Părintele Rafail Noica: Despre spovedanie și duhovnicie (2)

Duhovnicia nu este istorie, nici morală, nici psihologie, nu este nici lucru trupesc, ci înglobează în ea toate acestea, dar este duh şi este adevăr – cuvintele Mântuitorului. Şi iar cuvintele Mântuitorului: este duh şi este viaţă, precum Mântuitorul spunea despre cuvântul pe care îl dădea Apostolilor. Or, acest cuvânt trebuie să-l căutăm în rugăciune: în rugăciune să se nască, în rugăciune să-l dăm şi în rugăciune să fie primit şi căutat de ucenicii noştri. 

Aş vrea să vă spun un lucru despre care ne-a vorbit mai desluşit părintele nostru duhovnic Sofronie în ultima vreme şi pe care mai desluşit am început să-l înţeleg în ultima vreme, şi anume cum se poate că duhovnicia sfinţiilor voastre să fie astăzi duhovnicie înaltă. Adică tot ce este lucrare omenească este o periferie sau un fundal, dar centrul duhovniciei este schimbul acesta în duh, care se face aşa: pregătiţi-i pe ucenicii sfinţiilor voastre să vină la spovedanie cu rugăciune. Rugăciune nu înseamnă nimic special; să citească ce scrie şi în cărţi, dar mai ales să-şi dea seama şi ei, şi noi, că dialogul nostru este cu Dumnezeu, şi nu cu omul.

Amintiţi-vă de cuvintele asemănătoare ale Sfântului Pavel, care atunci când L-a văzut pe Hristos, s-a dus în pustie, să se pocăiască. Şi s-a întors în puterea duhului, oarecum ca şi Mântuitorul, după 40 de zile de pustie, ca să devină Apostolul neamurilor. Şi Evanghelia lui nu de la om a luat-o, nici de om nu a fost dată, ci de la Hristos. Cu fiecare dintre noi, într-o anumită măsură şi într-un fel diferit în viaţa fiecăruia, se petrece în fond acelaşi lucru. Ceea ce facem noi nu este de la om şi nu este primit de la om, în esenţă – multe primim de la om şi îmbogăţim lucrurile acestea, şi pe noi înşine, şi pe cei care vin la noi – ci este lucru dumnezeiesc. Deci, să vină ucenicul în rugăciune, în conversaţie cu Dumnezeu. Şi conversaţia lui, ca ucenic, nu este cu mine; eu nu sunt un „guru”, eu sunt un duhovnic.

Iar un duhovnic nu ştiu cum să-l definesc, dar poate nici nu e nevoie; vom vorbi despre taina acestei lucrări în esenţa ei. Deci, ucenicul vorbeşte cu Dumnezeu: „Doamne, Tu auzi rugăciunea mea, dar eu nu aud cuvântul Tău”. Un exemplu mai uşor: „Nu ştiu pe ce cale să o iau în viaţă: să fac lucrul acesta sau să fac lucrul celălalt. Doamne, miluieşte-mă şi deschide-mi ochii. Mă duc la slujitorul Tău, Doamne, şi prin el să-mi dai cuvânt”.

Slujitorul nu gândeşte în sensul omenesc. Aici e un lucru pe care trebuie să-l învăţăm: este gândire şi gândire. Bineînţeles că gândim, dar mai ales căutam prin rugăciune. Rugăciunea noastră, ca duhovnici, trebuie să fie în general şi o rugăciune zilnică; poate o stare de rugăciune în toată clipă, ca Dumnezeu să ne dea cuvânt. Nu eu să spun cuvânt în chipul şi asemănarea mea, ci – cum am mai auzit la un duhovnic - „Doamne, dă-mi măcar din greşeală să spun ce trebuie pentru sufletul care vine la mine!” – adică neştiut mie. Mă bazez acum şi pe cuvântul Sfântului Serafim de Sarov, care era într-adevăr un cunoscător de taine şi de inimi.

Vine odată un om la el şi sfântul îi spune acestuia lucruri nemaipomenite: „Spune-i surorii tale Tatiana că nu ea trebuie să se căsătorească. Tu te vei căsători; ea să devină călugăriţă”. Poate ceva inventez acuma, dar au fost multe de-astea cu Sfântul Serafim. Cum ştia el de numele Tatiana, că voia să se căsătorească s.a.m.d.?

