Evanghelia
Luca
4, 22-30
În
vremea aceea se mirau toţi de cuvintele harului care ieşeau din
gura lui Iisus şi se întrebau: oare, nu este Acesta feciorul lui
Iosif? Atunci El a zis către ei: fără îndoială, îmi veţi spune
această pildă: doctore, vindecă-te pe tine însuţi. Câte am
auzit că ai făcut în Capernaum, fă şi aici, în patria Ta. Apoi
le-a zis: adevărat vă spun vouă că nici un prooroc nu este bine
primit în patria sa. În dreptate vă spun că multe văduve erau în
zilele lui Ilie în Israel, când s-a închis cerul trei ani şi şase
luni, încât s-a făcut foamete mare peste tot pământul. Şi la
nici una dintre ele n-a fost trimis Ilie, decât numai la o femeie
văduvă, din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel
în zilele lui Elisei proorocul, dar nici unul dintre ei nu s-a
curăţat, decât numai Neeman sirianul. Însă toţi în sinagogă,
auzind acestea, s-au umplut de mânie şi, sculându-se, L-au scos
afară din oraş şi L-au dus până în sprânceana muntelui, pe
care era zidit oraşul lor, ca să-L arunce în prăpastie; dar El,
trecând prin mijlocul lor, s-a dus de acolo.
Părintele
Nicolae Steinhardt
- Sărbătoarea Sf. Prooroc Ilie
“Sfântul
Prooroc Ilie – despre care Vechiul Testament ne informeaza pe larg
in capitolele 17-22 din Cartea a treia a Regilor si in capitolele 1-2
din Cartea a patra a Regilor si la care Noul Testament face in
repetate randuri aluzie (de ex.: Mat. 16,14 17, 11-12, Marcu 8, 28;
Lc. 4, 25-26; 9, 8 si 19), atat Ioan Botezatorul cat si insusi
Hristos fiind luati drept reaparitii ale vechiului profet – ni se
arata ca ‘un om de la munte’ (e din Tesba Galaadului, tinutul
muntos dintre Iordan si desertul arab) si cu infatisare de aspru si
strasnic ascet, intocmai ca Sf. Ioan Botezatorul caruia ii este mereu
asemuit in Noul Testament. Poarta parul lung, cingatoare de curea
imprejurul mijlocului si manta in piele de oaie, un ‘cojoc’
precum spun unele talmaciri, de fapt un soi de pelerina mitoasa si
lunga, fara maneci, specifica pastorilor de la munte, o tundra adica,
o sarica. Este iute in miscari si taios in rostiri, totul in
vorbirile, purtarile si gesturile sale produce o impresie ce poate fi
rezumata numai in termeni ca foc si para, tunete si fulgere, manie si
urgie.
Omul
acesta, cu infatisare frusta, de nu si salbatica, nu umbla catusi de
putin cu jumatati de masura ori cu manusi si cu saru’mana. E un ins
dintr-o bucata, are o fire de luptator. Vorbeste pe sleau, opreste
ploaia pe vreme de trei ani si jumatate, aduce foametea in tara si
junghie dintr-o data nu mai putin de patru sute cincizeci de preoti
ai lui Baal, dupa ce i-a luat copios in deradere ca in zadar si-au
chemat dumnezeul, au sarit in jurul jertfelnicului si s-au intepat cu
sabii si lanci : «Strigati mai tare… poate sta de vorba cu cineva
sau se indeletniceste cu ceva sau este in calatorie sau poate
doarme; strigati tare sa se trezeasca!» (III Regi 18, 27).
Ravnitor
ca nimeni altul pentru Domnul Savaot (ce se talcuieste Dumnezeul
ostirilor), nu se cruta, stie deopotriva sa asculte si sa dea
porunci, se bucura de darul savarsirii minunilor, inviaza pe copilul
mort al vaduvei din Sarepta Sidonului si-i este dat sa stea pe
muntele Horeb inaintea fetei divinitatii, care i Se dezvaluie nu in
chip de cutremur si de foc si nici de vijelie naprasnica, ci in
ipostaza-I cea mai tainica si mai subtila: ca adiere de vant lin. (1)
Ilie
uraste minciuna, fatarnicia si nedreptatea si nu stie ce-s acelea:
slabiciunea, compromisul, eufemismele, frazele mieroase si expresiile
in doi peri. Lui Ahab si Izabelei – ticaloasa pereche regala a
Israelului, “stapanii cei tiranici si cu narav de fiara” (spre a
folosi calificativele din Acatistele Maicii Domnului) – le vorbeste
fara inconjur de ce fel de sfarsit vor avea parte: cainii vor linge
sangele lui Ahab si tot ei o vor manca pe Izabela. Si asa a si fost.
