Cuviosul
Hariton era din eparhia Licaoniei, locuitor în cetatea Iconiei,
creştin bine credincios şi ales întru bunătăţi. Acesta în
vremea lui Aurelian, rău credinciosul împărat (270-275), s-a
arătat Mărturisitor al numelui lui Iisus Hristos. Când a ieşit
acea poruncă fără de Dumnezeu de la împăratul prin toate părţile
ca să fie siliţi creştinii să jertfească idolilor, iar cei ce nu
se vor supune poruncii să fie ucişi, atunci Hariton, în Iconia, la
un lucru ca acesta strălucea cu bună credinţă, ca cel mai dintâi
dintre creştini; şi a fost prins şi legat de guvernatorul ţării
aceleia şi adus la judecata păgânilor, unde l-a întrebat pe el
judecătorul, zicând: "Pentru ce nu te închini zeilor celor cu
nume mare, cărora împăratul şi toţi supuşii îşi smeresc
capetele lor?" Răspuns-a Hariton: "Toţi idolii păgânilor
sunt diavoli, care, oarecând, pentru mândria lor, au fost surpaţi
din cer în iadul cel mai de jos, căci voiau să se asemene cu
Dumnezeul cel prea înalt.
Iar
acum de către oamenii cei fără de minte şi înşelaţi caută
să-i cinstească precum pe dumnezei. Însă şi ei, şi cei ce li se
închină lor, vor pieri curînd, şi ca şi fumul stingându-se se
vor pierde, pentru aceea nu mă voi închina lor. Căci eu am pe
adevăratul Dumnezeu, Căruia îi slujesc şi mă închin, Care este
ziditor tuturor, Mântuitor al lumii Care trăieşte în veci".
Zis-a
judecătorul: "Prin răspunsul tău cel dintâi aspru, te-ai
făcut vrednic de moarte, căci ai îndrăznit a huli pe zeii cei
fără de moarte şi a ne numi pe noi cei ce ne închinăm lor nebuni
şi înşelaţi. Şi deci, s-ar cădea să ţi se taie capul cu sabia
ca unui rău grăitor. Dar, de vreme ce zeii noştri sunt îndelung
răbdători şi negrabnici spre izbândirea necinstirii lor, pentru
aceea şi eu te în-găduiesc pe tine, nu îndată pierzându-te,
căci poate venindu-ţi cumva în simţire, te vei înţelepţi şi
le vei aduce împreună cu noi jertfă acelora pe care acum îi
huleşti, şi-ţi vei cere de la dânşii iertare pentru greşala ta
cea cu atâta îndrăzneală. Iar ei, ca nişte ne-răutăcioşi,
sunt gata a te primi, iertându-ţi necinstea ce le-ai adus".
Răspuns-a Hariton: "De sunt dumnezei idolii voştri, apoi rău
faci ighemoane suferindu-mi dosădirea cu care îi necinstesc, că
fiecare este dator pentru cinstea Dumnezeului său să fie statornic,
şi râvna cea după dânsul să şi-o arate. Iar de nu sunt
dumnezei, apoi în zadar porunceşti a se închina lor cineva. Însă
să ştii cu de-adinsul, că nici un fel de chin nu mă va dezlipi de
la Dumnezeul cel viu, şi la cinstea spurcaţilor idoli nu mă va
pleca. Pentru că sunt ucenic al fericitei întâia muceniţă Tecla
care, ca o făclie, în această cetate a noastră, în Iconia, a
strălucit cu razele muceniciei, povăţuindu-se spre nevoinţă de
sfântul Apostol Pavel, învăţătorul cel mare, cu care eu acum
zic: "Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?
Necazul sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsă de
îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?" (Romani 8, 35).
Iar
guvernatorul a zis: "Dacă zeii noştri n-ar fi dumnezei, precum
zici tu, apoi nu ne-ar da nouă bine, viaţă cu noroc, bogăţii,
măriri şi sănătate". Răspuns-a Hariton: "Te înşeli,
ighemoane, părându-ţi-se că pe toate acestea le ai de la
mincinoşii idoli, care şi singuri sunt săraci şi nimic nu au,
fără numai pierzarea lor. Pentru că diavolii, nici la porci nu au
vre-o putere fără voia lui Dumnezeu. Iar idolii cum pot să dea
cuiva ceva, ei înşişi neavând nimic? Căci nu-şi întind mâinile
lor, nu merg cu picioarele, nu grăiesc cu limba, nu văd cu ochii,
nici nu aud cu urechile, pentru că sunt fără de suflet. Şi de
vrei să cunoşti adevărul, încredinţează-te cu lucrul şi vei
vedea deşertăciunea lor. Apropie o lumânare aprinsă la gura
idolului, şi-l pârleşte pe el: au îl va durea? Ia securea şi
taie-i lui picioarele; vezi: va striga? Să aduci un ciocan şi să-i
sfărâmi coastele lui, şi vezi: Va geme? Cu adevărat nimic nu vei
auzi, căci nu are viaţă şi nici suflare! Acestea auzindu-le
ighemonul, s-a pornit cu mânie şi ca un beat a răcnit de iuţime,
nelăsând pe sfântul ca mai mult să întindă cuvântul.