Un om îl întreabă într-o zi pe Sfântul Serafim: „Părinte, cum vezi aşa de limpede toată inima mea şi viaţa mea?” Şi Sfântul Serafim a mărturisit: “Eu nu văd nimic, eu nu ştiu nimic; eu mă rog, şi primul gând care vine în inima mea îl iau drept cuvânt de la Dumnezeu, şi pe acela îl dau. E Dumnezeu care ştie taina vieţii tale şi taina inimii tale; eu sunt numai un duhovnic”. îl parafrazez pe Sfântul Serafim, dar cred că nu greşesc, acesta este rolul pe care trebuie să ni-l însuşim: să putem da celui care vine la noi cuvânt care se naşte în inima noastră din rugăciune. Aici intervine o greutate: ce este un duhovnic bun? – întrebam adineauri.

Şi zic în contextul acesta că duhovnicul este bun în măsura în care ştie să se roage şi să caute cuvânt de la Dumnezeu, ştergându-se pe sine din faţa omului, căutând adică la Dumnezeu ca El să-i pună în inima cuvânt, ştiut sau neştiut lui, înţeles sau neînţeles lui, dar cuvântul pentru ucenic să fie drept. Şi pentru rugăciunea asta, bună sau proastă, înflăcărată sau neînflacarată, cred că Dumnezeu va face taina asta cu noi; şi se vor uimi şi ucenicii voştri, dar şi mai mult ne vom uimi noi înşine. Mă iertaţi că vorbesc aşa; nu ştiu, poate că vorbesc ceea ce deja ştiţi prea bine. Dar am întâlnit în viaţa mea mulţi, unii chiar preoţi, care nu ştiau tainele acestea, şi aş vrea totuşi să le împărtăşesc sfinţiilor voastre şi să le subliniez.

Revin: aici intervine o nouă greutate în a fi duhovnic bun; intervine ca în toate tainele bisericeşti. Cum se săvârşesc tainele bisericeşti? În virtutea vredniciei noastre de om? Biserica, de la început şi până astăzi, spune: nu pentru vrednicia preotului. Şi-l mângâie pe credincios: „nu pentru vrednicia preotului – n-ai nevoie să-l critici sau să-l ataci dacă vezi în preot nevrednicii -, ci pentru credinţa ta”; pentru rugăciunea ucenicului se naşte în preot, vrednic sau nevrednic, cuvânt de la Dumnezeu.

Aş vrea să aduc două cuvinte – unul de la Sfântul Siluan: un tânăr i-a pus Sfântului Siluan întrebarea asta tragică pe care şi-o pune şi Prea Sfinţitul: „De ce sunt aşa de puţini duhovnici buni astăzi?” Şi Sfântul Siluan îi dă un răspuns probabil neînţeles de tânăr şi neînţeles de mine mulţi ani, dar în perspectiva pe care o dezvolt acum e din ce în ce mai înţeles. Sfântul Siluan zice: „Fiindcă nu sunt ucenici buni”. Cuvântul Sfântului Siluan a fost un joc de cuvinte. Pe ruseşte, „ucenic” – mai ales în cadrul mănăstiresc – se spune „paslusnik”; „paslusnik” înseamnă şi „ascultător”. Deci, mai ales în cadrul călugăriei, ucenicului i se spune „ascultătorul”; e stareţul şi ascultătorul. Deci: de ce nu sunt stareţi buni? Fiindcă nu sunt ascultători buni.

Părintele Sofronie cita şi el, nu ştiu dacă nu din Iezechiel proorocul, care spune undeva ceva de felul acesta: „Dacă prorocul lui Dumnezeu se va găsi mincinos, este pentru că Eu, Domnul Dumnezeu, l-am întunecat pe acel prooroc”. De ce? „Pentru îndărătnicia poporului Meu. Fiindcă poporul Meu a căutat cu o inimă dublă, făţarnică, cuvânt de la Dumnezeu, prin proorocul meu.” Eu, Domnul Dumnezeu, întunec proorocul meu cel mare şi drept şi adevărat, şi va spune minciună. De ce? Fiindcă poporul Meu este cu inima făţarnică. Într-o zi, când am început să înţeleg taina asta, am mers la părintele Sofronie şi i-am spus: „Părinte, atunci, în duhovnicie este fiul care îşi naşte pe tatăl!” Şi l-a pufnit râsul pe părintele Sofronie, dar a spus: „Aşa e. Este fiul care îşi naşte pe tatăl”. Adică dacă tu, ascultătorule, tu, ucenice, vii cu rugăciune şi cu inima nefăţarnica şi vrei să ştii, eu chiar dacă sunt Iuda, care mâine îl voi trăda pe Hristos, astăzi îţi voi fi duhovnic.

