Părintele Efrem Filotheitul / Despre spovedanie și duhovnicie

 

Trebuie să ne rânduim toate  ale  noastre  potrivit  discernământului duhovnicului.  Duhovnicul îţi va spune cât să posteşti, când să te împărtăşeşti, cum să gândeşti, cum să-l loveşti pe vrăjmaş, ce trebuie să faci într-o anumită situaţie şi astfel, prin discernământul duhovnicului, care este luminat de Duhul Sfânt, se pune rânduială în lăuntrul tău. Aşadar postul este sfânt, dar este un mijloc. Îl vom rândui după cum ne învaţă duhovnicul, potrivit puterilor noastre sufleteşti şi trupeşti. Şi nu facem mai mult decât se cuvine, mai mult decât putem, ci să avem măsură în toate, pentru că dacă nu avem măsură, nici folos nu vom avea.

Părintele Dumitru Stăniloae - Mărturisirea păcatelor / Despre spovedanie și duhovnicie

„Spovedania este singura Taină în care există o convorbire personală, intimă şi profundă, între preot şi credincios. Pentru credincios e o ocazie de a vorbi, de a spune ce are în el, de a se face ascultat cu înţelegere, pricepere şi încredere. Preotul trebuie să spovedească cu mare seriozitate, intrând într-o convorbire adâncită. Nu este vorba de un simplu rit; el trebuie să devină un prieten al celui care se mărturiseşte, să-l înţeleagă, să-i spună: «Iată, nu trebuie să deznădăjduieşti, trebuie să te vindeci de asta prin părere de rău.» Trebuie să-i dea siguranţa că Dumnezeu îl va ierta.”

„Pentru aceasta e nevoie ca omul să-şi uşureze şi să-şi descarce sufletul de ceea ce-l apasă. Dar trebuie să privim pe cineva în faţă şi să-i spunem ceea ce avem pe suflet. Trebuie de asemenea să avem simţirea lui Dumnezeu ca persoană care ne ascultă. Trebuie să avem puterea de a ne încredinţa unei persoane care-L reprezintă pe Dumnezeu pentru noi. Trebuie să avem curajul de a fi limitaţi de cineva, de cineva care nu se confundă cu noi înşine. Dacă îmi strig greşelile într-o pădure sau într-o cameră închisă, nu este acelaşi lucru: pot crede că eu sunt cel care mă ascult. 

Trebuie să am sentimentul că Dumnezeu este Cineva care mă limitează. Eu nu sunt totul. O altă conştiinţă mă ascultă. Trebuie să am curajul de a-mi spune păcatele, de a-mi depăşi ruşinea, orgoliul: sub ruşine se ascunde mândria. Nu-mi este ruşine să fac păcate, dar mi-e ruşine să le mărturisesc. Trebuie să ajung să depăşesc această mândrie, să vorbesc unei alte conştiinţe, să o las să mă judece, să mă supun judecăţii lui Dumnezeu prin intermediul acestei conştiinţe. Să am curajul de a-i cere să mă ierte din partea lui Dumnezeu. Trebuie să am curajul de a-i cere să mă ierte din partea lui Dumnezeu. Trebuie să am curajul de a mă arăta celuilalt ca un ticălos plin de ruşine şi, în acelaşi timp, de a-mi învinge ruşinea prin încredere în înţelegerea sa de om care are aceeaşi ruşine şi încredere în Dumnezeu. 

Acest celălalt căruia mă încredinţez, care Îl reprezintă pe Dumnezeu şi prin care cred că Dumnezeu mă iartă, este un om care-mi înţelege slăbiciunile. Dumnezeu S-a făcut om, Dumnezeu îmi înţelege slăbiciunile în persoana unui preot. El este judecătorul meu dar, în acelaşi timp, mă şi încurajează. Dacă nu, am tendinţa fie de a mă scuza, fie de a trece cu uşurinţă peste greşelile mele, fie de a cădea în disperare. El mă asigură de iertare dar, în acelaşi timp, mă face să înţeleg că trebuie să nu mai păcătuiesc, că trebuie să fac eforturi pentru a-mi schimba viaţa. Este într-adevăr necesar să mă descarc în faţa altuia, mai ales în faţa unui preot. Oamenii constată această nevoie, dar astăzi merg mai uşor la medicul psihiatru decât la preot. Totuşi, psihiatrul n-are puterea de a dezlega cu adevărat, ca autoritate supremă. 

