Continentul frăţietăţii / Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu

 

        Iar marea nu mai este. (Apocalipsă 21, 1)

 

Ştim că în lumea fizică mările ocupă un spaţiu mult mai mare decât uscatul. Putem spune că acelaşi lucru se petre­ce şi în lumea spirituală. Oamenii nu trăiesc în prietenie, ca fraţii, pe un singur, indivizibil continent. Dimpotrivă, existenţa lor pare a se desfăşura pe o sumedenie de insule, des­părţite între ele de un ocean în continuă furtună. Între via­ţa noastră şi viaţa fraţilor noştri se cască un adevărat abis, peste care nu suntem în stare să trecem, iar acest abis este egoismul. Cauza neîncetatei stări de alarmă în care ne aflăm stă într-o înstrăinare reciprocă. Trăim doar pentru sine şi de aceea într-o inevitabilă deşertăciune. Gândurile oamenilor, ca nişte talazuri într-un zbucium continuu, se întorc mereu acolo unde s-au iscat: la noi înşine.

Acea înaltă viaţă spirituală, care se deschisese în faţa Apostolului Ioan pe insula Patmos, înfăţişa însă o altă privelişte: toate aceste oprelişti, toate abisurile dispăruseră: pământul se arăta în integralitatea lui. Întreaga omenire devenise un singur continent. Nu mai existau nici diferenţe între persoane, toţi deveniseră ca o singură fiinţă. Oamenii vedeau cu aceiaşi ochi, simţeau la fel, lucrau mână-n mână, în faţa tuturor se desfăşura slava cerească. Purtând fiecare povara altuia, uitaseră de propria lor persoană. Agitata mare a grijilor personale îşi găsise, în sfârşit, liniştea, o pace pro­fundă, ireversibilă, pusese stăpânire pe orice suflet.

În clipele când povara vieţii pare să ne fi istovit cu de­săvârşire, când ni se pare că nu mai putem suporta să tră­im, când încercăm să ne punem la adăpost de furtuni şi de vreme rea, să ne ridicăm privirile spre Cel al cărui jug este bun şi a Cărui povară uşoară. Doamne, fă-mă să uit de mi­ne, pentru a putea intra în bucuria Ta, în pacea Ta veşnică! Ajută-mă să-mi ridic crucea, pentru ca puterea crucii să mă poarte şi să mă facă să merg înainte! Suflă asupra mea duhul renunţării de sine şi al iubirii, care spulberă orice tulburare şi orice spaimă. Fă să mă unesc cu marele continent al fraternităţii întregii omeniri, să văd că valurile agitate din ju­rul meu se potolesc, şi voi putea înţelege cu inima cuvintele Apocalipsei: „Iar marea nu mai este”.

 

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008