Predică la Duminica slăbănogului din Vitezda: „De ce ajungem să preţuim mai mult o regulă decât un om?” - Pr. Constantin Coman

sâmbătă, 10 mai 2014

| | |




APOSTOLUL

În zilele acelea, Petru, trecând pe la toţi, a coborât şi la sfinţii care locuiau în Lida. Şi acolo a găsit pe un om, anume Enea, care de opt ani zăcea în pat, fiindcă era paralitic. Şi Petru i-a zis: Enea, te vindecă Iisus Hristos. Ridică-te şi strânge-ţi patul. Şi îndată s-a ridicat. Şi l-au văzut toţi cei ce locuiau în Lida şi în Saron, care s-au şi întors la Domnul. Iar în Iope era o uceniţă, cu numele Tavita, care, tâlcuindu-se, se zice Căprioară. Aceasta era plină de fapte bune şi de milosteniile pe care le făcea. Şi în zilele acelea ea s-a îmbolnăvit şi a murit. Şi, scăldând-o, au pus-o în camera de sus. Şi, fiind aproape Lida de Iope, ucenicii, auzind că Petru este în Lida, au trimis pe doi bărbaţi la el, rugându-l: Nu pregeta să vii până la noi. Şi Petru, sculându-se, a venit cu ei. Când a sosit, l-au dus în camera de sus şi l-au înconjurat toate văduvele, plângând şi arătând cămăşile şi hainele câte le făcea Căprioara, pe când era cu ele. Şi Petru, scoţând afară pe toţi, a îngenunchiat şi s-a rugat şi, întorcându-se către trup, a zis: Tavita, scoală-te! Iar ea şi-a deschis ochii şi, văzând pe Petru, a şezut. Şi, dându-i mâna, Petru a ridicat-o şi, chemând pe sfinţi şi pe văduve, le-a dat-o vie. Şi s-a făcut cunoscută aceasta în întreaga Iope şi mulţi au crezut în Domnul.

EVANGHELIA
 Ioan 5, 1-15 

În vremea aceea, fiind sărbătoare, s-a suit Iisus în Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda şi care avea cinci pridvoare. În aceste pridvoare zăceau mulţime multă de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei, căci un înger al Domnului se pogora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa; şi cel care intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos, orice de ce boală era cuprins. Atunci era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Pe acesta, văzându-l zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, l-a întrebat Iisus: voieşti să te faci sănătos? Răspuns-a Lui Bolnavul: Doamne, nu am pe nimeni ca să mă bage în scăldătoare, când se tulbură apa; aşa că până când merg eu, altul se pogoară înaintea mea. Iisus a zis către el: scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi în clipa aceea s-a făcut omul sănătos şi şi-a luat patul său şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: este zi de sâmbătă şi nu-ţi este iertat să iei patul. El le-a răspuns: Cel care m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: ia-ţi patul tău şi umblă. Ei l-au întrebat: cine este omul care ţi-a zis: ia-ţi patul tău şi umblă? Dar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceea Iisus l-a găsit în templu şi i-a zis: iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple şi mai rău. Atunci omul s-a dus şi a spus iudeilor că Iisus este cel care l-a făcut pe el sănătos.

R. Rădulescu: Vitezda, un loc dezolant! Se întâlneau acolo toate suferinţele fizice ale oamenilor. Mântuitorul Hristos vizitează acest loc, se află în faţa tabloului suferinţei umane. Din câţi neputincioşi erau acolo, se apropie de un slăbănog, un paralizat, cum i-am spune noi astăzi, care era aşa de treizeci şi opt de ani. O viaţă de om paralizat! Părinte profesor, din mulţimea de orbi, şchiopi şi alţi neputincioşi de acolo, de ce se apropie tocmal de acest om? 

Pr. Constantin Coman: Despre lege şi libertate


Pr. Coman: Este un caz, cum subliniaţi şi dumneavoastră, emblematic. De treizeci şi opt de ani să fii suferind, să fii paralizat, de treizeci de ani să aştepţi şansa tămăduirii! La scăldătoarea din Vitezda, bolnavii aşteptau să prindă şansa tămăduirii, care era oferită de coborârea unui înger odată pe an. O dată pe an, primul dintre cei bolnavi care intra în apă, după pogorârea îngerului Domnului în apă, se făcea sănătos. Mulţi bolnavi stăteau acolo şi aşteptau. Iată, acest paralitic stătea de treizeci şi opt de ani, cu speranţa să prindă acea ocazie extrem de rară. El nu putea, însă, beneficia de puterile proprii, pentru că nu se putea deplasa. Aştepta! Nădăjduia că cineva să-l ajute să intre în apă primul după pogorârea îngerului. Este un caz extrem, un caz foarte grav, care subliniază în egală măsură suferinţa, dar şi răbdarea şi nădejdea că într-o bună zi, poate va beneficia şi el de aceea ocazie rară, deşi condiţiile îi păreau neprielnice.

