Chiar dacă... - de Costache Ioanid

foto: Radmila Ostojic(Orthphoto)

Chiar dacă vântu-a vrut în zbor 

în turme să ne-mpartă,

dar tot o cale, tot un dor

şi tot un Duh ne poartă.

Chiar dacă azi pe orice plai

sunt oi împrăştiate,

dar tot un staul sus în Rai

şi un Păstor au toate.

Chiar dacă n-am păstrat măcar

un singur dulce nume,

dar tot o jerfă, tot un har

ne-a smuls pe toţi din lume.

Chiar dacă azi oftăm stingher

că ne-a-mpărțit furtuna,

dar tot vom fi odată-n cer.

Şi-acolo vom fi una!

Sursă: Poezii Românești

Părintele Rafail Noica: Despre spovedanie și duhovnicie (4)

Ce este spovedania? Dacă îmi iertaţi îndrăznirea asta, voi spune că a devenit un lucru prea clinic. Spovedania nu înseamnă numai a spune un număr de gânduri sau de fapte pe care le-am făcut, asta e un bun început pentru un începător. Spovedania, că tot ce este duh, devine stare; o stare a firii omului. Prea Sfinţitul spunea despre Adam că nu i s-a spovedit lui Dumnezeu. Ce era în Adam? Era o închidere faţă de Dumnezeu. Dacă ar fi spus: „Doamne, am păcătuit, am făcut ce ai spus să nu fac, iartă-mă!” – sau cum avem în rugăciunile noastre: „Eu, ca un om, am păcătuit; Tu, ca un Dumnezeu, iartă!” – Noi ştim că Dumnezeu l-ar fi iertat; n-avem nevoie de vreo dovadă. Fiindcă dacă noi, într-o zi sau de mai multe ori am făcut o spovedanie mai adevărată, mai cu durere, mai cu înţelegere, păi ştim în ce fel am zburat… Am auzit asta şi de la copii care s-au spovedit aşa: un copil de şapte ani, când şi-a sfârşit spovedania, zburda prin biserică! Spunea: „Părinte, acum pot să fug!” Vine înapoi: „Nu numai pot să fug, pot să zbor!” Şi într-adevăr, ne simţim sufletul curat. Cu cât era mai mare întunericul – ca să-l citez pe Sfântul Pavel: „Acolo unde s-a înmulţit păcatul” – cu atât mai mare e bucuria şi uşurarea sufletului, adică „prisoseşte harul”.

Mai e un lucru foarte important: voinţă proprie. Dacă eu nu voiesc să mă mântuiesc, păi nimeni nu poate voi pentru mine. Şi aici este încă o greutate a duhovnicului: cum poate să fie duhovnic bun în aceste condiţii? Trebuie mai întâi ca ucenicul să fie bun. Dar nu o îmbunătăţire din aceasta pentru care trebuie 60 de ani de rugăciune şi 20 de învăţătură, ci o înţelegere, o dibuire, un chiţibuş – iertaţi-mi cuvântul – duhovnicesc şi pentru duhovnic, şi pentru ucenic. În ucenic trebuie totuşi să se nască o dorinţă de mântuire aşa încât să poată şi acel ucenic să spună ce am auzit de la părintele Sofronie: “Cine poate să se teamă mai mult pentru mântuirea mea decât eu însumi?” Dar lucrul ăsta nu e adevărat pentru fiecare. Deci, în înţelepciunea noastră omenească şi în pregătirea noastră omenească şi în psihologie şi altele, trebuie să încercăm să intrăm în relaţie cu cel în a cărui mântuire intrăm noi, ca duhovnici, în aşa fel încât să putem inspira acel suflet să dorească, să poftească din toată inima mântuirea. Aşa cum poftim pătimaş cele ale trupului, şi chiar cu mult mai mult, să poftim cele ale duhului, pentru că nimic să nu ne oprească în goana noastră după duh. Să ne fie teamă – frica lui Dumnezeu, frică de a-L pierde pe Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu cu atâta gingăşie Se retrage de la mine, încât nici nu observ decât la un moment dat că nu mai am rugăciune, că m-am răcit în duh, ca şi Adam şi Eva, că m-am dezbrăcat de harul pe care îl avusesem adineauri sau cândva sau după Liturghie, după împărtăşanie, şi acum nu-l mai am. Unde am păcătuit, unde am făcut ceva de s-a despărţit de mine lumina mea, viaţa mea, Dumnezeul meu?

Sursă: rafailnoica.wordpress

Părintele Rafail Noica: Despre spovedanie și duhovnicie (2)

Duhovnicia nu este istorie, nici morală, nici psihologie, nu este nici lucru trupesc, ci înglobează în ea toate acestea, dar este duh şi este adevăr – cuvintele Mântuitorului. Şi iar cuvintele Mântuitorului: este duh şi este viaţă, precum Mântuitorul spunea despre cuvântul pe care îl dădea Apostolilor. Or, acest cuvânt trebuie să-l căutăm în rugăciune: în rugăciune să se nască, în rugăciune să-l dăm şi în rugăciune să fie primit şi căutat de ucenicii noştri. 

