Parada gay din Ottawa și degradarea spațiului public

Săptămâna trecută am mers la parada gay Pride Parade („Mândria de a fi homosexual”) din Ottawa. Nu doar că am fost, ci chiar am participat. Ați putea crede că sunt nebun. Ştiu, soţia mea a spus acelaşi lucru.

Când editorii mei de la LifeSiteNews mi-au cerut să merg, nu m-am simţit chiar confortabil. Dar, după ce am stat şi m-am gândit, am început să simt că am un fel de datorie de a participa - indiferent cât de ciudat ar putea suna asta din partea cuiva care şi-a dedicat viața apărării familiei tradiţionale.

Dar tocmai pentru că apăr familia, m-am gândit că trebuie să merg. Vedeţi, eu scriu despre homosexualitate tot timpul. Citesc site-urile homosexuale, urmăresc activiştii și cele mai recente știri pe această temă. Am studiat cererile din agenda homosexuală și am încercat să înțeleg cum se văd lucrurile din perspectiva lor.

Dar totul se petrecea în spatele unui ecran de computer. Așa că m-am gândit: dacă am de gând să mă ocup serios de această problemă, atunci trebuie să fiu în măsură să mă implic în mod direct. Și ce loc ar fi mai bun decât parada gay?

Cred că impresia generală pe care creştinii o au despre paradă este cea a unei celebrări indecente a sexului. Cu siguranță că această părere se datorează fotografiilor pe care le găsim on-line. Dar întotdeauna am avut unele suspiciuni, gândindu-mă că de fiecare dată sunt prezentate doar fotografiile ieşite din comun. Deci, unul dintre motivele participării mele a fost să văd cu ochii mei care este adevărul.

Acum, în calitate de martor, pot să vă spun că impresia este în întregime corectă. În timp ce majoritatea privitorilor sunt îmbrăcați mai degrabă normal, printre cei care participă la paradă nu a fost deloc ciudat să văd semi-nuditate și dansuri hiper-sexualizate . Erau o mulţime de oameni, care aveau pe ei doar lenjerie de corp, alte zeci purtau ornamente de piele și am văzut cel puțin o duzină de femei topless. Am luat tot ce mi s-a dat, plecând de acolo cu o grămadă de prezervative. Acum, după ce am participat, pot să descriu parada ca pe o sărbătorire la scară mare, susţinută de stat, a sexului pervers.

Glorificarea sexului ilicit este ceea ce animă întregul eveniment. Ea vine chiar şi sub forma aparentă de joacă cu tunurile de apă. În condiții normale, folosirea pistolului cu apă ar fi ceva inofensiv. Dar când ești stropit de cineva care îţi înmânează şi prezervative, începi să te întrebi dacă nu cumva este vorba de o conotaţie sexuală decât de un simplu joc.

Desigur, situaţia se înrăutăţeşte atunci când persoana care te stropeşte este chiar primarul din Ottawa. Și cred că acesta este unul dintre aspectele cele mai bolnave care m-au frapat legat de eveniment. Una este ca un grup de oameni să organizeze o paradă a sexului, şi e cu totul altceva atunci când administraţia locală, nu doar că permite, ci chiar o promovează, o finanţează și se alătură ei.

Mă mir că persoanele gay se mai pot gândi în continuare la ele însele, ca la o „minoritate”. Parada a fost înţesată cu membri ai instituțiilor orașului și oficiali. Au închis pentru ore bune câteva dintre străzile cele mai aglomerate din Ottawa, inclusiv Bank și Elgin, iar apoi a avut loc o petrecere zgomotoasă pe terenul primăriei. Ei au beneficiat de toate acestea pentru o sumă modică de 15.000 de dolari, și cu toate acestea, chiar au încercat, folosind presiunea publică, întârzierea plăţii în zilele de dinaintea evenimentului.

Așa cum stăteam cu aparatul meu de fotografiat pe stadă şi priveam cum defilează Primarul, Şeful Poliției, Şeful Pompierilor și un fost Şef al Opoziţiei, mă gândeam la creștinii devotați care au fondat si au construit acestă mare capitală a noastră și la cât de îngroziţi ar fi dacă ar fi trebuit să participe la o aşa manifestaţie.

