Şcoala de Duminică: Alexandru Soljeniţin - martor al Adevărului

Copiii revoluţiei

S-a născut la 11 decembrie 1918 – generaţia „copiilor Revoluţiei” – într-o familie adânc credincioasă. Tatăl, Isaac – ofiţer de artilerie decorat în Primul Război Mondial – a murit cu şase luni înaintea naşterii fiului său. În copilărie a petrecut câteva veri lângă mătuşa sa Irina, de la care şi-a însufleţit dragostea pentru literatura rusă şi devotamentul faţă de Ortodoxia rusă.

Curând însă, concepţiile creştine din familie s-au lovit de ideologia materialistă propovăduită în şcoli, şi treptat-treptat tânărul Alexandru a îmbrăţişat-o cu înflăcărare pe ultima. A intrat în organizaţiile de tineret bolşevice. A fost, asemenea tatălui său, decorat şi avansat în gradul de căpitan de artilerie în al Doilea Război Mondial. Nu a apucat să se întoarcă de pe front pentru că – în urma unor remarci ireverenţioase la adresa „Mustăciosului” dintr-o scrisoare adresată unui prieten – este arestat şi condamnat la 8 ani de lagăr. Va fi eliberat în 1953, la termen, şi trimis în exil în satul Kok-Terek din Kazahstan. Aceştia au fost poate cei mai importanţi ani din viaţa lui – ani în care şi-a schimbat întreaga viziune asupra vieţii, a lumii, a comunismului şi a Revoluţiei Ruse. 

Profitând de politica „de dezgheţ” a lui Hruşciov, scrie celebra nuvelă-roman „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”. Această nuvelă a obţinut aprobarea personală a lui Hruşciov pentru a fi publicată şi i-a adus aproape instantaneu celebritatea internă şi internaţională. După mazilirea lui Hruşciov în 1965, Soljeniţin intră în conflict direct cu conducerea sovietică şi cu KGB-ul, supravieţuind inclusiv unui atentat de asasinare prin otrăvire. 

Soljeniţin a imortalizat aceşti ani de luptă cu aparatul de stat sovietic în cărţile „S-a luat viţelul în coarne cu stejarul” şi „Prietenii nevăzuţi”. Cu ajutorul acestor „prieteni nevăzuţi” a reuşit să scrie clandestin şi să trimită pe microfilm în Occident „Arhipeleagul Gulag”, „Pavilionul Canceroşilor” – izvorâtă din propria luptă cu maladia, „Primul Cerc” şi altele. Ultimele două amintite au fost publicate în Occident aproape imediat şi, împreună cu „Ivan Denisovici”, i-au adus lui Soljeniţin, la propunerea lui François Mauriac, premiul Nobel pentru literatură din 1970. 

În 1973 KGB-ul intră în posesia unei copii a „Arhipeleagului”. În urma interogatoriului, persoana la care se găsise manuscrisul, Elizaveta Voronyanskaya, se sinucide. Aceste evenimente l-au determinat pe Soljeniţin să nu mai amâne publicarea „Arhipeleagului”, care a apărut în acelaşi an la Paris. Aproape imediat după aceasta este acuzat de înaltă trădare şi expulzat din Uniunea Sovietică. Familia îl va urma în scurt timp în exil.

Exilul

 
Începe o nouă etapă din viaţa scriitorului. În momentul expulzării era considerat „cel mai celebru om din Occident”. Dar Soljeniţin nu a ales faima, ci adevărul. În discursul său de la Londra în 1983, la primirea Premiului Templeton – echivalentul Nobelului pentru progres în spiritualitate şi religie – a identificat sursa răului din acest „nefericit secol  XX” în faptul că „Oamenii au uitat de Dumnezeu”. 

În 1976 familia Soljeniţin s-a stabilit în oraşul Cavendish din statul Vermont, S.U.A., într-un cadru natural care-i amintea scriitorului de mult iubita Rusie. Aici, în mijlcul pădurii, departe de zgomotul şi superficialitatea lumii occidentale – care-l poreclise „pustnicul din Vermont” – Soljeniţin se dedică familiei şi lucrului la visul său literar din copilărie de a scrie o istorie a Revoluţiei Ruse, materializat în peste 5.000 de pagini sub titlul de „Roata Roşie”. Fiul mijlociu, Ignat – unul dintre cei mai renumiţi dirijori şi pianişti ai momentului – îşi aminteşte că tatăl său le spunea că nu e important cine eşti ci ce faci, punând mare accent pe muncă.

Acelaşi cult pentru muncă l-a remarcat jurnalistul francez Bernard Pivot în interviul luat lui Soljeniţin în 1983 pentru televiziunea Antenne 2. Casa lor era special proiectată pentru ca scriitorul să poată scrie în condiţii optime. Şi de multe ori scria zile în şir. Chiar lângă bibliotecă se afla o capelă şi, comenta reporterul, una dintre cele mai mari bucurii ale familiei era atunci când un preot rus îşi anunţa vizita pentru a sluji Sfânta Liturghie în capela lor. 

