APOSTOLUL
În zilele
acelea, Petru, trecând pe la toţi, a coborât şi la sfinţii care locuiau în
Lida. Şi acolo a găsit pe un om, anume
Enea, care de opt ani zăcea în pat, fiindcă era paralitic. Şi Petru i-a zis:
Enea, te vindecă Iisus Hristos. Ridică-te şi strânge-ţi patul. Şi îndată s-a
ridicat. Şi l-au văzut toţi cei ce locuiau în Lida şi în Saron, care s-au şi
întors la Domnul. Iar în Iope era o uceniţă, cu numele Tavita, care,
tâlcuindu-se, se zice Căprioară. Aceasta era plină de fapte bune şi de
milosteniile pe care le făcea. Şi în zilele
acelea ea s-a îmbolnăvit şi a murit. Şi, scăldând-o, au pus-o în camera de sus. Şi, fiind aproape Lida de Iope,
ucenicii, auzind că Petru este în Lida, au trimis pe doi bărbaţi la el,
rugându-l: Nu pregeta să vii până la noi. Şi Petru, sculându-se, a venit cu ei.
Când a sosit, l-au dus în camera de sus şi l-au înconjurat toate văduvele,
plângând şi arătând cămăşile şi hainele câte le făcea Căprioara, pe când era cu
ele. Şi Petru, scoţând afară pe toţi, a îngenunchiat şi s-a rugat şi,
întorcându-se către trup, a zis: Tavita, scoală-te! Iar ea şi-a deschis ochii
şi, văzând pe Petru, a şezut. Şi, dându-i mâna, Petru a ridicat-o şi, chemând
pe sfinţi şi pe văduve, le-a dat-o vie. Şi s-a făcut cunoscută aceasta în
întreaga Iope şi mulţi au crezut în Domnul.
EVANGHELIA
Ioan 5, 1-15
În
vremea aceea, fiind sărbătoare, s-a suit Iisus în Ierusalim. Iar în Ierusalim,
lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda şi
care avea cinci pridvoare. În aceste pridvoare zăceau mulţime multă de bolnavi:
orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei, căci un înger al Domnului se
pogora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa; şi cel care intra întâi
după tulburarea apei se făcea sănătos, orice de ce boală era cuprins. Atunci
era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Pe acesta,
văzându-l zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, l-a întrebat Iisus:
voieşti să te faci sănătos? Răspuns-a Lui Bolnavul: Doamne, nu am pe nimeni ca
să mă bage în scăldătoare, când se tulbură apa; aşa că până când merg eu, altul
se pogoară înaintea mea. Iisus a zis către el: scoală-te, ia-ţi patul tău şi
umblă. Şi în clipa aceea s-a făcut omul sănătos şi şi-a luat patul său şi
umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat:
este zi de sâmbătă şi nu-ţi este iertat să iei patul. El le-a răspuns: Cel care
m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: ia-ţi patul tău şi umblă. Ei l-au întrebat:
cine este omul care ţi-a zis: ia-ţi patul tău şi umblă? Dar cel vindecat nu
ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel
loc. După aceea Iisus l-a găsit în templu şi i-a zis: iată că te-ai făcut
sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple şi mai rău. Atunci
omul s-a dus şi a spus iudeilor că Iisus este cel care l-a făcut pe el sănătos.
R. Rădulescu: Vitezda, un loc dezolant! Se întâlneau acolo toate
suferinţele fizice ale oamenilor. Mântuitorul Hristos vizitează acest loc, se
află în faţa tabloului suferinţei umane. Din câţi neputincioşi erau acolo, se
apropie de un slăbănog, un paralizat, cum i-am spune noi astăzi, care era aşa
de treizeci şi opt de ani. O viaţă de om paralizat! Părinte profesor, din
mulţimea de orbi, şchiopi şi alţi neputincioşi de acolo, de ce se apropie
tocmal de acest om?