John deHooge, Şeful Pompierilor

Charles Bordeleau, Şeful Poliţiei

De asemenea, am deplâns faptul că acest eveniment a fost oarecum considerat „de familie”. Erau copii mici ce priveau parada de pe margine, dar și zeci de copii care mergeau în interiorul paradei. M-am gândit la copiii mei și la cât de mult ne-am străduit să le protejăm inocenţa acestor ani ai copilăriei, atât de delicaţi. Mi s-a rupt inima, gândindu-mă la toată aceasă nevinovăție jefuită într-un asemenea mod. În orice societate sănătoasă un adult ar fi acuzat de abuz sexual dacă şi-ar fi luat copilul la un astfel de spectacol, dar aici, Şeful Poliției făcea parte din spectacol.

La finalul paradei, doi bărbați păşeau solemn cu nişte pancarde în mână căutând, cred, să arunce o rază de adevăr în întunericul zilei. Pe una din pancarde erau înscrise cuvintele Sf. Pavel către Corinteni 6: 9-10: „Nici curvarii, nici idolatrii, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiții, nici hoții, nici cei lacomi, nici bețivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreții nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.”

Pe măsură ce putătorii pancardelor se apropiau, aveau parte, aşa cum era de aşteptat, de multă furie îndreptată împotriva lor, dar, de asemenea, am observat o notă de uimire pe fețele multora. Probabil o fascinație că cineva poate fi atât de înapoiat şi în afara vremurilor. Pancardele au fost cu siguranță un contrast izbitor cu restul evenimentului.

Mă gândeam la metoda purtătorilor pancardelor. Aşa cum Sf. Toma de Aquino spunea:„ceea ce este primit este primit în funcție de caracteristicile receptorului” și nu văd cum, în mijlocul festivităților, mesajul lor ar putut, eventual, să fie primit. Dar am admirat curajul de a aduce mesajul și am sperat că a fost oferit într-un spirit de dragoste.

După ce cel mai în vârstă dintre bărbați a fost ușor bruscat de doi participanţi la paradă, în încercarea de a-i bloca înaintarea, m-am apropiat și am vorbit puţin cu el. Potrivit lui, oamenii au încercat să-l blocheze de mai multe ori în acea zi, dar el a rămas netulburat. „Iisus Hristos este de partea mea”, a spus el.

Cuvintele lui au rezonat în mine, deoarece şi eu am invocat aceeași temelie spirituală pe tot parcursul zilei. Reflectând însă după aceea, mi s-a părut că acești oameni au fost un fel de simbol pentru trecerea Creștinismului prin lumea modernă. Pe măsură ce societatea cade din ce în ce mai mult într-o anarhie morală, cei care rămân fideli credinței par a fi tot mai mult rupţi de această lume şi se confruntă cu provocări tot mai mari. Dar noi vom merge înainte, știind că, așa cum a spus acel bărbat: „Iisus Hristos este de partea noastră.”

Sursă: LifeSiteNews
 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Puterea unei fotografii

„Când Dumnezeu Se atinge de inima omului…” de vorbă cu Părintele Siluan Osseel despre experienţa harului Duhului Sfânt

 

L-am cunoscut pe Părintele Siluan Osseel la Essex, în iarna trecută. Era înconjurat de un grup din parohia sa – „Sfântul Nectarie”din Eindhoven – printre care se aflau şi câţiva români, astfel ajungând să ne apropiem puţin unii de alţii. Înainte cu o zi de plecare, a slujit Dumnezeiasca Liturghie în flamandă, după care ne-a dăruit o cărticică în care era cuprinsă convertirea lui la Ortodoxie, petrecută în urma întâlnirii cu Părintele Sofronie Saharov. Răsfoind-o, mi-am dat seama că lipseşte exact momentul convertirii, aşa că, după masa de seară, l-am rugat să povestească pentru cititorii revistei noastre mai multe despre cum s-a petrecut această trecere.