Aş vrea să vă spun un lucru despre care ne-a vorbit mai desluşit părintele nostru duhovnic Sofronie în ultima vreme şi pe care mai desluşit am început să-l înţeleg în ultima vreme, şi anume cum se poate că duhovnicia sfinţiilor voastre să fie astăzi duhovnicie înaltă. Adică tot ce este lucrare omenească este o periferie sau un fundal, dar centrul duhovniciei este schimbul acesta în duh, care se face aşa: pregătiţi-i pe ucenicii sfinţiilor voastre să vină la spovedanie cu rugăciune. Rugăciune nu înseamnă nimic special; să citească ce scrie şi în cărţi, dar mai ales să-şi dea seama şi ei, şi noi, că dialogul nostru este cu Dumnezeu, şi nu cu omul.

Amintiţi-vă de cuvintele asemănătoare ale Sfântului Pavel, care atunci când L-a văzut pe Hristos, s-a dus în pustie, să se pocăiască. Şi s-a întors în puterea duhului, oarecum ca şi Mântuitorul, după 40 de zile de pustie, ca să devină Apostolul neamurilor. Şi Evanghelia lui nu de la om a luat-o, nici de om nu a fost dată, ci de la Hristos. Cu fiecare dintre noi, într-o anumită măsură şi într-un fel diferit în viaţa fiecăruia, se petrece în fond acelaşi lucru. Ceea ce facem noi nu este de la om şi nu este primit de la om, în esenţă – multe primim de la om şi îmbogăţim lucrurile acestea, şi pe noi înşine, şi pe cei care vin la noi – ci este lucru dumnezeiesc. Deci, să vină ucenicul în rugăciune, în conversaţie cu Dumnezeu. Şi conversaţia lui, ca ucenic, nu este cu mine; eu nu sunt un „guru”, eu sunt un duhovnic.

Iar un duhovnic nu ştiu cum să-l definesc, dar poate nici nu e nevoie; vom vorbi despre taina acestei lucrări în esenţa ei. Deci, ucenicul vorbeşte cu Dumnezeu: „Doamne, Tu auzi rugăciunea mea, dar eu nu aud cuvântul Tău”. Un exemplu mai uşor: „Nu ştiu pe ce cale să o iau în viaţă: să fac lucrul acesta sau să fac lucrul celălalt. Doamne, miluieşte-mă şi deschide-mi ochii. Mă duc la slujitorul Tău, Doamne, şi prin el să-mi dai cuvânt”.

Slujitorul nu gândeşte în sensul omenesc. Aici e un lucru pe care trebuie să-l învăţăm: este gândire şi gândire. Bineînţeles că gândim, dar mai ales căutam prin rugăciune. Rugăciunea noastră, ca duhovnici, trebuie să fie în general şi o rugăciune zilnică; poate o stare de rugăciune în toată clipă, ca Dumnezeu să ne dea cuvânt. Nu eu să spun cuvânt în chipul şi asemănarea mea, ci – cum am mai auzit la un duhovnic - „Doamne, dă-mi măcar din greşeală să spun ce trebuie pentru sufletul care vine la mine!” – adică neştiut mie. Mă bazez acum şi pe cuvântul Sfântului Serafim de Sarov, care era într-adevăr un cunoscător de taine şi de inimi.

Vine odată un om la el şi sfântul îi spune acestuia lucruri nemaipomenite: „Spune-i surorii tale Tatiana că nu ea trebuie să se căsătorească. Tu te vei căsători; ea să devină călugăriţă”. Poate ceva inventez acuma, dar au fost multe de-astea cu Sfântul Serafim. Cum ştia el de numele Tatiana, că voia să se căsătorească s.a.m.d.?

Un om îl întreabă într-o zi pe Sfântul Serafim: „Părinte, cum vezi aşa de limpede toată inima mea şi viaţa mea?” Şi Sfântul Serafim a mărturisit: “Eu nu văd nimic, eu nu ştiu nimic; eu mă rog, şi primul gând care vine în inima mea îl iau drept cuvânt de la Dumnezeu, şi pe acela îl dau. E Dumnezeu care ştie taina vieţii tale şi taina inimii tale; eu sunt numai un duhovnic”. îl parafrazez pe Sfântul Serafim, dar cred că nu greşesc, acesta este rolul pe care trebuie să ni-l însuşim: să putem da celui care vine la noi cuvânt care se naşte în inima noastră din rugăciune. Aici intervine o greutate: ce este un duhovnic bun? – întrebam adineauri.

Şi zic în contextul acesta că duhovnicul este bun în măsura în care ştie să se roage şi să caute cuvânt de la Dumnezeu, ştergându-se pe sine din faţa omului, căutând adică la Dumnezeu ca El să-i pună în inima cuvânt, ştiut sau neştiut lui, înţeles sau neînţeles lui, dar cuvântul pentru ucenic să fie drept. Şi pentru rugăciunea asta, bună sau proastă, înflăcărată sau neînflacarată, cred că Dumnezeu va face taina asta cu noi; şi se vor uimi şi ucenicii voştri, dar şi mai mult ne vom uimi noi înşine. Mă iertaţi că vorbesc aşa; nu ştiu, poate că vorbesc ceea ce deja ştiţi prea bine. Dar am întâlnit în viaţa mea mulţi, unii chiar preoţi, care nu ştiau tainele acestea, şi aş vrea totuşi să le împărtăşesc sfinţiilor voastre şi să le subliniez.