Şi
îndată a poruncit celor ce stăteau de faţă să-l prindă pe el
şi să-l dezbrace şi, întinzându-l la pământ în chipul Crucii,
să-l bată cu vine fără de cruţare. Iar sfântul răbda cu
vitejie, vrând să moară pentru Hristos Domnul, decât să trăiască
depărtându-se de la ziditorul său. Iar când bătea pe sfântul
prigonitorul, îl întreba: "Oare vei jertfi idolilor celor fără
de moarte, Haritoane? Sau vrei să iei mai multe bătăi pe trupul
tău?" Răspuns-a mucenicul: "De mi s-ar putea de o mie de
ori a muri pentru Mântuitorul meu, aceasta mai ales aş fi vrut,
decât până la o vreme să trăiesc şi apoi să mă închin
diavolilor. Şi atâta a bătut peste tot trupul pe sfântul încât
şi cele dinlăuntru ale lui se vedeau. Carnea de pe oasele lui
cădea, iar sângele ca un râu se vărsa, şi se făcuse tot trupul
numai o rană, apoi încetară a-l mai bate, văzând că era de-abia
viu, şi, părându-li-se că acum va muri degrab, l-au luat în
spate şi l-au dus în temniţă, pentru că nu putea să păşească
singur, nici să grăiască ceva, ci abia suflă, aşa de cumplit
l-au bătut.
Şi
punându-l în temniţă, au plecat. Iar Dumnezeu, văzând răbdarea
pătimitorului Său, l-a întărit şi l-a tămăduit degrab de
ranele lui. Astfel că pe cel pe care păgânii nădăjduiau să-l
vadă mort, pe acela l-a făcut viu şi sănătos, încât preamărea
pe Domnul ca David: "Nu voi muri, ci voi fi viu şi voi povesti
lucrurile Domnului" (Psalm 117, 17). Apoi îl scoaseră a doua
oară la judecată, la care după ce a arătat mai mare îndrăzneală
decât întâi, spre mai mare mânie a pornit pe prigonitorul care a
poruncit ca să-i ardă trupul lui cu făclii şi atâta l-au ars
încât tot trupul lui s-a fript ca nişte carne de mâncare.
Iar
el se bucura, răbdând nişte chinuri ca acestea pentru Hristos,
Domnul său. Şi iar îl aruncară în aceeaşi temniţă.
În
acea vreme, Aurelian Kesarul, de mânia lui Dumnezeu fiind pedepsit
pentru vărsarea sângelui creştin, a murit. Mergând prin Bizantia
şi Heracleea, mai întâi a fost înfricoşat cu un tunet mare din
cer care i-a însemnat înainte grabnica lui moarte; apoi s-a lipsit
rău de această viaţă în chinuri cumplite. După moartea lui a
încetat prigonirea cea asupra creştinilor, dându-li-se libertate
din legături şi din temniţă legaţilor lui Hristos. Pentru că
cel ce a luat după moartea lui Aurelian împărăteştile sceptruri,
învăţându-se cu pedeapsa celui ce mai înainte împărăţise, a
trimis poruncă prin toate părţile stăpânirii sale că toţi
creştinii să fie slobozi. Se temea să nu pătimească şi el tot
ca Aurelian, purtându-se rău cu creştinii. Şi a fost atunci mare
bucurie între dreptcredincioşi. Se dădea drumul din obezi celor
legaţi, cei izgoniţi în surghiunii se întorceau la locurile lor,
episcopii ieşeau din pustie şi din peşteri, preoţi şi
binecredincioşii, care de frica chinuitorilor se ascunseseră,
sărutându-se acum unul pe altul, se veseleau pentru pacea
Bisericii.
