Un amănunt al duhovniciei: taina spovedaniei. Ştim că preoţii trebuie să
ţină taina spovedaniei. Dar să nu credeţi că asta e numai ca să ocrotim de
durere şi de ruşine şi ca să încurajăm sufletul care vine la noi să se deschidă
fără frică. Nu este numai asta; este o lucrare mult mai mare. În taina
duhovniciei, precum probabil toţi ştiţi, mai ales a spovedaniei, nu poate să
pătrundă diavolul. Dar diavolul, care e şi viclean, nu numai rău, ştie el cum
să învârtă lucrurile ca să ghicească. Dar cu cât îl lăsăm să ghicească mai
puţin, cu atât o să avem mai mult răgaz să se întărească sufletul care vine la
noi.
Aş vrea să adaug că în Rusia ţarista era o lege civilă conform căreia, în
drept, mărturia preotului era fără valoare. Era multă persecuţie şi atunci, în
vremea lui Petru cel Mare, împotriva Bisericii, dar acesta era un lucru
într-adevăr minunat, fiindcă prin asta legea voia să ocrotească taina
duhovniciei; preotul să nu aibă dreptul să dea mărturie, nici bună, nici rea,
fiindcă nu e vorba de asta în preoţie, ci e vorba de a păstra taina
duhovniciei. Dar nu numai preotul, fiindcă nu este numai o etică profesională,
ca pentru doctori, ci este, iarăşi, o lucrare în duh.
Dacă ucenicul nu păstrează taină, apoi taina este aproape anulată. Fiindcă
dacă începe ucenicul să spună: „A, duhovnicul meu mi-a spus aşa şi pe dincolo”,
două lucruri se întâmplă: tu, ca duhovnic, nu poţi să dai prăjitura unuia şi
bici celuilalt pentru acelaşi păcat, după înţelepciunea ta de duhovnic ştiind
ce anume îl va mântui şi pe unul şi pe celălalt, pentru că este nevoie ca
duhovnicul – vorbim din nou de putere, a putea da viaţa – să aibă libertate să
dea unuia prăjitura şi altuia bici, ştiind că unul prin prăjitura se va mântui
şi altul prin bici. Dar dacă fiecare începe să vorbească, o să se smintească. Şi
la Avva Pimen avem o semismintire dintr-asta, dar el era mult prea înţelept ca
să se smintească. Auzind că duhovnicul îi spusese lui: „Lasa gândurile să intre
şi luptă-te cu ele în inima”, iar altuia: „Nu lăsa că gândurile să intre în
inimă, ci leapădă-te de ele cum vezi că au venit”, tânărul Pimen s-a dus înapoi
la avva şi l-a întrebat: „Ce e asta, că mie îmi spui una şi celuilalt părinte
altceva?” Duhovnicul i-a răspuns: „Pimen, fiule, mi-ai spus să-ţi vorbesc ca
sufletului meu; ca sufletului meu ţi-am vorbit. Eu ţi-am spus ce fac eu!” Şi
părintele Sofronie explica aşa: călugărul celălalt era – hai să zicem o erezie
– „călugăr de rând” (om de rând nu există; fiecare e diferit, dar totuşi,
există un adevăr şi în asta); nu ajungea la un anumit nivel de duhovnicie.
Dacă ar fi lăsat gândurile să intre în inima lui, şi-ar fi spurcat inima şi
nu se ştie cine ar fi biruit -sau, în orice caz, s-ar fi slăbit foarte mult
prin aceste gânduri. Pimen însă era aşa de plin de har în tinereţea lui, că –
spunea părintele Sofronie – duhovnicul a observat că în orice caz harul ar fi
biruit în inima lui. Dar el, fiind aşa de plin de har, dacă nu lăsa gândurile
să intre, să se lupte cu ele în inima lui, nu ar fi ştiut mai multe elemente –
aici vorbim de elemente omeneşti şi de experienţa omenească – care îi vor fi
fost de mult folos în povăţuirea celorlalte suflete. Pimen ştia nu numai calea
harului, dar şi vicleşugurile gândurilor celor rele, fiindcă se luptase cu ele
în inimă. Şi într-adevăr, a devenit un „pimin”, adică un pastor, aşa cum
proorocise unul: „Pimen, pastorale, de numele tău va răsună toată pustia”. Vedeţi,
nu numai în duh era mare, dar duhovnicul l-a pregătit şi cu arme mai omeneşti,
de care este nevoie.