R. Rădulescu: Ce era cu această tulburare a apei? Să o luăm ca pe un fapt care se întâmpla? Era ca o intervenţie divină în apa aceea, care devenea tămăduitoare doar pentru un singur om? Cum să înţelegem acest tablou pe care ni-l prezintă Evanghelia?

Pr. Coman: Istoria vechi-testamentară ne arată că pană la întrupare, intervenţiile lui Dumnezeu sunt episodice, sunt izolate, sunt extraordinare, spectaculoase, în comparaţie cu ceea ce avea să se întâmple după Înălţarea la cer a Mântuitorului Hristos şi Pogorârea Duhului Sfânt. Acum, Dumnezeu devine prezent continuu, dar tainic şi discret, nespectaculos din perspectiva exterioară. În istoria dinainte de Hristos, reflectată în Evanghelia noastră de astăzi, intervenţia lui Dumnezeu era una punctuală şi spectaculoasă, tocmai pentru a putea fi receptată ca atare de oamenii care nu aveau experienţa împărtăşirii tainice de Duhul lui Dumnezeu. Aşa este şi aici. Este o intervenţie printr-un înger al Domnului, care conferă apei, în condiţiile date, puteri vindecătoare numai pentru primul intrat.

R. Rădulescu: Slăbănogul spune că nu are om. Îşi punea nădejdea în intervenţia lui Dumnezeu şi în apa care l-ar putea tămădui, dacă ar intra primul, după tulburarea ei, dar aşa cum spune Evanghelia, mai avea nevoie de ajutorul unui om, care să-l ducă până la apă. Interacţiunea lui Iisus cu el se datorează răspunsului acestuia: „Doamne nu am om…!” Hristos arată că El este Dumnezeu-Omul, şi că direcţia nădejdii lui era puţin deviată, să spunem. Nu-şi pusese nădejdea în Dumnezeu, ci într-un om. Putem înţelege episodul acesta şi în altă cheie? Este Vitezda o metaforă pentru o lume pe care Dumnezeu o schimbă, o transformă, îi aduce altă speranţă decât cea pe care o aveau oamenii până atunci?

Pr. Coman: Sfântul Evanghelist Ioan aşează relatarea într-un context care subliniază tocmai lucrul acesta: prezenţa directă şi nemijlocită a dumnezeirii, în persoana Mântuitorului Hristos, are ca efect transformarea radicală a unui eveniment unic şi excepţional într-o stare continuă şi permanentă. Se schimbă radical lucrurile. Dacă până atunci oamenii aşteptau ajutor de la intervenţiile rare şi extraordinare ale lui Dumnezeu, după întrupare, Dumnezeu vine printre ei, devine o permanenţă accesibilă oricând. Iisus Hristos nu este numai omul pe care aştepta paraliticul să-l ajute să intre în apă, ci este şi Dumnezeu însuşi care îl vindecă prin cuvânt, fără să mai fie nevoie să mai intre în apă. Şi nu-l vindecă numai trupeşte, ci îi vindecă şi sufletul. Biserica Mântuitorului Hristos, realitatea în care se îngemănează cele lumeşti cu cele dumnezeieşti, este o scăldătoare Vitezda, dar care nu funcţionează după principiul coborârii episodice a îngerului Domnului, ci după principiul prezenţei şi întâlnirii directe cu Mântuitorul Hristos, cu Dumnezeu Omul.

R. Rădulescu: Părinte profesor, schimbarea aceasta radicală, intervenţia lui Dumnezeu nu este înţeleasă de toţi oamenii. Nu o înţelegem nici noi astăzi, nici lumea de când este ea. În episodul evanghelic există unii care îi reproşează slăbănogului, care se ridicase iată după treizeci şi opt de ani, de ce îşi poartă patul în zi de sâmbătă! Era sărbătoare, era ziua de odihnă a evreilor, atunci când s-a întâmplat minunea vindecării paraliticului. Ce se întâmpla, de ce ajungem să preţuim mai mult o regulă, decât un om?

