Predica la Duminica a VI-a după Rusalii (vindecarea slăbănogului din Capernaum) - Sfântul Nicolae Velimirovici

Evanghelia

Matei 9, 1-8

În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea înapoi şi s-a întors în oraşul Său. Şi iată că I-au adus pe un slăbănog, care zăcea în pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: îndrăzneşte, fiule; ţi se iartă păcatele tale. Atunci unii dintre cărturari au zis în sinea lor: Acesta săvârşeşte blasfemie. Dar Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: ţi se iartă păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă? Ca să ştiţi însă că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, atunci a zis slăbănogului: scoală-te, ia-ţi patul tău şi te du la casa ta. Şi, sculându-se el, şi-a luat patul şi s-a dus la casa sa. Iar mulţimile, văzând acestea, se minunau şi slăveau pe Dumnezeu, Care a dat o putere ca aceasta oamenilor.

Sfântul Nicolae Velimirovici - Despre adevărata bucurie

A nu se bucura cineva de binele altuia este unul din cele mai de­zonorante semne de stricare a sufletului prin păcat. Ce-i învață soarele pe oameni de dimineața și până seara? „O, oameni, bucurați-vă de bine, si bucuria aceasta vă va face ca niște dumnezei”. Privighetoarea flămândă cântă ceasuri întregi in zori până găsește doua gâze pentru prânzișorul ei! Ce-i învață privighetoa­rea pe bogătanii care se lăfăie in pat și-și încep ziua deschizându-și gura nu ca sa laude, ci ca să mănânce ? „O, oameni, bucurați-vă de bine, cântați binele!”. Nu întrebați: al cui bine? Binele nu are stăpân pe acest pământ; este un oaspete străin. Noi, muritorii, nu suntem stăpanii, ci slujitorii lui.

A te intrista de durerile altora – aceasta o poate si omul vechi, omul pacatului. Dar a te bucura de bucuria altuia, aceasta o pot face numai pruncii, si cei ce sunt nevinovati ca pruncii. Adevarat zic voua: „Cine nu va primi imparatia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra in ea” (Marcu 10,15; cf. Matei 18, 3). Ce este imparatia lui Dumne­zeu daca nu suma a tot binele si lipsa a tot raul? Copilul se bucura mai mult de binele altuia decat batranul pacatos de propriul bine. Pentru un copil nu este vreun bine care sa fie al altuia. El im­partaseste zambetul de pe buzele tuturor, si adesea ia incruntarea drept ras. Nimeni pe lume nu-i mai asemenea lui Dumnezeu decat un prunc nevinovat. Bucuria lui Dumnezeu de binele nostru, de cel mai mic bine al nostru, e desavarsita. Domnul venind intre noi a dezvaluit bogatiile fara hotar ale dumnezeiestilor bucurii. S-au bucurat pruncii, si s-au bucurat toti cei asemenea lor in neprefacu­ta copilarie. Fericirile acestea insa nu numai ca nu i-au bucurat pe oamenii cu minte smintita si inima de piatra ci, dimpotriva, mai rau i-au inveninat.

Hristos le aminteste oamenilor de patria lor cea dintai, in stralu­cirea lui Dumnezeu si in tovarasia ingerilor; auzind, copiii se bu­cura iar batranii inraiti isi bat joc. Hristos ia de la oameni frica, facandu-i stapani peste lume; copiii primesc cu veselie, cei suspusi nu. Hristos arata cum omul in unire cu Dumnezeu se poate birui pe sine insusi, firea inconjuratoare, duhurile rele, boala si moartea: copiii se ingramadesc in jurul Lui ca sa guste cat mai mult din dul­ceata acestor biruinte, pe cand carturarii se strang cu ura, ca sa ga­seasca pricina sa-L prinda si sa-L omoare. Copiii cauta la Hristos binecuvantare, batranii poporului ii arunca blesteme. Daca oamenii ar fi fost in toate mintile, s-ar fi bucurat ca niste copii de fiecare vorba, de fiecare fapta a lui Hristos. Mantuitorul arata oamenilor doar binele, doar stralucirea si frumusetea binelui, dulceata, statornicia si puterea binelui. Dar sunt oameni care, si atunci ca si acum, nu se bucura vazand binele pe care li-l arata Hristos. De ce, de ce oare ? Pentru ca oamenii au facut pace cu raul, s-au obisnuit cu raul, s-au insotit cu raul; asa ca raul a ajuns sa fie pentru ei realitate iar binele iluzie. Au ajuns ca gaina care, tot ciu­gulind in zadar zugraveala unei boabe, cand are o boaba adevara­ta langa cea zugravita nu mai ciuguleste; de dezamagita ce e, ia si boaba adevarata drept inchipuita. O, minti omenesti de gaina, care cred ca din mana lui Hristos pot primi amagire la fel ca din mainile necurate cu care s-au deprins ! Daca din mana Lui ar veni amagire, daca de pe buzele Sale ar veni minciuna, atunci cu adevarat viata omului ar fi mai amara ca nefiinta, mai infricosatoare ca orice vis urat, mai cruda ca orice dezastru. De o mie de ori nefericiti sunt cei care nu-si intind mainile ca sa-L primeasca pe Hristos. Ori incotro si le-ar intinde in alta parte, dau de foc si de colti de lup. Dar fericiti sunteti voi, credinciosilor, care va bucurati si doar cand auziti pomenindu-se numele lui Hristos, cum se bucura copiii cand aud de mama lor. Atata doar, inarmati-va cu tarie si cu rabdare, ca sa indu­rati pana la sfarsit cu credinta si bucurie. Pentru ca mai rau este de cel care a pornit dupa Hristos si s-a intors indarat, decat de cel care n-a pornit niciodata. Daca Domnul l-a slobozit de un duh rau iar el se leapada dupa aceea de Domnul, sapte duhuri mai rele decat cel dintai se vor napusti asupra lui si-l vor cuprinde (Luca 11 24-26). Hristos e ca o cumpana a apelor: Oriunde apare El, oamenii se impart in doua tabere: cei ce se bucura de bine si cei ce nu se bucu­ra. Asa este astazi, si asa era si in vremea cand Domnul pasea pe pamant in trup omenesc. Evanghelia de astazi ne infatiseaza aceas­ta infricosata despartire a oamenilor in fata Celui ce arata binele, in fata Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

Intrand in corabie, Iisus a trecut si a venit in cetatea Sa. Era dupa trecerea Sa printre paganii de pe malul rasaritean al Lacului Ghenizaret, dupa minunea vindecarii celor doi indraciti, dupa crunta mustrare adusa necredinciosilor oameni prin marturisirea de catre demoni a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Iisus a intrat in corabie. Era chiar corabia pe care savarsise o minune la fel de mare ca si scoaterea demonilor din cei doi posedati, cand a certat vanturile si marea si s-a facut liniste deplina (Matei 8,26). Astazi auzim din Evan­ghelie ca Domnul, la intoarcerea din acea calatorie, a vindecat pe barbatul paralizat, iertandu-i acestuia pacatele si indepartand boa­la. Astfel, in foarte scurt rastimp, Hristos a savarsit trei lucrari mari, trei minuni uimitoare, semne limpezi ale venirii lui Dumne­zeu intre oameni. In scurt timp Domnul a dezvaluit oamenilor trei binecuvantari negraite: puterea Sa asupra firii, puterea Sa asupra demonilor si puterea Sa asupra pacatului si bolii, si acestea sunt trei mari prilejuri de bucurie pentru oameni. Lanturile cu care ne inlantuie natura sunt cumplite; cine nu se bucura sa scape de ele ? Dar si mai cumplite sunt lanturile cu care ne leaga demonii, si cu care ne biciuie pana ajungem la nebunie; cine nu se bucura sa fie izbavit de cei mai mari dusmani ai sai ? Lanturile cu care ne leaga pacatul, facandu-ne robi naturii, demonilor si bolii, sunt lanturile primordiale in care omul singur se infasoara inca de la inceput, indaratnicindu-se sa nu asculte de Ziditor si sa nu se smereasca in fata Lui. O, muritorilor, care dintre voi nu s-ar bucura sa fie izbavit de aceste lanturi infasurate pe dedesubtul tuturor celorlalte lega­turi care va inrobesc? Puterea lui Hristos asupra pacatului si a bolii s-a aratat oameni­lor cand a trecut si a venit in cetatea Sa. Cetatea Sa era Capernaum; acolo poposise dupa ce fusese alungat, si cat pe ce sa fie omorat, din Nazaret, unde vietuise multi ani (Luca 4,16-31; Matei 4,13).

Și iata, l-au adus un slabanog, zacand pe pat. Faptul e descris si de Evanghelistii Marcu si Luca, amandoi aducand amanunte care nu apar la Matei. Slabanogul era atat de bolnav incat nu numai ca nu era in stare sa vina singur la Iisus, dar nici sa se dea jos de pe pat nu putea, asa ca rudele si prietenii l-au scos din casa sa cu pat cu tot si l-au adus la Hristos. Starea deznadajduita a bolnavului se mai vede si din faptul ca trebuia sa fie carat de patru barbati, ca sa fie tinut bine si sa nu fie zguduit prea tare. Ajungand la casa unde se afla Iisus, cei patru au vazut ca era atata lume stransa acolo incat ar fi fost cu neputinta sa intre. Atunci s-au hotarat sa desfaca aco­perisul si sa lase patul cu bolnavul zacand drept in fata lui Hristos. In clipa aceea, Domnul vorbea cu oamenii si-i invata. El nu pierdea nici o clipa: dupa fapta venea cuvantul; dupa cuvant urma fapta. Si cu fapta, si cu vorba cauta sa-i faca pe oameni sa se bucure de bine si sa creada in bine, si in El, cel mai mare aducator si dezvalui­tor al binelui.