Cu ochii închişi şi pătruns de emoţia retrăirii, mi-a spus atunci numai câteva cuvinte: „Despre convertire nu vă pot vorbi… Este ceva atât de intim! Nu se pot povesti aceste lucruri, nu există cuvinte… Dumnezeu s-a atins duhovniceşte de inima mea şi mi-a spus: «Te cunosc şi te iubesc!». Dar aceste lucruri nu se pot povesti… Roagă-te pentru mine, Anca! Ortodoxia este o mare familie, iar noi suntem fraţi”.

A doua zi, în zori, deşi se pregătea de plecare, nu mică mi-a fost mirarea să-l văd venind la mine şi deschizându-şi mai mult inima. Considera că cele spuse cu o seară în urmă ar putea fi înţelese greşit de unii cititori, de aceea a simţit nevoia să lămurească puţin. Cu aceeaşi emoţie şi intensă trăire, Părintele Siluan Osseel mi-a vorbit rar, căutând răspunsurile în duh, nu în raţiune, după cum povăţuia cel între Sfinţi Părintele nostru, Siluan Athonitul, al cărui nume s-a învrednicit să-l poarte. La sfârşit aveam dimpreună lacrimi în ochi…

Părintele Siluan: – Ieri seară am vorbit despre convertire, acest moment crucial din viaţa unui om, şi poate am folosit o expresie un pic riscantă, care ar putea duce la o interpretare greşită… Am spus că Însuşi Dumnezeu este Cel care spune fiinţei umane: te cunosc şi te iubesc. Bineînţeles, este un fel de-a spune. Dumnezeu nu vorbeşte „oral” fiinţei umane, ci îi vorbeşte în inimă. Sau, mai bine-zis, în nous[1], cum spunem adesea în Biserica noastră.

- Ce este nous-ul?

- Nu sunt teolog, vă rog să mă iertaţi. Răspunsul meu nu va fi unul elaborat. Nous-ul este centrul fiinţei noastre. Este centrul duhovnicesc care ştie. Punct! Ştie, fără să aibă nevoie de o analiză raţională. Poate că intelectul se va împotrivi şi va spune: ,,Ce faci?! Nu eşti nici rus, nu eşti nici grec, nici român şi eşti atras de religia asta ciudată…” Inima însă ştie!

- Adică începe o luptă între inimă şi raţiune?

- Mai degrabă un decalaj. Inima se avântă cu adevărat, fiindcă ştie. Ştie Adevărul. Cum de ştie? Fiindcă asta este funcţia nous-ului, de a şti. Aşadar, Dumnezeul nostru ne vorbeşte prin nous. Sunt momente în care inima noastră, întreaga noastră fiinţă se pune la dispoziţia lui Dumnezeu. De pildă, ca în Psalmul 50 al lui David, în care se vorbeşte despre o ,,inimă înfrântă”… Vă amintiţi de Evanghelia Schimbării la Faţă? Apostolii vor să reţină acest moment şi unul dintre ei spune: ,,Doamne, să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”. Dar nu o colibă este cea care poate reţine prezenţa lui Hristos! Ci o „inimă înfrântă”.

Bineînţeles, noi acuma suntem mari poeţi şi îl iubim mult pe Sfântul Siluan care zice: „Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui.” Spunem: „O, ce cuvânt extraordinar!”. Asta până în momentul în care ne aflăm cu adevărat în iad şi începem să strigăm: ,,Doamne, te rog, vino, ajută-mă! Ia-mi mâna, ca în icoana Învierii, trage-mă către viaţă!”… În momentul convertirii, pentru prima oară, omul trăieşte această experienţă: Dumnezeu se face cunoscut omului prin nous. Nu vreau să spun că e cumplit, dar e ceva care atinge fiinţa umană în totalitatea ei, şi fizic, şi psihic.

- Ca un cutremur.