Şi pentru noi asta este şi încurajare, şi înfricoşare, fiindcă noi trebuie să fim la nivelul acestei măreţii, acestei taine înfricoşătoare, într-adevăr. Da, încurajare; pregătiţi-vă ucenicii în felul acesta: „Nu veniţi la mine dacă nu aveţi întâi rugăciune către Dumnezeu”. Bine, poate nu de prima oară – vorbesc acum un pic formal, pentru că nu pot să vorbesc de fiecare caz în parte; dar aici Dumnezeu, nădăjduiesc, dă înţelepciune fiecăruia dintre noi ca să ştim cu fiecare caz cum să facem. Vorbesc de generalităţi, şi generalităţile, precum ştiţi, sunt limitate, dar cazurile sunt fără de limită, în general, pregătiţi-l pe ucenic să vină ştiind că nu cu duhovnicul vorbeşte: „Nu cu mine să vorbeşti, fiule duhovnicesc (sau fiica); cu Dumnezeu să vorbeşti! Eu nu fac altceva decât să te aduc la Dumnezeu. De la Dumnezeu cer, în rugăciunile mele de seară şi de dimineaţă, ca Dumnezeu să-mi dea cuvânt pentru tine, ca Dumnezeu să nu mă lase să-ţi spun cuvânt nefolositor, darmite cuvânt dăunător mântuirii tale”. Atunci începe să fie o duhovnicie adevărată.

Sursă: rafailnoica.wordpress

Psihologul ajută, însă nu suplineşte duhovnicul

Nici la psiholog, nici la duhovnic nu poţi să vorbeşti cu indulgenţă despre tine, trebuie să vorbeşti cu adevăr, spune în interviul acordat ziarului nostru psihologul Mihaela Sahlean.

Psihologul poate lucra împreună cu preotul, pentru că şi el face parte din comunitatea creştină, mai spune terapeutul, care recunoaşte că cere sfatul duhovnicului mult mai des decât al psihologului.

Pornind de la faptul că pentru un creştin sensul în viaţă este Dumnezeu, vă rugăm să ne spuneţi ce semnifică sensul în viaţă din punctul de vedere al unui psiholog.

Are legătură cu ceea ce defineşte traiectoria pe care poţi să o ai în viaţă, drumul care te duce către ceva, dar pentru a ajunge la destinaţie contează foarte mult cum ne alegem drumul, dacă ştim ce înseamnă acest drum şi dacă ne-am putut defini unul sau mai multe obiective în viaţă.

Este foarte important să ne supraveghem propriile gânduri, să le observăm, să le monitorizăm, pentru că identificarea gândurilor noastre chiar este importantă. Sunt foarte multe persoane care operează cu etichete mentale sau cu tipare reactive. Ele îngustează foarte mult realitatea. Gândirea prefabricată nu este o gândire creativă. Din cauza ei se pierde foarte mult din ceea ce realitatea oferă.

Şi atunci, din punctul de vedere al psihologului, sensul nostru nu este către Dumnezeu, ci spre ceea ce gândim?

Eu nu văd psihologia desprinsă de religie, deşi sunt psihologi care văd psihologia strictamente ca ştiinţă. Eu consider că toate ştiinţele, câte există în lume şi câte vor mai putea să apară, adunate, sunt sub Dumnezeu. Ele au apărut cu îngăduinţa lui Dumnezeu, nu pot fi desprinse de El.

Între psihologie şi religia ortodoxă există părţi comune. De exemplu, la Taina Spovedaniei creştinul vine şi spune preotului tot ce are pe suflet. Şi în psihoterapie pacientul vine şi spune psihoterapeutului ceea ce are pe conştiinţă, lucruri din cauza cărora nu mai are linişte sau nu-şi mai regăseşte liniştea. Greşeli, vinovăţii pe care consideră că le-a făcut, aspecte ale vieţii pe care nu le poate înţelege ori propriul comportament pe care nu-l poate înţelege în multe din circumstanţe. Toate lucrurile acestea se discută la terapie, se analizează. Terapeutul, psihologul ajută, însă nu se poate suplini părintelui duhovnic.

Pentru că părintele duhovnic şi vindecă...

Sunt vindecări diferite. Ca terapeut ajuţi mult pacientul să se înţeleagă pe sine, cu mecanismele lui, cu gândirea lui, cu simţirea lui. Trebuie să ai acele iluminări în care să îţi dai seama unde ai greşit. Prima condiţie este să recunoşti că ai o problemă, că conştientizezi asta, şi după aceea să o rezolvi. Nu poţi să rezolvi ceea ce nu conştientizezi că ai.