Și Iisus, vazand credinta lor, a zis slabanogului: „Îndrăznește, fiule! Iertate sunt pacatele tale!”. A vazut Domnul credinta lor, nu numai cand au coborat bolnavul inaintea Lui, ci inca de cand au apucat patul cu bolnavul zacand si au pornit spre El. Cel care vede gandu­rile oamenilor cu atat mai usor le vede faptele, si de aproape si de departe. L-a vazut pe Natanael sub smochin mai inainte ca acesta sa fie adus la Dansul (Ioan 1, 48). Vedea nu numai lucrurile ce se petreceau, ci si cele ce aveau sa se petreaca, pana la sfarsitul veacu­rilor. Aici insa nu se spune: vazandu-i pe ei, ci: vazand credinta lor, ca sa se arate prin aceasta ca Hristos vedea ceea ce e si mai greu sa vezi, ceea ce este ascuns adanc in om. Si s-a spus de dragul nostru, ca sa cunoastem la ce Se uita Hristos astazi ca si atunci; si ca sa cu­noastem ca putem astepta ajutorul lui Dumnezeu numai cand avem credinta. Cand Dumnezeu vede credinta noastra nu intarzie sa ne vina in ajutor.

Vazand credinta lor. A cui credinta ? Doar a celor care il adusese­ra pe slabanog, sau si a bolnavului insusi ? Mai intai, desigur, este credinta celor care l-au adus. Domnul putea vindeca bolnavul nu­mai si raspunzand credintei acestora. Sunt imprejurari cand Hristos a savarsit minuni fara sa pomeneasca nimic de credinta bolna­vului. La urma urmelor, mortii pe care i-a inviat nu puteau sa ara­te credinta pentru care sa fie inviati. Nici cei din jurul acelora nu arata intotdeauna cine stie ce credinta. Nu se spune despre vaduva din Nain ca ar fi avut credinta, ci ca plangea pentru fiul sau care murise. Dar se poate ca in clipa in care Dumnezeu S-a indreptat spre durerea ei si i-a spus: Nu plange, sa se fi desteptat intrinsa cre­dinta. Marta si Maria, surorile lui Lazar, nu aveau vreo credinta ca Hristos il va invia pe fratele lor, care zacea mort de patru zile in mormant. Numai fruntasul Iair a aratat credinta tare cand a venit la Hristos si I-a spus: Fiica mea a murit de curand, dar venind, pune mana ta peste ea si va fi vie (Matei 9,18). Tot astfel, Hristos a vindecat multi bolnavi pe moarte nu ca raspuns credintei lor, ci credintei pe care o aveau rudele sau prietenii acelora. Asa a vindecat pe sluga sutasului din Capernaum (Matei 8, 5-13), nu pentru credinta slugii bolnave ci pentru credinta sutasului, si pe fiica femeii canaanence pentru credinta mamei sale (Matei 9, 32), si pe multi lunatici si ne­buni, si surzi si muti, pentru credinta celor care ii aduceau la El (Matei 9, 32; 15, 30; 17, 14-18). Pe indracitii gadareni i-a curatat de demoni si i-a vindecat fara credinta nici din partea lor, nici din par­tea altcuiva, ci din mila si intru iconomia mantuirii, ca sa trezeasca credinta in cei amortiti si sa o intareasca in cei slabi (Matei 8,26).

Cat despre acest slabanog, e limpede ca cei care l-au adus la Hristos aveau o mare credinta. Hristos nu le-a pretuit credinta dupa semne dinafara, ci a citit-o in inimile lor. Dar chiar si noi, care nu vedem inima omului, ne putem da seama dupa fapte ca in­tr-adevar credinta acelor oameni era foarte mare. Patru barbati se hotarasc sa aduca un bolnav fara scapare la Hristos: nu-i un semn de credinta ? Sa-l care cu greu, sa se catere pe acoperis si sa desfaca grinzile ca sa coboare pe bolnav pana in fata lui Hristos: nu-i o do­vada de mare credinta ? Ganditi-va numai cat se primejduiau acesti oameni si ce caraghiosi se aratau in ochii vecinilor prin ase­menea purtare nelalocul ei! Ce rusinati ar fi ramas in ochii tuturor daca, dupa atata tevatura, ar fi avut sa care inapoi pe bonavul ne­vindecat ! Si atunci, ca si acum, teama de ridicol e foarte mare, la fel si frica de a da gres. Numai credinta cu adevarat tare infrunta ridicolul si nereusita, pentru ca nu se indoieste de izbanda.

S-ar fi putut, atunci, ca Domnul sa lecuiasca bolnavul numai pentru credinta celor ce-l purtau. Dar pesemne ca si bolnavul avea credinta. La urma urmei, ce om cu mintea intreaga, daca nu crede, se lasa tarat pe strazi in patul sau si coborat printr-o gaura facuta intr-un acoperis ! Dar mai avem o insemnare pretioasa a credintei omului bolnav. Domnul ii spune “fiu”. „Fiule… iertate sunt pacatele tale!”. Ar fi numit Hristos “fiu” pe un necredincios? I-ar fi spus unuia lipsit de cainta: Iertate sunt pacatele tale ? Cand a inviat pe fiul vaduvei din Nain, nu i-a spus “fiu” ci l-a chemat: tinere, pentru ca mortii nu pot avea nici credinta, nici pocainta. Dar slabanogului de aici ii spune: „fiule!”. Nu a spus Domnul: „fratele tau… de se va pocai, iarta-l?” (Luca 17, 3). Cainta, asadar, e o conditie a iertarii. Iar cainta nu poate fi fara rusine, fara frica de Dumnezeu si fara credinta.

Dar unii dintre carturari ziceau in sine: Acesta huleste. Iata ganduri­le unora care nu se bucura de bine, ca niste aliati si slugi ale raului ce sunt. Ca si cand ar fi spus: “Cine poate sa ierte pacatele decat numai Dumnezeu ?” Aceste suflete vestede, oameni care se soco­teau invatati si cautau sa-L coboare pe Hristos macar pana pe ace­easi treapta de jos cu ei, n-aveau loc, fireste, in mintea lor intuneca­ta si greoaie, pentru gandul ca Dumnezeu ar putea cumva sa Se in­fatiseze om, ca S-a si infatisat, si chiar in Persoana acestui Iisus. Ei nu puneau la inima nici suferinta unui om bolnav, nici, cu atat mai putin, vindecarea lui. Ei trageau cu urechea la ce spunea Hristos doar ca sa-I caute pricina, sa-L poata umili cu ceva, sa-L dea afara din calea lor, sa-L stearga din amintirea lor. Hristos era mai mult decat puteau ei sa inghita.

Și Iisus, stiind gandurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetati rele in inimile voastre ? Carturarii care erau acolo de fata nu au spus nimic cu glas tare, ci numai au gandit. Nu zice: “in mintile voastre”, ci: in inimile voastre, ceea ce inseamna ca gandirea lor era intesata cu rau­tate si ura. Nu-L ascultau pe Hristos nici din credinta si nici ca unii ce vor sa afle, ci ca spioni si prigonitori ai Lui. Daca ar fi avut cre­dinta, s-ar fi bucurat si ei de vorbele si faptele lui Hristos, ca ceilalti Care, vazand, slaveau pe Dumnezeu. Daca ar fi stat fara partinire, ar fi ajuns sa creada in Hristos, cum s-a intamplat cu capetenia strajii de pe Golgota, care acolo langa Cruce stand si privind ce se petrece, a strigat, vazand cum se cutremura firea: Cu adevarat Fiul lui Dumnezeu era Acesta ! (Matei 27, 54).

Domnul a patruns cugetele lor. Cine poate vedea gandurile de­cat numai Dumnezeu ? Cel ce cerci inimile si rarunchii, Dumnezeule drepte! (Psalm 7, 10), a strigat David. Eu, Domnul, patrund inima si incerc rarunchii, ca sa rasplatesc fiecaruia dupa caile lui, spune Domnul insusi prin proorocul Ieremia (17,10). Tu singur stii inima fiilor oa­menilor (II Paralipomena 6, 30), s-a rugat regele Solomon. Iisus Domnul vede inima si cugetele inimii. Dupa cum pamantul nu poate vedea ochiul desi ochiul vede pamantul, tot asa fapturile pa­mantesti acoperite de timp nu pot vedea tainele vesniciei, desi ochiul vesniciei vede tot ce este pe pamant in timp. Privind cu ochiul vesniciei Hristos patrundea si vedea totul: vedea in adancu­rile marii si in adancurile inimii omenesti, in adancurile timpului si ale spatiului.

Pentru ce cugetati rele in inimile voastre ? Asa i-a intrebat bunul Domn pe prigonitorii Lui. Nemasurata e curatia gandurilor Lui! Negraita frumusetea inimii Sale ! Nesfarsita blandetea Sa ! Pentru ce cugetati rele ? De ce nu cugetati cele bune ? De ce cautati raul ? De ce nu cautati binele ? De ce va bucurati de rau, si nu de bine ? De ce stati langa un izvor limpede si asteptati sa curga noroios ? De ce va uitati la soare si asteptati sa se intunece ? Scuturati-va odata de obiceiurile acestea bolnave si bucurati-va de apa curata si de soarele stralucitor ! Domnul nu-si bate joc de ei, nu-i starneste, nu-i rusineaza, cum ar fi facut un muritor dusmanilor sai daca ar fi izbutit sa vindece un paralitic. Nici cel mai prevazator doctor n-ar fi putut vorbi cu mai multa grija pacientilor sai greu bolnavi decat a vorbit Domnul nelegiuitilor Sai prigonitori: Pentru ce cugetati rele in inimile voastre, cand ati putea sa cugetati binele, sa cautati binele, sa va bucurati de bine ?