Impilarea,
asuprirea, samavolnicia, fatarnicia mai ales il scot din sarite.
Izabela nu e numai o nemernica, o jefuitoare, o dusmanca a norodului,
e si o mincinoasa fara seaman, o ipocrita inveterata care se vrea
ceea ce nu este si se da drept ce nu s-ar cadea macar sa indrazneasca
a gandi. Spre a-l spolia si nenoroci pe bietul nevinovat Nabot si a-i
rapi via si pamantul, aceasta falsa cuvioasa ordona sa se tina post
inaintea depunerii unor marturii mincinoase, imperechind astfel
nelegiuirea cu luarea in batjocura a unui obicei sacru si facand-o,
ticaloasa si netrebnica, pe mironosita si pe sfanta. Si ce poate fi
mai jalnic, mai caraghios si mai revoltator decat sa pretinzi ca esti
ceea ce prea bine de catre toti se stie ca nu esti (si oamenii stiu
ca tu stii ca ei stiu) si sa ceri, sa pretinzi, sa impui a fi
recunoscuta ca atare! Ca sa prosteasca lumea, ca sa fie aclamata
drept evlavioasa si cucernica, scelerata aceasta, nemultumita cu
savarsirea cinica a strambatatii, mai vrea sa se si justifice si
izbuteste doar sa se dovedeasca mare specialista in scenografii,
regie, procese montate si osandiri, cu forme legale si intru totul
proceduriste, ale celor fara vina.
Capcana
aceasta urzita impotriva lui Nabot – spre a-l lipsi de pamantul lui
stramosesc, de sfoara lui de vie, de peticul lui de tara –
premeditata, organizata, grijuliu si amanuntit mesterita, stradania
aceasta de a conferi unui act de silnicie aspect respectabil si de
legalitate nu poate sa nu irite pana in adancul rarunchilor pe un om
din fire ranit de ce este fatuiala, perfidie, mascara. Scandalos si
respingator la Ahab si Izabela – nedespartita intru miselie pereche
– este indeosebi minciuna, sfruntata inselaciune, pornirea de a
prosti oamenii, osardia in urmarirea scopului: a-i face pe oameni sa
dea mai multa crezare unor vorbe desarte, unor palavre decat
realitatii flagrante.
Ahab
si Izabela par a preinchipui dura zicala romaneasca atribuita muierii
ticaloase care spune: Nu crede, barbate, ce vezi cu ochii, crede
ce-ti spun eu.
Ilie
nu sufera nici tradarea adevaratului Dumnezeu. Cand Ohazia, urmasul
lui Ahab, e bolnav si gaseste de cuviinta sa ceara ajutorul idolului
Baal-Zebub din Ecron, cum se poarta proorocul cu trimisii regelui,
carora le iese inainte? De doua ori ii arde cu focul din cer: pe doua
capetenii si de doua ori cate cincizeci de trimisi. Au doara nu are
Ohazia cui sa ceara ajutor? Au doara nu este Dumnezeu in Israel?
Esential
la Ilie este purtarea fata de mincinosi, rai, asupritori si
nelegiuiti de tot felul. Mereu glasuieste deschis si dur, mereu crede
neclintit in dreptate si intr-un Dumnezeu pedepsitor si fara
partinire. Nu stie de crutare, de gluma, de ingaduinta: focul sa va
arda, cainii te vor manca. Acesta e stilul si, stilul, o stim de la
Buffon si de la Blaga, reprezinta sinea insasi a omului. Ilie nu
recurge niciodata la parafraze, la ocolisuri. Nu se indupleca, nu se
lasa cucerit, ademenit, imbrobodit, speriat, mituit. Amenintarile ori
magulelile puterii il lasa stana de piatra. Prea putin ii pasa.