Atunci
şi cuviosului Hariton mărturisitorul i s-a dat drumul din temniţă,
lui, care vrea să moară pentru Hristos, decât să fie slo-bod
lepădându-se de El. Dar, purtarea de grijă cea Dumnezeiască i-a
lungit viaţa spre folosul multora, ca împreună cu ceata
mucenicilor celor de bună voie să stea înaintea lui Dumnezeu ca un
păstor cu oile, precum şi că tatăl cu fiii.
Din
acea vreme sfântul Hariton, ostaşul lui Hristos cel însemnat prin
rane, s-a lepădat de lume şi de toate cele din ea; şi luându-şi
Crucea, a mers pe calea cea aspră, făcându-se de viu mort pentru
lume, însă viu pentru Dumnezeu. Pentru că purtând pe sine rănile
Domnului Iisus, s-a schimbat cu totul într-însul şi cu Dânsul s-a
răstignit; a cărui Dumnezeiască patimă, ca s-o aibă totdeauna
înaintea ochilor, a mers la Ierusalim, unde Domnul nostru şi-a dat
sufletul Său pe Cruce. Şi când mergea pe calea ce o luase, fiind
aproape de Ierusalim, a căzut în mâinile tâlharilor, care neavând
ce să ia de la dânsul, l-au luat pe el, ducându-l în peştera
lor, vrând ca să-l dea la moarte amară. Nu l-au ucis, ci
grăbindu-se, au alergat la drum, căutând oameni din cei ce treceau
pe acolo ca să-i jefuiască. Iar pe sfântul Hariton l-au lăsat în
peşteră zăcând legat. Acesta, ca şi mai înainte fiind în
lanţuri şi în munci, mulţumea lui Dumnezeu, fiind gata ca, din
voia lui Dumnezeu, să primească orice moarte. Şi batjocorea pe
diavolul zicând: "Ştiu, diavole, că temându-te să te lupţi
singur cu mine, ai adus tâlhari asupra mea şi vrând să-mi
împiedici scopul meu ai pus cursă în calea aceasta. Dar să ştii,
blestemate, că nu tu asupra mea, ci eu asupra ta voi birui cu
ajutorul Dumnezeului meu. Căci, deşi mă vor ucide tâlharii, tot
am nădejdea la mila lui Dumnezeu că voi moşteni sfânta lui
odihnă, iar tu vei moşteni gheenă. Eu voi învia în viaţa
veşnică, iar tu vei muri cu moartea cea veşnică şi vei fi mort
în pierzarea cea fără de sfârşit. Dar, puternic este Stăpânul
meu, ca şi aici să mă păzească viu de mâinile tâlharilor, să
mă izbăvească de moarte precum a izbăvit pe Isaac de junghiere,
pe tinerii din cuptor, pe Daniil de lei şi pe sfânta Tecla de foc
şi de fiare".
Acestea
grăind sfântul, iată a venit un şarpe, care, aflând în peşteră
vin într-un vas, a băut dintr-însul, şi îmbătându-se, a vărsat
iar în vas vinul cu otrava din el şi a plecat. După care venind
tâlharii, cuprinşi de sete, au băut fiecare din acel vas şi au
fost ucişi de acea otravă de la şarpe. Şi căzând toţi la
pământ, au murit. Astfel au primit pedeapsa cea vrednică şi
sfârşitul groaznic pentru faptele cele rele ale vieţii lor.
Iar
Sfântul Hariton, izbăvindu-se de junghierea lor, s-a dezlegat cu
ajutorul lui Dumnezeu din legături şi a luat cu sine dintr-acea
peşteră o mare mulţime de aur, pe care-l adunaseră tâlharii,
jefuind de mulţi ani.
Această
avuţie tâlhăreasca, sfântul Hariton a întrebuinţat-o bine, căci
a dat-o la săraci, biserici şi mănăstiri. Iar din ce i-a mai
rămas, a zidit în locul acela un locaş, care se numea Fare,
prefăcînd peştera aceea tâlhăreasca într-o Biserică şi
adunând fraţi.
