Despre înţelepciune şi înteligenţă / Cuvinte despre bine şi rău

 

foto: Maksim Ewdokimow (Orthphoto)

Omul vede mijloacele şi scopul vieţii prin înţelepciune, dar la această înţelepciune nu se poate ajunge numai prin puterea proprie. Pentru a ajunge la această înţelepciune, duhul omului trebuie să fie luminat de Duhul Sfânt. Omul, prin duhul lui, tinde să ajungă la desăvârşire, să cunoască ce este viaţa şi cum se trăieşte, dar această tendinţă nu este suficientă. Dorinţa şi străduinţa omului trebuie să se împletească cu puterea venită de sus. Dacă puterea omului nu se uneşte cu puterea lui Dumnezeu, înţelepciunea nu se mai poate numi înţelepciune, ci poate fi numită doar inteligenţă. Între înţelepciune şi inteligenţă există o mare deosebire. De exemplu înţelepciunea păstrează viaţa morală, dar un om inteligent poate fi şi desfrânat şi rău, deşi cunoaşte multe.

De asemenea, prin puterea inteligenţei omul poate crea lucruri care să ducă la derutarea adevărului sau la distrugerea vieţii, căci în raţiunea omului poate să se infiltreze şi puterea Satanei, în timp ce înţelepciunea, fiind luminată de darul Duhului Sfânt, va conduce întodeauna spre binele omului şi al omenirii, spre adevăr şi lumină.

Din Sfânta Scriptură cunoaştem cazuri în care duhul omului unit cu Duhul Sfânt a descoperit lucruri viitoare, proorocind. Astfel, Proorocul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, în duh fiind, a prevăzut că fiul său va pregăti calea Domnului. În duh fiind, Maica Domnului a prevăzut lucrarea Fiului ei în istorie. În duh fiind, Dreptul Simeon l-a luat pe Prunc în braţe şi a spus: Acesta este lumină spre descoperirea neamurilor şi slava poporului Israel”. Duhul lor era aşadar în legătură cu Duhul Sfânt.

Toată scriptura scrisă de evanghelişti, apostoli şi prooroci este scrisă fiind ei cu duhul lor în Duhul Sfânt. De aceea Biblia este sfântă şi ne descoperă Calea cea adevărată a Vieţii. Tot omul care gândeşte trebuie să fie cu duhul său în Duhul Sfânt. Cel care creează, organizează, conduce în lume, trebuie să fie cu duhul său în Duhul Sfânt. Cel care descifrează prin ştiinţă paginile şi tainele vieţii, ale naturii, trebuie să fie cu duhul său în Duhul Sfânt. Numai atunci ştiinţa este bună, atunci gândirea este bună, atunci pacea şi bunăvoinţa sunt în lume. Dar întrucât oamenii se mândresc numai cu duhul lor propriu, cu eul lor, fără să se pună în legătură cu Dumnezeu, fac literatură, politică, ştiinţă   care nu sunt de la Dumnezeu, iar atunci se împiedică şi ne împiedicăm noi toţi, mai ales în vremurile noastre.

Sfântul Serafim de Sarov spune că scopul vieţii noastre este să dobândim Duhul Sfânt. Acesta ne povăţuieşte pe calea cea bună şi numai prin Duhul Sfânt putem ajunge la înţelepciunea necesară pentru a cunoaşte adevărul adevărat, care este Domnul nostru Iisus Hristos şi prin El a cunoaşte viaţa noastră.

Protos. David – Mănăstirea Putna
Fragment  din Predica la Duminica dinaintea Înălţării Sf. Cruci

Mitropolitul Bartolomeu Anania: „Scuturați-vă de această superficialitate a vieții și pătrundeți în firea voastră lăuntrică” / Cuvinte pentru tineri

foto: Roxana Ursache (Orthphoto)

Dragii mei tineri, voi sunteți în floarea vârstei, trăiți-vă tinerețea! E a voastră! Și trebuie s-o trăiți înainte de a fi prea târziu, dar în limitele decenței și ale bunei cuviințe. Nu vă imaginați cât este de plăcut să-ți trăiești tinerețea fără ca mai târziu să-ți fie rușine sau să-ți pară rău de faptele pe care le-ai făcut. Dragii mei, păstrați-vă sănătatea sufletului, așa cum țineți cel puțin la sănătatea trupului vostru. Învățați-vă înainte de toate să aveți spirit de discernământ, a deosebi între bine și rău, între sănătos și nesănătos, între folositor și nefolositor. Este începutul înțelepciunii voastre de tineri. 

Este în firea lucrurilor ca un tânăr să fie curios. Fiți curioși! Cât se poate de curioși. În știința voastră, în setea voastră de carte, în setea voastră de educație, fiecare unde îl trage inima, dar nu lăsați curiozitatea să umble acolo unde este în primejdie. Oricât ai fi de curios, nu-ți vei pune mâna într-un cuib de vipere. La vârsta fragedă, vă pândesc anumite primejdii. Lipsa de discernământ, curiozitatea nesăbuită, viciile care se infiltrează încetul cu încetul. Dragii mei, vine o vreme când începi să bagi de seama că ai mers prea departe și că trebuie să te oprești. Dar vreau să vă spun acum un singur lucru, din ce în ce mai mult se dau semnale de alarmă în țara noastră că tinerii încep să devină toxicomani, să fie consumatori de droguri, țineți minte de la mine! Din orice deprindere rea și din orice viciu există o cale de întoarcere! De la consumul de droguri nu există cale de întoarcere! opriți-vă curiozitatea la pragul acestui mare pericol al vieții noastre sociale!