Dumnezeu dezleagă. Dar sufletul bolnav conlucrează la această dezlegare făcând pocăinţă. Cel căruia îi pare rău se vindecă într-un anume sens el însuşi. Dumnezeu îl ajută să se vindece luminându-i conştiinţa şi făcându-l să-i pară rău, să regrete.”

(Dumitru Stăniloae & Marc-Antoine Costa de Beauregard, Mica dogmatică vorbită – Dialoguri la Cernica, DEISIS, Sibiu, 2007)

Ce trebuie să facem pentru găsirea unui duhovnic / Despre spovedanie și duhovnicie

 

„Părinte, ştim că de la Sfântul Simeon Noul Teolog încoace povăţuitorii duhovniceşti se tot împuţinează; astăzi, când suntem martorii unei mari secătuiri duhovniceşti, cum mai recunoaştem un povăţuitor duhovnicesc? Sfinţii Calist şi Ignatie Xantopoulos indicau trei criterii: să fie înalt la înţelegere, smerit la cuget şi blând în toată purtarea...

 

Este greu de găsit, dar nu-ţi trebuie prea multă bătaie de cap ca să recunoşti un povăţuitor duhovnicesc. Cel care caută cu adevărat un povăţuitor duhovnicesc, la momentul potrivit, îl va simţi. Sufletul simte cui trebuie să i se încredinţeze, căci Dumnezeu este Cel Care pune în inimă dragostea faţă de cel căruia ţi-a rânduit să îi urmezi. Eu abia aşteptam să ies din temniţă numai ca să-l văd pe Părintele Paisie Olaru. Ardea inima în mine să-l văd, astfel încât, după eliberare, am mers direct la chilia Părintelui Paisie, aşteptând două zile la uşă ca să mă primească la spovedit. De aici înainte, timp de opt ani nu m-am mai despărţit de povăţuirea caldă a Părintelui Paisie. Mă trimisese mai întâi la Părintele Cleopa, însă la el nu am simţit atâta odihnă sufletească, deşi, după 16 ani de închisoare, începuse să răsfoiască cărţi groase de canoane. Relaţia dintre ucenic şi duhovnic este foarte puternică şi în numele ei se pot face multe minuni. Însă nu este suficient ca povăţuitorul să fie cercat, ci să fie şi în acelaşi duh cu ucenicul.”

 

(De vorba cu părintele Iustin, Revistă de înnoire duhovnicească a Mănăstirii „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil" Petru Vodă)

 

Sursă: Doxologia

Părintele Rafail Noica: Despre spovedanie și duhovnicie (3)

Un amănunt al duhovniciei: taina spovedaniei. Ştim că preoţii trebuie să ţină taina spovedaniei. Dar să nu credeţi că asta e numai ca să ocrotim de durere şi de ruşine şi ca să încurajăm sufletul care vine la noi să se deschidă fără frică. Nu este numai asta; este o lucrare mult mai mare. În taina duhovniciei, precum probabil toţi ştiţi, mai ales a spovedaniei, nu poate să pătrundă diavolul. Dar diavolul, care e şi viclean, nu numai rău, ştie el cum să învârtă lucrurile ca să ghicească. Dar cu cât îl lăsăm să ghicească mai puţin, cu atât o să avem mai mult răgaz să se întărească sufletul care vine la noi.

Aş vrea să adaug că în Rusia ţarista era o lege civilă conform căreia, în drept, mărturia preotului era fără valoare. Era multă persecuţie şi atunci, în vremea lui Petru cel Mare, împotriva Bisericii, dar acesta era un lucru într-adevăr minunat, fiindcă prin asta legea voia să ocrotească taina duhovniciei; preotul să nu aibă dreptul să dea mărturie, nici bună, nici rea, fiindcă nu e vorba de asta în preoţie, ci e vorba de a păstra taina duhovniciei. Dar nu numai preotul, fiindcă nu este numai o etică profesională, ca pentru doctori, ci este, iarăşi, o lucrare în duh.