Pr. Coman: Aveţi, poate, dreptate spunând că această schimbare radicală nu este înţeleasă. Nu este înţeleasă dar este trăită, aş spune eu. Nici mecanismele vieţii psiho-fizice nu le înţeleg mulţi oameni, dar le trăiesc toţi. Schimbarea nu se produce în segmentul văzut, material al realităţii, ci în cel nevăzut, sufletesc, duhovnicesc. Beneficiile sau binecuvântările posibilităţii împărtăşirii de Duhul lui Dumnezeu nu sunt în partea fizică a realităţi, ci în cea duhovnicească. Dumnezeu este Duh şi împărtăşirea de El se produce la nivelul duhului omului. Cu un minim efort nu se poate să nu observăm schimbarea pe care o aduce Hristos în orientarea lumii, în istoria lumii şi în viaţa omului.

Teofaniile vechi-testamentare se produceau la nivelul exterior, spectacular, pentru că oamenii nu aveau dezvoltată vederea sau simţirea duhovnicească. Vindecarea trupească este accesibilă celei mai rudimentare vederi. Vindecarea sufletească sau duhovnicească nu este vizibilă oricui. Mântuitorul îl vindeca pe paralitic şi de boala sufletească — din moment ce îl avertizează la final să nu mai păcătuiască pentru a nu-i fi şi mai rău. Vindecarea sufletească este mult mai importantă decât cea trupească, din perspectiva lui Dumnezeu şi din perspectiva omului duhovnicesc. Din perspectiva omului trupesc, vindecarea bolilor trupeşti pare mai importantă. Dacă nu ar evalua lucrurile în virtutea unei inerţii şi a unei vederi scurte şi superficiale, ar înţelege orice om diferenţa calitativă între boala trupească şi boala sufletească şi, implicit, între vindecarea trupească şi cea sufletească. Când spuneţi nu se vede schimbarea radicală, aveţi în vedere faţa văzută a lumii sau faţa arătată. Lumea mai are un chip nevăzut şi nearătat.

Acum să vin la cel de-al doilea aspect al întrebării dumneavoastră: De ce ajungem să preţuim mai mult o regulă decât un om? Atitudinea aceasta este rezultatul egoismului, al vieţii egocentrice. Omul egoist se foloseşte de lege sau de regulă, cum aţi spus dumneavoastră, pentru a se îndreptăţi pe sine, pentru a-şi justifica atitudinile. Omul egoist se foloseşte de lege pentru a spune şi a arăta lumii că el este bun spre deosebire de alţii. De aceea, cei buni şi drepţi se neliniştesc atunci când este ameninţată în vreun fel legea sau regulă, în temeiul căreia ei se îndreptăţesc. Pe omul viu nu-l preferă, pentru că acesta are aşteptări de la el şi mai ales pentru că, în relaţie cu celălalt, omul egoist riscă să fie descoperit lui. Omului de lângă mine trebuie să-i dau din al meu: spaţiul meu, din timpul meu, din avutul care ar fi putut fi numai al meu, din dreptatea mea, din gândul meu, din inima mea etc.

Legile împart oamenii în „buni” şi „răi” şi ele sunt dorite evident nu de cei răi, ci de cei buni. Sunt dorite de cei buni, într-o mică măsură şi pentru a se proteja de cei răi, dar în cea mai mare măsură pentru a-şi proteja şi promova, pentru propria conştiinţă şi pentru ochii lumii, imaginea de om bun. Dispariţia graniţelor dintre buni şi răi, oficializate prin legi, ar bucura pe cei răi şi ar nelinişti pe cei buni. Omul este liniştit când are certitudinea că este, nu cel mai bun şi mai drept, dar mai bun sau mai drept decât cineva măcar. Este motivul pentru care se tulbură cumplit fariseii şi cărturarii, ca şi preoţii iudei, când Mântuitorul nu desfiinţează aceste graniţe dar le mută acolo unde sunt ele fireşti, adică în inima şi în gândul omului, spunând, spre exemplu că desfrânat nu este numai cel care face fapta desfrâului ci şi cel care pofteşte în inima lui o femeie spre desfrânare, că ucigaş de oameni nu este numai cel care ucide trupul, ci şi cel care ucide sufletul etc… De ce se tulbură atât de mult?

Tocmai pentru că dispare posibilitatea distincţiei vizibile, sociale, între cei buni şi cei răi. Mântuitorul demască ipocrizia celor care absolutizează legea, regula şi disciplina exterioară, convenţională, invitându-i să recunoască un lucru foarte evident, adică relativitatea graniţelor morale trasate de acestea. În Biserică instanţa de disciplinare este duhovnicul, care are la dispoziţie sondarea sufletească şi care protejează pe oameni de ispita ipocriziei prin taina Sfintei Spovedanii. De la Hristos am învăţat sau a trebuit să recunoaştem că excesul de instituţionalizare, de legiferare, de disciplinare prin reguli şi canoane trădează o lume ipocrită. Excesul de instituţionalizare este preferat de regimuri politice ipocrite, dictatoriale, care fac legi pentru ceilalţi. Este un echilibru între persoană şi instituţie, dar şi o permanentă tensiune. Supralicitarea instituţiei este în dauna persoanei, a libertăţii persoanei, a iniţiativei, a spontaneităţii, a creativităţii personale. Istoria însăşi a demonstrat în repetate rânduri că cine a vrut să schimbe lumea printr-un exces de instituţionalizare, printr-un sistem de disciplinare forţată, a sfârşit prin a distruge, prin a degrada cumplit omul. Noi am făcut această tristă experienţă în perioada comunistă şi suportăm consecinţele pentru mult timp. Am lungit mult vorba pe acest subiect. Am făcut-o pentru că am impresia că trăim culmile unei civilizaţii a instituţiei şi a legii. Rezultatul: o lume din ce în ce mai impersonală, din ce în ce mai inumană, mai ipocrită şi mai ales, din ce în ce mai incapabilă de iubire, mai anerastă. Biserica trebuie, de aceea, să fie cu atât mai vigilentă, pentru a nu cădea în ispita instituţionalizării excesive care asfixiază mişcarea liberă a persoanei. Să ne aducem aminte că Mântuitorul Hristos nu a fost interesat de instituţii, ci exclusiv de persoana umană. Ancorarea obsesivă în principii, în criterii, în norme, în canoane, se datorează evident crizei relaţiei, crizei viului, crizei vieţii în esenţa ei. Omul aflat în miezul relaţiei vii cu Dumnezeu cel viu şi cu semenii săi vii, va fi jenat de presiunea legilor. Viaţa la nivelul ei de sus şi plenar, adică viaţa ca iubire, este mişcare liberă, spontană, impredictibilă!

Îmi vine în minte reacţia radicală a cunoscutului stareţ athonit, Vasile Kondikakis, faţă de criticile pe care i le aduceau mari profesori de teologie la un simpozion internaţional închinat Sfântului Ioan Gură de Aur, invocând faptul că nu s-a încadrat în rigorile academice ale discursului teologic. Părintele Vasile nu prezentase o prelegere academică asupra temei, ci o tulburătoare mărturisire personală şi vie asupra monahismului pe care el însuşi îl trăia. Discuţia s-a extins tocmai în zona despre care discutăm noi aici, tensiunea dintre regulă şi libertatea omului. La un moment dat Părintele Vasile a închis discuţia cu următoarea replică:

„Ascultaţi! Dacă regulile sau rigorile, oricare ar fi ele şi de către oricine ar fi fost date, mă stânjenesc în relaţia mea personală cu Bunul Dumnezeu, atunci nu am nevoie de ele! Dacă cea mai ortodoxă şi mai înaltă teologie îmi afectează dragostea mea vie faţă de Dumnezeu şi de oameni, nu am nevoie de ea! Dacă Biserica mea şi a voastră, în care cred şi pe care o mărturisesc, limitează în relaţia mea vie şi iubitoare cu Dumnezeu, cu Maica Domnului şi cu sfinţii, atunci nu am nevoie de ea!“

Am fost martor ocular al acestor mărturisiri, care au curmat instantaneu şuvoiul de critici întemeiate pe înalta teologie şi pe rigorile ştiinţifice. Avea în vedere desigur instituţia bisericească, aparatul administrativ! Nu este cazul să mai amintim de atitudinea Sfântului Apostol Pavel faţă de lege şi mai ales faţă de absolutizarea legii, faţă de tendinţa celor care administrează legea de a o instaura stăpân absolut peste oameni. Astăzi ni se spune: „Nimeni nu este mai presus de lege!” Ori, noi toţi ştim legea că nu se poate activa şi aplică singură, ci este aplicată de oameni. Noi toţi ştim că cei puternici fac legi în sprijinul intereselor lor şi tot ei ocultează sistematic prevederile legilor.