Pr. Constantin Coman: Despre lege şi libertate
Pr. Coman: Este un caz, cum subliniaţi şi dumneavoastră,
emblematic. De treizeci şi opt de ani să fii suferind, să fii paralizat, de
treizeci de ani să aştepţi şansa tămăduirii! La scăldătoarea din Vitezda,
bolnavii aşteptau să prindă şansa tămăduirii, care era oferită de coborârea
unui înger odată pe an. O dată pe an, primul dintre cei bolnavi care intra în
apă, după pogorârea îngerului Domnului în apă, se făcea sănătos. Mulţi bolnavi
stăteau acolo şi aşteptau. Iată, acest paralitic stătea de treizeci şi opt de
ani, cu speranţa să prindă acea ocazie extrem de rară. El nu putea, însă,
beneficia de puterile proprii, pentru că nu se putea deplasa. Aştepta!
Nădăjduia că cineva să-l ajute să intre în apă primul după pogorârea îngerului.
Este un caz extrem, un caz foarte grav, care subliniază în egală măsură
suferinţa, dar şi răbdarea şi nădejdea că într-o bună zi, poate va beneficia şi
el de aceea ocazie rară, deşi condiţiile îi păreau neprielnice.
R. Rădulescu: Ce era cu această tulburare a apei? Să o luăm
ca pe un fapt care se întâmpla? Era ca o intervenţie divină în apa aceea, care
devenea tămăduitoare doar pentru un singur om? Cum să înţelegem acest tablou pe
care ni-l prezintă Evanghelia?
Pr. Coman: Istoria vechi-testamentară ne arată că pană la
întrupare, intervenţiile lui Dumnezeu sunt episodice, sunt izolate, sunt
extraordinare, spectaculoase, în comparaţie cu ceea ce avea să se întâmple după
Înălţarea la cer a Mântuitorului Hristos şi Pogorârea Duhului Sfânt. Acum,
Dumnezeu devine prezent continuu, dar tainic şi discret, nespectaculos din
perspectiva exterioară. În istoria dinainte de Hristos, reflectată în
Evanghelia noastră de astăzi, intervenţia lui Dumnezeu era una punctuală şi
spectaculoasă, tocmai pentru a putea fi receptată ca atare de oamenii care nu
aveau experienţa împărtăşirii tainice de Duhul lui Dumnezeu. Aşa este şi aici.
Este o intervenţie printr-un înger al Domnului, care conferă apei, în
condiţiile date, puteri vindecătoare numai pentru primul intrat.
R. Rădulescu: Slăbănogul spune că nu are om. Îşi punea
nădejdea în intervenţia lui Dumnezeu şi în apa care l-ar putea tămădui, dacă ar
intra primul, după tulburarea ei, dar aşa cum spune Evanghelia, mai avea nevoie
de ajutorul unui om, care să-l ducă până la apă. Interacţiunea lui Iisus cu el se datorează răspunsului
acestuia: „Doamne nu am om…!” Hristos arată că El este Dumnezeu-Omul, şi că
direcţia nădejdii lui era puţin deviată, să spunem. Nu-şi pusese nădejdea în
Dumnezeu, ci într-un om. Putem înţelege episodul acesta şi în altă cheie? Este
Vitezda o metaforă pentru o lume pe care Dumnezeu o schimbă, o transformă, îi
aduce altă speranţă decât cea pe care o aveau oamenii până atunci?