Dacă ucenicul nu păstrează taină, apoi taina este aproape anulată. Fiindcă dacă începe ucenicul să spună: „A, duhovnicul meu mi-a spus aşa şi pe dincolo”, două lucruri se întâmplă: tu, ca duhovnic, nu poţi să dai prăjitura unuia şi bici celuilalt pentru acelaşi păcat, după înţelepciunea ta de duhovnic ştiind ce anume îl va mântui şi pe unul şi pe celălalt, pentru că este nevoie ca duhovnicul – vorbim din nou de putere, a putea da viaţa – să aibă libertate să dea unuia prăjitura şi altuia bici, ştiind că unul prin prăjitura se va mântui şi altul prin bici. Dar dacă fiecare începe să vorbească, o să se smintească. Şi la Avva Pimen avem o semismintire dintr-asta, dar el era mult prea înţelept ca să se smintească. Auzind că duhovnicul îi spusese lui: „Lasa gândurile să intre şi luptă-te cu ele în inima”, iar altuia: „Nu lăsa că gândurile să intre în inimă, ci leapădă-te de ele cum vezi că au venit”, tânărul Pimen s-a dus înapoi la avva şi l-a întrebat: „Ce e asta, că mie îmi spui una şi celuilalt părinte altceva?” Duhovnicul i-a răspuns: „Pimen, fiule, mi-ai spus să-ţi vorbesc ca sufletului meu; ca sufletului meu ţi-am vorbit. Eu ţi-am spus ce fac eu!” Şi părintele Sofronie explica aşa: călugărul celălalt era – hai să zicem o erezie – „călugăr de rând” (om de rând nu există; fiecare e diferit, dar totuşi, există un adevăr şi în asta); nu ajungea la un anumit nivel de duhovnicie.

Dacă ar fi lăsat gândurile să intre în inima lui, şi-ar fi spurcat inima şi nu se ştie cine ar fi biruit -sau, în orice caz, s-ar fi slăbit foarte mult prin aceste gânduri. Pimen însă era aşa de plin de har în tinereţea lui, că – spunea părintele Sofronie – duhovnicul a observat că în orice caz harul ar fi biruit în inima lui. Dar el, fiind aşa de plin de har, dacă nu lăsa gândurile să intre, să se lupte cu ele în inima lui, nu ar fi ştiut mai multe elemente – aici vorbim de elemente omeneşti şi de experienţa omenească – care îi vor fi fost de mult folos în povăţuirea celorlalte suflete. Pimen ştia nu numai calea harului, dar şi vicleşugurile gândurilor celor rele, fiindcă se luptase cu ele în inimă. Şi într-adevăr, a devenit un „pimin”, adică un pastor, aşa cum proorocise unul: „Pimen, pastorale, de numele tău va răsună toată pustia”. Vedeţi, nu numai în duh era mare, dar duhovnicul l-a pregătit şi cu arme mai omeneşti, de care este nevoie.

Acum vreau să revin la temă: unuia i-a spus albă şi altuia i-a spus neagră. Este nevoie ca duhovnicul să aibă libertatea asta. Dacă ştiţi că ucenicul păstrează taina, puteţi să faceţi cu el ce vreţi – adică mântuire, nu aşa cum se spune: „faci ce vrei”. Dacă ştiţi că nu ţine taina, o să fiţi cu mâinile încătuşate în duhovnicia voastră fiindcă ucenicul nu va ţine taina. Dar nu e numai asta; e, iarăşi, o taină mai mare, o taină în duh: când ucenicul risipeşte cuvintele şi povăţuirile pe care i le-a spus duhovnicul, vrăjmaşul nostru prinde mai repede de veste ce s-a întâmplat, care e punctul slab, şi ştie unde să atace. Uitaţi-vă la povestea din rai (îngăduiţi-mi să parafrazez, ca să aduc mai la zilele noastre conversaţia): după ce Dumnezeu i-a spus lui Adam: „Din toate acestea vei mânca, dar din acel pom să nu mănânci, pentru că în ziua în care mănânci vei muri” (nu aş zice că îl opreşte, ci îi dezvăluie tainele cele din rai) vine şarpele la Eva, pentru că a găsit-o mai slabă – nu ştiu de ce, dar se vede că acesta era faptul – şi începe a-i spune: „Nu cumva Dumnezeu ţi-a vorbit ceva de pom, de a mânca, a nu mânca…?” – o trage de limbă.