În acelaşi interviu Soljeniţin declara: „Am sentimentul puternic că mă voi întoarce odată în Rusia. Şi vedeţi că sunt deja destul de bătrân.” Acest simţ profetic s-a împlinit în 1994, când la capătul unui turneu-simbol de două luni de zile de la Vladivostok până în Rusia continentală, s-a stabilit împreună cu familia în Moscova.

Acasă

 
Întors acasă, Soljeniţin, cu aceeaşi vivacitate şi ascuţime, a continuat să spună lucrurilor pe nume. Astfel, în discursul festiv ţinut în faţa Dumei de Stat, a afirmat, printre altele: „Aceasta nu este democraţie, ci oligarhie!” La sfârşitul discursului au fost puţine aplauze şi o mulţime de zâmbete dispreţuitoare în sală. 

Încet-încet ruşii şi-au recăpătat pe cel mai mare scriitor al lor din secolul XX. Întreaga-i operă literară şi publicistică tratează problemele majore ale existenţei omului cu deosebită sinceritate, umor şi înţelepciune. 

Soljeniţin – întocmai ca propriile noastre conştiinţe – a fost incomod. El a trăit consecinţele ultime ale materialismului şi s-a întors de la marginea prăpastiei ca să-şi avertizeze contemporanii despre unde duce ateismul.

În ultimul interviu acordat cotidianului Der Spiegel în iulie 2007, întrebat de reporter „Ce înseamnă credinţa pentru dumneavoastră?” a răspuns: „Pentru mine credinţa este temelia şi sprijinul vieţii omului.” Iar la întrebarea „Vă e frică de moarte?” a răspuns „Nu îmi mai este frică... Simt că este un eveniment natural, dar în niciun caz ultimul, din existenţa unui om.”


Premiul Nobel, 1970

Preţul laşităţii va fi întotdeauna răul

Atât ţări cât şi continente întregi repetă greşelile unii altora la intervale de timp care pot dura veacuri. Te-ai gândi că totul va fi atât de evident! Dar nu; ceea ce unele naţii au experimentat, considerat şi respins, este pe neaşteptate descoperit de altele ca ultima noutate. 

Tinerii, la o vârstă când nu au avut alte experienţe decât cele sexuale, când încă nu au ani de suferinţă şi înţelepciune personală în spatele lor, repetă jubilând pe depravaţii noştri ruşi nesăbuiţi din secolul XIX. 

Dar dintre cei care au trăit mai mult şi înţeleg, cei care s-ar putea opune tinerilor acestora, mulţi nu îndrăznesc să se opună, chiar fac pe ei, numai să nu pară „conservatori”. 

Oamenii care s-au predat pe sine setei după prosperitate cu orice preţ, bunului trai material ca principal scop al existenţei pământene – şi sunt mulţi în lumea de azi – aleg pasivitatea şi retragerea, numai ca vieţile lor obişnuite să continue un pic mai mult, numai să nu treacă pragul greutăţilor astăzi – iar mâine, vezi bine, totul va fi bine. Dar niciodată nu va fi bine! Preţul laşităţii va fi întotdeauna răul; vom culege curaj şi victorie când o să îndrăznim să facem sacrificii. 

Gestul simplu al unui om curajos este de a nu participa la minciună, de a nu susţine acţiuni false! Să vină în lume, chiar să domnească peste lume – dar nu cu ajutorul meu.

Universitatea Harvard, 1978
Adevărul arareori este plăcut, de cele mai multe ori este amar

 
Motto-ul Harvard-ului este „Veritas”. Adevărul arareori este plăcut, de cele mai multe ori este amar. 

Există un dezastru care se produce deja de o bucată de vreme. Mă refer la calamitatea unei conştiinţe despiritualizate şi ne-religioase. Pentru această conştiinţă, omul este piatra de temelie pentru judecarea şi evaluarea tuturor lucrurilor de pe pământ. Omul imperfect, care niciodată nu este lipsit de mândrie, interese personale, invidie, vanitate şi o duzină de alte defecte... 

Pe drumul dinspre Renaştere până în zilele noastre ne-am îmbogăţit experienţa, dar am pierdut conceptul unei Entităţi Supreme Complete care ne limita patimile şi iresponsabilitatea. Ne-am pus prea mare nădejde în reformele politice şi sociale numai ca să descoperim că am fost lipsiţi de posesia noastră cea mai preţioasă: viaţa noastră spirituală. 

Dacă umanismul are dreptate în a declara că omul este născut ca să fie fericit, n-ar fi fost născut ca să moară. Din moment ce trupul lui este blestemat să moară, misiunea lui pe pământ trebuie în mod evident să fie mai degrabă de natură spirituală. Nu se poate să fie plăcerea nelimitată de fiecare zi. Nu se poate să fie găsirea celor mai bune căi de a obţine bunuri materiale şi apoi de a scoate ce e mai bun din ele. Trebuie să fie împlinirea unei datorii permanente şi importante aşa încât viaţa să devină o experienţă de creştere morală, aşa încât omul să plece din viaţă mai bun decât a venit... Numai înfrânarea de sine voluntară, asumată senin, poate să ridice omul deasupra curentului mondial al materialismului. 