Distinge net intre bine si rau, pe unul ca el nu-l poti prosti ori
amagi cu discursuri ticluite si cu scorniri; crede ce vede cu ochii,
nu ce i se spune, osandeste raul, ii sta impotriva cu fapta, nu se
face ca nu-l ia in seama si tinteste la centru, la izvorul urgiei, in
rau credincioasa, nascatoarea de napaste pereche atotstapanitoare
Ahab si Izabela, cauza tuturor dezastrelor si nenorocirilor,
vrajamsii neinduplecati ai propriului lor popor, de care isi bat joc,
pe care il impovareaza si-l prigonesc, folosind neincetat cele mai
felurite soiuri de grairi mincinoase si de tertipuri stravezii.
Ilie
isi incheie viata de facator de minuni, de prooroc, de «om al lui
Dumnezeu» (cum este unanim numit), de aprig si neinfricat luptator
cauzas al binelui, dreptatii si adevarului (iar drept ucenic urmas si
purtator de ‘cojoc‘ il ia pe nu mai putin zelosul decat dansul
Elisei) potrivit stilului sau de a fi si de a actiona. E ridicat la
cer, viu fiind. In car de foc tras de cai de foc si in vartej de
vant: el care prin rugaciunea lui si sarguinta sa pentru Unul
Dumnezeu i-a ars cu foc de sus pe cei netrebnici si L-a induplecat sa
coboare foc pentru ca sa mistuie jertfa cea dreapta, spre rusinea si
pieirea idolatrilor. Neostoit, bataios, nepotolit, pleaca – prin
mila Atotputernicului – din lumea aceasta intocmai cum a si trait:
in iures si in slava. Lutului nu-i este ingaduit sa-l cuprinda, sa-l
strice. E luat la cer in plina vigoare si petulanta, ca un bun si
vrednic ostas al lui Dumnezeu si un viteaz premergator al
Botezatorului, ca unui menit a fi vestitorul celei de-a doua veniri a
lui Hristos.
Trei
sunt figurile care fara indoiala fac legatura intre Vechiul si Noul
Testament. Ele sunt: Ioan Botezatorul, ultimul prooroc al Vechiului
Legamant; Isaia, «evanghelistul Vechiului Testament»; Ilie pe care
Domnul Hristos il identifica lui Ioan (Mat. 11, 13-14: «Toti
proorocii si Legea au proorocit pana la Ioan. Si daca vreti sa
intelegeti, el este Ilie, cel care va sa vina», Id.: Mat. 7, 10-13;
Marc 9, 11-13), care sta de vorba cu Domnul pe Tabor la Schimbarea la
Fata (Mat. 17, 3; Marc. 9, 4; Lc. 9, 30) si este evocat pe Golgota
(cu prilejul strigarii cuvintelor Eli, Eli…, interpretate de unii
participanti ca o chemare a lui Ilie). (Mat. 27, 47-49 ; Marc. 15,
34-36). Ilie cel intotdeauna prezent in Noul Legamant odata cu Ioan,
alaturi de Hristos, biet cioban de munte in sarica lui, in «cojocul»
lui facator de minuni si el (strans valaturit desparte apele
Iordanului), indaratul caruia clocoteste inima unui mare ravnitor
pentru Dumnezeu si aprig vestitor al lui Hristos.
Sa
ne fie noua tuturor pilda de neinfricare, sinceritate, dragoste de
Dumnezeu, vorbire neprefacuta, sila de minciuna si de idolatrie,
scarba de fatarnicie si de uimita sila atunci cand ne intampina pe
calea intortocheata a vietii scarbavnica impostura“.
________________________
(1)
Firesc pentru logica noastra omeneasca – ar fi fost ca unui astfel
de om, Domnul sa i Se fi manifestat in mod violent, dar paradoxia
cosmica a vrut ca impetuosul Ilie sa-L vada pe Dumnezeu ca putere
blanda si senina.
Sursa: N.
Steinhardt, “Daruind vei dobandi“
0 comments:
Trimiteți un comentariu