Revin: aici intervine o nouă greutate în a fi duhovnic bun; intervine ca în toate tainele bisericeşti. Cum se săvârşesc tainele bisericeşti? În virtutea vredniciei noastre de om? Biserica, de la început şi până astăzi, spune: nu pentru vrednicia preotului. Şi-l mângâie pe credincios: „nu pentru vrednicia preotului – n-ai nevoie să-l critici sau să-l ataci dacă vezi în preot nevrednicii -, ci pentru credinţa ta”; pentru rugăciunea ucenicului se naşte în preot, vrednic sau nevrednic, cuvânt de la Dumnezeu.

Aş vrea să aduc două cuvinte – unul de la Sfântul Siluan: un tânăr i-a pus Sfântului Siluan întrebarea asta tragică pe care şi-o pune şi Prea Sfinţitul: „De ce sunt aşa de puţini duhovnici buni astăzi?” Şi Sfântul Siluan îi dă un răspuns probabil neînţeles de tânăr şi neînţeles de mine mulţi ani, dar în perspectiva pe care o dezvolt acum e din ce în ce mai înţeles. Sfântul Siluan zice: „Fiindcă nu sunt ucenici buni”. Cuvântul Sfântului Siluan a fost un joc de cuvinte. Pe ruseşte, „ucenic” – mai ales în cadrul mănăstiresc – se spune „paslusnik”; „paslusnik” înseamnă şi „ascultător”. Deci, mai ales în cadrul călugăriei, ucenicului i se spune „ascultătorul”; e stareţul şi ascultătorul. Deci: de ce nu sunt stareţi buni? Fiindcă nu sunt ascultători buni.

Părintele Sofronie cita şi el, nu ştiu dacă nu din Iezechiel proorocul, care spune undeva ceva de felul acesta: „Dacă prorocul lui Dumnezeu se va găsi mincinos, este pentru că Eu, Domnul Dumnezeu, l-am întunecat pe acel prooroc”. De ce? „Pentru îndărătnicia poporului Meu. Fiindcă poporul Meu a căutat cu o inimă dublă, făţarnică, cuvânt de la Dumnezeu, prin proorocul meu.” Eu, Domnul Dumnezeu, întunec proorocul meu cel mare şi drept şi adevărat, şi va spune minciună. De ce? Fiindcă poporul Meu este cu inima făţarnică. Într-o zi, când am început să înţeleg taina asta, am mers la părintele Sofronie şi i-am spus: „Părinte, atunci, în duhovnicie este fiul care îşi naşte pe tatăl!” Şi l-a pufnit râsul pe părintele Sofronie, dar a spus: „Aşa e. Este fiul care îşi naşte pe tatăl”. Adică dacă tu, ascultătorule, tu, ucenice, vii cu rugăciune şi cu inima nefăţarnica şi vrei să ştii, eu chiar dacă sunt Iuda, care mâine îl voi trăda pe Hristos, astăzi îţi voi fi duhovnic.

Şi pentru noi asta este şi încurajare, şi înfricoşare, fiindcă noi trebuie să fim la nivelul acestei măreţii, acestei taine înfricoşătoare, într-adevăr. Da, încurajare; pregătiţi-vă ucenicii în felul acesta: „Nu veniţi la mine dacă nu aveţi întâi rugăciune către Dumnezeu”. Bine, poate nu de prima oară – vorbesc acum un pic formal, pentru că nu pot să vorbesc de fiecare caz în parte; dar aici Dumnezeu, nădăjduiesc, dă înţelepciune fiecăruia dintre noi ca să ştim cu fiecare caz cum să facem. Vorbesc de generalităţi, şi generalităţile, precum ştiţi, sunt limitate, dar cazurile sunt fără de limită, în general, pregătiţi-l pe ucenic să vină ştiind că nu cu duhovnicul vorbeşte: „Nu cu mine să vorbeşti, fiule duhovnicesc (sau fiica); cu Dumnezeu să vorbeşti! Eu nu fac altceva decât să te aduc la Dumnezeu. De la Dumnezeu cer, în rugăciunile mele de seară şi de dimineaţă, ca Dumnezeu să-mi dea cuvânt pentru tine, ca Dumnezeu să nu mă lase să-ţi spun cuvânt nefolositor, darmite cuvânt dăunător mântuirii tale”. Atunci începe să fie o duhovnicie adevărată.