Aşa e şi cu păcatul, dacă nu îl recunoşti, nu îl spui la spovedanie.

Da, la fel. Sunt credincioşi care au tendinţa să spună 10% din păcatele lor. Nu îşi fac lor bine în felul acesta. Această negare a păcatului, şi nu prin uitare din cauza unei boli (amnezie, Alzheimer), ci prin uitare cu bună ştiinţă, este un păcat în plus. La fel şi în psihoterapie. Dacă tu consideri că ai făcut numai lucruri bune, dar multiple probleme se ţin de tine, de fapt nu te-ai uitat corect în trecut, de fapt nu te-ai autoanalizat corect. Nu te poţi analiza cu indulgenţă, nu poţi nici aici şi nici la spovedanie să vorbeşti cu indulgenţă despre tine, trebuie să vorbeşti cu adevăr. Valoarea adevărului există şi în spoveda-nie, şi în psihoterapie. Nu poţi progresa altfel. Cu minciuna nu poţi merge înainte, baţi pasul pe loc sau chiar mergi în urmă, regresezi, nu progresezi.

Preotul şi psihologul nu sunt în opoziţie

Cred că aţi primit sfatul unui psiholog, şi cred că şi al unui duhovnic.

Sfatul duhovnicului îl primesc mult mai des, pentru că îl caut mai des.

Din experienţa dumneavoastră, care este graniţa dintre psihologie şi duhovnicie?

Sunt două compartimente diferite, care nu se află în conflict. Vorbim într-o parte de un accent pe psihic, şi în cealaltă parte de un accent pe suflet. Psihicul şi sufletul sunt două entităţi fără legătură. Ambele ne cer un efort de introspecţie. Dacă am face o operaţie de neurochirurgie unui om, nu o să găsim psihicul niciodată. Nici dacă facem o operaţie pe inimă, nu o să găsim sufletul. Deci şi psihoterapia, şi duhovnicia lucrează cu ceva invizibil, însă care este simţibil, dacă mă pot exprima astfel. Dacă nu-l vedem în momentul acesta pe Dumnezeu lângă noi, nu înseamnă că nu există.

Cum poate să-l ajute pe un creştin psihologul?

Psihologul poate lucra împreună cu preotul, pentru că şi el face parte din comunitatea creştină, sau cel puţin ar trebui. M-a ajutat Dumnezeu să am pacienţi care, chiar dacă au avut o deschidere mai mică spre religie, după mai multe şedinţe, am constatat că şi-au deschis calea mai mult spre Dumnezeu.

Un om care merge la psiholog se poate spovedi mai uşor şi mai bine decât unul care nu merge la psiholog?

Cred că un om care merge la psiholog deja şi-a depăşit o limită în a vorbi despre problemele lui, şi atunci poate reuşeşte mai uşor să ajungă la duhovnic. Pe de altă parte, şi enoriaşul care vine şi vorbeşte cu duhovicul şi-a depăşit nişte limite. Şi atunci, dacă el constată că are nişte probleme în plan psihic, va vorbi uşor despre ele şi la psiholog. De aceea spun că nu le văd în opoziţie sub nici o formă. Şi nu întâmplător v-am spus că ambele se ocupă de aspecte practic invizibile, mintea şi sufletul. Mintea şi sufletul nu sunt palpabile, dar ele sunt foarte vii. Un om nu suferă din cauza creierului mai mare sau mai mic, dar poate să aibă o depresie. Nici dacă are inima mai mică sau mare nu suferă, dar sufletul lui poate să plângă.

Psihologia nu anulează credinţa

Ce boli se pot trata doar la psiholog?

Sunt anumite derapaje în planul psihic care au neapărat nevoie de intervenţia psihoterapeutului. Adică anumite depresii foarte puternice unde este nevoie şi de psihoterapie, dar şi de medicaţie, care este prescrisă tot pentru ajutorul omului. Însă ea nu anulează credinţa. Medicamentele toate sunt făcute să uşureze, să simplifice, să reducă partea de boală, pentru ca persoana să ajungă mai repede la sănătate. Deci nu orice se poate substitui oricând şi oricum, dar credinţa trebuie să-l însoţească pe om permanent.

Aşadar, rolul psihologului este esenţial?

Da. De asemenea, şi rolul părintelui duhovnic, şi relaţia calitativ bună pe care enoriaşul trebuie să o aibă cu el sunt foarte importante.

Dialog cu psihologul clinician Mihaela Sahlean

Sursă: ziarullumina.ro