Este un îndemn pe care ni-l cer și vremurile de astăzi în care în special tineretul este chemat la superficialitate, la frivolitate, la viața ușoară, la viața lipsită de preocupări stabile și serioase. Se vorbește de un tineret debusolat, care nu are niciun fel de ideal, care nu poate să-și facă un plan. Ei bine, scuturați-vă iubiții mei tineri și tinere, scuturați-vă de această superficialitate, de această comoditate a vieții și pătrundeți în firea voastră lăuntrică. 

Vă va prinde bine și acum, vă va prinde bine mai cu seamă mai târziu, atunci când vă vor veni bătrânețile și veți simți că vă este sfârșitul aproape și veți privi în urmă și veți constata că Dumnezeu v-a făcut viața cât pasul de-o palmă și că nu ați lăsat sau nu ați realizat mare lucru în urma voastră. Dar dacă vă veți cunoaște ființa întreagă, în adâncul ei, atunci vă puteți clădi o viață adevărată, puternică, solidă, rodnică și atunci către sfârșitul vieții veți putea să vă apropiați împăcați, nu de neant, ci de împărăția lui Dumnezeu, cu gândul că v-ați împlinit misiunea și v-ați trăit cu adevărat viața care trebuia trăită și care este una singură. Să vă pregătiți pentru primirea Împărăției lui Dumnezeu, care este printre noi, prin biserica lui Hristos și pe care o așteptăm în viața veacului ce va să vie, Amin!

Sfânta Ipomoni: De Înălţare, s-au împlinit 651 de ani de la Căderea Constantinopolului (29 mai 1453)

Sf. Ipomoni este pomenită la 29 mai, ziua căderii Constantinopolului în mâinile otomanilor, poate pentru că fiul ei, împăratul Constantin al XI-lea Paleologul a murit în luptă – unii spun că pe însăşi Sfânta Masă din biserica Sfânta Sofia, în timp ce creştinii erau măcelăriţi în biserică şi în oraş de forţele lui Mehmet al II-lea.

Altfel, ea e sărbătorită şi la 13 martie, căci Dumnezeu a chemat-o la Sine pe 13 martie 1450, cu trei ani înainte de Căderea Constantinopolului. 

Sfânta şi drept-măritoarea împărăteasă Elena Dragases, cunoscută sub numele monastic de Ipomoni (Răbdare), a fost fiica ţarului sârb Constantin Dragases şi soţia Împăratului Bizanţului Manuel al II-lea Paleologul.

Creșterea și educația Sfintei Ipomoni au fost de factură bizantină. Printre strămoșii ei se număra Sfântul Ștefan Nemanja și Sfântul Simeon Izvorâtorul de Mir. Avea aproximativ 19 ani atunci când s-a căsătorit cu Manuil al II-lea Paleologul (1390), cu numai câteva zile înainte ca acesta să devină împărat al Bizanțului. 

Sfânta Ipomoni s-a arătat credincioasă soțului ei Manuil, lângă care a viețuit vreme de 35 de ani. Împreună lucrau virtuțile prin cuvinte și fapte. Dumnezeu le-a dăruit opt copii. Din șase băieți, doi au urcat pe tronul imperial, Ioan al VIII-lea și Constantin al XI-lea (ultimul împărat al Bizanțului). Teodor, Dimitrie și Toma au devenit conducători ai Mistrei, iar Andronic al Tesalonicului. Cele două fete au murit la o vârstă fragedă. 

Trei din copii au devenit monahi, Teodor și Andronic fiind tunși în monahism în Mănăstirea Pantocrator, iar Dimitrie în Mănăstirea Didymoteicho. 

Ca împărăteasă, Sf. Ipomoni a avut o viaţă cucernică, îl slăvea pe Dumnezeu şi se purta cu oamenii în chip dumnezeiesc. A iubit poporul şi a fost ca o mamă de care oricine se putea apropia pentru a primi mângâiere. Tot ce făcea era însoțit de rugăciune. Filosoful Georgios Plethon scrie că în calitate de împărăteasă era de asemenea cunoscută pentru înțelepciunea și dreptatea sa: „A dat dovadă de inteligență și curaj, mai mult ca oricare altă femeie a vremii sale”. 

Şi soţul ei, fostul împărat, avea să se călugărească, luând numele de Matei. În 1425, după moartea acestuia, ea s-a retras la Mănăstirea Kia–Martha (Sfânta Marta), sub numele de Ipomoni, unde a ajutat timp de 25 de ani la toate ascultările, umăr la umăr cu celelalte călugăriţe. A înfiinţat şi un azil pentru bătrâni, „Nădejdea Deznădăjduiţilor".  Așezământul era pe lângă Mănăstirea Sfântul Ioan, unde se aflau și moaștele Sfântului Patapie Tebeul față de care Sfânta Ipomoni avea o râvnă deosebită. 