- Da. Şi, în acest moment, omul ştie că Dumnezeu îl cunoaşte: „Pe tine, chiar pe tine, Ana, sau Sofia, vă cunosc şi vă iubesc”. Este un eveniment atât de mare, încât nu avem cuvinte… Trebuie să-l trăieşti. Nu spun că mie mi s-a întâmplat asta, dar este suficient să-l citim pe Sfântul Siluan, care spunea că, din acel moment, a ştiut că este cunoscut de Dumnezeu, a ştiut că Dumnezeu îl iubeşte. Deci, vă rog, nu scrieţi că Dumnezeu îi spune omului „Te cunosc…” , ci că prin nous Dumnezeu se face cunoscut omului, şi că îi dăruieşte mila Sa, blândeţea Sa, smerenia Sa… Smerenia lui Dumnezeu! Este de neînchipuit! El, Care a creat întreaga lume, El este smerit… El! Noi nu ştim ce este smerenia. Doar Sfântul Siluan ştia. Pentru că el a văzut privirea lui Hristos şi, în privirea aceasta, a cunoscut smerenia Domnului. De aceea, chiar înaintea morţii, când Părintele Sofronie a intrat în camera lui şi l-a întrebat: „Părinte, sunteţi pregătit de moarte?”, acest mare om, acest mare sfânt i-a răspuns: „Nu, nu… pentru că nu am dobândit încă smerenia”.

- „Smerenia lui Hristos”…

- Smerenia. Există o singură smerenie. Noi încercăm să trăim această stare de smerenie, dar ceea ce trăim este numai o imitaţie. Cu toate acestea, ne străduim. Ne rugăm, căutăm. De fapt, aşa cum se spune şi în cartea Sfântului Siluan, nu am putea căuta ceea ce nu am cunoscut deja. Şi ajungem să cunoaştem când Îl întâlnim pe Hristos. Sfântul Siluan L-a privit pe Hristos în ochi şi astfel a simţit blândeţea şi smerenia Celui care a creat întreaga lume şi Care i-a spus chiar lui: „Învaţă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”. Noi trăim… ah! ca nişte prăpădiţi, privim totul de sus, din turnurile astea false pe care ni le-am construit… Ăştia suntem, nişte prăpădiţi.

- Dar cum putem păstra această smerenie, căci Sfântul Siluan a luptat cincisprezece ani pentru a o dobândi?

- Cu cât este mai curată viaţa omului, cu atât mai eficientă este funcţionarea nous-ului. Curăţie în toate sensurile cuvântului. Dar, pentru a păstra harul, trebuie multă grijă. Harul este atât de delicat, încât şi cel mai mic gând îl poate alunga. Amintiţi-vă de Sfântul Siluan, de momentul când intră în biserică şi vede un călugăr care era mai plinuţ. Şi îşi spune: „Părintele ăsta, dacă se mai îngraşă mult, n-o să mai poată să-şi facă metaniile!” A fost suficient acest gând ca să piardă harul!

Ieri, în trapeză s-a citit un cuvânt: „Purtaţi-vă cu harul ca şi cum v-aţi afla lângă o pasăre care s-a aşezat lângă voi şi nu vreţi s-o speriaţi.”. Nu vă mişcaţi, nu faceţi nici cea mai mică mişcare! Nici cu inima, nici cu mintea. Rămâneţi nemişcaţi, fiindcă altfel bucuria se va retrage. Este cu neputinţă să reţii tot timpul această stare de har. Aşa că amintiţi-vă de Adam, care într-o zi s-a pomenit în afara Raiului şi plânge. Aşa suntem şi noi. Harul se retrage încetişor, încetişor, iar omul se întreabă: „Ce se întâmplă? Începe să fie frig aici. Temperatura scade şi nu văd nici un termostat care să o ridice la loc. Ce să fac?” Şi începe să plângă fiindcă a pierdut această relaţie intensă cu Hristos, a pierdut simţirea prezenţei lui Hristos.

În astfel de momente, purtaţi-vă ca şi cum aţi fi nişte poeţi extraordinari: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Nu trebuie să cazi imediat în disperare dacă nu reuşeşti. A-ţi ţine mintea în iad înseamnă: „Iată, pe de o parte, Doamne, Te cunosc, ştiu cum trebuie să trăiesc. Dar, pe de altă parte, uită-Te la viaţa mea, Doamne… Sunt cu totul netrebnic, nu am putere singur să duc la îndeplinire poruncile Tale, nu pot să trăiesc ca în Fericiri…”.

