Autor: Сергей Дегтярёв (OrthPhoto) |
Binecuvântat
este Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele
îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea, Cel ce ne mângâie
pe noi în tot necazul nostru, pentru ca pe cei ce se află-n tot
necazul, să-i putem şi noi mângâia prin mângâierea cu care noi
înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu. (II Corinteni 1, 3-4)
Multe
şi felurite sunt mijloacele prin care „Dumnezeul a toată
mângâierea” ne mângâie. Uneori, cu un cuvânt din Sfânta
Scriptură, care ne luminează mintea şi inima, ca o rază de soare
care străpunge negura. Un asemenea cuvânt poate avea ecou
îndelungat în inima noastră, ne poate da vigoare, ne poate risipi
gândurile negre. Alteori, în clipa când ne simţim singuri,
părăsiţi de toţi, când simţim compasiunea unui apropiat al
nostru, când ni se adresează un cuvânt cald, spus cu dragoste,
care ne încălzeşte sufletul. Iar această formă de iubire ne
poate apărea ca o preînchipuire a acelei veşnice iubiri, care ne
înconjoară, din leagăn până la mormânt. Nu există amărăciune
în care Domnul să nu picure şi un strop de alinare. El nu ne va
scuti nicicând dintr-odată inima de suferinţă, fiindcă de
suferinţă avem nevoie, dar ne-o va uşura prin prezenţa Sa.
Să ne străduim să „prindem” aceste raze de lumină care
pătrund în noi şi să nu ne afundăm cu totul în suferinţă, să
nu ne întristăm într-atât, încât să nu vedem raza de lumină
care se strecoară prin negura apăsătoare. Uneori, ajungem să
ne întrebăm fără să vrem: de ce trebuie ca inima noastră să
sufere, zdruncinându-ni-se astfel întreaga fiinţă, de ce oare tot
ce înseamnă fericirea noastră, adică însăşi viaţa, a
trebuit să dispară puţin câte puţin, lăsându-ne singuri,
răpuşi. Să nu ne ducă gândul la aşa ceva, să căutăm sensul
lucrurilor care ni s-au întâmplat în cuvintele Apostolului:
„Să-i putem şi noi mângâia pe cei ce se află în tot necazul”.
Oare gândul acesta nu ne poate aduce uşurare? În mod sigur durerea
ar fi insuportabilă dacă am avea conştiinţa inutilităţii ei şi
de aceea să nu ne întrebăm niciodată «De ce?». Acea şcoală
a răbdării, prin care ajungi să treci prin suferinţă, are un
rost deosebit şi poate va veni vremea când Domnul te va învrednici
să-i poţi aduce mângâiere fratelui aflat în suferinţă, pe
temeiul mângâierii pe care ai dobândit-o prin propria ta
experienţă.
Când
vei reuşi să vezi cu ochii minţii noianul de suferinţă al
altuia, vei putea să-i aduci aceluia uşurare, aşa cum ai primit şi
tu uşurare, în nemărginita-ţi durere, cunoscând că Domnul nu
te-a părăsit.
Nesecată
este îndelunga-răbdare a Mântuitorului. El ne rabdă ani la rând.
Nu încetează să ne urmărească, pas cu pas, este gata să ne
ierte slăbiciunile şi alunecările. În bezna cea mai adâncă, pe
un drum presărat cu spini, „Părintele iubitor şi a toată
mângâierea (...) ne mângâie şi pe noi.
Sursa:
"Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru
toate zilele anului", Editura Sophia, 2008
0 comments:
Trimiteți un comentariu