Duhovnicia este duh, şi „Duh este Dumnezeu”. Trebuie să găsim felul în
care Dumnezeu acum poate să lucreze lucrarea de mântuire în fiecare suflet care
vine către mine, păcătosul, şi pe care trebuie să-l aduc la Hristos.
De câţiva ani, mai ales de când sunt eu duhovnic, îmi vine gândul şi
uimirea: de ce Dumnezeu a rânduit că mântuirea oamenilor să depindă de păcătoşi
ca mine? Nu zic că altul este păcătos; mi-e ruşine să zic, şi totuşi ştim că nu
este niciunul drept înaintea lui Dumnezeu. Şi ştiu că şi fraţii şi părinţii
mei, mai buni ca mine, au totuşi conştiinţa păcatului. Fiindcă văd că şi cei mai
mari sfinţi se numesc pe ei înşişi cei mai mari păcătoşi.
Deci, de ce şi cum va putea face Dumnezeu mântuirea păcătoşilor prin alţi
păcătoşi? Eu văd aici o taină mângâietoare, dacă Dumnezeu a îngăduit ca eu,
păcătosul, să fiu duhovnic altora… Când nu eram duhovnic şi mă spovedeam la
oricine, nu mă gândeam – m-a ajutat Dumnezeu şi am trăit ce spune Biserica –
dacă e păcătos sau nu, dacă e vrednic sau nu. Aveam încredere; nu ştiu dacă mai
mult în Dumnezeu decât în om, dar nici nu-mi puneam problema. Aveam încredere
în duhovnicie şi mă spovedeam la duhovnic.
Acum este rândul meu, şi tremur: cum, mântuirea unui suflet depinde de
mine? Şi atunci cum să fac să nu pierd un suflet pentru care S-a jertfit însuşi
Dumnezeu? Mângâierea mea este că dacă Dumnezeu a rânduit că mântuirea omului
păcătos să fie făcută prin păcătoşi, înseamnă că pot să zic: dar ce, păcătosul
ăsta va fi împiedicat spre mântuire din cauza păcatului şi a neputinţei mele? Şi
sfârşesc zicând: anatema gândului ăstuia! Erezie e gândul ăsta! Că altfel
Dumnezeu nu ar fi făcut hirotonie şi hirotesie de oameni nevrednici precum sunt
eu.
Deci, să prindem curaj şi să ştim că lucrarea noastră este lucrare nu în
puterea omului, ci în puterea lui Dumnezeu; şi puterea lui Dumnezeu să o
căutăm, şi prin puterea lui Dumnezeu să încercăm să săvârşim aceasta mântuire
înainte şi după toată lucrarea omenească.
Deci, puterea lui Dumnezeu trebuie să o căutăm şi să vină înainte de
formarea şi experienţa noastră. Experienţa şi formarea noastră sunt bune pentru
îmbogăţirea şi a noastră şi a Bisericii şi pentru multe lucruri, fiindcă omul
este şi el împreună lucrător cu Dumnezeu în mântuirea omului, dar până la urma
doar puterea lui Dumnezeu este cea care mântuieşte, şi deci înainte de lucrarea
omului şi, în sfârşit, după lucrarea omului, puterea lui Dumnezeu este cea care
mântuieşte şi prin mine pe cei care vin către mine.
Cum putem intra noi în posesia puterii lui Dumnezeu, sau cum o putem noi
invita în lucrarea noastră? Nici nu ştiu cum să exprim lucrul acesta, dar
înţelegeţi ce vreau să spun: adică să nu fie duhovnicia lucrarea mea de om, ci
să fie lucrarea dumnezeiască prin mine, omul.