Mă iertaţi că parafrazez în felul ăsta, dar el era mult mai înţelept şi n-a vorbit aşa cum vorbesc eu acum; a vorbit mult mai la sigur, ca şi cum ştia el toate. Aşa face înşelătorul şi prin oameni, şi prin gânduri (adică vrăjmaşi văzuţi şi nevăzuţi), ne trage de limbă. Şi sărmana Eva, ca un copil nevinovat, îi spune tot. Noi spunem în rugăciune „că nu voi spune taina Ta vrăjmaşului Tău”, dar Eva îi spune: „Dumnezeu a zis că din toate putem mânca, dar numai din pomul acela de-acolo să nu mâncăm, fiindcă vom muri”. „Ăă, bun! Acum ştiu unde să dau!” – zice dracul. Şi ştim cum a lovit şi ştim unde a lovit.

Lucrul acesta trebuie evitat în taina duhovniciei. Formaţi ucenicii pe calapodul ăsta: taina să rămână taină, aşa cum făcea Biserică la început. Spovedania nu este un lucra neapărat tainic. Au fost mai mulţi, ca şi cel din „Scara”, care s-au spovedit public. La început, spovedania era publică. Dar aş zice: ce fel de public, pentru că cei care ascultă duhovniceşte, cei care sunt în stare să plângă cu durerile fratelui păcătos, care este păcătos ca mine, ca mine n-ajunge la slavă lui Dumnezeu şi care este în stare să se roage plângând şi aude taina spovedaniei cu rugăciune. Păi, dracul nu poate intra în unul ca acesta, cum nu poate intra în duhovnic. Aşa era comunitatea din Ierusalim. Dar am căzut cu toţii. Acum nu numai că nu putem asculta, dar ne smintim. Şi poate chiar, cum spunea o poveste, ca un duhovnic descoase pe un copil mic în spovedanie dacă n-a făcut cumva asta şi aia, şi la un moment dat copilul spune: „Nu, asta n-am făcut-o, dar e o idee bună!” Adică i-a băgat în minte ce să facă.

Sursă: rafailnoica.wordpress

Părintele Rafail Noica: Despre spovedanie și duhovnicie (2)

Duhovnicia nu este istorie, nici morală, nici psihologie, nu este nici lucru trupesc, ci înglobează în ea toate acestea, dar este duh şi este adevăr – cuvintele Mântuitorului. Şi iar cuvintele Mântuitorului: este duh şi este viaţă, precum Mântuitorul spunea despre cuvântul pe care îl dădea Apostolilor. Or, acest cuvânt trebuie să-l căutăm în rugăciune: în rugăciune să se nască, în rugăciune să-l dăm şi în rugăciune să fie primit şi căutat de ucenicii noştri. 

Aş vrea să vă spun un lucru despre care ne-a vorbit mai desluşit părintele nostru duhovnic Sofronie în ultima vreme şi pe care mai desluşit am început să-l înţeleg în ultima vreme, şi anume cum se poate că duhovnicia sfinţiilor voastre să fie astăzi duhovnicie înaltă. Adică tot ce este lucrare omenească este o periferie sau un fundal, dar centrul duhovniciei este schimbul acesta în duh, care se face aşa: pregătiţi-i pe ucenicii sfinţiilor voastre să vină la spovedanie cu rugăciune. Rugăciune nu înseamnă nimic special; să citească ce scrie şi în cărţi, dar mai ales să-şi dea seama şi ei, şi noi, că dialogul nostru este cu Dumnezeu, şi nu cu omul.