Apoi,
ducându-se vestea despre dânsul în toată ţara aceea, mulţi
veneau la dânsul pentru viaţa lui cea îmbunătăţită. Şi,
că-lugărindu-se de dânsul, se linişteau în acel locaş, primind
folos de la învăţătorul şi povăţuitorul lor, cuviosul Hariton,
la a cărui sfânta viaţă, ca la o făclie luminoasă, priveau şi
se întăreau duhovniceşte, pentru că era desăvârşit în
bunătăţile şi nevoinţele călugăreşti, iubind postul şi
înfrânarea ca pe o dulce hrană, având osteneală ca pe o odihnă
şi sărăcia ca pe o bogăţie păzind-o. Era milostiv, iubitor de
străini, îndurător, iubitor de fraţi, blând, tăcut şi tuturor
bine apropiat. Avea în gură cuvântul dres cu sarea înţelepciunii,
prin care totdeauna învăţa pe fraţi la calea cea mântuitoare. A
orânduit în mănăstire ca părinţii să mănânce o dată în zi
şi această seară, şi atunci să nu primească bucate şi băuturi,
ci numai pâine şi apă şi acestea cu măsură, că nu cumva,
îngreunându-şi pântecele cu prea mare saţiu şi multă băutură,
să se facă nelesnicioşi şi greoi spre sculare la rugăciunea cea
de la miezul nopţii.
Iar
după rugăciune să se îndeletnicească la lucrul mâinilor,
păzindu-se cu de-adinsul, ca nici un ceas să nu treacă în
deşertăciune, că nu cumva diavolul, aflând fără lucru pe vreun
călugăr, să-l vâneze pe el cu înlesnire în cursa păcatului.
Pentru că, lenevirea şi deşertăciunea sunt începutul căderii în
păcat. Apoi, a mai poruncit fraţilor ca să şadă prin chilii şi
să se liniştească, neumblînd de colo până colo, căci
adunându-se la vorbe deşarte, multe împiedicări se fac din
cuvintele seci, precum mărturiseşte Scriptura: "Vorbele cele
rele strică obiceiurile cele bune". Ştiinţa curată să se
păzească ca lumina ochiului, sărăcia să o iubească mai mult
decât aurul şi argintul şi ascultarea s-o aibă ca pe o ajutătoare
la câştigarea mântuirii. Apoi smerenia, dragostea, răbdarea,
nerăutatea, şi toate celelalte fapte bune călugăreşti, să le
câştige ca pe o vistierie de mult preţ şi numai întru dânsele
să se îmbogăţească.
Învăţând
în felul acesta pe fraţi, şi rânduind bine locaşul, precum se
cădea, a poruncit să se adune toţi părinţii. Şi alegând dintre
dânşii pe cel care îl ştia că este mai presus decât toţi
ceilalţi, cu fapta bună, pe acela l-a pus în locul său, păstorul
lor. Iar el a vrut să se ducă în cel mai adânc pustiu, iubind
liniştea şi depărtându-se de oameni. Şi pentru că avea darul de
a tămădui neputinţele şi a alunga dracii, se adună la dânsul de
pretutindeni mare mulţime de oameni, aducându-şi acolo pe
neputincioşii lor. Încă şi boierii vestiţi veneau pentru
binecuvântare, astfel că el nici aici nu putea să aibă
desăvârşita linişte călugărească. Mai în urmă, supărându-se
de neodihnă, a gândit să se ducă tot mai afund în pustie,
depărtându-se şi fugind de slava omenească. Deci, rugându-l mult
ca să nu-i lase pe ei, au plâns după dânsul ca sărmanii după
tatăl lor, pentru că nu au reuşit cu niciun chip să-l oprească.
Însă,
rugăciunea cea bineprimită către Dumnezeu a bunului părinte nu
părăsea pe fiii săi. Căci cu rugăciunea lui toţi sporeau pe
căile şi în poruncile Domnului şi ca nişte crini sădiţi în
pustie înfloreau prin sfinţenie. Deci, după ce a sărutat pe fraţi
şi i-a bine-cuvîntat încredinţându-i lui Dumnezeu, s-a dus în
cele mai depărtate pustietăţi şi în prăpăstii nestrăbătute.