Sfântul Apostol Pavel are un cuvânt foarte îndrăzneţ: „Să împlinesc ceea ce
lipseşte jertfei lui Hristos”. Spre a nu face din duhovnicie o lucrare
omenească, cred că noi, dacă vrem să fim astăzi duhovnici buni, trebuie să
învăţăm taina rugăciunii. Prin rugăciune, să nu ne dezlipim de Dumnezeu; prin
rugăciune, să primim în inimile noastre naşterea unui cuvânt. Adică Dumnezeu să
nască în inimile noastre cuvânt pe care să îl dăm celui care îl caută – ori un
cuvânt de îndrumare, dar chiar şi cuvântul de rugăciune, adică nu cuvânt
omenesc. Sfântul Serafim spune – şi Sfântul Siluan, şi el spune – că „atunci
când vorbeam omeneşte puteam greşi”. Şi Sfântul Siluan adăugă: „şi greşelile
pot fi mici, dar ele pot fi şi mari”, fiindcă, aşa cum vorbeam adineauri, ce
este mântuirea omului: îndumnezeirea omului, mântuirea Adamului întreg în
fiecare persoană care se mântuieşte.
Sfântul Siluan, într-o convorbire cu un alt nevoitor din Caucaz, Stratonic,
spunea (era o întrebare retorică): „Părinte, cum vorbesc cei desăvârşiţi?” Şi
Stratonic n-a ştiut să răspundă.
Iar Sfântul Siluan i-a spus: „Cei desăvârşiţi nu vorbesc niciodată de la
ei, ci întotdeauna vorbesc numai ce le da Duhul”.
Iată că, într-un fel, desăvârşirea – cel puţin la nivelul acesta -nu e aşa
de grea. Nu noi trebuie să născocim desăvârşirea cuvântului, ci să o căutăm la
Duhul. Spunând asta, chiar mă rog Domnului să ne dea El însuşi tuturor, nu
numai duhovnicilor, dar şi fiecărui creştin care vorbeşte cu un alt creştin,
cuvânt de mântuire, fiindcă – şi acesta e un lucru important, cred – mântuirea
nu este ceva prescris într-o carte, un răspuns de tip „pagina 37, paragraful
3”; mântuirea este un cuvânt tainic, dumnezeiesc, pentru fiecare suflet care
s-a născut în lume; iar pentru fiecare suflet, alt cuvânt.
Vedeţi în Pateric cum vine un călugăr la un avva cutare şi cere cuvânt. Şi
avva zice: „Păstrează-ţi chilia. Mănâncă, bea, dormi, fă tot ce vrei, dar nu
ieşi din chilie”. Altul are aceeaşi căutare: „Cum să mă mântuiesc, avva?” Şi
avva îi zice: „Păstrează postul până la ora 6:00”. Poate să iasă din chilie,
poate să intre, să facă ce vrea, dar postul să-l păstreze. Altuia îi spune ceva
despre gânduri, altuia îi spune alt lucru… Şi, cum spunea părintele Sofronie,
aici nu-i vorba de teologie, nu-i vorba de o doctrină scrisă într-o carte; e
vorba de o strategie duhovnicească, unde duhovnicul înţelege fiindcă Duhul îi
naşte cuvântul în inimă şi înţelege că strategia, pentru omul acesta, este
punctul acela. Întăreşte-ţi armata în punctul acela; dacă în punctul acela tu
reuşeşti, în rest o să-ţi fie relativ uşor. Mântuirea îţi e
deja asigurată.
Dacă toate punctele le întăreşti, dar acolo este o spărtură mare în
peretele cetăţii tale şi o laşi liberă, pe acolo năvălesc armatele vrăjmaşului
şi nimic n-ai făcut cu mântuirea ta. Deci, este vorba de a găsi care este
acea gaură în perete pe unde pot năvăli armatele.De aceea e nevoie să intrăm în
lucrarea lui Dumnezeu, să căutăm cuvânt dumnezeiesc. De toate este nevoie, şi
de psihologie, şi de pregătire; dar atâta timp cât n-o avem, cu frică şi cu
cutremur să căutăm ca Dumnezeu să nască în inimile noastre acel cuvânt de duh
şi de adevăr.
(Cuvinte de folos rostite de Părintele Rafail Noica la mănăstirea Râmeţ,
August, 1994: „Despre Duhovnicie şi Spovedanie”)
Sursă: rafailnoicawordpress.com