Pr. Coman: Sfântul Evanghelist Ioan aşează relatarea
într-un context care subliniază tocmai lucrul acesta: prezenţa directă şi
nemijlocită a dumnezeirii, în persoana Mântuitorului Hristos, are ca efect
transformarea radicală a unui eveniment unic şi excepţional într-o stare
continuă şi permanentă. Se schimbă radical lucrurile. Dacă până atunci oamenii
aşteptau ajutor de la intervenţiile rare şi extraordinare ale lui Dumnezeu,
după întrupare, Dumnezeu vine printre ei, devine o permanenţă accesibilă
oricând. Iisus Hristos nu este numai omul pe care aştepta paraliticul să-l
ajute să intre în apă, ci este şi Dumnezeu însuşi care îl vindecă prin cuvânt,
fără să mai fie nevoie să mai intre în apă. Şi nu-l vindecă numai trupeşte, ci
îi vindecă şi sufletul. Biserica Mântuitorului Hristos, realitatea în care se
îngemănează cele lumeşti cu cele dumnezeieşti, este o scăldătoare Vitezda, dar
care nu funcţionează după principiul coborârii episodice a îngerului Domnului,
ci după principiul prezenţei şi întâlnirii directe cu Mântuitorul Hristos, cu
Dumnezeu Omul.
R. Rădulescu: Părinte profesor, schimbarea aceasta
radicală, intervenţia lui Dumnezeu nu este înţeleasă de toţi oamenii. Nu o
înţelegem nici noi astăzi, nici lumea de când este ea. În episodul evanghelic
există unii care îi reproşează slăbănogului, care se ridicase iată după
treizeci şi opt de ani, de ce îşi poartă patul în zi de sâmbătă! Era
sărbătoare, era ziua de odihnă a evreilor, atunci când s-a întâmplat minunea
vindecării paraliticului. Ce se întâmpla, de ce ajungem să preţuim mai mult o
regulă, decât un om?
Pr. Coman: Aveţi, poate, dreptate spunând că această
schimbare radicală nu este înţeleasă. Nu este înţeleasă dar este trăită, aş
spune eu. Nici mecanismele vieţii psiho-fizice nu le înţeleg mulţi oameni, dar
le trăiesc toţi. Schimbarea nu se produce în segmentul văzut, material al
realităţii, ci în cel nevăzut, sufletesc, duhovnicesc. Beneficiile sau
binecuvântările posibilităţii împărtăşirii de Duhul lui Dumnezeu nu sunt în
partea fizică a realităţi, ci în cea duhovnicească. Dumnezeu este Duh şi
împărtăşirea de El se produce la nivelul duhului omului. Cu un minim efort nu
se poate să nu observăm schimbarea pe care o aduce Hristos în orientarea lumii,
în istoria lumii şi în viaţa omului.
Teofaniile vechi-testamentare se produceau la nivelul exterior,
spectacular, pentru că oamenii nu aveau dezvoltată vederea sau simţirea
duhovnicească. Vindecarea trupească este accesibilă celei mai rudimentare
vederi. Vindecarea sufletească sau duhovnicească nu este vizibilă oricui. Mântuitorul
îl vindeca pe paralitic şi de boala sufletească — din moment ce îl avertizează
la final să nu mai păcătuiască pentru a nu-i fi şi mai rău. Vindecarea
sufletească este mult mai importantă decât cea trupească, din perspectiva lui
Dumnezeu şi din perspectiva omului duhovnicesc. Din perspectiva omului trupesc,
vindecarea bolilor trupeşti pare mai importantă. Dacă nu ar evalua lucrurile în
virtutea unei inerţii şi a unei vederi scurte şi superficiale, ar înţelege
orice om diferenţa calitativă între boala trupească şi boala sufletească şi,
implicit, între vindecarea trupească şi cea sufletească. Când spuneţi nu se
vede schimbarea radicală, aveţi în vedere faţa văzută a lumii sau faţa arătată.
Lumea mai are un chip nevăzut şi nearătat.
Acum să vin la cel de-al doilea aspect al întrebării
dumneavoastră: De ce ajungem să preţuim mai mult o regulă decât un om? Atitudinea
aceasta este rezultatul egoismului, al vieţii egocentrice. Omul egoist se
foloseşte de lege sau de regulă, cum aţi spus dumneavoastră, pentru a se
îndreptăţi pe sine, pentru a-şi justifica atitudinile. Omul egoist se foloseşte
de lege pentru a spune şi a arăta lumii că el este bun spre deosebire de alţii.
