Cultivă lumina tainică din tine…

În eforturile care se fac pentru sprijinirea mamelor aflate în criză de sarcină și pentru protejarea vieții copiilor nenăscuți, de multe ori teama, nerăbdarea, agresivitatea, mânia, tristețea, deznădejdea ori alte stări nefolositoare ne cuprind. Uneori nici măcar nu le conștientizăm că sunt dăunătoare nouă și scopului pe care îl avem, alteori, chiar dacă le conștientizăm, nu știm cum să ieșim din ele.

Materialul de mai jos, fără a fi dedicat direct problematicii pentru-viață, prezintă un model de atitudine care credem că poate fi de mare folos pentru o atitudine potrivită in situațiile atât de complexe și sensibile care apar în activitatea pentru-viață.

Mulţi se pierd

Deseori am auzit un sfat asemănător cu cel dat de Sfântul Serafim de Sarov: cultivă lumina tainică a lui Hristos din tine şi atunci vei lumina şi pe cei din jurul tău. Uneori, meditând la râvna pe care au arătat-o apostolii în mărturisirea credinţei lor înaintea lumii, mi-am pus întrebări în legătură cu acest sfat. Ştim că mulţi se pierd, că mulţi, ori nu au auzit de Biserica Ortodoxă, ori nu sunt conştienţi că biserica nu este un club etnic, ci o sursă de Apă Vie pentru toţi. De ce nu ni se spune să facem publicitate, să ieşim în stradă cu trompete, cu tobe, cu portavoce, cu reflectoare pentru a-L face pe Hristos mai vizibil? Dumnezeu ne trimite câteodată răspunsuri minunate în împrejurări neaşteptate.

  

Odată, aflându-mă într-o lungă călătorie, m-am oprit la un centru de informare pentru a afla care este ruta cea mai bună pentru destinaţia mea. Funcţionarul m-a întrebat dacă îmi doream cea mai bună sau mai degrabă cea mai rapidă rută. Mi-a explicat că ruta cea mai bună ar fi luat cu o oră în plus faţă de traseul rapid de doar 14 ore, dar care în schimb ar fi oferit calmul şi frumuseţea unor peisaje de ţară. Gândindu-mă la programul meu, am ales drumul mai scurt. Am scos un timp foarte bun, cel puţin până în momentul în care am fost oprit pentru depăşirea vitezei. Deşi am scurtat călătoria cu aproape o oră, în final, nu numai că am rămas fără o mare parte din salariu, dar am ratat şi şansa de a mă bucura de peisajul de ţară. În schimb, mi-am ieşit din fire la un sediu de poliţie care, dealtfel, nu îşi făcea decât datoria pentru care tot eu plătesc taxe.

Micile detalii

La scurt timp după aceea, m-am oprit la o bisericuţă cu aproape 2 ore înainte de slujba de priveghere. L-am găsit pe preot aranjând fitilul şi umplând cu ulei  candelele din spatele jertfelnicului. Mi-a spus că el ajunge întotdeauna cu mult timp înainte să înceapă slujba pentru a pregăti candelele. L-am întrebat dacă s-a gândit să folosească lumânări în loc de candele. A zâmbit şi a spus: „Aceasta ar fi cu adevărat calea cea mai scurtă. Aş putea să intru în biserică şi să aprind lumânările fără să mă gândesc. Fără să mă gândesc! Ce lecţie importantă s-ar pierde!”

Ca să aprind candelele, trebuie să îmi aranjez programul astfel încât să fiu aici devreme. Trebuie să fiu atent la ceea ce fac, să mă asigur că este suficient ulei pentru ca şi candelele să nu se stingă. Nu pot să mă grăbesc. Trebuie să torn cu grijă ca să nu se scurgă ulei pe masa din altar, să tai şi să potrivesc fitilul, iar apoi să îl aprind şi să urmăresc flacăra: dacă este prea slabă, cea mai mică adiere o poate stinge. Dacă este prea puternică, va emana atâta căldură încât sticla va crăpa sau, cel puţin, va arde atât de repede încât fitilul se va face scrum şi flacăra se va stinge.

O sarcină care aparent este atât de lipsită de importantă, dar care se desfăşoară în casa Domnului şi spre slava lui Dumnezeu. Dacă nu pot fi atent la micile sarcini pe care Dumnezeu îngăduie să le am, cum pot spera că voi înainta în alte îndatoriri mai importante? Dacă nu pot să rezerv timp suficient şi să depun efortul necesar pentru a pregăti candelele, pentru a vedea că flacăra rămâne aprinsă şi nu devine un foc care se stinge singur, cum pot spera să fac asemenea cu sufletul meu? Cum îmi pot stăpâni patimile şi cum îi pot îndruma pe alţii să facă asemenea? Nu, câteodată calea scurtă, calea uşoară, nu este cea mai bună cale. Slavă Ţie, Doamne!”

Deşi m-au uimit cuvintele sale, spre ruşinea mea, am simţit şi o oarecare iritare. Gândeam că deşi poate aceasta este cea mai bună cale, el se bucură de luxul de a sluji într-o biserică de ţară cu o parohie mică care nu îi solicită prea mult timpul. El are timp, nu are vreun serviciu lumesc de la care să plece în grabă pentru a ajunge la slujbele de la biserică…Deodată, mi-am dat seama cât de iraţionale erau gândurile mele, şi cât de viclean şi insistent este vrăjmaşul mântuirii noastre. Când avem de-a face cu un adevăr evident, vrăjmaşul îl pune la îndoială aducând în gând detalii exterioare şi irelevante. Mintea este astfel atrasă de la lecţia esenţială.

Micile detalii ale vieţii de familie

Toţi primim talanţi (talente) pentru a fi folosiţi spre slava lui Dumnezeu în călătoria noastră spre mântuire. Dacă îi lucrăm cât putem de mult şi spre slava lui Dumnezeu, ei devin parte din lumina care luminează lumea. Vrăjmaşul este neobosit în încercarea lui de a ne împiedica să lucrăm aceşti talanţi. Dacă nu ne poate îndepărta de la îndeplinirea îndatoririlor importante, el încearcă să ne distragă prin micile detalii lumeşti, aparent nesemnificative, ale vieţii de zi cu zi:

O parte importantă din câmpul de luptă este viaţa de familie. Prin educaţia copiilor ni se oferă oportunitatea de a deprinde multe aptitudini, de a dezvolta multe talente. Devenim croitori, consultanţi în modă, medici de urgenţă, diplomaţi, profesori, furnizori, şoferi şi oameni de divertisment. Noi toţi jonglam cu programul într-un efort nesfârşit de a gestiona cât mai bine timpul. Învăţăm să facem multe lucruri în grabă - să ducem copiii la şcoală, la orele de after-school, la sport. Câte ispite! De exemplu, doi copii din familii diferite care pornesc la drum la o distanţă de câteva minute. Se poate ajunge la timp doar dacă nu e trafic, dacă semafoarele sunt sincronizate, dacă…Tocmai atunci întâmpinăm cel mai mare blocaj în trafic din ultimii zece ani. Pornim radioul şi auzim că la o distanţă de doar câţiva kilometri tocmai a avut loc un accident în serie. Cum reacţionăm? Care este primul nostru impuls: de a ne ruga la Dumnezeu să îi păzească pe cei implicaţi în accident sau să ne enervăm că am întârziat?

Din păcate, uneori impulsul nostru este cel de a ne enerva. O persoană care nu are un program zilnic prea încărcat ne poate da la un moment dat sfatul înţelept că, dacă am fi plecat la timp, am fi putut evita ispita; dacă ne-am fi organizat programul să ajungem mai devreme, ispita nu ar fi venit. Suntem tentaţi să ripostăm zicând că nu este întotdeauna posibil să ajungi la timp. Procedând astfel, iar cădem într-o ispită.

Putem fi siguri că, atât cât vom trăi, vom fi înconjuraţi de ispite. Atâta timp cât ne vom strădui, vom fi încercaţi. Încearcă să eviţi o ispită şi imediat o alta îi va lua locul. Dacă pornim să vestim Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu ne putem stăpâni propriile patimi, dacă nu putem distinge ispitele ca ceea ce sunt de fapt, riscăm să nu aducem Cuvântul, ci să mijlocim căderea aproapelui. Dacă e să îi învăţăm pe alţii să trăiască ca şi creştini ortodocşi, trebuie că mai întâi noi să învăţăm să ne stăpânim propriile patimi.

Casa Domnului, un lăcaş al păcii

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne îmbrăcăm în armura lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ne amintesc adesea că ar trebui să ne străduim să ajungem la nepătimire, ca parte din proces. Să nu confundăm nepătimirea cu apatia. Nepătimirea este o lipsă de patimi, o stare de curăţie a sufletului prin care dobândim controlul asupra patimilor şi le supunem. În căutarea unui respiro faţă de presiunea unui program încărcat, a unui loc în care să cultivăm nepătimirea, ajungem în casa Domnului, un lăcaş al liniştii, o lume a păcii, o lume în care viaţa de zi cu zi decurge într-un ritm liniştit şi cu o alcătuire care nu se schimbă de la an la an.

Când intrăm în biserică, un lucru minunat se întâmplă. Ne liniştim. Ne închinăm Domnului şi, precum vameşul, îl rugăm pe Dumnezeu să ne miluiască. Ne dedicăm timpul pentru a aprinde lumânări, pentru a alătura mica noastră lumină luminii celei mari pe Făcătorul căreia am venit să îl slăvim. Ne aşezăm într-o alcătuire ale cărei icoane traversează secole întregi şi ne povestesc despre cei care au biruit aceleaşi ispite care ne împresoară şi pe noi acum. Dinaintea noastră se derulează, în imaginea din icoană, propriul nostru parcurs. Vedem, imortalizată în afara timpului şi spaţiului, perspectiva de ansamblu a drumului nostru spre mântuire: căderea, alungarea din Rai, făgăduinţa venirii Mântuitorului, toate întâmplările care au dus la slăvita Lui înviere şi căile prin care nădăjduim să intrăm în Împărăţia Cerurilor.

O lumină lină, blândă

Pătrundem în acest refugiu, şi începem ziua liturgică cu ceea ce pentru lumea seculară este finalul zilei. Nu atunci când lumea îşi începe programul zilnic agitat, nu atunci când ne ferim ochii de lumină orbitoare a soarelui, ci la vremea când făpturile Domnului încep să se retragă în cuiburile lor, când pacea se aşterne peste uscat şi ape şi totul se scaldă într-o lumină lină şi blândă ale cărei umbre conturează creaţia Domnului. Într-o astfel de lumină, putem să contemplăm şi să înţelegem complexitatea şi frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu, putem experia pacea de care vorbea Motovilov în vestita sa discuţie cu Sfântul Serafim despre Sfântul Duh. Simţind pacea, putem să ne alăturăm în mod viu frumoaselor cuvinte de mulţumire cântate la lăsarea serii. După ce am văzut lumea în lumina serii, percepem ceea ce câteodată ne scapă la miazăzi - că se cuvine să îl slăvim pe Domnul în tot timpul, Dătătorul de viaţă.

Pentru că preţuim pacea cea de Sus pe care o găsim în Biserică, ne străduim în mod conştient ca nu cumva să o tulburăm. Privind prin Porţile Împărăteşti în Sfânta Sfintelor, îl întâlnim pe Dumnezeu şezând pe sfântul tronul înconjurat de sfinţii îngeri. Vedem cum Hristos se iveşte prin poarta cea strâmtă. Împreună cu El, înconjuraţi fiind de sfinţi oaspeţi, ne mutăm de la pământ la Cer. Ce expresie minunată a Tainei celei mari! Cât de uşor ne lepădăm de ispitele mărunte, de micile atracţii ale lumii seculare, în lumina tăcută, în rânduiala paşnică a acestei slujbe. Pe de altă parte, cât de uşor se poate risipi acea Taină şi linişte sufletească pe care aceasta o aduce cu sine atunci când, în loc să vedem un spaţiu al păcii vedem haos, când 2 lumânări s-au stins în candelabrul cu 7 braţe, iar celelalte 5 pâlpâie şi scot fum, când câţiva din neatenţie se grăbesc să aprindă lumânări, se întorc în toate direcţiile şi se ceartă care să ţină lumânarea. Aceste detalii, deşi mici şi obişnuite, sunt părţi ale unui întreg. Dacă pregătim cu atenţie candelele, dacă ne pregătim cu atenţie să ducem la bun sfârşit propriile îndatoriri ce ne revin, lumina lină a lui Hristos se va arăta negreşit. Dacă nu ne pregătim nici pe noi şi nici biserica, atunci tulburăm nu doar pacea noastră, dar şi întreaga rânduială a slujbei şi riscăm să inducem, nu o atitudine de rugăciune, ci una de iritare şi mânie.