Deci să încercăm să trăim în această stare: pe de-o parte, fiind conştienţi cum ar putea să fie viaţa noastră cu Hristos, iar pe de alta, privindu-ne pe noi înşine şi spunându-ne: „ Doamne! Cât eşti de sărman, preotule, cât eşti de slab, cât eşti de neputincios…”. Este o tragedie. Cred că Părintele Sofronie numea asta „tragedia omului”. Suntem ca într-un teatru, un teatru grec, şi suntem în acelaşi timp actori şi spectatori. Şi ne vedem pe noi înşine şi ne spunem: „Cum este posibil? Cum este posibil, Doamne? Te cunosc, şi cu toate astea Te părăsesc! Cât sunt de slab! Cât sunt de netrebnic! Doamne, ajută-mă!”. Dar să trăieşti tot timpul această stare, a celor doi poli, şi asta fără să cazi în deznădejde, ci dimpotrivă, ca în fresca aceasta, a Învierii – să stai cu mâinile întinse, aşa, ca Adam… Iar Hristos, El este tot timpul de faţă şi ne aşteaptă, aşteaptă momentul în care să facem gestul ăsta, ca să ne prindă şi să ne tragă afară.

- Ce-i de făcut când vedem că păcătuim mereu şi Hristos ne iartă încă o dată şi încă o dată, dar viaţa noastră nu se schimbă deloc?…

- Fiţi atenţi, pentru că aici este o capcană psihologică. Bineînţeles că nu avem nici o scuză pentru păcatele noastre, fiindcă ştim foarte bine cum trebuie să trăim – dar, pe de altă parte, când suntem cu adevărat conştienţi de starea noastră căzută, putem să strigăm: „Doamne, îmi amintesc că ai spus că ai venit pentru bolnavi, nu pentru cei care se cred sănătoşi, deci, Doamne, uită-te la mine, cât sunt de sărac, uită-te cât sunt de neputincios, chiar dacă, Doamne, Tu mi-ai arătat dragostea Ta…”. În acest moment, care este un moment al mărturisirii, Hristos vine. El este în acelaşi timp doctorul şi doctoria…

- Sfânta Împărtăşanie…

- Da! Desigur. Aşadar noi trebuie să ne ferim din răsputeri să nu cădem în deznădejde. Pentru că din orice situaţie există întotdeauna o ieşire. Exit („Ieşire”). Exomologhiste! („Mărturisiţi-vă!”) – cum spun grecii. Putem ieşi din starea asta prin mărturisire, fiindcă mărturisirea depinde de două condiţii fundamentale: pocăinţa ta şi mila Mea. Bineînţeles, adevărata pocăinţă conţine hotărârea fermă de a ne schimba viaţa. Metanoia[2]. Nu este suficient să spui: „Doamne, Doamne!” Trebuie o schimbare a întregii fiinţe. Este greu, dar nu imposibil. Am văzut asta şi în viaţa Sfântului Siluan: nu este imposibil. Într-o zi, am învăţat să mergem – a fost greu, dar am învăţat. Toţi am învăţat matematica – a fost greu, dar am învăţat. Şi în viaţa duhovnicească putem învăţa la fel, puţin câte puţin, urmându-i pe Sfinţii Părinţii noştri, urmându-l pe Stareţul nostru…

- Ce aţi învăţat de la Stareţul sfinţiei voastre, Părintele Sofronie?

- Era un duhovnic desăvârşit. Avea măiestria de a-i face pe oameni să înţeleagă, într-un fel foarte simplu, legile care există în viaţa duhovnicească. Aşa cum în fizică, în matematică, există legi, la fel se întâmplă şi în viaţa duhovnicească. Nu putem spune: „Aici este un obstacol, calea asta e prea grea pentru mine, aşa că o să încerc să scap pe undeva. Sau, mai bine, să mă întorc înapoi.” Nici vorbă! Era aspru, dar avea şi mult umor. Îi putea duce pe oameni până la o treaptă mai înaltă, dar era şi cu picioarele pe pământ. Nu era ca un părinte duhovnicesc care să plutească pe un norişor. Era foarte practic.

- Adică avea trezvie? Era neîncetat într-o stare de atenţie, atât la Dumnezeu, cât şi la ceilalţi?