De aceea, cei buni şi drepţi se neliniştesc atunci când este ameninţată în
vreun fel legea sau regulă, în temeiul căreia ei se îndreptăţesc. Pe omul viu
nu-l preferă, pentru că acesta are aşteptări de la el şi mai ales pentru că, în
relaţie cu celălalt, omul egoist riscă să fie descoperit lui. Omului de lângă
mine trebuie să-i dau din al meu: spaţiul meu, din timpul meu, din avutul care
ar fi putut fi numai al meu, din dreptatea mea, din gândul meu, din inima mea
etc.
Legile împart oamenii în „buni” şi „răi” şi ele sunt dorite
evident nu de cei răi, ci de cei buni. Sunt dorite de cei buni, într-o mică
măsură şi pentru a se proteja de cei răi, dar în cea mai mare măsură pentru
a-şi proteja şi promova, pentru propria conştiinţă şi pentru ochii lumii,
imaginea de om bun. Dispariţia graniţelor dintre buni şi răi, oficializate prin
legi, ar bucura pe cei răi şi ar nelinişti pe cei buni. Omul este liniştit când
are certitudinea că este, nu cel mai bun şi mai drept, dar mai bun sau mai
drept decât cineva măcar. Este motivul pentru care se tulbură cumplit fariseii
şi cărturarii, ca şi preoţii iudei, când Mântuitorul nu desfiinţează aceste
graniţe dar le mută acolo unde sunt ele fireşti, adică în inima şi în gândul
omului, spunând, spre exemplu că desfrânat nu este numai cel care face fapta
desfrâului ci şi cel care pofteşte în inima lui o femeie spre desfrânare, că
ucigaş de oameni nu este numai cel care ucide trupul, ci şi cel care ucide
sufletul etc… De ce se tulbură atât de mult?
Tocmai pentru că dispare posibilitatea distincţiei
vizibile, sociale, între cei buni şi cei răi. Mântuitorul demască ipocrizia
celor care absolutizează legea, regula şi disciplina exterioară, convenţională,
invitându-i să recunoască un lucru foarte evident, adică relativitatea
graniţelor morale trasate de acestea. În Biserică instanţa de disciplinare este
duhovnicul, care are la dispoziţie sondarea sufletească şi care protejează pe
oameni de ispita ipocriziei prin taina Sfintei Spovedanii. De la Hristos am
învăţat sau a trebuit să recunoaştem că excesul de instituţionalizare, de
legiferare, de disciplinare prin reguli şi canoane trădează o lume ipocrită. Excesul
de instituţionalizare este preferat de regimuri politice ipocrite,
dictatoriale, care fac legi pentru ceilalţi. Este un echilibru între persoană
şi instituţie, dar şi o permanentă tensiune. Supralicitarea instituţiei este în
dauna persoanei, a libertăţii persoanei, a iniţiativei, a spontaneităţii, a
creativităţii personale. Istoria însăşi a demonstrat în repetate rânduri că
cine a vrut să schimbe lumea printr-un exces de instituţionalizare, printr-un
sistem de disciplinare forţată, a sfârşit prin a distruge, prin a degrada
cumplit omul. Noi am făcut această tristă experienţă în perioada comunistă şi
suportăm consecinţele pentru mult timp. Am lungit mult vorba pe acest subiect.
Am făcut-o pentru că am impresia că trăim culmile unei civilizaţii a
instituţiei şi a legii. Rezultatul: o lume din ce în ce mai impersonală, din ce
în ce mai inumană, mai ipocrită şi mai ales, din ce în ce mai incapabilă de
iubire, mai anerastă. Biserica trebuie, de aceea, să fie cu atât mai vigilentă,
pentru a nu cădea în ispita instituţionalizării excesive care asfixiază
mişcarea liberă a persoanei. Să ne aducem aminte că Mântuitorul Hristos nu a
fost interesat de instituţii, ci exclusiv de persoana umană. Ancorarea obsesivă
în principii, în criterii, în norme, în canoane, se datorează evident crizei
relaţiei, crizei viului, crizei vieţii în esenţa ei. Omul aflat în miezul
relaţiei vii cu Dumnezeu cel viu şi cu semenii săi vii, va fi jenat de
presiunea legilor. Viaţa la nivelul ei de sus şi plenar, adică viaţa ca iubire,
este mişcare liberă, spontană, impredictibilă!