Sursă: rafailnoica.wordpress

Cuvinte despre bărbăţia duhovnicească (11) / Sfântul Siluan Athonitul: „Mintea și inima trebuie păzite de toate gândurile"

Închizând intrările în inimă, punând acolo strajă mintea dezbrăcată de toată închipuirea și cugetarea, dar înarmată cu rugăciunea și cu numele Iisus Hristos, nevoitorul intră în luptă cu toată înrâurirea și cu tot gândul ce vine din afară. În aceasta constă esența trezviei minții. Țelul îi este lupta cu patimile. Într-un înțeles mai larg și mai cuprinzător biruința asupra patimilor se dobândește prin paza poruncilor lui Hristos; dar în cazul de față vorbesc despre chipul anume al trezviei nevoinței, care începe după ce nevoitorul, trecând prin cunoscutele etape ale dezvoltării duhovnicești, părăsește rugăciunea închipuirii cea după primul chip, iar apoi și pe a doua, văzând prin cercare nedesăvârșirea ei.

Paza minții și a inimii de toate gândurile se însoțește de o lungă luptă, deosebit de grea și de subțire. Omul, trăind în mijlocul unei nesfârșite mulțimi de înrâuriri și impresii dintre cele mai felurite, ca urmare a neîncetatelor lor schimbări nu ajunge să le înțeleagă nici firea, nici puterea. Nevoitorul însă, luptătorul liniștirii minții, îndepărtându-se de toate cele din afară, străduindu-se de-a lungul zilelor și nopților a restrânge numărul impresiilor ce vin din afară până la minimul posibil, îndepărtându-se, drept aceea, de la a cauta asupra lumii din afară din curiozitate, de a auzi convorbiri străine, de a citi cărți a – se adună asupra ființei sale lăuntrice cu toată puterea și acolo intră într-o luptă corp la corp cu gândul. Numai astfel îi poate cunoaște firea și puterea, uneori uriașă. Omul ce nu destul ia aminte la cele din lăuntru, ușor cade pradă gândului și i se face rob. Plecandu-și voia către gând, omul se aseamănă, ba chiar se identifică duhovnicește cu duhul a cărui energie era cuprinsă în gând. Primind în suflet gândul pătimaș, care foarte adesea este rezultatul înrâuririi diavolești, omul se face unealtă lucrării diavolești.

Mintea ce adânc se roagă simte uneori apropierea din afară a vreunui duh, dar dacă rugăciunea atentă nu se întrerupe, acela se va îndepărta neprimit, astfel încât omul nu va putea spune, după rugăciune, cine, pentru ce și cu ce venise.

Uneori, în vremea unei rugăciuni adânci se întâmplă ceva greu de lămurit. Pe lângă minte trec uneori fenomene luminoase ce încearcă să atragă la sine privirea minții; iar dacă mintea nu se întoarce către dânsele, atunci ele grăiesc, cum ar fi, minții: «Eu îți aduc înțelepciune și înțelegere, iar dacă tu nu mă primești numaidecât, poate niciodată de acum înainte nu o să mă mai vezi». Însă mintea cercată nicicum nu se întoarce către ele, iar ele se îndepărtează nu numai neprimite, ci și necunoscute. Nu știe sigur mintea nici dacă acela fusese cumva un vrăjmaș sau un înger bun; știe însă din cercare că, oprindu-se și cercând ceea ce gândul strălucit adusese, își va pierde rugăciunea, iar apoi va trebui să o caute din nou printr-o grea trudă. Experiență a arătat că în ceasul rugăciunii nu trebuie să te pleci nici chiar asupra gândurilor ce par bune, căci astfel mintea neapărat va întâlni și altele și, precum zicea Starețul, «curată nu va ieși». Pierderea rugăciunii curate este o pagubă pe care nimic nu o poate înlocui.

Luptând spre a-și păstra libertatea, nevoitorul duce o luptă atât de încordată cu gândul, încât cel ce nu a cercat-o din experiență nu-și poate da seama. În această luptă lăuntrică cu gândul, în această împotrivire față către față, în care sufletul începătorului nu arareori suferă în parte o înfrângere, dar uneori mai și biruiește, nevoitorul are putința de a observa caracterul gândului până la o uimitoare subțirime; astfel încât, deși nu va săvârși în faptă păcatul ce-i fusese pus înainte, va cunoaște totuși lucrarea (energia) fiecărei pătimi cu mult mai adânc și mai amănunțit decât cel ce este stăpânit de ea. Acesta din urmă poate observa asupra sa și asupra celorlalți ivirea energiei unei anume patimi, însă spre a ajunge la o mai adâncă cunoaștere a ei neapărat va trebui să atingă locul duhovnicesc unde petrece cel ce se roagă după al treilea chip al rugăciunii și vede fiece patimă din însăși zămislirea ei.