Nu se poate să evităm revizuirea definiţiilor fundamentale despre viaţa şi societatea umană. Este adevărat că omul este totul? Nu există un Spirit Superior deasupra lui? Este adevărat că viaţa omului şi activităţile societăţii trebuie să fie determinate în primul rând de expansiunea materială? Este permis să promovăm o astfel de expansiune în detrimentul integrităţii noastre spirituale?

Premiul Templeton, 1983
Întreg veacul XX este atras în vârtejul nimicitor al ateismului şi al nimicirii de sine

 
Încercările de a căuta ieşire din actuala stare a lumii sunt fără rod, dacă nu ne întoarcem conştiinţa noastră cu pocăinţă faţă de Ziditorul a toate: nu ni se va lumina nicio ieşire, noi nu o vom găsi: sunt prea sărace acele mijloace pe care ni le-am lăsat. Trebuie mai întâi să vedem grozăvia, care nu este cauzată de cineva din afară, care se află în fiecare dintre noi. 

Să ne întrebăm: oare nu sunt mincinoase idealurile veacului nostru? 

Viaţa noastră nu constă în căutarea fericirii materiale, ci în căutarea vrednicei înălţimi duhovniceşti. Toată viaţa noastră pământească este doar o treaptă intermediară de dezvoltare către cea de mai sus – şi de pe această treaptă nu trebuie să ne rupem, nici să batem pasul pe loc. Din legile fizicii şi ale fiziologiei nouă niciodată nu ni se va desluşi acea taină cum Ziditorul permanent şi în fiecare zi participă în viaţa fiecăruia dintre noi, fără de schimbare adăugându-ne nouă energie pentru existenţă; iar când acest ajutor ne părăseşte – noi murim. Şi cu nu o mai mică participare El contribuie la viaţa întregii planete – aceasta trebuie să o simţim în momentul nostru întunecat şi înfricoşat. 

Nădejdii nesăbuite a ultimelor două veacuri, care ne-a adus pe noi în nimicnicie şi în pragul morţii atomice şi neatomice, noi îi putem opune numai căutarea sârguincioasă a caldei mâini a lui Dumnezeu, pe care noi atât de nepăsător şi trufaş am respins-o. Atunci se pot deschide ochii noştri la greşelile acestui nefericit secol XX şi mâinile noastre se vor apuca să le îndrepteze. 

Toate cele cinci continente sunt într-un vârtej. Dar tocmai în astfel de încercări ies la iveală cele mai înalte aptitudini ale sufletelor omeneşti.

Prefirându-mi în minte trecutul, mi-am dat seama că, de-a lungul întregii mele vieţi conştiente, nu mi-am înţeles nici sufletul, nici menirea.
Multă vreme am luat drept bun ceea ce, de fapt, mă ducea la pierzare, lăsându-mă necontenit atras într-o direcţie contrară celei ce mi-ar fi fost cu adevărat benefică...
Cu spinarea încovoiată, aproape frântă, mi-a fost dat să extrag din anii de captivitate acest crâmpei de cunoaştere: cum devine omul om şi cum devine neom.

Focule, focule! Vreascurile trosnesc şi vântul nocturn al toamnei târzii face flăcările să zburde... Mi-am pus pufoaica pe umeri, căci totuşi e cam frig, din pricina vântului pătrunzător.
Dar ea – de câte ceasuri stă drepţi în bătaia vântului, cu mâinile lipite de corp, cu capul plecat, ba plângând, ba îngheţând nemişcată. Uneori se roagă din nou, cu glas tânguitor:
– Cetăţene şef!... Iertaţi-mă. Fiţi bun, iertaţi-mă, n-am să mai fac...
Vântul îmi aduce scâncetul ei atât de aproape, de parcă s-ar tângui la urechea mea. În postul de gardă, cetăţeanul şef îşi umple godinul cu lemne şi nu răspunde.
... se întâmplase pe la şase seara, acum era unsprezece noaptea. Încercase să tropăie din când în când, ca să se mai încălzească, dar „şeful” îşi scotea capul pe uşă şi răcnea: „Stai drepţi, altfel o să fie şi mai rău!”
Acum nu se mai mişca, plângea numai.
– Iertaţi-mă, cetăţene şef!... Lăsaţi-mă în lagăr, n-am să mai fac!...
... O fetişcană blondă, simplă, fără şcoală... Focule, focule!...
Acestui foc şi ţie, fetiţo, vă făgăduiesc: întreaga lume va citi despre asta.

Arhipelagul Gulag, vol. II, Ed. Univers, 1997

Sursă: revista Cuvinte pentru tineri, 2009, mănăstirea Putna