Îmi vine în minte reacţia radicală a cunoscutului stareţ
athonit, Vasile Kondikakis, faţă de criticile pe care i le aduceau mari
profesori de teologie la un simpozion internaţional închinat Sfântului Ioan
Gură de Aur, invocând faptul că nu s-a încadrat în rigorile academice ale
discursului teologic. Părintele Vasile nu prezentase o prelegere academică
asupra temei, ci o tulburătoare mărturisire personală şi vie asupra
monahismului pe care el însuşi îl trăia. Discuţia s-a extins tocmai în zona
despre care discutăm noi aici, tensiunea dintre regulă şi libertatea omului. La
un moment dat Părintele Vasile a închis discuţia cu următoarea replică:
„Ascultaţi! Dacă
regulile sau rigorile, oricare ar fi ele şi de către oricine ar fi fost date,
mă stânjenesc în relaţia mea personală cu Bunul Dumnezeu, atunci nu am nevoie
de ele! Dacă cea mai ortodoxă şi mai înaltă teologie îmi afectează dragostea mea
vie faţă de Dumnezeu şi de oameni, nu am nevoie de ea! Dacă Biserica mea şi a
voastră, în care cred şi pe care o mărturisesc, limitează în relaţia mea vie şi
iubitoare cu Dumnezeu, cu Maica Domnului şi cu sfinţii, atunci nu am nevoie de
ea!“
Am fost martor ocular al acestor mărturisiri, care au
curmat instantaneu şuvoiul de critici întemeiate pe înalta teologie şi pe
rigorile ştiinţifice. Avea în vedere desigur instituţia bisericească, aparatul
administrativ! Nu este cazul să mai amintim de atitudinea Sfântului Apostol
Pavel faţă de lege şi mai ales faţă de absolutizarea legii, faţă de tendinţa
celor care administrează legea de a o instaura stăpân absolut peste oameni. Astăzi
ni se spune: „Nimeni nu este mai presus de lege!” Ori, noi toţi ştim legea că nu
se poate activa şi aplică singură, ci este aplicată de oameni. Noi toţi ştim că
cei puternici fac legi în sprijinul intereselor lor şi tot ei ocultează
sistematic prevederile legilor.
Am să mai pomenesc şi cuvântul Sfântului Pavel, fără drept
de replică: „împotriva unora ca acestea nu este lege!“ Adică, împotriva a ce?
Împotriva roadelor Duhului Sfânt în om: „iubire, bucurie, pace,
îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare,
curăţie.” (Gal 5, 22-23). O să vă surprindă să auziţi că legea şi instituţia şi
regulă se pot interpune între om şi Dumnezeu. Atunci când omul le
idolatrizează, ele îl înlocuiesc pe Dumnezeu. Pentru omul căzut este mai
convenabil să se raporteze la legi moarte decât să se confrunte cu Dumnezeu
însuşi.