- Da. Nepsis („Trezvie”). Putem trăi starea aceasta oriunde. Adică putem să ne găsim şi într-o peşteră ca sihaştri, dar şi pe un stadion plin de mulţime. Putem fi în metrou, în aglomeraţie, putem sta de vorbă cu unul şi cu altul, şi totuşi să avem undeva, înlăuntru, această conştiinţă că Hristos este printre noi. Înţelegeţi? Nu este un raţionament, ci o stare de conştiinţă.

- Şi nu este nici imaginaţie, ci este efectiv simţirea prezenţei lui Dumnezeu. Adică nu încep să-mi imaginez acum că Dumnezeu este printre noi, ci Îi simt cu adevărat prezenţa. Fiindcă imaginaţia este o greşeală în viaţa duhovnicească.

- Da, este o mare ispită.

- Să ne întoarcem la Părintele Sofronie… În cartea Părintelui Zaharia, „Remember Thy First Love”[3], se vorbeşte despre cele trei perioade din viaţa duhovnicească a omului: prima este venirea harului, a doua este retragerea lui, iar a treia este întoarcerea harului. Şi am citit că Părintele Sofronie avea harisma de a-i scoate din starea de deznădejde pe cei care pierduseră harul.  Adică ştia cum să le arate oamenilor că retragerea harului este, paradoxal, tot o formă de manifestare a harului, prin care putem căpăta avânt în rugăciune, plângând pentru ce am pierdut. Ne puteţi vorbi puţin despre asta? Poate unii dintre cititorii noştri ar putea pune în practică…

- În momentul în care harul se retrage, omul cade în întristare, iar când această perioadă durează ani şi ani şi ani, atunci este rolul părintelui duhovnic să-i încurajeze pe oameni. Şi atunci duhovnicul poate trage perdeaua, ca să ne arate starea în care am trăit înainte: unirea cu Hristos.

Şi în acest moment trebuie să ne spunem: „Haide, nu trebuie să cad în deznădejde, trebuie să mă rog astfel: Doamne, aminteşte-Ţi prima noastră dragoste!” Şi în acest moment omul primeşte o insuflare şi îşi poate recăpăta curajul de a merge mai departe, puterea de a nu cădea cu totul în deznădejde. Pentru că prima datorie a preotului este administrarea Tainelor, dar a doua este mila pentru credincioşi, datoria de a-i încuraja în perioadele dificile prin care şi ei, ca preoţi, au trecut în viaţă…

Voi încheia acum povestindu-vă cum îmi dădea de înţeles Părintele Sofronie că discuţia noastră se sfârşise. Îmi spunea, cu voce blândă: Voilà, c’est comme ça la vie… („Uite, aşa e viaţa…”). La început nu pricepeam ce voia să spună şi nu mă ridicam de la masă. După ceva timp, îmi zicea: „Puteţi pleca”. După aceea am înţeles că, atunci când îmi zicea: „Uite, aşa e viaţa…”, însemna că era timpul să plec. Deci… rugaţi-vă pentru mine!

- Rugaţi-vă şi sfinţia voastră pentru mine!

- Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă trimită harul Său, pentru rugăciunile Sfântului Părintelui nostru Siluan… Şi, pentru că nu mă aflu acum în biserică, ţie îţi pot spune: Pentru sfintele rugăciuni ale Sfântului Părintelui nostru Sofronie…

___________

[1] Nous, în accepţiunea patristică a termenului, înseamnă minte şi este diferită de raţiune (logiki). Părinţii au numit nous-ul şi „ochiul inimii” prin care omul Îl poate vedea pe Dumnezeu. La omul sănătos duhovniceşte, nous-ul funcţionează în adâncul inimii fizice, iar la cel bolnav, nous-ul se află în afara inimii şi activează la nivel cerebral. Rugăciunea minţii în inimă nu înseamnă altceva decât reîntoarcerea nous-ului în inimă, adică însănătoşirea omului.

[2] Metanoia (gr.) înseamnă pocăinţă. Literal, metanoia se traduce „schimbarea minţii”, adică a nous-ului. (n. red.)

[3] Arhimandritul Zaharia (Zaharou), „Adu-ţi aminte de dragostea ta cea dintâi” (cf. Apoc. 2:4-5), în curs de apariţie în limba română. (n. red.)