Am să mai pomenesc şi cuvântul Sfântului Pavel, fără drept de replică: „împotriva unora ca acestea nu este lege!“ Adică, împotriva a ce? Împotriva roadelor Duhului Sfânt în om: „iubire, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare, curăţie.” (Gal 5, 22-23). O să vă surprindă să auziţi că legea şi instituţia şi regulă se pot interpune între om şi Dumnezeu. Atunci când omul le idolatrizează, ele îl înlocuiesc pe Dumnezeu. Pentru omul căzut este mai convenabil să se raporteze la legi moarte decât să se confrunte cu Dumnezeu însuşi.

Acest lucru este demascat de Iisus Hristos în atitudinea faţă de El, nu a mulţimilor needucate, ci a conducătorilor religioşi şi politici ai iudeilor. Aceia au fost tulburaţi, în esenţă, nu de vreo învăţătură sau vreo mustrare a Mântuitorului, ci de vestirea venirii sau instaurării iminente a împărăţiei lui Dumnezeu, ceea ce se traducea cu venirea lui Dumnezeu printre ei. Toţi preferau să fie guvernaţi de Legea lui Dumnezeu, nu de Dumnezeu însuşi! Mai marii iudeilor erau deranjaţi de două lucruri care veneau din partea lui Iisus: unul era suveranitatea Sa manifestată la adresa legii, echivalată de respectivii cu încălcarea legii şi al doilea, faptul că se proclama Fiul lui Dumnezeu. Erau ameninţaţi, aşadar, din două direcţii: le era zdruncinată baza imaginii lor morale, sociale, religioase, adică Legea şi, în acelaşi timp, se vestea iminenţa confruntării cu Dumnezeu cel viu. Sfântul Ioan Evanghelistul surprinde această stare de lucruri: „Deci pentru aceasta căutau şi mai mult iudeii să-L omoare, nu numai pentru că dezlega sâmbăta, ci şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, făcându-Se pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu.“ (Ioan 5,18)

Apropierea lui Dumnezeu îi jenează pe anumiţi oameni până la ieşirea din minţi. Intuiţi pe care dintre oameni. [...]. Oamenii ar dori ca Dumnezeu să stea departe, să-i lase în pace. Să fie un concept, să fie o idee care să rezolve logic şi teoretic problemele, dar să nu fie o persoană atotputernică, cauza şi sensul tuturor lucrurilor, la care trebuie să ne raportăm clipă de clipă, de la începutul şi până la sfârşitul vieţii noastre.

Această fugă de Dumnezeu, această emancipare de Dumnezeu, acest refuz al lui Dumnezeu cel viu este reflexul păcatului originar. Vă amintiţi, căderea lui Adam şi a Evei aduce cu sine fuga de la faţa lui Dumnezeu. Dumnezeu strigă după ei şi ei se ascund. Este o ruşine, dar în egală măsură este o tentativă de a trăi fără de Dumnezeu. Este ruşinea uzurpării suveranităţii legitime a lui Dumnezeu prin cedarea în faţa ispitei suficienţei de sine, a autonomiei existenţiale, a vieţuirii fără Dumnezeu. Aceasta este esenţa păcatului, cedarea în faţa tentaţiei de a trăi prin tine însuţi, prin forţele tale şi eventual prin uzurparea puterii asupra lumii înconjurătoare şi asupra celorlalţi. Cea mai rafinată şi cea mai vinovată formă a păcatului este să întemeiezi şi să dezvolţi această atitudine la umbra legii lui Dumnezeu. O alta, înrudită cu prima, este de a-L transforma pe Dumnezeu într-o mărime filosofică, fie ea şi cea mai importantă, din propriul sistem. În ambele cazuri, omul şi-L subordonează în fapt pe Dumnezeu, el fiind gestionarul, inevitabil ipocrit, şi al legii şi al sistemului său filosofic sau al ideologiei sale. Omul îl vrea departe pe Dumnezeu şi pentru a nu fi nevoit să recunoască adevărul, faptul că este un uzurpator al proprietăţii dumnezeieşti care este lumea creată întreagă.

Vă amintiţi parabola stăpânului care, plecând departe, a împărţit proprietăţile sale slujitorilor săi. La vremea roadelor a trimis să i se dea roadele, dar trimişii lui au fost ucişi. A trimis apoi pe fiul său, care a fost de asemenea ucis, cu gândul mărturisit de a dobândi prin uzurpare proprietatea: „Acesta este moştenitorul veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui!“ (Matei 21,38). Parabola este rostită de Mântuitorul cu puţin înainte de a fi prins de mai marii iudeilor şi de a fi răstignit. Ea viza atunci atitudinea poporului ales, dar vizează peste veacuri atitudinea fiecărui om în parte.

Tendinţa omului de a transforma, prin uzurpare, dreptul de folosire în proprietate personală cu titlu absolut şi de a se preschimba din cetăţean al Împărăţiei în Stăpân, este uşor de observat şi acum ca şi întotdeauna în istorie. Nimeni dintre oameni nu a contribuit în vreun fel la naşterea acestei lumi foarte frumoase şi generoase. Cine, născându-se din pântecele mamei sale, aduce cu sine lumea în care trăieşte? Nimeni! Toţi beneficiem de o lume dată, de o lume-dar evidentă, dar fără să-L recunoaştem pe Dăruitor. Tot de inerţia fugii sau emancipării de Dumnezeu, ţine şi ispita suveranităţii absolute. Aspiraţia omului spre suveranitate este firească. Prin creaţie, omul este chemat să fie suveran asupra sa şi asupra lumii create. Omul are suveranitate, dar această suveranitate i-a fost dată, nu izvorăşte din sine. I-a fost dată de Creatorul care este, în calitatea Sa de Creator, suveran legitim peste creaţia Sa. Suveranitatea omului asupra lumii create este legitimă atâta timp cât omul recunoaşte şi rămâne sub suveranitatea lui Dumnezeu. Omul căzut, confuz, orb, ajunge în postura scandaloasă de a refuza pe Dumnezeu crezând că suveranitatea lui Dumnezeu îi anulează propria suveranitate. Omul căzut este strivit de realitatea puterii sau atotputerniciei lui Dumnezeu, pentru că o percepe ca fiind în competiţie cu suveranitatea sa. Mântuitorului Hristos îi descoperă omului că şansa lui de a-şi activa suveranitatea este de a rămâne racordat la sursa ei care este Dumnezeu. Mai mult chiar decât atât, omul poate deveni subiect al suveranităţii dumnezeieşti, prin împărtăşirea de Dumnezeu. Mântuitorul ne spune că putem fi dumnezei, fii ai lui Dumnezeu, asemenea lui Dumnezeu, dar nu prin propria noastră natură, care este limitată, ci prin împărtăşirea, prin „împrumutarea” de la Dumnezeu a trăsăturilor dumnezeieşti. Dumnezeu este Dumnezeu prin fire, iar oamenii pot deveni dumnezei prin dar, prin har, prin împărtăşire de Dumnezeu.

R. Rădulescu: Aşadar, se poate învinge inerţia fugii de Dumnezeu prin forţarea apropierii de El, printr-o continuă apropiere de El, susţinută de convingerea că este bine să fi stăpânit de ceva, de cineva!?

Pr. Coman: Bine sau rău, acesta este adevărul existenţei noastre. Aşa existăm, acesta este conceptul căruia i s-a dat numele de om! Suntem fiinţe dependente. Nu suntem suficienţi nouă înşine. Ar trebui să fim oneşti cu noi şi să vedem că, totuşi, nu suntem dependenţi numai de Dumnezeu, suntem dependenţi şi de resursele naturale şi ar trebui să fim supăraţi de faptul că trebuie să bem permanent apă. Faptul că suntem dependenţi de apă, înseamnă că suntem mai mici decât apa şi decât izvorul! Faptul că suntem dependenţi de lumină, de hrană şi de toate celelalte, înseamnă că aceasta este firea noastră, am fost creaţi dependenţi de aceste surse, care ne sunt exterioare. Omul este smerit, este mic, este chiar nimic prin sine. Dacă i se ia aerul moare în câteva clipe! Să recunoaştem această stare smerită! Am pune un nou început pentru o viaţă minunată. Cum poate omul depăşi condiţia sa de captiv al firii limitate neputincioase? Putem depăşi limitele firii omeneşti, tocmai împărtăşindu-ne de Dumnezeu. Ce este această împărtăşire? Cum ajungem la ea? Toate acestea sunt în Evanghelia Mântuitorului Hristos şi sunt experimentate şi mărturisite de sfinţii Bisericii peste veacuri, până în zilele noastre”.


(din Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)