Sfânta Ipomoni a fost înmormântată în Mănăstirea Pantocrator din Constantinopol. După cucerirea Constantinopolului de către turci în 1453, Angelis Notara, un nepot al Sfintei Ipomoni, a mutat pe Muntele Geraneia (în orașul Loutraki, Corint, Grecia) într-o peșteră, moaștele Sfântului Patapie Tebeul.

În această peșteră a fost zugrăvită o icoană a Sfântului Patapie lângă care a fost reprezentată și Sfânta Ipomoni, fapt prin care iconarul subliniază cinstea deosebită pe care sfânta i-a purtat-o Sfântului Patapie. Tot aici a fost adus și capul Sfintei Ipomoni. 

În 1952, părintele Nectarie Marmarinos a înființat pe acest loc Mănăstirea Sfântul Patapie (Loutraki) unde încă se păstrează cinstitul cap al Sfintei Ipomoni.

Surse: Orthodox Wiki, crestinortodox.ro

Predica la Duminica a 17-a după Rusalii: Femeia cananeancă - Credinţă, stăruinţă şi înţelepciune / † Sebastian

APOSTOLUL

Fraţilor, fără de nici o îndoială, cel mai mic se binecuvintează de cel mai mare. Şi aici iau zeciuială nişte oameni muritori, pe când dincolo, unul care e dovedit că este viu. Şi ca să spun aşa, prin Avraam, a dat zeciuială şi Levi, cel ce lua zeciuială, fiindcă el era încă în coapsele lui Avraam, când l-a întâmpinat Melchisedec. Dacă deci desăvârşirea ar fi fost prin preoţia Leviţilor (Căci legea s-a dat poporului pe temeiul preoţiei lor), ce nevoie mai era să se ridice un alt preot după rânduiala lui Melchisedec, şi să nu se zică după rânduiala lui Aaron? Iar dacă preoţia s-a schimbat, urmează numaidecât şi schimbarea Legii. Căci Acela, despre Care se spun acestea, Îşi ia obârşia dintr-o altă seminţie, de unde nimeni n-a slujit altarului, ştiut fiind, că Domnul nostru a răsărit din Iuda, iar despre seminţia acestora, cu privire la preoţi, Moise n-a vorbit nimic. Apoi este lucru şi mai lămurit că, dacă se ridică un alt preot după asemănarea lui Melchisedec, El s-a făcut nu după legea unei porunci trupeşti, ci cu puterea unei vieţi nemuritoare, căci se mărturiseşte: «Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec».

EVANGHELIA

MATEI 15, 21-28

În vremea aceea s-a dus Iisus prin părţile Tirului şi ale Sidonului şi iată că o femeie hananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind în calea Lui, striga către Dânsul şi zicea: miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea este rău chinuită de un diavol. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt. Dar, apropiindu-se, ucenicii Săi îl rugau, zicând: da-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, le-a zis: nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Dar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis Lui: adevărat, Doamne, însă şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzându-i, Iisus i-a zis: o, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.

 Predica † Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor: Femeia cananeancă - Credinţă, stăruinţă şi înţelepciune

“Dreptmăritori creştini,

Evanghelia de astăzi ne relatează că într-o zi Mântuitorul Iisus Hristos a venit să propovăduiască în părţile Tirului şi ale Sidonului, iar aici a întâlnit o femeie cananeianca ce I-a strigat cu durere: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon”. Avea o fiică demonizată. Domnul însă, ca şi cum nu ar fi auzit-o, nu i-a răspuns niciun cuvânt, aşa încât ucenicii au simţit nevoia să intervină, mijlocind la învăţătorul lor: „Miluieşte-o, Doamne, că strigă în urma noastră!”

Ei bine, spre uimirea ucenicilor şi a noastră, Hristos a dat atunci un răspuns cât se poate de surprinzător: „Nu sunt trimis decât numai pentru oile cele pierdute ale Casei lui Israel!…” Adică…, a fost trimis doar pentru evrei!…

Să fie oare chiar aşa? Nu, ci Iisus Hristos a venit în lume pentru întreg neamul omenesc, nu numai pentru evrei, greci, ruşi, sau mai ştiu eu care alţii se pretind aleşi în chip special de Dumnezeu. El S-a întrupat pentru toţi oamenii deopotrivă, indiferent de neam ori rasă: deci şi pentru romani, şi pentru ţigani, şi pentru africani, şi pentru australieni, pentru toţi. De ce, atunci, a răspuns aşa?! Ei bine, răspunzând astfel, Hristos nu a făcut decât să evidenţieze mentalitatea iudeilor din vremea aceea, care se aşteptau ca Mesia să vină numai pentru ei, în timp ce pe ceilalţi îi considerau „spurcaţi” şi deci nedemni de chemarea sfântă la mântuire. După ce a adus în discuţie această concepţie egoistă însă, Domnul a demontat-o într-un mod care nu a mai lăsat loc la niciun comentariu în mintea celor ce au fost martori minunii de astăzi. Vom vedea mai jos!