Amintiţi-vă de cuvintele asemănătoare ale Sfântului Pavel, care atunci când L-a văzut pe Hristos, s-a dus în pustie, să se pocăiască. Şi s-a întors în puterea duhului, oarecum ca şi Mântuitorul, după 40 de zile de pustie, ca să devină Apostolul neamurilor. Şi Evanghelia lui nu de la om a luat-o, nici de om nu a fost dată, ci de la Hristos. Cu fiecare dintre noi, într-o anumită măsură şi într-un fel diferit în viaţa fiecăruia, se petrece în fond acelaşi lucru. Ceea ce facem noi nu este de la om şi nu este primit de la om, în esenţă – multe primim de la om şi îmbogăţim lucrurile acestea, şi pe noi înşine, şi pe cei care vin la noi – ci este lucru dumnezeiesc. Deci, să vină ucenicul în rugăciune, în conversaţie cu Dumnezeu. Şi conversaţia lui, ca ucenic, nu este cu mine; eu nu sunt un „guru”, eu sunt un duhovnic.

Iar un duhovnic nu ştiu cum să-l definesc, dar poate nici nu e nevoie; vom vorbi despre taina acestei lucrări în esenţa ei. Deci, ucenicul vorbeşte cu Dumnezeu: „Doamne, Tu auzi rugăciunea mea, dar eu nu aud cuvântul Tău”. Un exemplu mai uşor: „Nu ştiu pe ce cale să o iau în viaţă: să fac lucrul acesta sau să fac lucrul celălalt. Doamne, miluieşte-mă şi deschide-mi ochii. Mă duc la slujitorul Tău, Doamne, şi prin el să-mi dai cuvânt”.

Slujitorul nu gândeşte în sensul omenesc. Aici e un lucru pe care trebuie să-l învăţăm: este gândire şi gândire. Bineînţeles că gândim, dar mai ales căutam prin rugăciune. Rugăciunea noastră, ca duhovnici, trebuie să fie în general şi o rugăciune zilnică; poate o stare de rugăciune în toată clipă, ca Dumnezeu să ne dea cuvânt. Nu eu să spun cuvânt în chipul şi asemănarea mea, ci – cum am mai auzit la un duhovnic - „Doamne, dă-mi măcar din greşeală să spun ce trebuie pentru sufletul care vine la mine!” – adică neştiut mie. Mă bazez acum şi pe cuvântul Sfântului Serafim de Sarov, care era într-adevăr un cunoscător de taine şi de inimi.

Vine odată un om la el şi sfântul îi spune acestuia lucruri nemaipomenite: „Spune-i surorii tale Tatiana că nu ea trebuie să se căsătorească. Tu te vei căsători; ea să devină călugăriţă”. Poate ceva inventez acuma, dar au fost multe de-astea cu Sfântul Serafim. Cum ştia el de numele Tatiana, că voia să se căsătorească s.a.m.d.?

Un om îl întreabă într-o zi pe Sfântul Serafim: „Părinte, cum vezi aşa de limpede toată inima mea şi viaţa mea?” Şi Sfântul Serafim a mărturisit: “Eu nu văd nimic, eu nu ştiu nimic; eu mă rog, şi primul gând care vine în inima mea îl iau drept cuvânt de la Dumnezeu, şi pe acela îl dau. E Dumnezeu care ştie taina vieţii tale şi taina inimii tale; eu sunt numai un duhovnic”. îl parafrazez pe Sfântul Serafim, dar cred că nu greşesc, acesta este rolul pe care trebuie să ni-l însuşim: să putem da celui care vine la noi cuvânt care se naşte în inima noastră din rugăciune. Aici intervine o greutate: ce este un duhovnic bun? – întrebam adineauri.

Şi zic în contextul acesta că duhovnicul este bun în măsura în care ştie să se roage şi să caute cuvânt de la Dumnezeu, ştergându-se pe sine din faţa omului, căutând adică la Dumnezeu ca El să-i pună în inima cuvânt, ştiut sau neştiut lui, înţeles sau neînţeles lui, dar cuvântul pentru ucenic să fie drept. Şi pentru rugăciunea asta, bună sau proastă, înflăcărată sau neînflacarată, cred că Dumnezeu va face taina asta cu noi; şi se vor uimi şi ucenicii voştri, dar şi mai mult ne vom uimi noi înşine. Mă iertaţi că vorbesc aşa; nu ştiu, poate că vorbesc ceea ce deja ştiţi prea bine. Dar am întâlnit în viaţa mea mulţi, unii chiar preoţi, care nu ştiau tainele acestea, şi aş vrea totuşi să le împărtăşesc sfinţiilor voastre şi să le subliniez.