Acest lucru este demascat de Iisus Hristos în atitudinea
faţă de El, nu a mulţimilor needucate, ci a conducătorilor religioşi şi
politici ai iudeilor. Aceia au fost tulburaţi, în esenţă, nu de vreo învăţătură
sau vreo mustrare a Mântuitorului, ci de vestirea venirii sau instaurării
iminente a împărăţiei lui Dumnezeu, ceea ce se traducea cu venirea lui Dumnezeu
printre ei. Toţi preferau să fie guvernaţi de Legea lui Dumnezeu, nu de
Dumnezeu însuşi! Mai marii iudeilor erau deranjaţi de două lucruri care veneau
din partea lui Iisus: unul era suveranitatea Sa manifestată la adresa legii,
echivalată de respectivii cu încălcarea legii şi al doilea, faptul că se
proclama Fiul lui Dumnezeu. Erau ameninţaţi, aşadar, din două direcţii: le era
zdruncinată baza imaginii lor morale, sociale, religioase, adică Legea şi, în
acelaşi timp, se vestea iminenţa confruntării cu Dumnezeu cel viu. Sfântul Ioan
Evanghelistul surprinde această stare de lucruri: „Deci pentru aceasta căutau
şi mai mult iudeii să-L omoare, nu numai pentru că dezlega sâmbăta, ci şi
pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, făcându-Se pe Sine deopotrivă cu
Dumnezeu.“ (Ioan 5,18)
Apropierea lui Dumnezeu îi jenează pe anumiţi oameni până
la ieşirea din minţi. Intuiţi pe care dintre oameni. [...]. Oamenii ar dori ca
Dumnezeu să stea departe, să-i lase în pace. Să fie un concept, să fie o idee
care să rezolve logic şi teoretic problemele, dar să nu fie o persoană
atotputernică, cauza şi sensul tuturor lucrurilor, la care trebuie să ne
raportăm clipă de clipă, de la începutul şi până la sfârşitul vieţii noastre.
Această fugă de Dumnezeu, această emancipare de Dumnezeu,
acest refuz al lui Dumnezeu cel viu este reflexul păcatului originar. Vă
amintiţi, căderea lui Adam şi a Evei aduce cu sine fuga de la faţa lui
Dumnezeu. Dumnezeu strigă după ei şi ei se ascund. Este o ruşine, dar în egală
măsură este o tentativă de a trăi fără de Dumnezeu. Este ruşinea uzurpării
suveranităţii legitime a lui Dumnezeu prin cedarea în faţa ispitei suficienţei
de sine, a autonomiei existenţiale, a vieţuirii fără Dumnezeu. Aceasta este
esenţa păcatului, cedarea în faţa tentaţiei de a trăi prin tine însuţi, prin
forţele tale şi eventual prin uzurparea puterii asupra lumii înconjurătoare şi
asupra celorlalţi. Cea mai rafinată şi cea mai vinovată formă a păcatului este
să întemeiezi şi să dezvolţi această atitudine la umbra legii lui Dumnezeu. O
alta, înrudită cu prima, este de a-L transforma pe Dumnezeu într-o mărime
filosofică, fie ea şi cea mai importantă, din propriul sistem. În ambele
cazuri, omul şi-L subordonează în fapt pe Dumnezeu, el fiind gestionarul,
inevitabil ipocrit, şi al legii şi al sistemului său filosofic sau al
ideologiei sale. Omul îl vrea departe pe Dumnezeu şi pentru a nu fi nevoit să
recunoască adevărul, faptul că este un uzurpator al proprietăţii dumnezeieşti
care este lumea creată întreagă.
Vă amintiţi parabola stăpânului care, plecând departe, a
împărţit proprietăţile sale slujitorilor săi. La vremea roadelor a trimis să i
se dea roadele, dar trimişii lui au fost ucişi. A trimis apoi pe fiul său, care
a fost de asemenea ucis, cu gândul mărturisit de a dobândi prin uzurpare
proprietatea: „Acesta este moştenitorul veniţi să-l omorâm şi să avem noi
moştenirea lui!“ (Matei 21,38). Parabola este rostită de Mântuitorul cu puţin
înainte de a fi prins de mai marii iudeilor şi de a fi răstignit. Ea viza
atunci atitudinea poporului ales, dar vizează peste veacuri atitudinea fiecărui
om în parte.
