Iar
marea nu mai este. (Apocalipsă 21, 1)
Ştim
că în lumea fizică mările ocupă un spaţiu mult mai mare decât
uscatul. Putem spune că acelaşi lucru se petrece şi în lumea
spirituală. Oamenii nu trăiesc în prietenie, ca fraţii, pe un
singur, indivizibil continent. Dimpotrivă, existenţa lor pare a se
desfăşura pe o sumedenie de insule, despărţite între ele de
un ocean în continuă furtună. Între viaţa noastră şi
viaţa fraţilor noştri se cască un adevărat abis, peste care nu
suntem în stare să trecem, iar acest abis este egoismul. Cauza
neîncetatei stări de alarmă în care ne aflăm stă într-o
înstrăinare reciprocă. Trăim doar pentru sine şi de aceea într-o
inevitabilă deşertăciune. Gândurile oamenilor, ca nişte talazuri
într-un zbucium continuu, se întorc mereu acolo unde s-au iscat: la
noi înşine.
Acea
înaltă viaţă spirituală, care se deschisese în faţa
Apostolului Ioan pe insula Patmos, înfăţişa însă o altă
privelişte: toate aceste oprelişti, toate abisurile dispăruseră:
pământul se arăta în integralitatea lui. Întreaga omenire
devenise un singur continent. Nu mai existau nici diferenţe între
persoane, toţi deveniseră ca o singură fiinţă. Oamenii vedeau cu
aceiaşi ochi, simţeau la fel, lucrau mână-n mână, în faţa
tuturor se desfăşura slava cerească. Purtând fiecare povara
altuia, uitaseră de propria lor persoană. Agitata mare a grijilor
personale îşi găsise, în sfârşit, liniştea, o pace profundă,
ireversibilă, pusese stăpânire pe orice suflet.
În
clipele când povara vieţii pare să ne fi istovit cu desăvârşire,
când ni se pare că nu mai putem suporta să trăim, când
încercăm să ne punem la adăpost de furtuni şi de vreme rea, să
ne ridicăm privirile spre Cel al cărui jug este bun şi a Cărui
povară uşoară. Doamne, fă-mă să uit de mine, pentru a
putea intra în bucuria Ta, în pacea Ta veşnică! Ajută-mă să-mi
ridic crucea, pentru ca puterea crucii să mă poarte şi să mă
facă să merg înainte! Suflă asupra mea duhul renunţării de sine
şi al iubirii, care spulberă orice tulburare şi orice spaimă. Fă
să mă unesc cu marele continent al fraternităţii întregii
omeniri, să văd că valurile agitate din jurul meu se
potolesc, şi voi putea înţelege cu inima cuvintele Apocalipsei:
„Iar marea nu mai este”.
Sursa:
"Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru
toate zilele anului", Editura Sophia, 2008
0 comments:
Trimiteți un comentariu