Auzind femeia afirmaţia aceasta, care de altfel îi era cunoscută, şi intuind universalitatea misiunii lui Hristos, a insistat şi, apropiindu-se, L-a rugat: „Doamne, ajută-mă”. Şi atunci Domnul ne mai uimeşte o dată… După ce „a ignorat-o”, prefăcându-Se că nu o ia în seamă, preluând aceeaşi mentalitate a iudeilor o numeşte „câine”: „nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”. Şi aceasta nu pentru că aşa o consideră El, ci pentru a sublinia acelaşi dispreţ al „celor aleşi” faţă de neiudei, mentalitate pe care, de asemenea o va respinge prin ceea ce a urmat.

De reţinut că Domnul nu a vorbit de la Sine; nu Şi-a exprimat propriul crez, ci a dat glas acelei mentalităţi potrivit căreia toţi cei care nu făceau parte din poporul ales erau consideraţi spurcaţi şi, pentru aceasta, erau numiţi „câini“.

Iubiţi credincioşi,

Toate aceste afirmaţii şi cuvinte, aparent scandaloase şi jignitoare, nu vor decât să evidenţieze o mentalitate egoistă, dispreţuitoare şi, pentru aceasta, nedreaptă, care însă va face să strălucească şi mai mult credinţa şi stăruinţa acestei femei, ce nu se lasă impresionată de concepţia condamnabilă a iudeilor, potrivit căreia cananeienii nu puteau spera nicio clipă la Mesia. Ea nu se lasă intimidată, ci stăruie şi dă Mântuitorului un răspuns care arată că nu era numai credincioasă, ci şi înţeleaptă: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor”.

Vedeţi ce înţeleaptă a fost femeia? Ea nu s-a lăsat cuprinsă de orgoliul rănit al omului jignit; ştia foarte bine care era crezul iudeilor despre cananeieni. Nu s-a simţit izgonită şi respinsă. A simţit ce?… Să stăruiască; să insiste, rugându-L iar: „Doamne, ajută-mă”, în ciuda dispreţului iudeilor aflaţi de faţă. „Ajută-mă!”… cu disperarea şi cu dragostea pe care numai o mamă o poate simţi faţă de propriul copil.

Ei bine, atât de impresionat a fost Hristos de credinţa, stăruinţa şi înţelepciunea acestei femei, precum şi de faptul că nu s-a supărat şi că nu s-a simţit jignită, încât i-a spus: „O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie după cum voieşti!“ Şi mai adăugă Evanghelia că „s-a tămăduit fiica ei în chiar ceasul acela”.

Aceasta este pericopa evanghelică de astăzi şi cred că învăţămintele ce se impun sunt uşor de desprins de fiecare dintre noi. Şi noi putem fi uneori femeia aceasta care a alergat după Iisus. Câţi nu avem de cerut de la El: fie îndreptarea unui copil care nu ne mai ascultă, fie reîntoarcerea cu dragoste a soţului sau a soţiei în familie, fie înţelepţirea unui vecin care ne muta hoţeşte hotarul, fie îmblânzirea duşmanului care ne ponegreşte ori ne bârfeşte, sau mai ştiu eu ce alte situaţii ne pot aduce în viaţă în postura femeii cananeience.

Ce oare L-a determinat pe Hristos s-o laude în cele din urmă pe aceasta: „0, femeie, mare este credinţa ta” şi ce anume ar trebui să învăţăm noi de la ea? Ei bine, trei lucruri cred că ar trebui să râvnim la această păgână, socotită prea uşor de „poporul ales” câine: credinţa ei, deşi mentalitatea vremii îi era potrivnică, stăruinţă, în pofida „ignorării” şi „jignirii” cu care a fost tratată aparent până şi de Hristos, şi înţelepciunea, cu care până la urmă ne-a cucerit pe toţi. Ea îşi va fi zis, în simplitatea ei, dar cu intuiţia omului care se agaţă plin de speranţă de orice simte că i-ar putea aduce împlinirea rugăciunii: „Nu-i adevărat, acest Mesia pe care eu L-am văzut că învaţă atât de înţelept şi de puternic trebuie să fi fost trimis şi pentru mine şi pentru poporul meu. Dacă este Dumnezeu, trebuie să fie şi al nostru, al tuturor, pentru că nu putem avea fiecare Dumnezeul său.”

Stăruinţă!... Sunt între noi oameni credincioşi care, dacă nu li s-a împlinit astăzi rugăciunea, mâine nu se mai roagă… Păi, dacă nu s-a împlinit?… A venit cineva cu pomelnic la altar şi a plătit rugăciuni. Şi, dacă a văzut că nu i s-a împlinit „rugăciunea”, după aceea a venit şi i-a cerut banii înapoi, pentru că nu i-a fost ascultată cererea, ca şi cum ar fi fost vorba de nelivrarea unui simplu „produs” achitat. Ei bine, femeia de astăzi nu a făcut aşa! A insistat. A stăruit. Şi o să vă mai spun ceva: cred că Hristos a acceptat să intre pentru câteva momente în jocul mentalităţii evreilor şi pentru a-i încerca stăruinţa şi credinţa acestei femei. Să vadă, îşi iubeşte îndeajuns de mult fiica, ori se va supăra şi va pune mai presus de dragostea ei de mama orgoliul rănit de „jignirea” cu care, de altfel, ar fi trebuit să fi fost deja familiarizată?

Sunt între noi oameni care ar dori să „negocieze” cu Dumnezeu, eventual de pe poziţii egale! Oameni care, dacă au avut într-o zi ghinion şi s-a întâmplat să nu fie serviţi cum se cuvine de doamna de la lumânări, ori părintele a fost prea ocupat sau insuficient de dispus să-i asculte şi nu le-a citit rugăciunea când au vrut ei, au făcut stânga împrejur, le-au întors spatele, au plecat şi pe la biserică nu au mai dat.

Ce face femeia de astăzi? Ea stăruie. Nici gând să se simtă jignită! Ea nu ştie ce este acela orgoliu, căci iubirea jertfelnică alungă mândria. Ea o ţine una şi bună: „Doamne, Te rog să mă ajuţi! Ştiu că poţi, pentru că eşti Mesia, Te rog să mă ajuţi!” Şi insistenţa şi stăruinţa ei L-au determinat pe Hristos să-i împlinească rugăciunea în faţa tuturor, chiar dacă nu era din neamul ales al lui Israel.

Înţelepciunea!… A ştiut să răspundă înţelept, nu obraznic, cum facem noi adeseori: suntem jigniţi, jignim şi noi; m-ai făcut „câine”, mă voi răzbuna pentru asta! Femeia răspunde cu o înţelepciune care-L „cucereşte” şi pe Mântuitorul Hristos, dar şi pe noi. Era înţeleaptă: „Da, Doamne, aşa este, cum zici Tu, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor, şi pentru aceasta Te rog, dă-mi şi mie o fărâmitură pentru copilul meu”...

Iată, dragii mei, câte lucruri putem învăţa de la o păgână care, potrivit mentalităţii vremii, nici nu avea ce căuta în faţa lui Iisus, căci acesta era crezul iudeilor despre cananeieni. Un „câine“! Un „gunoi”! Şi totuşi, această femeie vine şi ne îndeamnă pe noi astăzi la credinţă, stăruinţa şi înţelepciune, iar nu să ne supărăm atunci când nu suntem ascultaţi de Dumnezeu, în prima fază nici ea n-a fost ascultată. Hristos părea că n-o aude, pentru ca apoi, la atenţionarea ucenicilor, să spună poporului rătăcit în egoism şi naţionalism: “Nu, nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale lui Israel; n-am nici o treabă cu cananeienii”, iar în cele din urmă să dea glas concepţiei absolut intolerabile a iudeilor despre păgâni. Aceasta era mentalitatea, iar Hristos a reacţionat astfel ca să le arate iudeilor ca şi El este din neamul lor şi că vine pe filiera Legii lor, pentru ca apoi să poată aduce „deschiderea” necesară Legii, spre înţelegerea şi îmbrăţişarea şi a cananeienilor, şi a samarinenilor, şi a păgânilor de tot felul, adică a întregului neam omenesc.

Învăţăm, aşadar, din evanghelia de astăzi, cum să ne comportăm faţă de Dumnezeu. Înţelegem că nu avem voie să ne supărăm pe El atunci când nu ne ascultă sau întârzie să ne împlinească cererea, ci doar să insistăm. Nu avem voie să ne simţim jigniţi de faptul că El pare a nu ne auzi. Noi doar să stăruim! Nu m-a ascultat astăzi? Nu mă duc să-i cer banii părintelui înapoi, ci voi înteţi rugăciunea şi mă voi ruga şi mâine şi poimâine s.a.m.d., pentru că s-ar putea ca Dumnezeu să dorească să-mi încerce credinţă, aşa cum a încercat-o şi pe a cananeiencii astăzi. S-a prefăcut că nu o aude: „Ia să vedem, stăruie în credinţă, sau pleacă şi nu vrea să Mă mai vadă în veci!” Aceeaşi atitudine să o avem şi noi faţă de Dumnezeu, pentru că El uneori ne încearcă, dorind să vadă dacă avem credinţă, iar apoi dacă aceasta este dublată şi de răbdare şi stăruinţa, ori este încununată şi de înţelepciune… Ştim să stăruim? Sau doar să cerem, ba încă ne lipseşte şi răbdarea de a aştepta să ni se împlinească rugăciunea? Suntem înţelepţi, sau ne supărăm precum copiii şi nu mai venim la biserică pentru că nu m-a mulţumit atitudinea părintelui într-o zi sau alta?…

Să-L rugăm pe Dumnezeu, deci, să ne dea şi nouă aceste virtuţi ale femeii cananeience de astăzi: credinţa puternică, stăruinţa în rugăciune, dar şi înţelepciunea şi puterea de a nu ne supără vreodată pe Dumnezeu sau pe oamenii din jurul nostru, ci să le găsim totdeauna acestora scuze. Este o mare virtute să le găseşti oamenilor scuze atunci când ei nu şi le cer. Să te gândeşti aşa: „Poate că a fost indispus vecinul şi de aceea mi-a vorbit aşa de glacial astăzi. Poate că a fost ocupat şi de aceea nu a avut vreme şi pentru mine prietenul meu. Poate că m-a confundat, şi de aceea mi-a vorbit aşa de urât persoana aceea“. Scuze de tot felul, care pot menţine şi susţine relaţiile dintre noi, aşa încât să nu ne supărăm neînţelepţeşte unii pe alţii. Să ne scuzăm şi să ne iertăm unii pe alţii, ca să rămânem în comuniune şi să ne laude şi pe noi Dumnezeu aşa cum a lăudat-o pe femeia cananeianca astăzi: „Omule, sau femeie, mare este credinţa ta. Fie ţie după cum voieşti”, Amin!

(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

Sursă: Război întru cuvânt

Predica la Duminica a XXIII-a după Rusalii / Despre atotștiința și mila lui Dumnezeu - Părintele Cleopa

APOSTOLUL

Fiule Timotei, vrednic de credinţă este acest cuvânt şi vrednic de toată primirea, fiindcă pentru aceasta ne şi ostenim şi suntem ocărâţi şi ne luptăm, căci ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor. Acestea să le porunceşti şi să-i înveţi. Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale ci, fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia. Până voi veni eu, ia aminte la citit, la îndemnat, la învăţătură. Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor. Cugetă la acestea, ţine-te de acestea, ca propăşirea ta să fie vădită tuturor.

EVANGHELIA

LUCA 19, 1-10

În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon şi iată un om bogat cu numele Zaheu, care era mai mare peste vameşi, căuta să vadă cine este Iisus; dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Atunci, alergând înainte, s-a suit într-un dud, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Dar când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, l-a văzut şi a zis către el: Zaheu, grăbeşte-te şi dă-te jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Şi el, grăbindu-se, s-a coborât şi L-a primit cu bucurie. Când au văzut aceasta, toţi cârteau şi ziceau: a intrat să găzduiască la un păcătos. Dar Zaheu, stând în faţa Domnului, I-a spus: iată jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Iar Iisus a grăit către el: astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi el este fiul lui Avraam. Fiindcă Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.

Predica Părintelui Cleopa Ilie la Duminica a XXXII-a după Rusalii - Despre atotștiința și mila lui Dumnezeu.

 

“O adâncul bogăției și înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecățile Lui și cât de nepătrunse căile Lui!“ (Romani 11, 33)

Iubiți credincioși,

Una din însușirile cele nemărginite ale lui Dumnezeu este atotștiința Sa, prin care toate le știe și de toate poartă grijă. Această știință atotcuprinzătoare nimicește știința și înțelepciunea oamenilor (Iov 5, 12-13; Pilde 19, 21).

În Sfânta Evanghelie de astăzi se spune că iudeii, văzând pe Mântuitorul intrat în casa lui Zaheu, mai marele vameșilor din Ierihon, s-au aprins de mânie asupra Domnului și cârteau că “a intrat să găzduiască la un păcătos“ (Luca 19, 7). Și aceasta o făceau fiindcă socoteau păcătoși pe toți vameșii care adunau impozitele împărătești și făceau multe nedreptăți în slujba lor. Iar Preabunul nostru Mântuitor, știutorul inimilor și cunoscătorul gândurilor, nu lua aminte la răutatea lor, ci cunoscând de departe credința cea mare a lui Zaheu și așezarea cea bună a sufletului său, văzându-l urcat într-un dud ca să poată a-L vedea, a zis către el: “Zahee, grăbește-te de te pogoară, că astăzi, mi se cade să fiu în casa ta“ (Luca 19, 5).

În multe părți ale Sfintei Scripturi și în multe părți ale zidirii Sale, se arată știința cea fără de margine a Atotputernicului și Preaânțeleptului Dumnezeu. Așa vedem că Mântuitorul, cunoscând așezarea cea bună a sufletului femeii samarinence, a venit ostenit de cale și stătea la puțul lui Iacov. În acel timp a venit și femeia samarineancă să scoată apă și prin cuvintele Lui cele dumnezeiești, a fost vânat sufletul ei la credința în Hristos și prin ea s-a vestit Evanghelia la toată cetatea Samariei (Ioan 4, 5). Altădată venind Mântuitorul în Capernaum cu ucenicii Săi, în acel timp au venit și cei ce strângeau dajdia pentru templu și au întrebat pe Apostoli, zicând: “Învățătorul vostru nu plătește darea?“ (Matei 17, 24)

Auzind Mântuitorul, a zis lui Petru: “Mergând la mare aruncă undița ta și la peștele care se va prinde întâi, deschizându-i gura vei găsi un statir (ban de argint). Ia banul și dă-l lor pentru Mine și pentru tine“ (Matei 17, 27). Cine nu poate înțelege de aici cât de nemărginită este înțelepciunea lui Dumnezeu, că și cele ce sunt în pântecele peștilor de față sunt înaintea Lui.

Dumnezeu care știe gândurile omului de departe (Psalm 138, 1-2; Matei 9, 4), căutând spre credința și râvna cea mare a lui Zaheu, care dorea să-l vadă pe Domnul, îndată îl cheamă zicând: “Zahee, grăbește-te de te coboară, că astăzi în casa ta Mi se cade să fiu“ (Luca 19, 5). Dar ce a făcut Zaheu când Mântuitorul a venit în casa lui? Știind că este socotit de toți om păcătos și văzând pe mulți invidioși că Domnul a intrat la el să găzduiască, socotindu-se dator și nevrednic înaintea Lui pentru păcatele sale, a zis către Mântuitorul: “Doamne, iată, jumătate din averea mea o dau săracilor și de am năpăstuit pe cineva cu ceva întorc împătrit“ (Luca 19, 8).

Vedeți osârdia cea mare a lui Zaheu de îndreptare? Vedeți ce face o inimă care iubește pe Dumnezeu, când vine întru cunoștința păcatelor sale? Vedeți cum se făgăduiește să plătească datoriile celor pe care i-a nedreptățit, spre a câștiga milă și îndurare de la Dumnezeu? Nimeni nu l-a acuzat în fața Mântuitorului de nedreptățile ce le făcuse, dar strălucind în inima sa lumina harului lui Dumnezeu, el singur s-a judecat pe sine vinovat și dator și așa făgăduiește ca să dea jumătate din averea sa la săraci și dacă a nedreptățit pe cineva cu ceva să întoarcă de patru ori mai mult.

Mustrarea conștiinței i s-a făcut lui Zaheu aspru judecător, spre a hotărâ singur acest mijloc de îndreptare în fața Preaânduratului nostru Mântuitor. Această hotărâre a lui de îndreptare a fost primită de știutorul inimilor, Iisus Hristos, ca o jertfă deja făcută pentru păcatele sale și ca o arvună a mântuirii sufletului său. De aceea a auzit de la Domnul: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiul lui Avraam“ (Luca 19, 9).

O, fericite Zahee, câtă milă și îndurare ai câștigat de la Dumnezeu prin râvna ta cea mare ce ai avut-o pentru îndreptarea ta și iertarea păcatelor tale, căci nu numai mântuirea casei tale ai câștigat, ci și fiu a lui Avraam te-ai făcut, mai înainte de a face faptele lui Avraam! Ci numai hotărând din toată inima ta că te vei face milostiv și drept, urmând lui Avraam cu credință și făgăduință, și Dumnezeu a primit pocăința ta, căci cercătorul inimilor fiind de față la a ta mărturisire din inimă, ți-a socotit ție ca o împlinire desăvârșită a datoriilor tale și fiul lui Avraam te-a numit pe tine.

Iubiți credincioși,

La Dumnezeu nu există nici neștiință, nici neputință. El pururea privește în inimile tuturor oamenilor după mărturia care zice: “Tu singur știi inima tuturor fiilor omenești“ (III Regi 8, 39). Acest adevăr îl arată Dumnezeu și la alegerea lui David ca împărat al lui Israel, când zice către Samuel: “Să nu te uiți la chipul lui Saul nici la mărimea lui, pentru că l-am lepădat pe el, că Dumnezeu nu vede cum vede omul; că omul se uită la față, iar Dumnezeu se uită în inimă“ (I Regi 16, 7). Preabunul, Preamilostivul și Atotștiutorul nostru Mântuitor a căutat de departe spre inima lui Zaheu și văzând în inima lui dragoste mare, credință, evlavie și râvnă pentru poruncile lui Dumnezeu, a făcut mântuirea casei lui și pe el l-a numit fiul lui Avraam. Iar ca să arate celor zavistnici care cârteau că Domnul "a intrat să găzduiască în casa unui om păcătos", i-a încredințat că El nu a venit în lume să caute pe cei drepți, ci pe cei păcătoși. De aceea a zis: “Că a venit Fiul Omului să caute și să mântuiască pe cel pierdut“ (Luca 19, 10). Dumnezeiasca Scriptură zice: “Că de mila Domnului este plin tot pământul și îndurările Lui sunt peste toate lucrurile“ Lui (Psalm 32, 5).

Știința cea atotcuprinzătoare și fără de margine a lui Dumnezeu privește spre toate inimile oamenilor și dacă vede o inimă înfrântă și zdrobită pentru ceea ce a greșit înaintea Lui nu o pedepsește (Psalm 50, 18), ci cu mila și cu darul Său o luminează și o păvățuiește la calea mântuirii. Dacă bunătatea și mila lui Dumnezeu nu ar căuta spre cei greșiți și smeriți cu inima care sunt gata să se întoarcă spre El, apoi nimeni dintre oameni nu ar putea să se mântuiască, deoarece, după mărturia Sfintei Scripturi “Toți multe greșim“ (Iacob 3, 2) și “Nimeni nu este bun fără numai Dumnezeu“ (Marcu 10, 18). Căci dacă întru fărădelegi ne-am zămislit și întru păcate ne-am născut, apoi cine, fără Sfântul Botez și fără mila lui Dumnezeu, poate a zice că nu are păcat sau nu are nevoie de pocăință? Știm iarăși din Dumnezeiasca Scriptură că “Dumnezeu celor mândri la stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har“ (Luca 14, 11; I Petru 5, 5).

Mântuitorul nostru Iisus Hristos știa cu adevărat păcatele lui Zaheu vameșul, dar a văzut și marea lui smerenie și râvnă pentru pocăință. De aceea a venit să găzduiască în casa sa și l-a învrednicit de iertarea păcatelor.