Caci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt pacatele tale, sau a zice: Scoala-te si umbla ? Dar ca sa stiti ca putere are Fiul Omului pe pamant a ier­ta pacatele, a zis slabanogului: Scoala-te, ia-ti patul si mergi la casa ta. Si, sculandu-se, s-a dus la casa sa. A rosti cuvantul este pentru Hristos totuna cu a savarsi fapta. Pentru graiul de rand e tot atat de usor a zice: “iertate iti sunt pacatele”, cat si: “scoala-te si umbla”, aman­doua rostirile fiind la fel de ineficiente. Pentru Domnul cel fara de pacat insa, cuvant si fapta sunt una. Prin cuvintele de mai sus asadar El a vrut sa spuna: “Ce-i mai usor sa faci: sa ierti pacatele cuiva sau sa-l ridici sanatos din patul pe care zacea bolnav ?” Si o fapta si alta sunt cu neputinta omului de rand. Ceea ce la oameni este cu neputinta, este cu putinta la Dumnezeu (Matei 19, 26). Ce-i mai usor atunci: sa vindeci sufletul sau sa vindeci trupul ? Sufletul nu poate fi vindecat altfel decat iertandu-i-se pacatele. Cand pacatele ii sunt iertate sufletul se insanatoseste, iar unui suflet sanatos usor este sa-i faci sanatos si trupul. Oricum, mai de trebuinta este sa-i ierti unui bolnav pacatele decat sa-l ridici in picioare, dupa cum trebuie sa scoti viermele de la radacina unui pom mai degraba decat sa-i astupi gaurile din coaja. Cata vreme pomul e ros de vierme, se si gaunoseste. Pacatul e in chip virtual cauza bolii, atat a celei sufle­testi cat si trupesti. Abateri de la aceasta lege apar doar cand Dum­nezeu ingaduie sa cada asupra unui drept boala trupeasca, dupa inteleapta Sa Pronie, cea mai buna pilda fiind dreptul Iov. Legea insa este, de la intemeierea lumii, ca pacatul izvoraste toata boala. Iar cine poate nimici pacatul in omul bolnav cu atat mai lesne ii va putea vindeca trupul. Cine poate sa inlesneasca trupului o insana­tosire trecatoare, fara sa-i ierte pacatele, face ca un gospodar care isi curata pomii fara a fi in stare sa scoata viermele de la radacina.

Tot ce face Domnul insa, face in chip desavarsit, in buna randuiala, fara a trece nimic cu vederea. El se bucura sa dea sanatate si trupului si sufletului. De aceea vindeca mai intai sufletul si apoi asteapta sa-si spuna si carturarii cuvantul lor: Acesta huleste. Prilej de a arata legatura dintre pacat si boala, primatul sufletului asupra trupului si dumnezeiasca Sa putere. Celor foarte bolnavi li se dau adeseori leacuri tari.

În aceasta imprejurare Hristos Si-a aratat puterea. El nu L-a che­mat pe Cerescul Sau Tata, ci a facut totul de la Sine. Trebuie sa ne insemnam foarte bine cuvintele: Putere are Fiul Omului pe pamant a ierta pacatele. Va sa zica, doar atata vreme cat omul este in viata pa­manteasca i se pot ierta pacatele. Cand iese din aceasta lume, nu mai este iertare pentru el. In lumea ce va sa fie, nu mai este iertare pentru pacatosii care au iesit nepocaiti din lumea aceasta. De aceea spune Hristos: pe pamant.

Scoala-te, ia-ti patul si mergi la casa ta. Domnul a vorbit cu hotara­re bolnavului, nu cum vorbesc carturarii ci ca Unul care are putere. Dar cum avea putere sa ierte pacatele, avea putere si sa porunceasca trupului sa fie sanatos. Si ca sa nu incapa nici o indoiala ca omul s-a insanatosit cu totul, Domnul i-a poruncit sa-si ia patul pe care mai inainte fusese purtat de patru oameni, si sa se duca acasa. De ce i-a poruncit Domnul sa mearga acasa ? Mai intai pentru ca, bucuros de bucuria altora, a vrut ca omul sa ajunga fara intarziere in locul unde mai inainte domnise durerea, aducand bucurie intre­gii case careia ii fusese inainte povara. Apoi, pentru ca sa arate va­nitosilor carturari ca fapta Sa a fost izvorata numai si numai din iubire de oameni, si ca nu asteapta sa fie slavit pentru ea. Dupa cum pastorul nu cauta sa fie laudat de oi, asa nici Hristos nu cauta lauda la oameni. Slava de la oameni nu primesc (Ioan 5, 41), a spus Domnul intr-o alta imprejurare, iar acum vrea de asemenea sa se vada limpede acest lucru.

Iar multimile, vazand acestea, s-au spaimantat si au slavit pe Dumne­zeu Cel care da oamenilor asemenea putere. In vreme ce scribii huleau in inimile lor asupra lui Hristos, ceilalti din multime, cu mintile si inimile încă neintunecate de desertaciunile lumesti, se minunau si slaveau pe Dumnezeu pentru fapta nemaipomenita ce se savarsise inaintea ochilor lor. Multimea aceasta care se minuna si slavea pe Dumnezeu era cu mult mai buna decat carturarii cei stramti la minte, si mult mai aproape de adevar si de bine decat erau paganii gadareni care vazand minunea nu laudasera pe Dumnezeu ci, plangandu-si porcii, L-au gonit pe Hristos din tinuturile lor. Nici multimile acestea insa nu puteau intelege dumnezeirea puterii Mantuitorului Hristos. Ei slaveau pe Dumnezeu, Cel care da oame­nilor asemenea putere, fara sa vada in Iisus pe Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Nascut.

Ceea ce n-au cunoscut multimile acelea, cunoastem noi, fiindu-ne dat sa vedem prin Biserica. Suntem invataceii bucuriei intru bine, pentru ca tot binele de la Dumnezeu este, de la Izvorul data­tor de viata al vesnicei bucurii. Cum spune de-Duh-insuflatul pro­oroc: Veseli-ma-voi si ma voi bucura de Tine; canta-voi numele Tau, Preainalte (Psalm 9, 2). Bucuria aceasta va deschide ochii nostri ca sa vedem plinatatea adevarului intru Iisus Hristos Domnul nostru; ne va deschide buzele ca sa-L slavim pe El, Fiul lui Dumnezeu, sin­gurul Mantuitor si Iubitor de oameni. A Lui fie slava si lauda, im­preuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, Treimea cea deofiinta si nedes­partita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!

Sursa: Ortodox.md

Un matematician răspunde noilor atei - John Lennox

John Lennox este profesor de Matematică la Universitatea din Oxford și unul dintre cei mai mari apologeți creștini ai momentului. A ținut numeroase conferințe în America de Nord, Europa de Vest și de Est și a fost angajat în dezbateri publice cu unii dintre cei mai importanți atei. Este căsătorit cu Sally și au trei copii.

Întuneric-lumină

Mulți oameni se împotmolesc la primul obstacol, când aud vechiul argument al lui Freud cum că credința în Dumnezeu este o înșelare, o iluzie, o dorință a unei figuri paterne în ceruri etc. Și asta lămurește problema. Manfred Lutz, unul dintre cei mai importanți psihiatri germani contemporani, a scris o carte intitulată „O scurtă istorie a Celui Mare”, adică a lui Dumnezeu. El spune că argumentul lui Freud lămurește problema dacă nu există Dumnezeu. Dar dacă există Dumnezeu, același argument arată că ateismul este o înșelare. Este o proiecție a dorinței ca niciodată să nu ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu și să dăm seama de lucrurile rele pe care le-am făcut. Concluzia lui este clară: în problema dacă există sau nu există Dumnezeu, Freud nu te poate ajuta și nici Jung sau Frankel. Trebuie să cauți în altă parte.

Ca o ilustrație, Steven Hawking a fost întrebat de „The Times” ce crede despre religie și a zis: „Este o poveste pentru oamenii care se tem de întuneric”. Am fost rugat să comentez și am spus: „Ateismul este o poveste pentru oamenii care se tem de lumină”.

Credința

Noii atei consideră că, în timp ce „credința științifică se bazează pe dovezi verificabile în mod public, credinței religioase nu numai că îi lipsesc dovezile, dar independența de dovezi este bucuria ei, strigată de pe acoperișuri”. Cu alte cuvinte, consideră credința religioasă ca fiind oarbă. Dar creștinismul tradițional subliniază că credința și dovezile sunt inseparabile. Într-adevăr, credința este un răspuns la dovezi, nu o desfătare în lipsa lor. Apostolul Ioan scrie: „Acestea s-au scris, ca să credeți” (Ioan 20, 31). Cu alte cuvinte, el consideră că ceea ce a scris trebuie privit ca o parte din dovezile pe care să se bazeze credința. Apostolul Pavel spune ceea ce mulți dintre pionierii științei moderne credeau, anume că natura însăși este o parte din dovezile despre existența lui Dumnezeu (cf. Romani 1, 20).

Hristos face ce zice

Istoria ne furnizează dovezi puternice că Dumnezeu S-a descoperit pe Sine omenirii prin Iisus Hristos acum două mii de ani. Acest eveniment este bine documentat nu numai în referatul biblic; există importante surse și o bogăție de descoperiri arheologice care confirmă veridicitatea relatării biblice.