Sursă:Familia Ortodoxa

Viaţa începe atunci când simţi că începe-declară susţinătoarea avorturilor, Melissa Harris-Perry

Una dintre cele mai dezbătute probleme, în disputa dintre susţinătorii avorturilor şi cei cu convingeri pro-viaţă, este legată de momentul în care se  consideră că începe viaţa. Susţinătorii avorturilor spun că viaţa nu este viaţă până când nu se poate auto-susţine, deci, după părerea lor, înseamnă că un fetus nu poate fi considerat cu adevărat viu decât atunci când poate supravieţui în afara uterului. Însă, gazda MSNBC, Melissa Harris-Perry, nu este de acord cu acest punct de vedere. Ea vine cu o altfel de logică, afirmând că nu știința determină când începe viața, ci sentimentele.

„Când anume începe viața? Consider că răspunsul depinde extraordinar de mult de sentimentele părinților. Un sentiment puternic, dar nu de știință”, a afirmat Harris-Perry în emisiunea sa de la sfârşitul lunii iulie.

Cu alte cuvinte, uită tot ce ştii despre embriologie, sarcină și reproducere. Ce anume spun sentimentele tale? Un copil nu este tocmai potrivit acum? Atunci, norocul tău. Poți să decizi că bebelușul nu este încă viu, deoarece tu nu-ți dorești să fie! Și totuși, de ce să ne oprim aici? Ce facem dacă simți că nici fiul tău de 2 ani nu mai este viu? Dacă sentimentele sunt tot ce avem nevoie pentru a determina dacă cineva este viu sau nu, atunci de ce să limităm discuția doar la sarcină?

Ulterior Harris-Perry a dat cu bâta în baltă și mai tare:

„Problema e că mulți dintre politicienii noștri vor să emită legi în baza acestor sentimente.”

Ei bine, da. Noi, cei pro-viață, am fi de acord. Problema este exact aici: prea mulți susținători ai avortului ignoră știința embriologiei, a reproducerii și vor să mențină legal avortul la cerere, în baza a nimic altceva decât sentimentele lor că un copil nenăscut nu este încă în viaţă cu adevărat. Uitați ceea ce ne spune știința. Inima ce vă spune?

 

Și are într-adevăr logică. Se aliniază perfect cu poziția celor pro-avort. Dacă susținătorii avortului pot acoperi adevărul și pot ține ascunsă știința, atunci toate femeile trebuie să se ghideze după propriile sentimente. Și este mult mai ușor să avortezi o bucată de țesut, decât să-ți ucizi copilul nenăscut. Dacă știința ne-ar fi fost ghid și nu sentimentele, atunci nu s-ar mai pune astăzi problema ca avortul să fie vreodată legal. Mulțumim Melissa Harris-Perry, pentru că ai scos în evidență acest lucru atât de bine.

Dar aceasta nu a fost singura declaraţie revoltătoare făcută de Harris Perry. Ea a spus, de asemenea, că femeile cu sarcini nedorite, nu împărtășesc aceeași experiență ca și Ducesa de Cambridge, care a dat naștere unui băieţel ce acum este al treilea descendent în linie la tronul britanic.

„Când o sarcină este dorită...este ușor să ne gândim la excrescenţă ca la un copil ", a declarat Harris-Perry. „Dar nu toate sarcinile sunt un basm."

„O sarcină nedorită poate fi biologic la fel ca una dorită. Dar experienţa poate fi cu totul diferită ", a adăugat ea.

De asemenea, Melissa Harris Perry a atras reacții negative atunci când, în timpul unei alte emisiuni a cărei gazdă era, a purtat cercei confecţionaţi din tampoane. Ea a spus telespectatorilor că aceştia au fost special confecţionaţi pentru a demonstra opoziția sa faţă de interzicerea în Texas a avorturilor efectuate la termene târzii, lege semnată în luna iulie a acestui an de Guvernatorul Rick Perry.