Cunoașterea patimilor dobândită prin biruirea lor duce la străvederea din cercare. Dar trebuie spus că străvederea ce vine ca urmare a experienței unei îndelungate lupte cu patimile nu poate ajunge la desăvârșirea pe care o are darul străvederii cel după osebita lucrare a harului. Cea dintâi, după anumite mișcări, după față, după unele cuvinte, după felul tăcerilor sau al convorbirilor, după atmosferă psihică pe care o răspândește omul, află cele despre starea lui duhovnicească; cu toate acestea cel mai sigur temei pentru a judeca cele despre om este convorbirea cu el, deoarece din cuvântul său iese la iveală și măsura adevăratei sale experiențe duhovnicești, și ceea ce nu este decât urmărea învățăturii din afară. A doua însă, adică străvederea după har, toate le cunoaște prin rugăciune și nu are nevoie de prezența omului.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Sursă: Sfântul Siluan Athonitul

Duhul ziditor al Rohiei

Sursă foto

Trei elemente perceptuale ne-au marcat trăirea în scurtul pelerinaj pe care   l-am făcut în această iarnă la Mănăstirea „Sfânta Ana“ - Rohia, din judeţul Maramureş: prăpastia în jurul căreia se strânge aşezământul, lipsa zidurilor înconjurătoare şi o anume verticală pe care îţi aşezi sufletul, de cum îi treci pragul. Toate trei definesc duhul inconfundabil al  Rohiei, despre care ne-a vorbit părintele arhimandrit Macarie Motogna, stareţul mănăstirii. Despre acest duh dorim a scrie mai mult, căci Rohia, înainte de toate, este duh ziditor.

Deşi se află ridicată pe coama unui deal, în mijlocul unei păduri de fag şi de stejar, luminată de căutarea spre cer a unor brazi seculari, am perceput Mănăstirea „Sfânta Ana“ - Rohia, din Episcopia Maramureşului şi Sătmarului, raportată mai degrabă la prăpastia în jurul căreia se strânge sfântul aşezământ. Pentru noi, pelerini porniţi la drum dintre zidurile de beton ale oraşului, Rohia începe jos, în prăpastie. De acolo porneşte urcuşul sufletului râvnitor de curăţire. Înălţare obligatorie, tulburătoare, iniţiatică, înscrisă în sens vertical spre limanul cunoaşterii, care la Rohia se adună spre a se dărui nesofisticat, firesc, tuturor. Căci mănăstirea nu are ziduri. Este ca o inimă scoasă din trup, care îşi dăruie pulsaţia pelerinilor care vin spre ea de peste tot, pe cărări cunoscute sau tainice, după vrere sau după cât de adâncă le este credinţa.

Copila Anuţa şi porunca din vis

„Sfânta Ana“ este cea dintâi mănăstire ortodoxă românească întemeiată în Transilvania, după alipirea acestei provincii la trupul ţării-mamă şi după distrugerea celor 150 de aşezăminte de către tunurile lui Bucow, din ordinul împărătesei Maria Tereza.

„Întemeierea ei nu este rodul vreunei ambiţii domneşti sau boiereşti - cum arată Înalt Preasfinţitul Justinian, Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului, în monografia mănăstirii -, nici semn al ispăşirii vreunui păcat voievodal, precum nici prinos pentru vreo biruinţă personală, ci rodul sfânt al pietăţii populare.“ Ea a izvorât firesc din „tradiţia veche, aici, în inima poporului, de la Ştefan cel Mare şi de la Petru Rareş, stăpânitorii Ciceiului, sub a căror stăpânire a stat acest sat“. Adică Rohia.

Prin mâna preotului ortodox Nicolae Gherman (1877-1959), parohul de la poalele Dealului Viei-Rohia, s-a zidit această mănăstire în memoria fiicei sale, Anuţa, plecată la Domnul în 1922, la numai 10 ani. Binevestitoare a voii lui Dumnezeu, copila s-a arătat repetat în visul tatălui, cerându-i să ridice casă Maicii Domnului la Rohia. Tăinuit o vreme în inima părintelui, visul părea doar o nălucire. Dar într-o zi, Floarea lui Ilie, o credincioasă din sat, îi spune părintelui: „De ce nu asculţi glasul lui Dumnezeu care-ţi porunceşte prin copila Anuţa să faci casă Maicii Domnului în Dealul Viei?“, adică mănăstire.

Aşa a început ridicarea mănăstirii la „stejarul lui Pintea“, căci părintele a înţeles de unde vine porunca. Crucea ridicată însă acolo s-a tot mutat până a ajuns pe locul actualei biserici, înţelegându-se că aici trebuie ridicată.

Din 1923, când a început construirea mănăstirii, cu greutăţi şi sacrificii mari, şi de la sfinţirea primei bisericuţe, la 15 august 1926, de Adormirea Maicii Domnului, mănăstirea a cunoscut o dezvoltare constantă. Râvna şi dăruirea unor stareţi cu vocaţie au îmbogăţit patrimoniul Rohiei, care astăzi cuprinde Casa de stejar, Casa stăreţiei, Casa cu paraclis, Casa poetului, Altarul de vară, Poarta maramureşeană, Casa albă, Poarta din sat, Colţul maramureşean, biblioteca.

Ceea ce s-a zidit din piatră şi lemn a fost completat cu un alt fel de zidire: aici, la Rohia, pe parcursul întregii ei existenţe, de 90 de ani, sute de mii de români şi-au găsit materializate năzuinţele unităţii de neam şi de credinţă.