Acum vreau să revin la temă: unuia i-a spus albă şi altuia i-a spus neagră.
Este nevoie ca duhovnicul să aibă libertatea asta. Dacă ştiţi că ucenicul
păstrează taina, puteţi să faceţi cu el ce vreţi – adică mântuire, nu aşa cum
se spune: „faci ce vrei”. Dacă ştiţi că nu ţine taina, o să fiţi cu mâinile
încătuşate în duhovnicia voastră fiindcă ucenicul nu va ţine taina. Dar nu e
numai asta; e, iarăşi, o taină mai mare, o taină în duh: când ucenicul
risipeşte cuvintele şi povăţuirile pe care i le-a spus duhovnicul, vrăjmaşul
nostru prinde mai repede de veste ce s-a întâmplat, care e punctul slab, şi
ştie unde să atace. Uitaţi-vă la povestea din rai (îngăduiţi-mi să parafrazez,
ca să aduc mai la zilele noastre conversaţia): după ce Dumnezeu i-a spus lui
Adam: „Din toate acestea vei mânca, dar din acel pom să nu mănânci, pentru că
în ziua în care mănânci vei muri” (nu aş zice că îl opreşte, ci îi dezvăluie
tainele cele din rai) vine şarpele la Eva, pentru că a găsit-o mai slabă – nu
ştiu de ce, dar se vede că acesta era faptul – şi începe a-i spune: „Nu cumva
Dumnezeu ţi-a vorbit ceva de pom, de a mânca, a nu mânca…?” – o trage de limbă.
Mă iertaţi că parafrazez în felul ăsta, dar el era mult mai înţelept şi n-a
vorbit aşa cum vorbesc eu acum; a vorbit mult mai la sigur, ca şi cum ştia el
toate. Aşa face înşelătorul şi prin oameni, şi prin gânduri (adică vrăjmaşi
văzuţi şi nevăzuţi), ne trage de limbă. Şi sărmana Eva, ca un copil nevinovat,
îi spune tot. Noi spunem în rugăciune „că nu voi spune taina Ta vrăjmaşului
Tău”, dar Eva îi spune: „Dumnezeu a zis că din toate putem mânca, dar numai din
pomul acela de-acolo să nu mâncăm, fiindcă vom muri”. „Ăă, bun! Acum ştiu unde
să dau!” – zice dracul. Şi ştim cum a lovit şi ştim unde a
lovit.
Lucrul acesta trebuie evitat în taina duhovniciei. Formaţi ucenicii pe
calapodul ăsta: taina să rămână taină, aşa cum făcea Biserică la început. Spovedania
nu este un lucra neapărat tainic. Au fost mai mulţi, ca şi cel din „Scara”,
care s-au spovedit public. La început, spovedania era publică. Dar aş zice: ce
fel de public, pentru că cei care ascultă duhovniceşte, cei care sunt în stare
să plângă cu durerile fratelui păcătos, care este păcătos ca mine, ca mine
n-ajunge la slavă lui Dumnezeu şi care este în stare să se roage plângând şi
aude taina spovedaniei cu rugăciune. Păi, dracul nu poate intra în unul ca
acesta, cum nu poate intra în duhovnic. Aşa era comunitatea din Ierusalim. Dar
am căzut cu toţii. Acum nu numai că nu putem asculta, dar ne smintim. Şi poate
chiar, cum spunea o poveste, ca un duhovnic descoase pe un copil mic în
spovedanie dacă n-a făcut cumva asta şi aia, şi la un moment dat copilul spune:
„Nu, asta n-am făcut-o, dar e o idee bună!” Adică i-a băgat în minte ce să
facă.
Sursă: rafailnoica.wordpress
0 comments:
Trimiteți un comentariu