Hristos face afirmații. De exemplu, El afirmă că, dacă am încredere în El ca Mântuitor și Domn, El poate să transforme viața mea. El poate să transforme drogurile într-o familie fericită; El poate să facă divorțurile să nu mai aibă loc; El poate să aducă pace într-o situație conflictuală. Am văzut asta întâmplându-se de sute de ori. Așa că unul dintre motivele care îmi confirmă credința în Dumnezeu este faptul că am văzut și am trăit, o viață întreagă, realitatea că Hristos face ceea ce spune. Asta-i o dovadă fenomenală.

Credința se opune științei?

Știința modernă, așa cum o știm, a explodat în secolele al XVI-lea și al XVII-lea și a apărut dintr-un context creștin. Mulți filozofi ai științei au studiat această problemă și au ajuns la concluzia, care acum se cheamă „teza lui Whitehead”, că oamenii au început să facă știință pentru că se așteptau să găsească legi în natură, și așteptau aceasta pentru că ei credeau în Dătătorul de Lege. Ceea ce înseamnă că, departe de a fi obstrucționat știința, credința a fost însăși forța motrice din spatele științei.

Această convingere l-a determinat pe Francis Bacon (1561–1626), considerat de mulți ca părintele științei moderne, să învețe că Dumnezeu ne-a lăsat două cărți – cartea Naturii și Biblia – și că pentru a fi educați cum se cuvine ar trebui să le studiem pe amândouă.

Nimic bun despre Creștinism

Noii atei nu spun nimic bun despre creștinism. Dar atât de multe instituții din societatea noastră, ospicii, spitale, instituții legale, universități sunt întemeiate de creștinism. Moștenirea creștină este imensă.

Jürgen Habermas este unul dintre cei mai distinși atei din lume, un german. Și el spune: „Egalitarismul universal, din care au izvorât […] drepturile omului și democrația, este o moștenire directă a eticii iudaice de justiție și a eticii creștine de dragoste. Până astăzi nu există o alternativă. Restul este doar flecăreală postmodernă deșartă”.

Aceasta o scrie un ateu! El recunoaște că în spatele Declarației Europene a Drepturilor Omului se află creștinismul. E ușor de uitat.

Imagine

Ați auzit de cântecul lui John Lennon, „Imagine”: „… imaginează-ți o lume fără religie…”. Ei bine, nu sunt John Lennon, ci John Lennox și am scris un cântec care se cheamă „Imagine”. Am zis: „imaginează-ți o lume fără Hitler, sau Stalin, sau Pol Pot”. Ce ziceți despre lumea asta? De ce noii atei nu ne spun nimic despre lumea asta? Unul dintre lucrurile care mă îngrijorează mult este faptul că noii atei nu numai că rescriu istoria primului veac, ci felul cum schimbă istoria secolului al XX-lea.

Mi se pare stupefiant. În cartea „The God Delusion”, Dawkins scrie că nu crede că „există vreun ateu în lume care ar dărâma cu buldozerul Mecca, sau Chartres, York Minster sau Notre Dame”. N-a prea fost în Rusia. Eu am fost. Și m-am uitat la multele găuri din pământ unde cândva au fost biserici. De fapt, catedralele sunt prea înalte pentru buldozere. În Uniunea Sovietică, sub Stalin, și în Republica Democrată Germană, sub Ulbricht, au folosit în schimb explozibilii; de exemplu, pentru a arunca în aer biserica universității din Leipzig în 1968. Stalin, până la urmă, nu a închis decât 54.000 de biserici. Ateismul nu a făcut nimic rău?

Înțeleg bine de ce ar dori cineva să rescrie istoria secolului al XX-lea pentru a îndepărta rolul jucat de ateism, pentru că putem face foarte ușor o paralelă între agenda anti-religioasă a noilor atei și încercarea comunismului de a extermina religia.

Sursa: Revista “Cuvinte către tineri 2016”, Mănăstirea Putna

Kiev: Peste 80.000 de credincioși au participat la procesiunea pentru pace în Ucraina

După încheierea slujbei de Te Deum (Moleben) oficiată de Mitropolitul Onufrie al Kievului pe Dealul Sfântului Vladimir din capitala Ucrainei, peste 80.000 de credincioși au participat miercuri, 27 iulie 2016, la o procesiune pentru pace pe străzile kievene, informează church.ua.

Procesiunea condusă de Preafericitul Părinte Onufrie, Mitropolitul Kievului și al întregii Ucraine (Patriarhia Moscovei), a fost organizată cu prilejul Sărbătorii Sfântului Cneaz Vladimir (15/28 iulie), cunoscută și ca Ziua Creștinării Rusiei.

La troița de pe strada Grușevsky, Preafericitul Părinte Onufrie a oficiat o slujbă de pomenire pentru cei care au murit în urma revoluției din februarie 2014.

În fruntea convoiului de credincioși, lung de aproximativ 3 de km, au fost purtate în procesiune icoane ale Maicii Domnului și ale sfinților.

Sursa: Basilica

Despre vieţuirea de zi cu zi cu Domnul / Sensul vieţii

Dintru început ia-ţi îndreptar credinţa, ca să dai rost şi noimă vieţii tale, s-o cârmueşti, adică, cu toate ale sale către Dumnezeu. Fără de El e vană şi deşartă, şi nimicnicie. Cu El, viaţa-i bogată şi plină de tâlc.

Fii cu Domnul în fiecare zi, clipă de clipă.

Fă-ţi cale către El cu faptele şi gândurile tale.

Cel care le-a făcut pe toate, a pus în toate un temei dumnezeiesc. Împărtăşeşte-te de ele, dar, duhovniceşte, cum le-a gândit pe ele Dumnezeu, cu gândul pururea la El. C-ai să dai seama de cum te-ai folosit de toate cele ale vieţii tale.

Începe tot lucrul tău, oricât de mic, cu Dumnezeu şi săvârşeşte-l ca înaintea feţei Sale.

Sârguieşte ca pe toate să le faci cu Domnul, şi fără El nimica să nu faci.

Ai pentru asta sfânta rugăciune. Pune plămada ei în fiecare faptă şi în fiecare gând. Ce-ai de făcut, începe cu binecuvântare, şi mulţumeşte când ai isprăvit. Izbânda pune-o pe seama lui Dumnezeu; pentru ponoase, cere-I Lui iertare. Roagă-te când lucrezi, ori măcar lucrează în duh de rugăciune. Că rugăciunea unelteşte ca nimeni alta unirea omului cu Dumnezeu.

Zi de zi, uită tot mai mult de tine şi uită-te tot mai mult la Dumnezeu. Trăieşte mai puţin din ale tale şi mai mult din ale Sale. Şi tot mai mult ai să te legi de El.

Seara, socoteşte câte greşale ai făcut şi te căieşte; dimineaţa, ia-ţi viaţa ta de la început, fiecare zi a ta să fie încă un pas spre Dumnezeu.

Nu-i trândăvie viaţa, ci trudă şi alergare. Adună în toată vremea vieţii tale cu Hristos, ca să nu ţi se risipească viaţa. Ca în veşnicie sp viem întru El, Cel ce este "totul întru toţi" (Col. 3, 11).

(Jean-Claude Larchet, Ţine candela inimii aprinsă. Învăţătura Părintelui Serghie, Editura Sophia, pp. 107-108)

Sursa: Doxologia

Predică la duminica a-V-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei) – Sfântul Nicolae Velimirovici

Evanghelia

Matei 8, 28-34; 9,1

În vremea aceea, când a trecut Iisus dincolo, în ţinutul Gherghesenilor, iată că L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte, foarte furioşi, încât nimeni nu putea să treacă pe drumul acela. Şi iată au început să strige şi să zică: ce ai cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Şi era departe de ei o turmă mare de porci la păscut. Iar diavolii îl rugau, zicând: dacă ne scoţi afară, dă-ne voie să ne ducem în turma de porci. Atunci El le-a zis: duceţi-vă! Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci; şi îndată toată turma de porci s-a aruncat de pe ţărm în mare şi s-a înecat în apă. Atunci păzitorii au fugit şi, ducându-se în oraş, au povestit tot ce se petrecuse şi cele întâmplate cu cei îndrăciţi. Îndată tot oraşul a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să plece din ţinutul lor.

Şi intrând în corabie, Iisus a trecut dincoace şi a venit în oraşul Său.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Evanghelia mântuirii oamenilor şi pieirii porcilor

Oamenii săvârșesc nedreptate împotriva lui Dumnezeu şi tot ei se mânie asupra Lui. Omule, cine are dreptul să se mânie pe altcineva?

Nelegiuiţii îşi astupă gura şi îşi zic.: „Să nu mai pomenim numele lui Dumnezeu, ca să se şteargă de pe lume!" Bieţi oameni, glasurile voastre sunt nimic în lumea aceasta mare. Aţi văzut voi, aţi auzit cum un zăgaz face râul să vuiască? Fără stavile, râul ar curge tăcut, ar fi mut; dar zăgazul i-a deschis gâtlejul şi fiecare strop a prins glas!

Zăgazurile voastre la fel vor face: vor deschide graiul celor tăcuţi şi vor învăţa pe cei muţi să vorbească. Dacă buzele voastre nu mai mărturisesc numele Domnului, o să vă umpleţi de frică auzind necuvântătoarele mărturisindu-L. „Adevărat vă spun: dacă voi tăceţi, pietrele vor striga” (Luca 19, 40). De-ar tăcea toţi oamenii de pe pământ, iarba ar prinde glas. Dacă oamenii ar şterge numele lui Dumnezeu dintre dânşii, s-ar scrie cu curcubeu pe cer şi cu foc pe fiecare fir de nisip. Atunci nisipul ar fi omenire şi omenirea praf.

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă” (Psalm 18, 1-2). Aşa vorbeşte Văzătorul şi Psalmistul. Dar voi, oameni, cum vorbiţi? Voi ÎI treceţi cu dispreţ sub tăcere pe Dumnezeu; de aceea, iată, pietrele prind glas! Vorbirea se va lua de la voi şi se va da pietrelor. Pietrele vor fi oameni, iar oamenii pietre.

S-a întâmplat în vremurile vechi că oamenii greoi la grai au privit faţa Fiului lui Dumnezeu şi nu L-au cunoscut, nici nu le-au fost dezlegate limbile ca să-L slăvească. Atunci Dumnezeul Cel Viu a deschis graiul demonilor, ca să-i ruşineze pe oameni prin mărturisirea Fiului lui Dumnezeu. Demonii mai răi decât pietrele şi mai fără de preţ decât nisipul au dat glas mare înaintea Fiului lui Dumnezeu în vreme ce oameni din preajma Lui tăceau muţi. Iar dacă cei mai căzuţi de la Dumnezeu au fost siliţi să-L mărturisească, cum n-o să facă acest lucru piatra cea fără de vină, care se supune orbeşte voii lui Dumnezeu?

Dumnezeu le dă oamenilor învăţătură nu doar prin cerul plin de îngeri şi împodobit cu stele, nu doar prin pământul acoperit cu făpturile din mijloc ale lui Dumnezeu, dar încă şi prin demoni — ca să dea păgânilor, care atât de uşor găsesc drumul spre iad, prilejul de a se ruşina şi de a se înălţa, scăpându-şi sufletele din abis, din foc şi din chin.

Aleşii care-L însoţeau pe Domnul în drumurile Sale se arătaseră slabi în credinţă, de aceea Mântuitorul îi duce într-un ţinut foarte păgânesc, ca să-i ruşineze şi să le dovedească necredinţa prin ceea ce avea să se întâmple. Ceea ce s-a întâmplat este înfăţişat în Evanghelia de astăzi.

„Şi trecând El dincolo, în ţinutul gherghesenilor, L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea”. Gherghesa şi Gadara erau cetăţi din ţinuturile păgâne de dincolo de marea Galileii. Erau două din cele zece cetăţi care stătuseră odinioară pe ţărmurile acestei mări. La Marcu şi la Luca, în loc de Gherghesa e pomenită Gadara, ceea ce nu înseamnă altceva decât că cele două cetăţi erau foarte aproape una de alta, şi că cele istorisite s-au petrecut undeva între ele. Evangheliştii Marcu şi Luca pomenesc de un îndrăcit, pe când Matei vorbeşte de doi. Marcu şi Luca pomenesc doar pe unul din acei doi, pe cel mai înfricoşător, care băgase spaima în întreg ţinutul, iar Matei îi pomeneşte pe amândoi, pentru că pe amândoi i-a vindecat Domnul. Că unul dintre cei doi era mai cunoscut decât ceilalţi se vede din Evanghelia Sfântului Luca, care spune că îndrăcitul era un bărbat din cetate, aşadar mai cunoscut decât celălalt, sătean pesemne. Din cuvintele Sfântului Luca se vede de asemenea că îndrăcitul avea demon de multă vreme, ceea ce înseamnă că, fiind bolnav ani în şir, ajunsese să fie bine cunoscut prin partea locului. Din povestirea lui Luca e limpede că acesta era mai înfricoşător şi mai dezlănţuit decât celălalt, pentru că ni se spune că era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărmând legăturile, era mânat de demon în pustie (Luca 8, 29). Acesta e deci motivul pentru care Evangheliştii Marcu şi Luca pomenesc un singur bărbat, deşi erau doi. Şi noi facem de multe ori la fel astăzi când povestim un incident oarecare; pomenim, de pildă, doar pe şeful unei bande de răufăcători care au fost prinşi. Când a fost prinsă banda împreună cu şeful ei, spunem că a fost capturat cutare şi cutare şef al unei bande de tâlhari. La fel fac şi cei doi Evanghelişti. După cum Marcu şi Luca întregesc povestirea lui Matei cu un amănunt, descriind pe cel mai bolnav dintre nebuni, tot aşa Matei completează pe Marcu şi pe Luca în alte amănunte, spunând că îndrăciţii erau doi.

Aceşti îndrăciţi trăiau în morminte, şi ieşeau de acolo ca să cutreiere prin pustietăţi, băgând groaza în oameni pe câmp şi pe drumuri, mai ales în calea care trecea prin apropierea locului unde sălăşluiau ei. Păgânii îşi aveau cel mai adesea mormintele la marginea drumului, si nici la iudei acest lucru nu era o raritate. Mormântul Rahilei e la marginea drumului dintre Ierusalim şi Betleem. Mormântul lui Manase e la drumul spre Marea Moartă. Punând stăpânire pe aceşti doi bărbaţi, diavolul îşi făcea din ei arme distrugătoare asupra celorlalţi oameni, pentru că trăsătura de căpetenie a celor îndrăciţi este că fac numai răutăţi şi stricăciuni. Ei sunt lipsiţi de orice bine. De unul din cei doi se spune că nu mai punea haină pe el. Odată cu goliciunea trupului, şi sufletul îi era gol de orice lucru bun, de orice dar dumnezeiesc. Amândoi erau atât de fioroşi încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea.

„Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? În urletul diavolilor, lucrul de seamă este că ei văd în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu şi, în groaza lor, strigă tare aceasta. Să se ruşineze cei care îl privesc pe Domnul în faţă fără a-L recunoaşte, şi cei care-L recunosc, dar nu-L mărturisesc deschis.

[Zigaben zice: „De vreme ce ucenicii săi şi poporul L-au văzut om, trebuie să vină diavolii să-I proclame dumnezeirea”.] E drept că dracilor nu le place să-L arate pe Hristos Dumnezeu, pentru ei nu-i nici o fericire, cum ar fi pentru omul care găseşte o comoară şi strigă nevenindu-i să-şi creadă ochilor, ori cum a fost cu Apostolul Petru care a strigat cu bucurie: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16,16); dar aceştia (îndrăciţii) au strigat cu spaimă şi îngrozire, văzând în faţa lor pe Judecătorul. Au strigat numele care îi cutremură de frică, numele pe care l-au ascuns şi l-au şters din inimile oamenilor. Au strigat chinuiţi şi disperaţi, şi numai groaza le-a smuls acest strigăt.

„Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” întreabă demonii. Ce legătură avem noi cu Tine? Ce-i cu vizita asta pe nepoftite? Ce învoire este între Hristos şi Veliar? (II Corinteni 6,15). Nici una. Şi de aceea slujitorii lui Veliar, chinuitorii oamenilor, întreabă pe Hristos de ce a venit la ei: Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Ei aşteaptă ceasul judecăţii şi chinuirea la sfârşitul veacurilor. Singură apariţia lui Hristos în faţa lor este pentru ei un chin, un chin cu mult mai mare decât este lumina pentru cârtiţă şi focul pentru păianjen. În lipsa lui Hristos dracii sunt obraznici, trufaşi, îi înjosesc pe oameni aducându-i pe-o treaptă cu vitele şi îngrozesc împrejurimile încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea.

De faţă cu Hristos sunt nu numai dezgustător de îngroziţi, ci se târăsc, cum se târăşte orice tiran înaintea judecăţii. Acum încep să se milogească de Domnul să nu-i trimită în adâncuri: Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. „Să nu le poruncească” înseamnă că, dacă le-ar fi poruncit, ei ar fi trebuit să meargă. Aşa este stăpânirea şi puterea lui Hristos. Adâncul este adevăratul lor sălaş, locul lor de chin. Despre căpetenia tuturor demonilor profetul a spus: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fiu al dimineţii... Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului” (Isaia 14, 12,15), unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Din pricina păcatelor, cu îngăduinţa lui Dumnezeu demonii sunt dezlegaţi între oameni. Nu-i aşa că-i mai uşor pentru ei între oameni decât în adânc? Câtă vreme sunt între oameni, ei îi chinuie pe oameni; când sunt în adânc nu se au decât pe ei pentru chinuire. În chin sunt şi când sunt printre oameni, dar atunci chinul lor e uşurat de chinul celorlalţi.

Diavolul e distrugătorul trupului, „un ghimpe în carne”, cum l-a numit Apostolul Pavel (II Corinteni 12, 7). Prin trup se caţără, ca pe o scară, în suflet şi apucă inima şi mintea omului, până le devoră cu totul, le schimonoseşte şi le goleşte de curăţia şi frumuseţea lor dumnezeiască, de înţelegere şi dreptate, de dragoste şi de credinţă, de dorinţă de bine şi de nădejde în bine. Apoi se proţăpeşte în om ca pe un tron al său, îi apucă toate firele sufletului şi trupului în mâinile sale şi omul ajunge să-i fie lui animal de povară pe care-L călăreşte diavolul, fluier prin care cântă diavolul, fiară sălbatică prin care sfâşie diavolul. Aşa erau îndrăciţii descrişi în Evanghelie. Nu se spune că aceşti oameni L-au văzut pe Hristos, L-au recunoscut, I-au spus pe nume ori au vorbit cu El; toate acestea le-au făcut demonii dintr-înşii. Oamenii aceia parcă nici n-ar fi existat: două momâi mânate cu biciul de diavoli. A vindeca astfel de oameni era ca şi când i-ai fi înviat din morţi, şi încă mai mult de-atât; pentru că un om mort, având doar sufletul despărţit de trup, câtă vreme sufletul este în mâna lui Dumnezeu, Dumnezeu îl poate întoarce din nou trupului restaurând viaţa. Dar starea acestor oameni stăpâniţi de demoni era mai rea decât moartea, pentru că sufletele lor fuseseră furate şi înrobite de demoni şi se aflau cu totul în mâna demonilor. Trebuia ca sufletele să le fie mai întâi smulse de la demoni, demonii izgoniţi şi apoi sufletele întoarse oamenilor. Iată de ce minunea vindecării acestor îndrăciţi este deopotrivă cu învierea morţilor, dacă nu chiar o întrece!

„Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” Îl întreabă demonii pe Hristos. Ei ştiau că îi aşteaptă chinul la sfârşit. O, de-ar şti păcătoşii că şi pe ei îi aşteaptă chinul, nu mai puţin decât îi aşteaptă pe demoni! Demonii ştiu că la sfârşit neamul omenesc, nutreţul lor de căpetenie, le va fi smuls din mână iar ei vor fi aruncaţi în adâncul întunecat unde se vor sfâşia şi se vor devora numai unii pe alţii. Marele Profet a spus despre căpetenia demonilor: „va fi azvârlit departe de mormântul tău (adică de trupurile oamenilor înrobiţi) ca o ramură fără de preţ... ca un hoit călcat în picioare” (Isaia 14, 19). Şi Domnul însuşi a adeverit: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Luca 10, 18). Şi toţi oamenii vor vedea la sfârşit, când păcătoşii vor fi aruncaţi ca un fulger în „focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41).

Pe când demonii se rugau de Hristos cu frică şi cutremur, o turmă mare de porci, ca la două mii (Marcu 5, 13), păşteau liniştiţi pe deal. Demonii L-au rugat pe Iisus: „Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci”. Adică: Nu ne azvârli în adânc, ci măcar trimite-ne în trupurile porcilor. Dacă ne scoţi afară... Nu zic: afară din om; nici măcar nu pomenesc de om, într-atât era acesta de mort pentru dânşii. Din toate făpturile din univers, nici una nu este atât de urâtă şi de pizmuită de demoni ca omul. Mântuitorul dimpotrivă, apasă asupra cuvântului „om”: „Ieşi duh necurat din omul acesta” (Marcu 5, 8). Demonii nu vor să plece din om; lor le-ar fi plăcut la nesfârşit să stea în om decât să meargă în porci, pentru că de ce folos le erau lor porcii ? Pe când pe oameni demonii îi pot face să fie ca porcii, ba chiar mult mai rău ca porcii, cu porcii ce pot face? Oricum, chiar atunci când se află în porci, sau în orice altă vieţuitoare, răutatea lor se întoarce tot împotriva omului. Prin porci ei vatămă mai departe pe oameni; dacă nu altfel, măcar înecându-i pe porci şi dându-le astfel prilej oamenilor să se supere pe Dumnezeu. Astfel, ca să scape de adânc, aleg să intre în porci.

„Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă”. Demonii i-ar fi putut împinge şi pe acei doi nefericiţi să se înece în mare, dacă nu i-ar fi împiedicat puterea lui Dumnezeu să facă aceasta. Se întâmplă totuşi, şi nu arareori, ca cei ieşiţi din minţi să se zdrobească aruncându-se de la mare înălţime, sau să se înece, sau să se spânzure, sau să se azvârle în foc. Demonii cei răi îi împing să facă aceasta, scopul lor fiind nu numai să distrugă viaţa, ci să ucidă sufletele şi în lumea aceasta şi în cea viitoare. Cu toate acestea, nu arareori se întâmplă de asemenea ca Dumnezeu, în înţeleapta-I iconomie, să-i păzească pe oameni de o astfel de moarte.

De ce a trimis Iisus duhurile rele în porci? Le-ar fi putut trimite în arbori sau în stânci; de ce tocmai în porci? Nu ca să-i asculte pe demoni, ci ca să-i înveţe pe oameni. Unde sunt porci, acolo-i necurăţie, iar duhurilor necurate le place necurăţia; şi unde nu-i necurăţie, o fac ei cu de-a sila. Iar unde-i puţină, ei îi adaugă, şi în curând puţinul se face mult. Când intră într-un om curat, repede îngrămădesc într-însul necurăţie porcească. Prin azvârlirea porcilor şi înecarea lor în mare, Domnul a vrut să ne înveţe ce pavăză de nimic împotriva puterilor diavoleşti e lăcomia, şi prin aceasta să ne amintească postul. Ce au de-a face rapacitatea şi lăcomia cu porcii? Vedeţi numai cu ce repeziciune puterile diavoleşti au biruit porcii, i-au dus la pierzanie! Tot aşa fac şi cu oamenii lacomi şi nesăţioşi, care cred că lăcomindu-se îşi sporesc puterea. Nu puterea şi-o sporesc, ci slăbiciunea, şi trupeşte şi duhovniceşte.

[Vasile cel Mare, în Cuvântul X despre post spune: „Pe câte ştiu doctorii nu le prescriu bolnavilor bucate alese, ci post şi înfrânare. Socoteşti că un căpitan de corabie va scăpa mai cu înlesnire corabia încărcând-o cu poveri, sau încărcând-o uşor, cu chibzuinţă?”]

Lacomii sunt lipsiţi de caracter, slabi înaintea oamenilor şi încă şi mai slabi înaintea demonilor. Nimic mai uşor pentru diavoli să-i mâne să se înece în marea morţii duhovniceşti.

Mai avem încă o învăţătură limpede: cât de cumplită este puterea demonilor când Dumnezeu nu o ţine în frâu. Demonii sălășluitori în numai doi oameni, au năruit şi au înecat în câteva clipe două mii de porci. Dar până a venit Hristos Dumnezeu i-a oprit — ca să se arate puterea şi stăpânirea Lui; apoi le-a dat drumul, ca să arate puterea demonilor. Dacă Dumnezeu ar fi îngăduit, demonii ar fi făcut în câteva clipe cu toţi oamenii de pe pământ ceea ce au făcut cu porcii. Dar Dumnezeu iubeşte neamul omenesc. Dragostea Lui fără margini ne ţine în viaţă şi ne păzeşte de cruzii şi cumpliţii noştri duşmani.

Se vor întreba unii, întâi dacă nu-i pare lui Dumnezeu rău de atâta mulţime de porci, apoi cum vor suferi oamenii din acea cetate asemenea pierdere. Numai diavolul îl duce pe om la astfel de gânduri! Nu cumva este el mai milos decât Hristos? Dar oare ce sunt porcii altceva decât iarbă călcată în picioare? Dacă nu păgubeşte Dumnezeu de pe urma crinilor de pe câmp, care azi sunt mai strălucit îmbrăcaţi ca regele Solomon, iar mâine sunt scrum, de ce ar plânge după porci? Poate îi e mai greu să zidească porci decât crini sălbatici? Dar unii iarăşi vor zice: nu-i vorba de frumuseţe, ci de folos. Dar oare îi sunt mai de folos omului porcii când i se îngraşă trupul decât când i se luminează sufletul? „Voi sunteţi cu mult mai de preţ decât vrăbiile” (Matei 10, 31), spune Domnul oamenilor. Atunci, nu-s oamenii mai de preţ decât porcii, fie ei şi două mii? Să chibzuiască fiecare la sine însuşi şi la preţul pe care-l are, şi se va încredinţa repede că învăţătura primită de oameni prin acea faptă a fost ieftin plătită. Era imperios necesar ca neamul omenesc cel tocit să vadă mai întâi cât de necurat este diavolul şi apoi cât de mare este puterea lui. Nici un cuvânt de pe pământ nu ar fi putut arăta mai bine acest lucru decât nebunia şi decât înecarea porcilor în clipa când au intrat în ei demonii. Ce cuvinte i-ar fi putut încredinţa pe păgânii locuitori ai Gherghesei si Gadarei dacă această înfricoşătoare dovadă — dar nu dovadă, ci revelaţie! — nu i-ar fi trezit din somnul păcatului şi nu i-ar fi făcut să cunoască adâncul în care demonii, aşa cum i-au târât pe porci, îi târau şi pe ei fără milă? Ce altceva i-ar fi putut povăţui mai bine la credinţa în Hristos Cel Atotputernic?

Dar vedeţi ce s-a întâmplat mai departe: „Păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus cele întâmplate cu îndrăciţii. Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor”. Porcarii şi locuitorii cetăţii au fost cuprinşi de spaimă. S-au înfricoşat (Luca 8, 35). Vedeau toţi ce nu mai văzuseră şi nu mai auziseră niciodată: Nebunul care pătimise atâta amar de ani, stă la picioarele lui Hristos, liniştit şi întreg la minte. Paznicii şi apostolii le-au povestit oamenilor cum vindecase Hristos pe cei doi îndrăciţi, şi cum o legiune de demoni tremurase de frică în faţa Lui, cerşindu-I îngroziţi să-i trimită în porci dacă nu-i lasă să mai rămână în oameni, şi cum după aceea duhurile rele smulseseră ca un vârtej turma de porci şi o azvârliseră în adâncurile mării. Au auzit, au priceput şi i-au şi văzut pe cei doi, care abia cu puţin înainte fuseseră ca şi morţi, înviaţi şi curăţiţi. Teferi acum, ei privesc faţa Domnului care le stă cu linişte înainte, de parcă nu tocmai ar fi săvârşit o minune, minune mai uimitoare decât dacă ar fi smuls cu totul muntele Gherghesei şi l-ar fi prăbuşit în mare. Din toate acestea târgoveţii Gherghesei nu ţin minte decât un lucru: că li s-a prăpădit turma de porci şi n-o s-o mai vadă înapoi niciodată. În loc să cadă în genunchi şi să mulţumească Domnului că a salvat două suflete, ei jelesc pierderea porcilor! În loc să-L roage să le fie oaspete, ÎI roagă să plece cât mai repede. În loc să laude pe Dumnezeu, plâng pentru porci.

Să nu ne grăbim să osândim dragostea acestor ghergheseni pentru porcii lor, mai înainte să privim societatea zilelor noastre şi să vedem câţi iubitori de porci numără cetatea noastră, cărora asemeni acelora, le pasă mai mult de porci decât de viaţa semenilor lor. Gândiţi-vă cât de puţini sunt astăzi, chiar şi între cei care-şi fac cruce şi au pe buze numele lui Hristos, cei care ar pregeta să ucidă doi oameni dacă s-ar alege de pe urma lor cu două mii de porci. Sau vedeţi dacă sunt mulţi între dumneavoastră care ar sacrifica două mii de porci ca să scape viaţa a doi nebuni. Să se ruşineze cei ce osândesc pe ghergheseni mai înainte de a se osândi pe sine. Dacă s-ar scula gherghesenii din mormânt astăzi şi ar prinde să numere, mare mulţime de cei ce gândesc asemenea lor ar afla în creştina Europă! Ei măcar L-au rugat cu frumosul pe Hristos să plece de la ei, pe când popoarele Europei deadreptul ÎI alungă. Şi de ce ÎI alungă? Ca să rămână ele singure cu porcii şi cu stăpânii lor, dracii.

Întrega întâmplare, de la început la sfârşit, are un tâlc mai adânc. Toate cele spuse ajung ca să fie învăţătură, îndemn şi îmbărbătare pentru toţi cei ce se simt în trup ca în mormânt; care îşi dau seama de lucrătura puterilor demonice în patimile care apasă asupra lor ca nişte lanţuri de fier, târându-i în adâncul pieirii; care, cu toate acestea, îşi dau seama ce preţ are omul: sufletul lui e mai mult decât toţi porcii, şi vitele, şi ţarinile şi averile din lume; care caută vindecare şi pe Vindecătorul bolilor lor, cu preţul a tot ceea ce au.

„Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa”... Întreaga istorie se încheie cu aceste cuvinte. Hristos nu le-a spus nimic gherghesenilor. Ce să le mai spună dacă minunea nu le-a fost de-ajuns? Vorbele nu i-ar fi adus la supunere. La ce bun să aduci la supunere nişte morminte? A coborât în tăcere colina, a intrat în corabie şi a plecat de la dânşii. Ce blândeţe, ce răbdare, ce înălţime dumnezeiască! Ce victorie deşartă pentru Cezarul care a scris Senatului: „Am venit, am văzut, am învins!” Hristos a venit, a văzut, a învins — şi a tăcut. Păstrând tăcere a înveşnicit biruinţa Sa. Să înveţe păgânii, dacă vor, din pilda smeritului Domn Iisus Hristos, care niciodată nu dă buzna cu sila. Cine-L primeşte, primeşte viaţă veşnică; cine-L alungă rămâne cu porcii în veşnica îndrăcire şi moarte.

O, Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii, vindecă-ne şi ne mântuieşte! A Ta fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Nicolae Velimirovici)

Sursa: Doxologia

Predica la Sfântul Slăvitul Proroc Ilie Tesviteanul - Părintele Nicolae Steinhardt

Evanghelia

Luca 4, 22-30

În vremea aceea se mirau toţi de cuvintele harului care ieşeau din gura lui Iisus şi se întrebau: oare, nu este Acesta feciorul lui Iosif? Atunci El a zis către ei: fără îndoială, îmi veţi spune această pildă: doctore, vindecă-te pe tine însuţi. Câte am auzit că ai făcut în Capernaum, fă şi aici, în patria Ta. Apoi le-a zis: adevărat vă spun vouă că nici un prooroc nu este bine primit în patria sa. În dreptate vă spun că multe văduve erau în zilele lui Ilie în Israel, când s-a închis cerul trei ani şi şase luni, încât s-a făcut foamete mare peste tot pământul. Şi la nici una dintre ele n-a fost trimis Ilie, decât numai la o femeie văduvă, din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel în zilele lui Elisei proorocul, dar nici unul dintre ei nu s-a curăţat, decât numai Neeman sirianul. Însă toţi în sinagogă, auzind acestea, s-au umplut de mânie şi, sculându-se, L-au scos afară din oraş şi L-au dus până în sprânceana muntelui, pe care era zidit oraşul lor, ca să-L arunce în prăpastie; dar El, trecând prin mijlocul lor, s-a dus de acolo.

Părintele Nicolae Steinhardt - Sărbătoarea Sf. Prooroc Ilie

“Sfântul Prooroc Ilie – despre care Vechiul Testament ne informeaza pe larg in capitolele 17-22 din Cartea a treia a Regilor si in capitolele 1-2 din Cartea a patra a Regilor si la care Noul Testament face in repetate randuri aluzie (de ex.: Mat. 16,14 17, 11-12, Marcu 8, 28; Lc. 4, 25-26; 9, 8 si 19), atat Ioan Botezatorul cat si insusi Hristos fiind luati drept reaparitii ale vechiului profet – ni se arata ca ‘un om de la munte’ (e din Tesba Galaadului, tinutul muntos dintre Iordan si desertul arab) si cu infatisare de aspru si strasnic ascet, intocmai ca Sf. Ioan Botezatorul caruia ii este mereu asemuit in Noul Testament. Poarta parul lung, cingatoare de curea imprejurul mijlocului si manta in piele de oaie, un ‘cojoc’ precum spun unele talmaciri, de fapt un soi de pelerina mitoasa si lunga, fara maneci, specifica pastorilor de la munte, o tundra adica, o sarica. Este iute in miscari si taios in rostiri, totul in vorbirile, purtarile si gesturile sale produce o impresie ce poate fi rezumata numai in termeni ca foc si para, tunete si fulgere, manie si urgie.

Omul acesta, cu infatisare frusta, de nu si salbatica, nu umbla catusi de putin cu jumatati de masura ori cu manusi si cu saru’mana. E un ins dintr-o bucata, are o fire de luptator. Vorbeste pe sleau, opreste ploaia pe vreme de trei ani si jumatate, aduce foametea in tara si junghie dintr-o data nu mai putin de patru sute cincizeci de preoti ai lui Baal, dupa ce i-a luat copios in deradere ca in zadar si-au chemat dumnezeul, au sarit in jurul jertfelnicului si s-au intepat cu sabii si lanci : «Strigati mai tare… poate sta de vorba cu cineva sau se indeletniceste cu ceva sau este in calatorie sau poate doarme; strigati tare sa se trezeasca!» (III Regi 18, 27).

Ravnitor ca nimeni altul pentru Domnul Savaot (ce se talcuieste Dumnezeul ostirilor), nu se cruta, stie deopotriva sa asculte si sa dea porunci, se bucura de darul savarsirii minunilor, inviaza pe copilul mort al vaduvei din Sarepta Sidonului si-i este dat sa stea pe muntele Horeb inaintea fetei divinitatii, care i Se dezvaluie nu in chip de cutremur si de foc si nici de vijelie naprasnica, ci in ipostaza-I cea mai tainica si mai subtila: ca adiere de vant lin. (1)

Ilie uraste minciuna, fatarnicia si nedreptatea si nu stie ce-s acelea: slabiciunea, compromisul, eufemismele, frazele mieroase si expresiile in doi peri. Lui Ahab si Izabelei – ticaloasa pereche regala a Israelului, “stapanii cei tiranici si cu narav de fiara” (spre a folosi calificativele din Acatistele Maicii Domnului) – le vorbeste fara inconjur de ce fel de sfarsit vor avea parte: cainii vor linge sangele lui Ahab si tot ei o vor manca pe Izabela. Si asa a si fost.

Impilarea, asuprirea, samavolnicia, fatarnicia mai ales il scot din sarite. Izabela nu e numai o nemernica, o jefuitoare, o dusmanca a norodului, e si o mincinoasa fara seaman, o ipocrita inveterata care se vrea ceea ce nu este si se da drept ce nu s-ar cadea macar sa indrazneasca a gandi. Spre a-l spolia si nenoroci pe bietul nevinovat Nabot si a-i rapi via si pamantul, aceasta falsa cuvioasa ordona sa se tina post inaintea depunerii unor marturii mincinoase, imperechind astfel nelegiuirea cu luarea in batjocura a unui obicei sacru si facand-o, ticaloasa si netrebnica, pe mironosita si pe sfanta. Si ce poate fi mai jalnic, mai caraghios si mai revoltator decat sa pretinzi ca esti ceea ce prea bine de catre toti se stie ca nu esti (si oamenii stiu ca tu stii ca ei stiu) si sa ceri, sa pretinzi, sa impui a fi recunoscuta ca atare! Ca sa prosteasca lumea, ca sa fie aclamata drept evlavioasa si cucernica, scelerata aceasta, nemultumita cu savarsirea cinica a strambatatii, mai vrea sa se si justifice si izbuteste doar sa se dovedeasca mare specialista in scenografii, regie, procese montate si osandiri, cu forme legale si intru totul proceduriste, ale celor fara vina.

Capcana aceasta urzita impotriva lui Nabot – spre a-l lipsi de pamantul lui stramosesc, de sfoara lui de vie, de peticul lui de tara – premeditata, organizata, grijuliu si amanuntit mesterita, stradania aceasta de a conferi unui act de silnicie aspect respectabil si de legalitate nu poate sa nu irite pana in adancul rarunchilor pe un om din fire ranit de ce este fatuiala, perfidie, mascara. Scandalos si respingator la Ahab si Izabela – nedespartita intru miselie pereche – este indeosebi minciuna, sfruntata inselaciune, pornirea de a prosti oamenii, osardia in urmarirea scopului: a-i face pe oameni sa dea mai multa crezare unor vorbe desarte, unor palavre decat realitatii flagrante.

Ahab si Izabela par a preinchipui dura zicala romaneasca atribuita muierii ticaloase care spune: Nu crede, barbate, ce vezi cu ochii, crede ce-ti spun eu.

Ilie nu sufera nici tradarea adevaratului Dumnezeu. Cand Ohazia, urmasul lui Ahab, e bolnav si gaseste de cuviinta sa ceara ajutorul idolului Baal-Zebub din Ecron, cum se poarta proorocul cu trimisii regelui, carora le iese inainte? De doua ori ii arde cu focul din cer: pe doua capetenii si de doua ori cate cincizeci de trimisi. Au doara nu are Ohazia cui sa ceara ajutor? Au doara nu este Dumnezeu in Israel?

Esential la Ilie este purtarea fata de mincinosi, rai, asupritori si nelegiuiti de tot felul. Mereu glasuieste deschis si dur, mereu crede neclintit in dreptate si intr-un Dumnezeu pedepsitor si fara partinire. Nu stie de crutare, de gluma, de ingaduinta: focul sa va arda, cainii te vor manca. Acesta e stilul si, stilul, o stim de la Buffon si de la Blaga, reprezinta sinea insasi a omului. Ilie nu recurge niciodata la parafraze, la ocolisuri. Nu se indupleca, nu se lasa cucerit, ademenit, imbrobodit, speriat, mituit. Amenintarile ori magulelile puterii il lasa stana de piatra. Prea putin ii pasa. Distinge net intre bine si rau, pe unul ca el nu-l poti prosti ori amagi cu discursuri ticluite si cu scorniri; crede ce vede cu ochii, nu ce i se spune, osandeste raul, ii sta impotriva cu fapta, nu se face ca nu-l ia in seama si tinteste la centru, la izvorul urgiei, in rau credincioasa, nascatoarea de napaste pereche atotstapanitoare Ahab si Izabela, cauza tuturor dezastrelor si nenorocirilor, vrajamsii neinduplecati ai propriului lor popor, de care isi bat joc, pe care il impovareaza si-l prigonesc, folosind neincetat cele mai felurite soiuri de grairi mincinoase si de tertipuri stravezii.

Ilie isi incheie viata de facator de minuni, de prooroc, de «om al lui Dumnezeu» (cum este unanim numit), de aprig si neinfricat luptator cauzas al binelui, dreptatii si adevarului (iar drept ucenic urmas si purtator de ‘cojoc‘ il ia pe nu mai putin zelosul decat dansul Elisei) potrivit stilului sau de a fi si de a actiona. E ridicat la cer, viu fiind. In car de foc tras de cai de foc si in vartej de vant: el care prin rugaciunea lui si sarguinta sa pentru Unul Dumnezeu i-a ars cu foc de sus pe cei netrebnici si L-a induplecat sa coboare foc pentru ca sa mistuie jertfa cea dreapta, spre rusinea si pieirea idolatrilor. Neostoit, bataios, nepotolit, pleaca – prin mila Atotputernicului – din lumea aceasta intocmai cum a si trait: in iures si in slava. Lutului nu-i este ingaduit sa-l cuprinda, sa-l strice. E luat la cer in plina vigoare si petulanta, ca un bun si vrednic ostas al lui Dumnezeu si un viteaz premergator al Botezatorului, ca unui menit a fi vestitorul celei de-a doua veniri a lui Hristos.

Trei sunt figurile care fara indoiala fac legatura intre Vechiul si Noul Testament. Ele sunt: Ioan Botezatorul, ultimul prooroc al Vechiului Legamant; Isaia, «evanghelistul Vechiului Testament»; Ilie pe care Domnul Hristos il identifica lui Ioan (Mat. 11, 13-14: «Toti proorocii si Legea au proorocit pana la Ioan. Si daca vreti sa intelegeti, el este Ilie, cel care va sa vina», Id.: Mat. 7, 10-13; Marc 9, 11-13), care sta de vorba cu Domnul pe Tabor la Schimbarea la Fata (Mat. 17, 3; Marc. 9, 4; Lc. 9, 30) si este evocat pe Golgota (cu prilejul strigarii cuvintelor Eli, Eli…, interpretate de unii participanti ca o chemare a lui Ilie). (Mat. 27, 47-49 ; Marc. 15, 34-36). Ilie cel intotdeauna prezent in Noul Legamant odata cu Ioan, alaturi de Hristos, biet cioban de munte in sarica lui, in «cojocul» lui facator de minuni si el (strans valaturit desparte apele Iordanului), indaratul caruia clocoteste inima unui mare ravnitor pentru Dumnezeu si aprig vestitor al lui Hristos.

Sa ne fie noua tuturor pilda de neinfricare, sinceritate, dragoste de Dumnezeu, vorbire neprefacuta, sila de minciuna si de idolatrie, scarba de fatarnicie si de uimita sila atunci cand ne intampina pe calea intortocheata a vietii scarbavnica impostura“.

________________________

(1) Firesc pentru logica noastra omeneasca – ar fi fost ca unui astfel de om, Domnul sa i Se fi manifestat in mod violent, dar paradoxia cosmica a vrut ca impetuosul Ilie sa-L vada pe Dumnezeu ca putere blanda si senina.

Sursa: N. Steinhardt, “Daruind vei dobandi“

Ce trebuie să facă o mamă însărcinată, dacă soţul o sileşte la avort?

Ce trebuie să facă o mamă însărcinată, dacă soţul o sileşte la avort? Dar dacă este greu bolnavă şi are mulţi copii?

Sfântul Apostol Pavel zice aşa: „Femei, supuneţi-vă bărbaţilor voştri, precum se cuvine, întru Domnul” (Coloseni 3, 18). Aici trebuie să înţelegem că nu întru toate se cuvine femeii să se supună bărbatului, ci numai la cele ce se cuvin în Domnul. Poate bărbatul să o îndemne şi la lucruri fără de lege, la furat, la beţie, la ură, la ceartă, la desfrânare, la ucidere, la secte, la necredinţă etc. La acestea nu se cuvine a se supune bărbatului, măcar şi moarte de ar răbda de la el. Că nu se cade a iubi şi a-l asculta pe bărbat mai mult decât legea lui Dumnezeu.

Iată ce zice Sfântul Nicodim Aghioritul la cuvintele de mai sus ale marelui Apostol Pavel: „O, cititorule, cum a zis Pavel să se supună femeile bărbaţilor lor? Cum se cuvine, întru Domnul! Adică la cele ce se cuvine şi sunt legiuite şi la cele după Dumnezeu. Căci de ar cere bărbaţii să-i asculte femeile lor la cele necuvioase şi nelegiuite, la lucruri afară de fire şi la necredinţă sau la călcarea poruncilor lui Dumnezeu, întru acestea, zic, nicidecum să nu se supună femeile şi să facă voia lor cea rea. Pentru că atunci, împreună cu bărbaţii lor, se vor osândi în munca iadului”. (Subînsemnare la „Tâlcuirea Epistolei către Corinteni”, de Fericitul Teofilact al Bulgariei, Bucureşti, 1904)

Deci rămâne clar că femeia nu trebuie în nici un caz să se supună bărbatului ei, când acela o îndeamnă sau o sileşte la avort, adică la ucidere de prunci.

(Arhimandrit Ilie Cleopa, Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a doua, volumul V, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 39-40)

Sursa: Doxologia

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul - Antrenament pentru examenele duhov­niceşti

Să nu vrem ca Hristos să ne ajute, fără ca noi să ne ostenim. Să nu cerem pogorăminte, pentru că atunci vom fi ne­cercaţi, neinstruiţi. Şi în armată, cei ce sunt bine instru­iţi nu mor.

Atunci când omul este ajutat me­reu, în cele din urmă rămâne neajutat. Pe mine mă mişcă faptul că Hristos nu ajută mereu. Simt ca şi cum aş fi elev, iar profesorii au pretenţii de la elevi. Este greu să treacă cineva la examenele duhovniceşti. E trebuinţă de neîncetată supraveghere de sine şi silinţă. Numai aşa sporeşte cineva duhovniceşte.

Oare lui Dumnezeu Îi este greu să ajute me­reu pe fiecare om? Dar omul nu este ajutat în fe­lul acesta. Un copil răsfăţat, căruia părinţii îi dau mereu ciocolate, şi care vrea numai să i se dea, va deve­ni trândav, nenorocit şi vrednic de plâns. La fel şi omul, dacă primeşte mereu ajutorul lui Dumnezeu, fără ca el însuşi să se ostenească, niciodată nu se va coace duhovniceşte. De aceea, deşi la începutul vie­ţii duhovniceşti Dumnezeu ajută pe om, după aceea încet-încet Se retrage, pentru ca omul să înţeleagă că trebuie şi el să facă tot ce poate.

Iată, pe copila­şul cel mic părinţii lui nu-l ţin mereu de mânuţă ca să meargă, ci îl lasă puţin să meargă şi el singur, iar atunci când este gata să cadă, hop!, îl prind. După aceea copilul înţelege că puterile lui ajung numai pentru a merge ţinându-se de balustradă. Dacă copilul merge numai când este ţinut de mână – iar atunci când părinții îl lasă, el nu se prinde de balustradă ca să meargă, și astfel, încetul cu încetul, să se întărească, ci se aşază jos –, nu va învăţa niciodată să meargă, pentru că n-a făcut ceea ce putea să facă.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești II. Trezvie duhovnicească, ediția a II-a, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 320-321)

Sursa: Doxologia