Nevoia de a călca cu grijă cărarea

O austeritate imperială se impune de cum treci pragul Rohiei, rânduindu-ţi comportarea, aşezându-te într-o anume ordine şi disciplină, cu suflet cu tot, paradoxal, fără a-ţi fi impusă de cineva.

Oricât ai dori, nu poţi cuprinde, nu poţi vedea totul, ci doar secvenţe semnificative dintr-o trăire aproape ascetică, dintr-o înduhovnicire profundă, clădită pe credinţă, meditaţie, cultură şi ascultare. Şi toate acestea par a-şi găsi întruparea în trei obiecte personale, care au aparţinut marelui cărturar şi monah Nicolae Steinhardt: un basc, o mască neagră pentru acoperirea ochilor şi un culion. Căci toate trei definesc o trecere a omului prin lume spre cer, o înaripare pe care însă nu o putem atinge toţi: bascul - starea de mirean, masca - fuga de falsa lumină a lumescului şi culionul - slujirea jertfelnică, îngerească, pentru Dumnezeu şi Maica Lui.

Oriunde ai păşi în Rohia trebuie să ai grijă, căci păşeşti în taină. În bibliotecă, în muzeul mănăstirii, unde printre exponatele de excepţie poţi admira un brâu al lui Petru Rareş, icoane şi cărţi vechi, dar şi un veşmânt arhieresc ţesut în motive şi culori tradiţionale, în care respiră tot Maramureşul şi luminează întreaga slujire martirică a Bisericii neamului. Şi tot aici, o sculptură în lemn îi înfăţişează pe moroşeni la Marea Unire de la Alba Iulia, pe care au purtat-o în suflet veacuri la rând.

Să calci cu teamă şi cu respect căci, sigur, un pas al tău se aşază peste urma nevăzută a paşilor lui Ioan Alexandru, Nicolae Steinhardt sau ai tăcuţilor monahi care calcă rostind cu fiecare apăsare o rugăciune.

Smerenie, curăţie şi misionarism

„Ca slujire, Mănăstirea «Sfânta Ana» - Rohia este totul pentru mine. Aici am venit prima dată, aici am fost tuns în monahism, în 1994,  aici am fost hirotonit şi tot aici am făgăduit să slujesc Maicii Domnului până la sfârşitul vieţii. Rohia a jucat un rol misionar, pastoral şi duhovnicesc foarte important pentru toţi credincioşii din nord-vestul ţării. Până în 1990, a fost singura mănăstire ortodoxă din nordul Ardealului. Mănăstirea noastră a dat trei ierarhi: pe Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Justinian, pe Preasfinţitul Episcop Iustin Sigheteanul şi pe vrednicul de pomenire Emilian Birdaş, care a fost la Alba Iulia. Aici a stat foarte mult timp şi s-a format poetul Ioan Alexandru. Tot la noi a locuit ultimii nouă ani din viaţă scriitorul, eseistul şi monahul Nicolae Steinhardt, unde i se păstrează chilia, unde îi este mormântul, unde au rămas manuscrisele şi toată opera lui.

Mai avem o vastă bibliotecă de 40.000 de volume, care cuprinde cărţi din toate domeniile, întemeiată de Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Justinian Chira, aranjată şi fişată iniţial de părintele Nicolae Steinhardt.

La noi există şi o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni, pictată de un monah de la Sfântul Munte Athos, la comanda preotului ctitor, care a fost adusă aici în 1926. Un an mai târziu, chiar la hramul mănăstirii, a izbucnit un incendiu care a devastat tot ce era în jurul ei. Dar ea a rămas neatinsă. Aceasta este prima minune care s-a întâmplat cu icoana. Sunt însă şi altele. Părintele arhimandrit Serafim Man, care a fost stareţul mănăstirii timp de 11 ani, s-a îmbolnăvit prin anii 80 de cancer. Patru ani a zăcut la Cluj. La 20 mai 1984, medicii l-au externat fără să-i dea vreo şansă. A venit părintele acasă, s-a rugat şi dânsul, s-au rugat şi părinţii mănăstirii, şi credincioşii care au venit la noi. Şi prin aceste rugăciuni la sfânta icoană părintele s-a făcut bine, a slujit mulţi ani la rând - până când a fost chemat la Domnul de curând -, a scris vreo şapte cărţi, a predicat, slavă lui Dumnezeu, chiar dacă era slăbit de vârstă. Nu a mai existat nici o urmă a bolii!

Prin 1959, obştea avea 25 de vieţuitori. Odată cu Decretul 410 din acel an (când au fost daţi afară călugării din mănăstire, rămânând numai Înalt Preasfinţitul Justinian, care era stareţ, cu încă doi ucenici), până în 1989, obştea nu a numărat mai mult de 7 vieţuitori.

În 1987, a fost numit stareţ al mănăstirii ieromonahul Iustin Hodea, actualul nostru Episcop-vicar, Preasfinţitul Iustin Sigheteanul. De atunci a început o revigorare a vieţii monahale.

Între 1995 şi 2000, obştea a numărat 25 de vieţuitori. După aceea, foarte mulţi dintre cei care s-au format aici au fost trimişi cu ascultare la diferite mănăstiri şi schituri noi din eparhie. Aşa se face că astăzi, aproape în toate cele 28 de mănăstiri şi schituri din episcopia noastră sunt vieţuitori care au plecat de la noi. În prezent, la Rohia suntem 15 monahi, toţi cu pregătire duhovnicească aparte, pentru că suntem formaţi aici, în duhul Mănăstirii Rohia. Nu avem nici un călugăr care să fi vieţuit într-o altă mănăstire. Toţi sunt crescuţi în pepiniera duhovnicească a Rohiei. Şi încercăm să păstrăm acelaşi duh care a fost întotdeauna: unul al smereniei, al cură-ţiei, al ascultării şi misionarismului. Pentru că Rohia, dintotdeauna, a fost o mănăstire misionară. Ea este deschisă în toate părţile. Nu are zid, ca de cetate. La noi vin credincioşi nu numai pe un singur drum, ci pe mai multe. Dar şi noi mergem la hramuri în parohii, întorcând această vizită duhovnicească“, a mărturisit părintele arhimandrit Macarie Motogna, stareţul mănăstirii.

Ne-am retras de la Rohia tăcând. Semn că îngerul ne-a aşezat pe suflet taină şi rugăciune. Vom duce de-acum cu noi drumul, lumina şi o parte din duhul Rohiei, cu care ne-am înveşmântat sufletul, ca pe o verticală spre mântuire, asemenea râpei din care ne-am ridicat cugetul spre crucea din altarul bisericii catacombă, în care am ascultat în genunchi o Sfântă Liturghie.

Sursă: Basilica.ro

Ce fapte facem? Ce duh avem?

 Fotograf: Monica Drăgan

La postarea Rămâneţi fermi. Luptaţi lupta cea bună. Nu capitulaţi niciodată am primit următorul comentariu:

”Pe Obama, Dumnezeu l-a pus acolo. Să dai o lege cum că nu ai voie să avortezi nu ar rezolva oricum lucrurile. Femeile ar avorta oricum, ba chiar şi-ar pune viaţa în pericol pentru asta (te pui cu necredinciosul?!). Sau încă şi mai rău... câte femei credincioase avortează copii? ...multe... Eu personal sunt împotriva avortului când vine vorba de mine, de educarea fetei mele sau de informarea altor femei... (deci accentuez observaţia... educaţia sau informarea... obligarea nu-şi are locul... e o decizie super personală).”

Am auzit și alte persoane care sunt conștiente că avortul înseamnă uciderea unui copil, dar că nu sunt de acord cu protecția legală pentru viața copilului nenăscut. Deși organizațiile susținătoare ale avortului acuză pe oricine care ridică un deget măcar pentru apărarea copiilor nenăscuți și sprijinirea mamei în criză de sarcină că vrea interzicerea avortului în România, acest lucru este utopic în situația actuală. Să recunoaștem că trăim un moment al istoriei țării noastre  în care lipsa de coeziune socială este atât de mare încât cui îi mai pasă de un copil care nici măcar nu vorbește, deci nu va face niciodată scandal în presă că nu îi este recunoscut dreptul la viață și i se ia libertatea de a trăi?

Deci aduc acum în discuție o lege care să protejeze viața celor nenăscuți doar pentru a ne înțelege mai bine pe noi înșine și poziția noastră.

Cei care sunt pe poziția ”nu sunt de acord cu avortul, dar nu impun altuia punctul meu de vedere” consideră că sunt într-o poziție mediană, respectând atât adevărul despre viața copilului, cât și libertatea mamei.

Cu bucuria că aceștia recunosc în copilul nenăscut un om, și cu tristețea că nu sunt dispuși să facă tot ce pot pentru a-l apăra și pentru a o ajuta în mod real pe mamă, doresc să fac o observație față de această opinie și să-i rog să își pună o întrebare.

Observația este că sunt întru totul de acord că apărarea vieții copiilor nenăscuți nu se va face doar prin trecerea în ilegalitate a uciderii lor prin avort. Sunt necesari și alți factori, precum o protecție adecvată a mamelor însărcinate, a copiilor nenăscuți, a părinților și a copiilor în general.

Iată unul dintre domeniile unde este necesară o intervenție. În lunile de sarcină mama trebuie să facă față unor probleme speciale, cum ar fi analizele care necesită timp și bani, regimul alimentar special, cumpărarea de îmbrăcăminte specială pentru ea, procurarea de îmbrăcăminte pentru bebeluși pentru când se va naște copilul etc. Toate acestea sunt necesare pentru a asigura o creștere bună copilului din pântece și pentru a pregăti perioada de după naștere. Dar dacă după nașterea copilului se acordă o alocație pentru creșterea lui, nu ar fi normal ca o astfel de alocație să o ajute financiar pe mamă și în perioada de sarcină?

Și sunt multe alte direcții în care societatea noastră este în urmă în oferirea condițiilor prielnice nașterii și creșterii copiilor. Gândiți-vă doar la lipsa de specialiști capabili să pună un diagnostic corect bolilor din spectrul autismului - și nu mai vorbim de lipsa specialiștilor în terapie și a încurajării acesteia. Poate că noul Parlament va face ceva mai mult în această direcție decât cele de până acum. Dar asta depinde și de noi.