Apoi,
mergând cale ca de o zi, a aflat altă peşteră, care era în
hotarele Ierihonului, şi sălăşluindu-se într-însa, vieţuia
după voinţa lui Dumnezeu, preamărindu-L pe El ziua şi noaptea ca
un înger. Hrana lui erau verdeţurile de ierburi care creşteau
împrejurul locului aceluia, dar mai mult se hrănea cu cuvântul lui
Dumnezeu, prin rugăciunile cele neîncetate, şi prin lacrimile cele
fierbinţi care ieşeau din dragostea inimii, cea către Dumnezeu, la
care era cu totul dedat ca şi psalmistul, zicând: "Făcutu-s-au
lacrimile mele, mie, pâine ziua şi noaptea" (Psalm 41,3). Iar
petrecând el acolo câtăva vreme, l-a descoperit pe el Dumnezeu la
oameni ca pe o comoară în ţarină ascunsă; căci mulţi,
mâhnindu-se de ducerea lui şi întristându-se pentru lipsirea
bunului părinte şi sfătuindu-se, oarecare din fraţi s-a dus,
căutând prin pustie pe păstorul lor. Şi străbătând mulţi
munţi şi văi, au aflat pe cel ce căuta, aşa vrând Dumnezeu, ca
povăţuitorul cel iscusit şi bunul ocârmuitor, nu numai pe el, dar
şi pe alţii mulţi să-i povăţuiască şi să-i îndrepte la
Împărăţia Cerurilor. Dintr-acel ceas a fost ştiut locul
singurătăţii lui şi au început a veni la dânsul călugării şi
mirenii, dorind să vieţuiască cu dânsul, să-i vadă faţa lui
cea cu chip de înger, şi să se sature de folositoarele lui vorbe.
Şi în scurtă vreme turma cea de oi cuvântătoare s-a adunat din
ce în ce şi s-a făcut o altă mănăstire, după aceeaşi
rânduială şi aşezare ca şi cea dintâi.
Şi
creştea şi se înmulţea slava lui Dumnezeu în locurile cele
pustii şi neumblate, mai mult decât în mijlocul cetăţilor celor
cu multă lume, în care se află fărădelege şi vrajbă. Cu toate
acestea Hariton n-a petrecut multă vreme în acest de pe urmă loc
cu fiii săi, căci aşezând toată rânduiala mănăstirească
precum se cădea, iar s-a dus tot mai în puştiul cel adânc care se
află de la părţile Tecuitului, ca la patrusprezece stadii sau mai
mult, şi acolo, asemă-nîndu-se lui Ilie şi Mergătorului înainte,
se depărta mereu şi fugind se sălăşluia în pustie, aşteptând
pe Dumnezeul Cel ce-l mântuieşte pe el.
Şi
trecea din loc în loc, prin văi, prin surpături, prin dealuri,
prin crăpături, prin prăpăstiile pământului, cu totul pe sine
încredinţându-se lui Dumnezeu. Iar osteneala lui cea din pustie
cine o va spune? Fără numai unul Dumnezeu cel ce ştie cele
ascunse. Acela îi ştia nevoinţele lui, spre ostenelile lui privea
şi în locul acestora îi gătea lui cereştile răsplătiri.
Rătăcind
el prin pustie multă vreme, a vrut Dumnezeu că iar făclia care
strălucea prin bunătăţi să vină la arătare de sub obrocul
pustiului şi prin chipul vieţii sale să lumineze tuturor celor ce
doreau să meargă pe calea cea strâmtă, care duce la viaţa cea
veşnică. Căci iar l-au aflat pe el oarecare din nevoitorii cei ce
umblau prin pustie şi căzând la picioarele lui, l-au rugat pe el
ca să-i primească să petreacă cu dânsul şi să râvnească
cuvioaselor lui lucruri. Acestea întâmplându-se cuviosului, alţii
s-au înştiinţat, şi au început a se aduna mai mulţi la dânsul,
fugind de lumea cea deşartă. Iar el, iată, adunând a treia turmă
de oi ale lui Hristos şi învăţându-i călugăria a întemeiat a
treia mănăstire, care mai pe urmă în lumea siriană se numea
Suchia, iar greceşte se chema Lavra veche. Apoi s-a suit în vârful
muntelui ce era acolo şi s-a sălăşluit pe un deal foarte înalt,
care avea în sine o peşteră mică, la care abia era cu putinţă a
se sui pe o scară prea înaltă. Acolo numai singur sta, ca pe un
scaun, depărtându-se de la pământ, şi de cele cereşti
apropiindu-se cu sălăşluirea. Şi de acolo, stând ca un bun
păstor la strană, privea spre ale sale mănăstiri cu rugăciune şi
se rugă pentru mântuirea fraţilor celor adunaţi prin purtarea de
grijă şi ca o cârmă în corabie stând, ocârmui înotarea atâtor
suflete. Pentru că, de la toate mănăstirile cele de dânsul zidite
alergau la el, trebuindu-le povăţuitor.
Şi
a vieţuit la acel loc până la adânci bătrâneţe, în post, în
rugăciuni şi în nevoinţele pe care a le spune nu este cu putinţă,
pentru că din zi în zi osteneli peste osteneli adăugind, se arăta
în trup fără de trup. Deci locul acela era fără de apă, şi nu
vrea părintele că cineva din fraţi să se ostenească pentru el,
aducându-i lui de departe apă, căci singur nu putea să-şi aducă
din pricina grelei suiri la înălţimea dealului, şi pentru
slăbirea trupului celui mult ostenit ce îmbătrânise.
De
aceea, a făcut rugăciune către Dumnezeu cu de-adinsul, ca să
scoată din piatră apă, ca lui Israel în pustie. Şi s-a făcut
aşa. Pentru că Domnul face voia celor ce se tem de El, şi
rugăciunea lor o ascultă, şi îndată din piatra cea uscată şi
netăiată a ieşit izvor de apă cu puterea lui Dumnezeu.
Aşa
de mult a putut rugăciunea îmbunătăţitului părinte la Dumnezeu.
Deci,
a petrecut prea desăvârşit în bunătăţi şi ajungând ca un
strugur copt la vreme, s-a apropiat de sfârşitul său fericit,
pentru care luând înştiinţare de la Dumnezeu, a chemat în
puştiul acela de la cele trei mănăstiri ale sale pe egumeni şi pe
fraţi, care se înmulţiseră ca stelele cerului prin rugăciunile
şi mijlocirile lui. Şi le-a spus lor de ieşirea sa care era
aproape: "Eu, zise, mă voi duce de la voi, precum porunceşte
Domnul, pentru că a sosit vremea, pe care de demult cu dorire am
aşteptat-o, ca dezlegându-mă din legăturile trupeşti, să merg
şi să mă arăt feţii Dumnezeului meu. Iar voi, fiilor, să vă
îngrijiţi de mântuirea voastră, fiecare din voi scăpând din
cursele vrăjmaşului, să se învrednicească pentru a putea ieşi
din trup la vremea sfârşitului şi să intre la Domnul şi să
câştige mila Lui". Acestea auzindu-le, toţi au plâns,
zicând: "Ne laşi pe noi fiii tăi, părinte şi învăţătorul
nostru, ne laşi pe noi, păstorule şi povăţuitorule, te stingi,
luminătorul nostru şi povăţuitorul căii noastre!"
Iar
el îi mângâia pe ei, zicând: "Domnul nostru Iisus Hristos a
făgăduit că să fie cu noi nedespărţit până la sfârşitul
veacului. Acela nu vă va lăsa pe voi, la Care, de voi afla
îndrăznire, voi ruga bunătatea Lui ca să nu vă despartă pe voi
unul de altul - ca pe oi de capre - la înfricoşata sa judecată, ci
pe toţi să vă pună cu cei binecuvântaţi ai săi de-a dreapta şi
să ne adune pe noi într-o ogradă a Împărăţiei Sale".
Apoi
îl întrebară pe el fraţii: "Ce porunceşti părinte să
facem cu trupul tău? Unde să-l îngropăm pe el?" Iar el a
zis: "Să daţi ţarina ţarinei, unde veţi vrea. Căci al
Domnului este pământul, şi plinirea Lui". Iar ei au zis: "Nu,
părinte, trei mănăstiri ai zidit, şi trei turme ai adunat!
Fiecare din ele ar dori să aibă la tine moaştele tale, pentru
aceasta să nu fie între noi pricină, să rânduieşti acum unde să
punem moaştele sale!" El, făcând după dorinţa lor, a vrut a
fi îngropat în mănăstirea sa cea dintâi, unde a fost prins de
tâlhari şi cu minune, prin darul lui Dumnezeu, s-a izbăvit de
dânşii.
Apoi,
luându-l pe el tot soborul, l-au dus încă viu la locaşul acela,
în care mult pentru cea desăvârşită viaţă călugărească
învăţând pe fraţi, şi pace tuturor dându-le, s-a culcat pe pat
şi şi-a dat în mâinile Domnului sfântul său suflet, neavând
nici un fel de durere trupească.
Aşa
s-a sfârşit cuviosul părintele nostru Hariton, mucenicul lui
Hristos, mărturisitorul şi bunul nevoitor. Şi s-au tânguit după
dânsul toţi părinţii pustnici şi tot puştiul s-a umplut de
glasul plângerii după cel atât de mare părinte şi învăţător,
care ca un soare strălucea lumea. Şi plângând mult deasupra lui,
au îngropat sfintele lui moaşte cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe
Fiul şi pe Sfântul Duh în veci. Amin.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu