest parcurs, încearcă să-l modifice după măsura neputinţelor, tentaţiilor şi patimilor sale. Se regăseşte aici una din cele mai grave atitudini umane faţă de rău, păcat sau decădere, despre care vorbea un filosof grec contemporan, Evanghelos Papanoutsou.

„Dintotdeauna  în viaţa omenirii a existat păcatul, căderea, greşeala, spunea E. Papanoutsou. Diferenţa pe care o marchează civilizaţia contemporană este încercarea ei de a desfiinţa noţiunea de păcat sau greşeală prin a o legitima la nivelul convenţiilor sociale, morale, politice“.

Se şi mândreşte de geniala descoperire: cât de simplu putea să fie! Declari, pur şi simplu, răul bine şi ai scăpat de teroarea moralei. Alţii se chinuiau să lupte până la sânge împotriva păcatului, alţii îl ascundeau sub preş sau după uşă, alţii îl ocultau prin intermediul legilor…

Este încercarea omului de a-şi construi propria dreptate în contradicţie cu dreptatea pe care o reprezintă propria lui natură şi care i-a fost imprimată de Creator. Nu-şi dă seamă că în felul acesta îşi contestă propria condiţie umană. Este reflexul generalizat al ispitei pe care o trăim aproape fiecare dintre noi la nivel individual, în starea de neîmplinire, gândind că în alte condiţii am fi fost grozavi. Condiţia dată este complicată!

(…)

Ele devoalează aşezarea noastră strâmbă, nesănătoasă, logica noastră  meschină, egoistă. Este o complicitate a majorităţii, cum spuneam, care, întrucât deţine instrumentele puterii, menţine „la putere” logica sau filosofia de viaţă care-i îndreptăţeşte, îi validează pe cei mulţi şi „puternici”. Este o atitudine ipocrită! Pe de o parte, menţine la putere principiul sancţionării răului şi, pe de altă parte, exclude din catalogul relelor fapte evident negative, dar săvârşite de majoritate. Se încearcă acreditarea criteriului majorităţii drept criteriu moral. Ori, această atitudine este culmea ipocriziei! Un lucru este bun sau rău nu în funcţie de numărul celor care îl săvârşesc! Evanghelia ne descoperă contrariul. Amintiţi-vă imaginea cu poarta cea strâmtă care duce la salvare şi poarta cea largă care duce la pieire. Sau imaginea cu turma mică şi „rămăşiţa”. Iar acolo unde nu pot „schimba” categoria morală a unei fapte, fac tot posibilul să nu fie deconspiraţi. Dacă s-ar promova o cultură care propune maximalismul Evangheliei, ar trebui prea mulţi să se recunoască neputincioşi, limitaţi, decadenţi, imorali, ipocriţi etc.

Maximalismul Evangheliei se întemeiază pe puterea lui Dumnezeu, în timp ce cultura dominantă astăzi se întemeiază pe puterea omului. (…)

Trebuie să recunoaştem că este un mare dar descoperirea măsurii dumnezeieşti ca standard la care este chemat omul să ajungă. Măsura etalon este necesară pentru a te evalua corect, pentru a nu te amăgi. Prin raportare la etalon ai simţul real a ceea ce eşti, al măsurii la care ai ajuns. A genera modele culturale, sociale sau politice, în care dreptatea omenească - cea care are în centru sancţionarea răului – este propusă ca etalon, echivalează cu a propune şi a menţine etaloane false, care conduc la evaluări false, amăgitoare sau ipocrite.

Oamenii trebuie să se obişnuiască cu această perspectivă, pentru că aceasta este Biserica, aceasta este credinţa şi aceasta este Evanghelia. Este existenţa cu Dumnezeu, iar existenţa cu Dumnezeu înseamnă provocarea măsurii dumnezeieşti! Alternativa acesteia este existenta fără Dumnezeu, la limitele tale, la limitele umanului. Una dintre aceste alternative este adevărată iar cealaltă neadevărată. Nu pot fi amândouă adevărate”.

Nota:

*„Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12, 9).

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

Sursă: Cuvântul ortodox

Părintele Rafail Noica:Despre spovedanie și duhovnicie (1)

 

Duhovnicia este duh, şi „Duh este Dumnezeu”. Trebuie să găsim felul în care Dumnezeu acum poate să lucreze lucrarea de mântuire în fiecare suflet care vine către mine, păcătosul, şi pe care trebuie să-l aduc la Hristos.

De câţiva ani, mai ales de când sunt eu duhovnic, îmi vine gândul şi uimirea: de ce Dumnezeu a rânduit că mântuirea oamenilor să depindă de păcătoşi ca mine? Nu zic că altul este păcătos; mi-e ruşine să zic, şi totuşi ştim că nu este niciunul drept înaintea lui Dumnezeu. Şi ştiu că şi fraţii şi părinţii mei, mai buni ca mine, au totuşi conştiinţa păcatului. Fiindcă văd că şi cei mai mari sfinţi se numesc pe ei înşişi cei mai mari păcătoşi.

Deci, de ce şi cum va putea face Dumnezeu mântuirea păcătoşilor prin alţi păcătoşi? Eu văd aici o taină mângâietoare, dacă Dumnezeu a îngăduit ca eu, păcătosul, să fiu duhovnic altora… Când nu eram duhovnic şi mă spovedeam la oricine, nu mă gândeam – m-a ajutat Dumnezeu şi am trăit ce spune Biserica – dacă e păcătos sau nu, dacă e vrednic sau nu. Aveam încredere; nu ştiu dacă mai mult în Dumnezeu decât în om, dar nici nu-mi puneam problema. Aveam încredere în duhovnicie şi mă spovedeam la duhovnic.

Acum este rândul meu, şi tremur: cum, mântuirea unui suflet depinde de mine? Şi atunci cum să fac să nu pierd un suflet pentru care S-a jertfit însuşi Dumnezeu? Mângâierea mea este că dacă Dumnezeu a rânduit că mântuirea omului păcătos să fie făcută prin păcătoşi, înseamnă că pot să zic: dar ce, păcătosul ăsta va fi împiedicat spre mântuire din cauza păcatului şi a neputinţei mele? Şi sfârşesc zicând: anatema gândului ăstuia! Erezie e gândul ăsta! Că altfel Dumnezeu nu ar fi făcut hirotonie şi hirotesie de oameni nevrednici precum sunt eu.

Deci, să prindem curaj şi să ştim că lucrarea noastră este lucrare nu în puterea omului, ci în puterea lui Dumnezeu; şi puterea lui Dumnezeu să o căutăm, şi prin puterea lui Dumnezeu să încercăm să săvârşim aceasta mântuire înainte şi după toată lucrarea omenească.

Deci, puterea lui Dumnezeu trebuie să o căutăm şi să vină înainte de formarea şi experienţa noastră. Experienţa şi formarea noastră sunt bune pentru îmbogăţirea şi a noastră şi a Bisericii şi pentru multe lucruri, fiindcă omul este şi el împreună lucrător cu Dumnezeu în mântuirea omului, dar până la urma doar puterea lui Dumnezeu este cea care mântuieşte, şi deci înainte de lucrarea omului şi, în sfârşit, după lucrarea omului, puterea lui Dumnezeu este cea care mântuieşte şi prin mine pe cei care vin către mine.

Cum putem intra noi în posesia puterii lui Dumnezeu, sau cum o putem noi invita în lucrarea noastră? Nici nu ştiu cum să exprim lucrul acesta, dar înţelegeţi ce vreau să spun: adică să nu fie duhovnicia lucrarea mea de om, ci să fie lucrarea dumnezeiască prin mine, omul.

Sfântul Apostol Pavel are un cuvânt foarte îndrăzneţ: „Să împlinesc ceea ce lipseşte jertfei lui Hristos”. Spre a nu face din duhovnicie o lucrare omenească, cred că noi, dacă vrem să fim astăzi duhovnici buni, trebuie să învăţăm taina rugăciunii. Prin rugăciune, să nu ne dezlipim de Dumnezeu; prin rugăciune, să primim în inimile noastre naşterea unui cuvânt. Adică Dumnezeu să nască în inimile noastre cuvânt pe care să îl dăm celui care îl caută – ori un cuvânt de îndrumare, dar chiar şi cuvântul de rugăciune, adică nu cuvânt omenesc. Sfântul Serafim spune – şi Sfântul Siluan, şi el spune – că „atunci când vorbeam omeneşte puteam greşi”. Şi Sfântul Siluan adăugă: „şi greşelile pot fi mici, dar ele pot fi şi mari”, fiindcă, aşa cum vorbeam adineauri, ce este mântuirea omului: îndumnezeirea omului, mântuirea Adamului întreg în fiecare persoană care se mântuieşte.

Sfântul Siluan, într-o convorbire cu un alt nevoitor din Caucaz, Stratonic, spunea (era o întrebare retorică): „Părinte, cum vorbesc cei desăvârşiţi?” Şi Stratonic n-a ştiut să răspundă.

Iar Sfântul Siluan i-a spus: „Cei desăvârşiţi nu vorbesc niciodată de la ei, ci întotdeauna vorbesc numai ce le da Duhul”.

Iată că, într-un fel, desăvârşirea – cel puţin la nivelul acesta -nu e aşa de grea. Nu noi trebuie să născocim desăvârşirea cuvântului, ci să o căutăm la Duhul. Spunând asta, chiar mă rog Domnului să ne dea El însuşi tuturor, nu numai duhovnicilor, dar şi fiecărui creştin care vorbeşte cu un alt creştin, cuvânt de mântuire, fiindcă – şi acesta e un lucru important, cred – mântuirea nu este ceva prescris într-o carte, un răspuns de tip „pagina 37, paragraful 3”; mântuirea este un cuvânt tainic, dumnezeiesc, pentru fiecare suflet care s-a născut în lume; iar pentru fiecare suflet, alt cuvânt.

Vedeţi în Pateric cum vine un călugăr la un avva cutare şi cere cuvânt. Şi avva zice: „Păstrează-ţi chilia. Mănâncă, bea, dormi, fă tot ce vrei, dar nu ieşi din chilie”. Altul are aceeaşi căutare: „Cum să mă mântuiesc, avva?” Şi avva îi zice: „Păstrează postul până la ora 6:00”. Poate să iasă din chilie, poate să intre, să facă ce vrea, dar postul să-l păstreze. Altuia îi spune ceva despre gânduri, altuia îi spune alt lucru… Şi, cum spunea părintele Sofronie, aici nu-i vorba de teologie, nu-i vorba de o doctrină scrisă într-o carte; e vorba de o strategie duhovnicească, unde duhovnicul înţelege fiindcă Duhul îi naşte cuvântul în inimă şi înţelege că strategia, pentru omul acesta, este punctul acela. Întăreşte-ţi armata în punctul acela; dacă în punctul acela tu reuşeşti, în rest o să-ţi fie relativ uşor. Mântuirea îţi e deja asigurată.

Dacă toate punctele le întăreşti, dar acolo este o spărtură mare în peretele cetăţii tale şi o laşi liberă, pe acolo năvălesc armatele vrăjmaşului şi nimic n-ai făcut cu mântuirea ta. Deci, este vorba de a găsi care este acea gaură în perete pe unde pot năvăli armatele.De aceea e nevoie să intrăm în lucrarea lui Dumnezeu, să căutăm cuvânt dumnezeiesc. De toate este nevoie, şi de psihologie, şi de pregătire; dar atâta timp cât n-o avem, cu frică şi cu cutremur să căutăm ca Dumnezeu să nască în inimile noastre acel cuvânt de duh şi de adevăr.

(Cuvinte de folos rostite de Părintele Rafail Noica la mănăstirea Râmeţ, August, 1994: „Despre Duhovnicie şi Spovedanie”)

 

Sursă: rafailnoicawordpress.com

 

Învăţături despre bine şi rău, despre virtuţi şi patimi: Cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur către cei care nu vin sau pleacă de la Sfânta Liturghie

După cum semănătorii n-au nici un folos dacă aruncă seminţele pe cale, tot aşa şi noi n-avem vreun folos de pe urma numelui de creştin dacă faptele noastre nu sunt pe măsura numelui.

Iar dacă vreţi, am să vă aduc martor de credinţă pe Iacov, fratele Domnului, care zice: “Credinţa fără fapte este moartă”. Este deci nevoie de fapte; fără de ele nici numele de creştin nu ne poate fi de folos. Să nu te minunezi! Spune-mi, te rog, este de vreun folos soldatul care stă în armată, dar nu-i vrednic de armată şi nu luptă pentru împăratul care îl hrăneşte? Ar fi, poate, mai bine să nu stea în armată decât să batjocorească cinstea împăratului.

Aşa şi cu creştinii. Nu merită, oare, să fie pedepsiţi când nu luptă pentru împăratul lor? Dar pentru ce spun: când nu luptă pentru împăratul lor? Facă Dumnezeu să lupte pentru sufletele lor!

- Dar cum pot, mi se poate spune, să fiu în lume, înconjurat de treburi, să slujesc împăratului şi să mă mântuiesc?