Iubiți credincioși,

Pocăința casei lui Zaheu din Sfânta Evanghelie de astăzi este un exemplu viu de întoarcere la Hristos pentru familia creștină din zilele noastre, pentru noi toți care suntem fii ai lui Dumnezeu după har și oameni păcătoși după fapte. Dacă n-ar fi mila lui Dumnezeu și pocăința prin care suntem miluiți și iertați, nimeni dintre creștini nu ar putea fi mântuiți. Dumnezeu care ne-a creat ne oferă în dar mila și dragostea Lui de Tată, iar noi ca fii trebuie să-i oferim pocăința noastră, smerenia noastră, lacrimile noastre de căință, spovedania și părăsirea păcatelor.

Dumnezeu este atotștiutor și cunoscător al inimilor noastre. El ne știe înainte de a ne naște. El cunoaște și vede cugetele minții și inimii fiecăruia dintre noi. De la Botez și până în clipa morții, îngerii noștri păzitori scriu faptele și gândurile noastre bune și rele. Ei ne numără pașii pe care-i facem la biserică, la pocăință, la cercetarea bolnavilor sau la săvârșirea faptelor rele. Iar în ceasul morții, îngerii noștri păzitori ne însoțesc, împreună cu faptele noastre bune și rele, până la scaunul judecății, în fața Dreptului judecător, Iisus Hristos. Dacă în timpul vieții noastre ne-am spovedit păcatele la preoți, dacă le-am părăsit și am făcut canon pentru ele, la judecată nu vom mai fi întrebați și osândiți pentru păcatele mărturisite și ispășite. Iar dacă vom muri nepocăiți, adică nespovediți și în grele păcate de moarte, cine ne va scoate din chinurile iadului?

Pocăința vameșului Zaheu este un model de pocăință pentru toți creștinii și este singura cale de îndreptare și împăcare cu Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.

Să cugetăm împreună cu Zaheu vameșul. Era cel mai lacom și mai zgârcit dintre iudei, că asuprea pe săraci și pe văduve, punea dări mari, lua o parte din bani pentru el, nu făcea deloc milostenie și nu voia să se pocăiască. Dar ce a făcut? Fiind mustrat de conștiință pentru păcatele sale, căuta un povățuitor, o călăuză, un salvator al sufletului său, ca să-i arate calea spre Dumnezeu. Și când a auzit că vine Iisus Hristos în Ierihon, căuta cu mare credință să-L vadă măcar de departe. Și fiind mic de statură s-a urcat într-un copac.

De acolo de sus el privea spre Hristos Mântuitorul lumii, iar Fiul lui Dumnezeu privea spre el de jos. Și cunoscând că se căiește din inimă de păcatele lui și dorește să se mântuiască l-a chemat la Sine: “Zahee, grăbește-te de te coboară jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta!“ Deci îndată a coborât și L-a primit pe Domnul în casa lui. Ce mare bucurie avea că a intrat Dumnezeu-Mântuitorul în casa unde își adunase atâtea averi furate de la săraci și văduve! Dar îl mustra conștiința pentru păcatele făcute și de aceea, silit de conștiință, a început să-și mărturisească singur păcatele și să-și ia de bună voie aspru canon: “Iată jumătate din averea mea o dau săracilor și de am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit!“

Vedeți ce a făcut Zaheu vameșul? Întâi L-a căutat pe Dumnezeu. Apoi L-a primit cu bucurie în casa sa. Apoi și-a mărturisit păcatele de bună voie. Apoi și-a luat singur canon de pocăință pentru cele făcute și la urmă Mântuitorul l-a dezlegat de păcate prin cuvintele: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci și acesta este fiu al lui Avraam!“ (Luca 19, 9).

Așa trebuie să facem și noi, frații mei. Fiecare dintre noi semănăm oarecum cu Zaheu, pentru că toți suntem biruiți de lăcomie, de zgârcenie, de răutate, de nepăsare, de nepocăință. Încă și casele noastre seamănă cu casa lui Zaheu, pentru că în ele, ca și în noi, stăpânește mândria, grija numai pentru trup, pentru averi, pentru desfrânare, pentru beție, pentru cele trecătoare. De aceea sunt și atâtea boli, certuri și dezbinări în familiile creștinilor, pentru că puțini mai sunt care caută din inimă pe Dumnezeu și doresc cu adevărat mântuirea sufletului. Poate niciodată n-a fost familia creștină mai slăbită și robită de păcate ca acum.

Dar Dumnezeu, care știe toate și privește în inimile noastre, are întotdeauna milă de noi. Asemenea lui Zaheu, El vine înaintea noastră să ne cheme la pocăință și dorește să intre în casa sufletului nostru.

Hristos vine la noi mai ales prin rugăciune, prin milostenie, prin pocăință. El vine la noi prin Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie, care se sfințește și se dă celor vrednici în timpul Sfintei Liturghii.

Dacă ne vom strădui să mergem cât mai regulat la biserică, dacă ne vom plânge păcatele și le vom mărturisi la preot, dacă vom face canonul rânduit și vom primi cu evlavie Trupul și Sângele Domnului atunci Hristos ne va chema la El ca pe Zaheu și El Însuși va veni la noi și ne va zice: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, că și acesta este fiul lui Dumnezeu după dar“. Amin.

Sursă: Doxologia