Revin: aici intervine o nouă greutate în a fi duhovnic bun; intervine ca în toate tainele bisericeşti. Cum se săvârşesc tainele bisericeşti? În virtutea vredniciei noastre de om? Biserica, de la început şi până astăzi, spune: nu pentru vrednicia preotului. Şi-l mângâie pe credincios: „nu pentru vrednicia preotului – n-ai nevoie să-l critici sau să-l ataci dacă vezi în preot nevrednicii -, ci pentru credinţa ta”; pentru rugăciunea ucenicului se naşte în preot, vrednic sau nevrednic, cuvânt de la Dumnezeu.

Aş vrea să aduc două cuvinte – unul de la Sfântul Siluan: un tânăr i-a pus Sfântului Siluan întrebarea asta tragică pe care şi-o pune şi Prea Sfinţitul: „De ce sunt aşa de puţini duhovnici buni astăzi?” Şi Sfântul Siluan îi dă un răspuns probabil neînţeles de tânăr şi neînţeles de mine mulţi ani, dar în perspectiva pe care o dezvolt acum e din ce în ce mai înţeles. Sfântul Siluan zice: „Fiindcă nu sunt ucenici buni”. Cuvântul Sfântului Siluan a fost un joc de cuvinte. Pe ruseşte, „ucenic” – mai ales în cadrul mănăstiresc – se spune „paslusnik”; „paslusnik” înseamnă şi „ascultător”. Deci, mai ales în cadrul călugăriei, ucenicului i se spune „ascultătorul”; e stareţul şi ascultătorul. Deci: de ce nu sunt stareţi buni? Fiindcă nu sunt ascultători buni.

Părintele Sofronie cita şi el, nu ştiu dacă nu din Iezechiel proorocul, care spune undeva ceva de felul acesta: „Dacă prorocul lui Dumnezeu se va găsi mincinos, este pentru că Eu, Domnul Dumnezeu, l-am întunecat pe acel prooroc”. De ce? „Pentru îndărătnicia poporului Meu. Fiindcă poporul Meu a căutat cu o inimă dublă, făţarnică, cuvânt de la Dumnezeu, prin proorocul meu.” Eu, Domnul Dumnezeu, întunec proorocul meu cel mare şi drept şi adevărat, şi va spune minciună. De ce? Fiindcă poporul Meu este cu inima făţarnică. Într-o zi, când am început să înţeleg taina asta, am mers la părintele Sofronie şi i-am spus: „Părinte, atunci, în duhovnicie este fiul care îşi naşte pe tatăl!” Şi l-a pufnit râsul pe părintele Sofronie, dar a spus: „Aşa e. Este fiul care îşi naşte pe tatăl”. Adică dacă tu, ascultătorule, tu, ucenice, vii cu rugăciune şi cu inima nefăţarnica şi vrei să ştii, eu chiar dacă sunt Iuda, care mâine îl voi trăda pe Hristos, astăzi îţi voi fi duhovnic.

Şi pentru noi asta este şi încurajare, şi înfricoşare, fiindcă noi trebuie să fim la nivelul acestei măreţii, acestei taine înfricoşătoare, într-adevăr. Da, încurajare; pregătiţi-vă ucenicii în felul acesta: „Nu veniţi la mine dacă nu aveţi întâi rugăciune către Dumnezeu”. Bine, poate nu de prima oară – vorbesc acum un pic formal, pentru că nu pot să vorbesc de fiecare caz în parte; dar aici Dumnezeu, nădăjduiesc, dă înţelepciune fiecăruia dintre noi ca să ştim cu fiecare caz cum să facem. Vorbesc de generalităţi, şi generalităţile, precum ştiţi, sunt limitate, dar cazurile sunt fără de limită, în general, pregătiţi-l pe ucenic să vină ştiind că nu cu duhovnicul vorbeşte: „Nu cu mine să vorbeşti, fiule duhovnicesc (sau fiica); cu Dumnezeu să vorbeşti! Eu nu fac altceva decât să te aduc la Dumnezeu. De la Dumnezeu cer, în rugăciunile mele de seară şi de dimineaţă, ca Dumnezeu să-mi dea cuvânt pentru tine, ca Dumnezeu să nu mă lase să-ţi spun cuvânt nefolositor, darmite cuvânt dăunător mântuirii tale”. Atunci începe să fie o duhovnicie adevărată.