- Ce spui, omule? Vrei să-ti spun pe scurt că nu locul te mântuie, ci purtarea şi voinţa?

Adam era în Rai, ca într-un port, şi s-a înecat; Lot era în Sodoma, ca pe mare, şi s-a mântuit; Iov stătea pe gunoi şi s-a îndreptăţit, iar Saul era în mijlocul bogăţiilor şi şi-a pierdut împărăţia - şi pe cea de aici, şi pe cea de dincolo. Nu te poţi apăra spunând: “Nu pot să fiu şi în lume, înconjurat de treburi, şi să mă şi mântuiesc”.

Ştii de unde ne vine acest gând? De acolo că nu ne rugăm des şi nici nu venim des la biserică. Oare, nu vedeţi pe cei care vor să primească dregătorii de la împăratul pământesc, cum stăruiesc şi cum pun pe alţii să intervină ca să dobândească ce doresc? Aceste cuvinte le spun celor ce pleacă de la dumnezeieştile slujbe şi celor care se pun la sfat şi pălăvrăgesc în timpul înfricoşătoarei şi Sfintei Liturghii. Ce faci, omule? N-ai făgăduit zicând: “Avem către Domnul”, când preotul a spus: “Sus să avem mintea şi inimile”? Nu ti-e teamă, nu te ruşinezi să fii găsit mincinos în acel ceas înfricoşător?

Vai, ce minune! Masa cea de taină este pregătită, Mielul lui Dumnezeu este junghiat pentru tine, preotul se nevoieşte pentru tine, foc duhovnicesc izvorăşte din preacurata Masă, Heruvimii stau împrejur, Serafimii, care cu şase aripi îşi acoperă fetele, zboară pe deasupra, toate Puterile cele netrupeşti împreună cu preotul se roagă pentru tine, focul cel duhovnicesc se pogoară, Sânge curge din preacurata coastă în potir spre curăţirea ta, şi tu nu te înfricoşezi, nu roşeşti că eşti găsit mincinos în acest înfricoşător ceas?

Ai o sută şaizeci şi opt de ore pe săptămână; şi din acestea Dumnezeu Şi-a oprit pentru El numai o singură oră; şi cheltuieşti şi această oră în treburi lumeşti, în glume, în discuţii! Cu ce îndrăznire, deci, te mai apropii de Sfintele Taine? Ai îndrăzni, oare, să pui mâna pe pulpana hainei împăratului pământesc, dacă ti-ar fi mâna plină de murdărie? nicidecum!

Să nu socoteşti că este pâine, nici că este vin ceea ce vezi! Că nu se dau afară ca celelalte mâncări. Ferească Dumnezeu! Să nu gândeşti aşa! Ci, după cum ceara unindu-se cu focul nu pierde nimic şi nimic nu prisoseşte, tot aşa socoteşte şi aici! Sfintele Taine intră în fiinţa trupului. De aceea, când ne apropiem să ne împărtăşim, să nu socotim că ne împărtăşim cu dumnezeiescul Trup ca din mâna unui om, ci să socotim că ne împărtăşim cu dumnezeiescul Trup ca din cleştele de foc al Serafimilor, pe care l-a văzut Isaia; iar cu dumnezeiescul Sânge aşa să ne împărtăşim, ca şi cum am atinge cu buzele dumnezeiasca şi preacurata coastă a lui Hristos.

Aşadar, fraţilor, să nu plecăm din biserică în timpul Sfintei Liturghii; şi iarăşi, când suntem în biserică, să nu stăm de vorbă. Să stăm cu frică şi cu cutremur, cu ochii plecaţi în jos, dar cu sufletul ridicat în sus.

Să suspinăm, fără să ni se audă glasul, dar cu inima să ne bucurăm. Oare, nu vedeţi cât de nemişcaţi stau cei ce sunt lângă împăratul acesta pământesc, trecător şi muritor? Nu scot o vorbă, nu se clintesc, nu aruncă ochii ici şi colo, ci stau înfricoşaţi şi plini de cutremur. Ia pildă de la ei, omule, şi te rog să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu aşa cum te-ai duce înaintea împăratului celui pământesc. Dar trebuie să te înfăţişezi cu mult mai multă frică înaintea împăratului celui ceresc. Acestea vi le-am spus adeseori şi nu voi înceta a vi le spune, până ce nu voi vedea că v-ati îndreptat.