Familia - mică biserica

Primenirea Bisericii, pregătirea flăcării nepătimitoare, trebuie să înceapă dinlăuntrul nostru, cu o recunoaştere a ceea ce suntem. „Ce mai face bisericuţa ta? Ce mai face mămuca şi copiii?” O aşa salutare comună printre creştinii ortodocşi, poate părea de neînţeles celor din afara bisericii. Masa de credincioşi, formează de fapt Sfânta Biserică. Familia este o „bisericuţă”, o icoană a vieţii în Hristos a întregii biserici. O clădire construită pentru a fi biserica este sfinţită de către episcop. În mod asemănător, când am pregătit o locuinţă pentru familia noastră, cerem binecuvântarea preotului, pentru că acela va fi sălaşul „bisericuţei” noastre. 

Când păşim într-o biserică, vedem înaintea noastră iconostasul. Când intrăm în casa unui creştin ortodox, vedem „colţişorul frumos”, krasny ugol cum îi spun ruşii, sau colţul cu icoane. Poate nu e chiar în faţa intrării, dar nu este ascuns deoarece este centrul vieţii noastre de familie: aici îi mulţumim Domnului că ne-a trecut de întunericul nopţii, îi cerem să ne călăuzească de-a lungul zilei, îi cerem binecuvântarea pentru a începe activităţile din timpul zilei - fie că e vorba de a lua masa, a împlini o îndatorire sau a porni într-o călătorie şi îi mulţumim lui Dumnezeu după ce le-am săvârşit. Aici păstrăm aghiazma şi anafura, pentru a gusta din ele la începutul zilei. Aici vedem icoanele sfinţilor pe ale căror nume noi le purtam şi care se roagă împreună cu noi şi pentru noi. Aici, aprinzând candela din faţa icoanei, ne întărim pe noi în învăţătura pe care preotul acela a exprimat-o atât de simplu şi limpede. „O lumină tainică…”

Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi!

Da, viaţa de familie este fără îndoială, agitată. Da, am putea economisi timp, să trecem pe lângă colţul cu icoane şi să continuăm cu treburile zilnice. Totuşi, alocând doar câteva momente înainte şi după aceste treburi pentru a ne ruga Făcătorului nostru şi Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi tuturor sfinţilor să ne ajute cu cele pe care le avem de făcut, descoperim că acestea devin mai uşor de purtat. Când apar probleme neaşteptate, în loc să permitem emoţiilor care se nasc să ne ocupe timpul, putem pur şi simplu să le recunoaştem ca ispite şi să continuăm cu restul celor rămase pentru ziua aceea. Când stăm în biserică, e uşor să recunoaştem ispitele. Suntem cufundaţi într-o lumină tăcută, lăsăm deoparte grijile lumeşti, ne uităm spre icoana din dreapta porţilor împărăteşti, citim cuvintele: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni!”, şi atunci o povară se ridică de pe umerii noştri. Atunci când, acasă la noi, devine un obicei să acordăm câteva minute pentru a ne pregăti pe noi şi candelele care ard înaintea icoanelor, cultivam despătimirea prin care putem păstra pacea dobândită în biserică. Dacă hrănim şi cultivăm acea lumină liniştită şi constantă, dacă în toate activităţile noastre ne străduim să trăim în lumină, putem să ne supunem patimile şi putem deveni raze de lumină care atrag la adăpostul bisericii ortodoxe pe cei osteniţi şi împovăraţi de multe patimi şi ispite. Să ne dea Dumnezeu nouă tuturor putere şi discernământ că să înaintăm.

Sursa : Orthodox America

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă 

Traducere: Elena Varteniuc

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com