Revenind, sunt de acord că dacă ne dorim cu adevărat să nu mai fie uciși copiii în pântecele mamelor nu este suficient ca o lege să interzică aceasta. Dar o astfel de lege este o componentă a sistemului de protecție din partea societății pentru copilul nenăscut. Îi rog pe cei care simt că nu este suficientă protecția legală să gândească, să susțină și să pună în practică și alte componente ale acestui sistem, legislative, economice, media, filantropice etc. Exemple de reușite avem – grija Părintelui Nicolae Tănase pentru copii și mame, lupta de doi ani de zile a doamnei Ionela Danciu cu statul român pentru ca fiecare dintre frații gemeni să aibă parte de indemnizația pentru creșterea copilului. Dar câte mai sunt de făcut!

Și acum iată întrebarea: dacă, așa cum propun diverși eticieni, legea ar permite părinților să își omoare copiii într-o anumită perioadă după nașterea lor, ați fi coerent cu opinia dumneavoastră actuală și ați adopta poziția ”nu este bine, dar părinții nu trebuie obligați să lase copiii în viață” sau ați lupta pentru abrogarea acestei legi?

Mai jos este un material deosebit nu atât despre cât de mult prețuim viața copiilor nenăscuți, cât mai ales despre onestitatea față de noi înșine: ce credem cu adevărat și care este mobilul faptelor noastre?

Dacă doriți să îl traduceți ori să traduceți alte materiale despre cum se poate apăra viața copiilor nenăscuți și cum pot fi protejate mamele, vă rog să îmi scrieți pe adresa blog.stefania1@yahoo.com. 

*

Am crezut că sunt pentru-viață, dar Dumnezeu mi-a spus că am duhul avortului

I thought I was pro-life but God told me I had the ‘spirit of abortion

PUEBLO, Colorado, May 18, 2012 (LifeSiteNews.com) – Sarah Nelson, 22, was going through a challenging chapter in her faith journey in 2001 as she served in leadership at a successful megachurch in Denver, Colorado. She and her fiancee Brandon loved their church and the fellowship it provided, but Sarah could not shake off the feeling there was something missing.

At her Christian church, one thing that was impressed upon her was that abortion was wrong. For as long as she can remember, Sarah had always considered herself “very pro-life and absolutely against abortion.”

One day, while praying for an end to abortion on the anniversary of Roe v. Wade which legalized the killing of babies in the womb in 1973, Sarah suddenly experienced the voice of God saying to her:

You have the spirit of abortion.

The young woman remembers being stunned. ‘How could this accusation be true,’ she remembers reasoning vehemently with God, when she was clearly against the horrible crime of ending an innocent life in a mother’s womb?

Again, Sarah experienced the convicting voice of God:

You have the spirit of abortion in you because you do not value children as you ought. You see them as a burden and something that would inconvenience your life.

As Sarah pondered the word she had received, it dawned on her that God was entirely right. She had believed that it was wrong to kill children through abortion, but she now realized that a deeply rooted contraceptive mentality within her had prejudiced her to not really value children or to even desire them.

“Up to that point, I had had no exposure to the perspective of contraception as a moral evil,” Sarah told LifeSiteNews. “Growing up, I was extremely familiar with the fact that as couples were counseled for marriage in church, it was the assumption across the board that to be a ‘prudent newly wed couple’, you must contracept, and preferably for at least two years in order to establish a ‘stable marriage’.”

“Rarely were children talked about in terms of ‘abundance and overflowing joy’. In some circles it was strongly suggested that couples limit their family size for the good of God. Many couples saw two children as plenty.”

“I was not really open to having children, nor had I been encouraged to be so from my church leadership. From this flowed the natural conclusion that contraception was fine. And if contraception was fine, then I could see how the logic worked that allowed abortion (God forbid) to be fine because it got rid of an ‘inconvenience’”.

“I was horrified as I suddenly and instantly knew the horrible truth: being closed to life through contraception actually leads to the reality and horror of abortion.”

It was with sadness that Sarah realized that she had become a victim of the logic of contraception without even realizing it. “And sadly, this was where I had been up till that day,” she recounted.

As a consequence of her humbling experience with God, Sarah turned to the Catholic Church for answers and eventually became Catholic along with her now-husband Brandon. They now have two children and are hoping for more.

To this day, over a decade later, it fills Sarah with sadness that many of her friends cannot see what she calls the “real beauty of sexual union and the beauty of being totally open to the gift of life”. Nonetheless, she and her husband will hardly let an opportunity pass by to challenge their friends to think about the dimension of gift that is inherent in sexual union and that entails an openness to life.

“The gift God has given us, the ability to procreate with him, why would we not want to be part of that?,” the couple often asks their friends.

Sarah says that she will be forever grateful for the day that “God opened my eyes wide to this truth and I truly became pro-life. I’ll never forget that day. It is very much seared into my memory.”

Sursă: LifeSiteNews