Când intrăm în biserică, să intrăm cum se cuvine lui Dumnezeu. Să nu avem în suflet dor de răzbunare, ca nu cumva rugându-ne, când spunem: “Iartă-ne nouă, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, să ne rugăm împotriva noastră. Înfricoşătoare sunt cuvintele acestea! Cel ce le rosteşte, aproape că strigă aşa lui Dumnezeu: “Am iertat. Stăpâne, iartă-mă! Am dezlegat, dezleagă-mă! Le-am lăsat, lasă-mi-le! Dacă le-am ţinut, ţine-mi-le! Dacă n-am iertat vecinului păcatele lui, nu mi le ierta nici Tu pe ale mele. Cu măsura cu care am măsurat, măsoară-mi şi Tu mie!”.

Ştiindu-le dar pe toate acestea, gândindu-ne la ziua cea înfricoşătoare a Judecăţii, la focul iadului şi la muncile cele înfricoşătoare de acolo, să ne întoarcem de pe calea noastră cea rătăcită. Va veni vremea când teatrul lumii acesteia se va risipi. Atunci nu mai putem lupta; după trecerea acestei vieţi, nu mai putem neguţători; după ce s-a închis stadionul, nu mai putem fi încununaţi.

Timpul de acum e timp de pocăinţă; acela, de judecată!

Timpul de acum e timpul luptelor; acela, al cununilor!

Timpul de acum e timp de osteneală; acela, de odihnă!

Timpul de acum e timp de muncă; acela, de răsplată!

Deşteptati-vă, vă rog, deşteptati-vă şi să ascultăm cu râvnă cele spuse! Am trăit cu trupul, să trăim şi cu duhul! Am trăit în plăceri, să trăim şi în fapte de virtute! Am trăit în trândăvie, să trăim şi în pocăinţă! “Pentru ce te trufeşti, tină şi cenuşă?”. Pentru ce te mândreşti, omule? Pentru ce te făleşti?

Ce nădăjduieşti de la slava lumii şi de la bogăţie? Să ne ducem la morminte, vă rog, şi să vedem tainele de acolo. Să vedem pe om descompus, oasele roase, trupurile putrezite. Dacă eşti înţelept, priveşte! Dacă eşti priceput, spune-mi: Cine e împăratul, cine e ostaşul? Cine e stăpânul, cine e robul? Cine e înţeleptul, cine e neînteleptul? Unde-i frumuseţea tinereţii? Unde-i faţa cea frumoasă? Unde-s ochii cei strălucitori? Unde-i nasul cel bine întocmit? Unde-s buzele cele arzătoare? Unde-i frumuseţea obrajilor? Unde-i fruntea cea luminoasă? Nu-s toate praf? Nu-s toate cenuşă? Nu-s toate pulbere? Nu-s toate putreziciune?

Gândindu-ne la acestea, fraţilor, şi aducându-ne aminte de ziua noastră cea din urmă, să ne întoarcem, cât mai avem timp, de pe calea noastră cea rătăcită. Am fost cumpăraţi cu Sânge scump.

Pentru aceasta Dumnezeu pe pământ S-a arătat. Pentru tine, omule, Dumnezeu pe pământ S-a arătat şi nu avea unde să-Şi plece capul. Vai, ce minune ! Judecătorul vine să fie judecat pentru cei vinovaţi! Viata gustă moarte! Creatorul este pălmuit de creatură! Cel ce nu poate fi privit de Serafimi este scuipat de rob, gustă oţet şi fiere, este împuns cu suliţa, este pus în mormânt! Şi tu, spune-mi, te trândăveşti, dormi, dai din umeri cu dispreţ, omule?

Nu ştii că, de ti-ai vărsa sângele tău pentru El, nici aşa n-ai făcut ce erai dator să faci că altul e sângele Stăpânului, şi altul sângele robului! Pocăieşte-te şi întoarce-te înainte de ieşirea sufletului, ca nu cumva să vină moartea şi tot leacul pocăinţei să fie fără de folos. Că aici, pe pământ, are putere pocăinţa; şi numai aici; în iad n-are nici o putere. Să căutăm pe Domnul, cât avem timp! Să facem binele ca să scăpăm de iadul cel fără de sfârşit ce va să fie şi să ne învrednicim de împărăţia cerurilor, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

 Omilia a IX, Omilii despre pocăinţă

Sursă: Site - Sf. Ioan Gură de Aur