Tendinţa omului de a transforma, prin uzurpare, dreptul de
folosire în proprietate personală cu titlu absolut şi de a se preschimba din
cetăţean al Împărăţiei în Stăpân, este uşor de observat şi acum ca şi
întotdeauna în istorie. Nimeni dintre oameni nu a contribuit în vreun fel la
naşterea acestei lumi foarte frumoase şi generoase. Cine, născându-se din
pântecele mamei sale, aduce cu sine lumea în care trăieşte? Nimeni! Toţi
beneficiem de o lume dată, de o lume-dar evidentă, dar fără să-L recunoaştem
pe Dăruitor. Tot de inerţia fugii sau emancipării de Dumnezeu, ţine şi ispita
suveranităţii absolute. Aspiraţia omului spre suveranitate este firească. Prin
creaţie, omul este chemat să fie suveran asupra sa şi asupra lumii create. Omul
are suveranitate, dar această suveranitate i-a fost dată, nu izvorăşte din
sine. I-a fost dată de Creatorul care este, în calitatea Sa de Creator, suveran
legitim peste creaţia Sa. Suveranitatea omului asupra lumii create este
legitimă atâta timp cât omul recunoaşte şi rămâne sub suveranitatea lui
Dumnezeu. Omul căzut, confuz, orb, ajunge în postura scandaloasă de a refuza pe
Dumnezeu crezând că suveranitatea lui Dumnezeu îi anulează propria
suveranitate. Omul căzut este strivit de realitatea puterii sau atotputerniciei
lui Dumnezeu, pentru că o percepe ca fiind în competiţie cu suveranitatea sa. Mântuitorului
Hristos îi descoperă omului că şansa lui de a-şi activa suveranitatea este de a
rămâne racordat la sursa ei care este Dumnezeu. Mai mult chiar decât atât, omul
poate deveni subiect al suveranităţii dumnezeieşti, prin împărtăşirea de
Dumnezeu. Mântuitorul ne spune că putem fi dumnezei, fii ai lui Dumnezeu,
asemenea lui Dumnezeu, dar nu prin propria noastră natură, care este limitată,
ci prin împărtăşirea, prin „împrumutarea” de la Dumnezeu a trăsăturilor
dumnezeieşti. Dumnezeu este Dumnezeu prin fire, iar oamenii pot deveni dumnezei
prin dar, prin har, prin împărtăşire de Dumnezeu.
R. Rădulescu: Aşadar, se poate învinge inerţia fugii de
Dumnezeu prin forţarea apropierii de El, printr-o continuă apropiere de El,
susţinută de convingerea că este bine să fi stăpânit de ceva, de cineva!?
Pr. Coman: Bine sau rău, acesta este adevărul existenţei
noastre. Aşa existăm, acesta este conceptul căruia i s-a dat numele de om! Suntem
fiinţe dependente. Nu suntem suficienţi nouă înşine. Ar trebui să fim oneşti cu
noi şi să vedem că, totuşi, nu suntem dependenţi numai de Dumnezeu, suntem
dependenţi şi de resursele naturale şi ar trebui să fim supăraţi de faptul că
trebuie să bem permanent apă. Faptul că suntem dependenţi de apă, înseamnă că
suntem mai mici decât apa şi decât izvorul! Faptul că suntem dependenţi de
lumină, de hrană şi de toate celelalte, înseamnă că aceasta este firea noastră,
am fost creaţi dependenţi de aceste surse, care ne sunt exterioare. Omul este
smerit, este mic, este chiar nimic prin sine. Dacă i se ia aerul moare în
câteva clipe! Să recunoaştem această stare smerită! Am pune un nou început
pentru o viaţă minunată. Cum poate omul depăşi condiţia sa de captiv al firii
limitate neputincioase? Putem depăşi limitele firii omeneşti, tocmai
împărtăşindu-ne de Dumnezeu. Ce este această împărtăşire? Cum ajungem la ea?
Toate acestea sunt în Evanghelia Mântuitorului Hristos şi sunt experimentate şi
mărturisite de sfinţii Bisericii peste veacuri, până în zilele noastre”.
(din Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi
dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)
Sursă: Război întru cuvânt
0 comments:
Trimiteți un comentariu