Sursă: rafailnoica.wordpress

Părintele Rafail Noica:Despre spovedanie și duhovnicie (1)

 

Duhovnicia este duh, şi „Duh este Dumnezeu”. Trebuie să găsim felul în care Dumnezeu acum poate să lucreze lucrarea de mântuire în fiecare suflet care vine către mine, păcătosul, şi pe care trebuie să-l aduc la Hristos.

De câţiva ani, mai ales de când sunt eu duhovnic, îmi vine gândul şi uimirea: de ce Dumnezeu a rânduit că mântuirea oamenilor să depindă de păcătoşi ca mine? Nu zic că altul este păcătos; mi-e ruşine să zic, şi totuşi ştim că nu este niciunul drept înaintea lui Dumnezeu. Şi ştiu că şi fraţii şi părinţii mei, mai buni ca mine, au totuşi conştiinţa păcatului. Fiindcă văd că şi cei mai mari sfinţi se numesc pe ei înşişi cei mai mari păcătoşi.

Deci, de ce şi cum va putea face Dumnezeu mântuirea păcătoşilor prin alţi păcătoşi? Eu văd aici o taină mângâietoare, dacă Dumnezeu a îngăduit ca eu, păcătosul, să fiu duhovnic altora… Când nu eram duhovnic şi mă spovedeam la oricine, nu mă gândeam – m-a ajutat Dumnezeu şi am trăit ce spune Biserica – dacă e păcătos sau nu, dacă e vrednic sau nu. Aveam încredere; nu ştiu dacă mai mult în Dumnezeu decât în om, dar nici nu-mi puneam problema. Aveam încredere în duhovnicie şi mă spovedeam la duhovnic.

Acum este rândul meu, şi tremur: cum, mântuirea unui suflet depinde de mine? Şi atunci cum să fac să nu pierd un suflet pentru care S-a jertfit însuşi Dumnezeu? Mângâierea mea este că dacă Dumnezeu a rânduit că mântuirea omului păcătos să fie făcută prin păcătoşi, înseamnă că pot să zic: dar ce, păcătosul ăsta va fi împiedicat spre mântuire din cauza păcatului şi a neputinţei mele? Şi sfârşesc zicând: anatema gândului ăstuia! Erezie e gândul ăsta! Că altfel Dumnezeu nu ar fi făcut hirotonie şi hirotesie de oameni nevrednici precum sunt eu.

Deci, să prindem curaj şi să ştim că lucrarea noastră este lucrare nu în puterea omului, ci în puterea lui Dumnezeu; şi puterea lui Dumnezeu să o căutăm, şi prin puterea lui Dumnezeu să încercăm să săvârşim aceasta mântuire înainte şi după toată lucrarea omenească.

Deci, puterea lui Dumnezeu trebuie să o căutăm şi să vină înainte de formarea şi experienţa noastră. Experienţa şi formarea noastră sunt bune pentru îmbogăţirea şi a noastră şi a Bisericii şi pentru multe lucruri, fiindcă omul este şi el împreună lucrător cu Dumnezeu în mântuirea omului, dar până la urma doar puterea lui Dumnezeu este cea care mântuieşte, şi deci înainte de lucrarea omului şi, în sfârşit, după lucrarea omului, puterea lui Dumnezeu este cea care mântuieşte şi prin mine pe cei care vin către mine.

Cum putem intra noi în posesia puterii lui Dumnezeu, sau cum o putem noi invita în lucrarea noastră? Nici nu ştiu cum să exprim lucrul acesta, dar înţelegeţi ce vreau să spun: adică să nu fie duhovnicia lucrarea mea de om, ci să fie lucrarea dumnezeiască prin mine, omul.

Sfântul Apostol Pavel are un cuvânt foarte îndrăzneţ: „Să împlinesc ceea ce lipseşte jertfei lui Hristos”. Spre a nu face din duhovnicie o lucrare omenească, cred că noi, dacă vrem să fim astăzi duhovnici buni, trebuie să învăţăm taina rugăciunii. Prin rugăciune, să nu ne dezlipim de Dumnezeu; prin rugăciune, să primim în inimile noastre naşterea unui cuvânt. Adică Dumnezeu să nască în inimile noastre cuvânt pe care să îl dăm celui care îl caută – ori un cuvânt de îndrumare, dar chiar şi cuvântul de rugăciune, adică nu cuvânt omenesc. Sfântul Serafim spune – şi Sfântul Siluan, şi el spune – că „atunci când vorbeam omeneşte puteam greşi”. Şi Sfântul Siluan adăugă: „şi greşelile pot fi mici, dar ele pot fi şi mari”, fiindcă, aşa cum vorbeam adineauri, ce este mântuirea omului: îndumnezeirea omului, mântuirea Adamului întreg în fiecare persoană care se mântuieşte.

Sfântul Siluan, într-o convorbire cu un alt nevoitor din Caucaz, Stratonic, spunea (era o întrebare retorică): „Părinte, cum vorbesc cei desăvârşiţi?” Şi Stratonic n-a ştiut să răspundă.

Iar Sfântul Siluan i-a spus: „Cei desăvârşiţi nu vorbesc niciodată de la ei, ci întotdeauna vorbesc numai ce le da Duhul”.

Iată că, într-un fel, desăvârşirea – cel puţin la nivelul acesta -nu e aşa de grea. Nu noi trebuie să născocim desăvârşirea cuvântului, ci să o căutăm la Duhul. Spunând asta, chiar mă rog Domnului să ne dea El însuşi tuturor, nu numai duhovnicilor, dar şi fiecărui creştin care vorbeşte cu un alt creştin, cuvânt de mântuire, fiindcă – şi acesta e un lucru important, cred – mântuirea nu este ceva prescris într-o carte, un răspuns de tip „pagina 37, paragraful 3”; mântuirea este un cuvânt tainic, dumnezeiesc, pentru fiecare suflet care s-a născut în lume; iar pentru fiecare suflet, alt cuvânt.

Vedeţi în Pateric cum vine un călugăr la un avva cutare şi cere cuvânt. Şi avva zice: „Păstrează-ţi chilia. Mănâncă, bea, dormi, fă tot ce vrei, dar nu ieşi din chilie”. Altul are aceeaşi căutare: „Cum să mă mântuiesc, avva?” Şi avva îi zice: „Păstrează postul până la ora 6:00”. Poate să iasă din chilie, poate să intre, să facă ce vrea, dar postul să-l păstreze. Altuia îi spune ceva despre gânduri, altuia îi spune alt lucru… Şi, cum spunea părintele Sofronie, aici nu-i vorba de teologie, nu-i vorba de o doctrină scrisă într-o carte; e vorba de o strategie duhovnicească, unde duhovnicul înţelege fiindcă Duhul îi naşte cuvântul în inimă şi înţelege că strategia, pentru omul acesta, este punctul acela. Întăreşte-ţi armata în punctul acela; dacă în punctul acela tu reuşeşti, în rest o să-ţi fie relativ uşor. Mântuirea îţi e deja asigurată.

Dacă toate punctele le întăreşti, dar acolo este o spărtură mare în peretele cetăţii tale şi o laşi liberă, pe acolo năvălesc armatele vrăjmaşului şi nimic n-ai făcut cu mântuirea ta. Deci, este vorba de a găsi care este acea gaură în perete pe unde pot năvăli armatele.De aceea e nevoie să intrăm în lucrarea lui Dumnezeu, să căutăm cuvânt dumnezeiesc. De toate este nevoie, şi de psihologie, şi de pregătire; dar atâta timp cât n-o avem, cu frică şi cu cutremur să căutăm ca Dumnezeu să nască în inimile noastre acel cuvânt de duh şi de adevăr.

(Cuvinte de folos rostite de Părintele Rafail Noica la mănăstirea Râmeţ, August, 1994: „Despre Duhovnicie şi Spovedanie”)

 

Sursă: rafailnoicawordpress.com