 

Prelucrare după: LiveActionNews

Traducere: Iulia Elena Catargiu

 
Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Valoarea persoanei - Pr. Dumitru Stăniloae / Sensul lumii (2)

Foto: Pravoslavie.ru

“Valoarea persoanei este veşnică. Dacă o diminuam în Dumnezeu, o diminuam şi în om. Aici se arăta valoarea numelui. În fiecare Sfânta Taină persoana este numită cu numele ei, fiind astfel pusă în valoare pentru totdeauna. Dacă persoană are o valoare pentru Dumnezeu, ea are o valoare veşnică. Câtă vreme nu luăm în serios persoana, nu suntem cu adevărat oameni şi-L dispreţuim pe Dumnezeu ca Persoană. Mântuirea nu priveşte specia umană, ci persoanele. Creştinismul vede valoarea veşnică a omului pentru că vede importanţa persoanelor.

Persoană nu se lasa cunoscută în întregime în actele ei de iubire şi de libertate, ea este totdeauna surprinzătoare, totdeauna nouă. Nu este un obiect. E mai aproape de noi decât un obiect şi, în acelaşi timp, rămâne extrem de misterioasă. Pe măsură ce o cunosc, îşi dezvăluie profunzimile, posibilităţile ei surprinzătoare. Se adânceşte. Dumnezeu e simţit că o persoană foarte apropiată, Care vine la noi şi Se îngrijeşte de noi.

Persoană nu poate fi izolată. Ea nu există decât în comuniune. Se realizează pe măsură interesului ei pentru celălalt şi a interesului celuilalt pentru ea. E taina Sfintei Treimi. Hristos arată valoarea veşnică a persoanei umane făcându-se omul personal, cum spune Sfântul Teodor Studitul. În Hristos avem adevărata umanitate, o umanitate cât se poate de personală; şi avem de asemenea revelaţia Numelor personale ale lui Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, întru Care e botezat orice creştin. Dumnezeu este numit; şi omul este numit. Numele aparţine relaţiei bipersonale. Dumnezeu Îşi descoperă Numele Său şi invocă numele persoanei umane daruindu-i-se.

E aici legătură între Taina Crucii şi Taina persoanei. Pe pământ omul trece prin multe încercări. Fiecare suferă o cruce. Ea este grea şi lipsită de semnificaţie pentru cel care nu are pe cineva să-l mângâie. Dacă ar găsi alături de sine o astfel de persoană, Crucea i-ar deveni mai uşor de suportat descoperindu-i-se însuşi sensul Crucii. Sensul pozitiv al Crucii este acela de a ne îngădui să ne realizăm că oameni.

„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi…. Căci jugul Meu e uşor şi sarcina Mea este uşoară” (Mt 2, 28-30)

„Nu ne putem realiza fără comunicarea noastră celuilalt. Nu putem deschide poarta celuilalt, nu putem dărâma zidul care-l închide pe celălalt şi zidul care ne închide pe noi înşine, fără experienţă Crucii. Hristos a dărâmat zidul despărţitor. Numai Crucea dărâmă zidul. Intrăm în viaţa prin comunicarea cu celălalt. Intrăm la Dumnezeu prin Cruce, primind de la Hristos puterea de a-L însoţi. Civilizaţia de astăzi suferă de această izolare a omului.

Am văzut un spital modern. Am fost izbit de tehnicile extraordinare. Din întâmplare, am observat printr-o uşă deschisă două femei întinse, aproape epuizate, neputând să-şi ţină ochii deschişi. Nici o persoană alături de ele să le spună un cuvânt….

Nu putem înlocui persoana prin tehnică. Prefer să rămân în sărăcia mea, dar să fiu împreună cu soţia şi fiica mea. Pentru aceasta e nevoie de iubire, e nevoie de dăruire. Lucru greu, fiindcă-mi jenează comoditatea. Dar dacă evit să fiu aproape de celălalt, atunci voi suferi poate chinuri veşnice. Crucea care mă mântuieşte nu este suferinţa mea, ci suferinţa celuilalt; suferă el pentru mine sau sufăr eu pentru el. Hristos a suferit pe Cruce pentru ceilalti- nu pentru Sine Însuşi sau pentru un grup anume în dispreţul unui alt grup.”

“Omul poate îndura boală, dar duhul abătut cine-l va ridica?” (Pilde 18, 14)

Sursă: Război întru Cuvânt

1 0ctombrie-Sfântul Acoperământ al Maicii Domnului

Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului