Atingerea lui Dumnezeu

de Olga Rojneova, Pravoslavie.ru

Astăzi am primit oaspeţi în casa mea: Ecaterina (numele a fost schimbat la cererea ei), eroina povestirii mele „Rugăciunea cu credinţă”, a sosit din Kaluga. A venit însoţită de cea mai bună prietenă a ei – Ludmila (acesta este numele adevărat) care îi este ca o soră, după cum singură mărturiseşte.

Am făcut cunoştinţă. Ludmila – drăguţă, o femeie prietenoasă de aproximativ 50 de ani, de profesie inginer în domeniul telecomunicaţiilor. Ludmila este din Sosenskoe, un orăşel nu prea mare, aproape de Kozelskoe şi pustia Optina. Eu şi Catea am pus masa, în timp ce Ludmila stătea de vorbă cu mama mea.

Am citit la Sfinţii Părinţi: „Prietenia sinceră este un dar al lui Dumnezeu pentru inima curată”. După un atac de cord mama a paralizat şi nu e foarte comunicativă. De această data constat că mamei îi place interlocutoarea prietenoasă. Repede au găsit limba comună, deja povestind vesele ceva.

Ludmila a venit să ne împărtăşească istoria sa, care poate fi utilă multor părinţi, crede ea. Aşadar, povestea Ludmilei şi a fiului său Sereoja.

Acea zi va rămâne în amintirea Ludmilei ca una dintre cele mai grele zile din viaţă sa. Se întâmpla în 1992. Sereoja avea 3 ani şi pentru prima oară mergea la grădiniţă. Evita compania copiilor obişnuiţi cu grupul şi în timp ce restul se jucau, el stătea în foişor speriat şi debusolat de schimbările din lumea lui mică.

Ludmila a venit devreme, înaintea altor părinţi. A strâns la piept copilul plâns şi s-a mirat că era tot ud şi nimeni nu l-a schimbat. Educatoarea a replicat:

- Tu de ce nu m-ai anunţat că nu merge singur la oliţă?! Ei sunt mulţi, iar eu una singură!

- Cum să nu, merge singur la oliţă, pur şi simplu nu e obişnuit cu un loc nou. Mâine o să-l iau şi mai devreme acasă, dar vă rog să aveţi grijă de el…

A două zi însă nu au mai mers la grădiniţă. Noaptea copilul a făcut temperatură, ardea tot. Medicul chemat să-l consulte i-a pus diagnosticul: anghină. Câteva zile l-au tratat pe Sereoja acasă cu antibiotice, dar starea nu s-a ameliorat: temperatura se ridica la 40, cu medicamente scădea la 38,5 pentru o jumătate de oră şi rapid revenea la 40.

L-au internat, i-au făcut multe injecţii, dar nu îşi revenea deloc. I-au pus gheaţă, perfuzii – nimic… Ludmila simţea că doctorii nu înţeleg de ce boala nu cedează. Căuta maşină să-l mute pe copil la un spital mai mare din Kaluga – ba şoferul nu era disponibil, ba maşina avea pană. În sfârşit au găsit. Asistenta medicală s-a aşezat în faţă şi i-a spus şoferului:

- Să conduci repede să apucăm să-l ducem la spital.

Ludmila stătea în spate ţinând în braţe trupuşorul arzând; ea singură nu era nici vie, nici moartă. Mergeau cu viteză. Sub pod, agentul de poliţie a oprit maşina pentru depăşirea vitezei regulamentare. Asistenta a coborât, i-a spus ceva grăbită şi el i-a lăsat să plece.

Au ajuns la spital, doctorul citeşte cu voce tare: „Leucosis”.

Doctorul de la urgenţe verifică istoricul pacientului şi citeşte cu voce tare: „Leucosis”. Ludmila întreabă:

- Mă scuzaţi, ce înseamnă asta?

Doctorul parcă nu aude. Au primit un salon. Ludmila se uită în jur: copiii din salon erau foarte slabi, cu vânătăi sub ochi, mamele palide, severe. Întreabă o doamnă de alături:

- Mă scuzaţi, ce înseamnă „Leucosis”?

- Cancer.

Ludmila a început să plângă. Lacrimile curg şi nimic nu le poate opri. Doamnele din salon nu i-au permis să plângă prea mult, au scos-o pe coridor şi au ameninţat-o:

- Dacă vei continua să plângi în hohote vom cere să ţi se interzică şederea în salon! Copilul va rămâne aici, iar tu vei merge acasă! Ai înţeles?! Aici toţi copiii sunt bolnavi! Dacă o să plângi, copiii noştri ne vor întreba: „ de ce plânge doamna?” Aşa că ori te opreşti, ori mergi acasă! 

A scrâşnit din dinţi - rabdă. Copiilor li se face chimioterapie. Pe Sereoja îl ţin la perfuzii, îi urmăresc evoluţia – mai bine nu se face deloc. Afară e vară, în salon e cald. Le-au permis să iasă în curtea spitalului. Şi-a scos fiul pe braţe şi sta cu el pe o bancă. Altă femeie îşi plimba copilul, se apropie, întreabă:

- Ce e la dumneavoastră?

- Leucosis.

- A… nu, leucosis – asta înseamnă: tot…

Şi a plecat fără a privi înapoi.

Ludmila a dus băiatul în salon. A ieşit singură pe hol, a urcat pe scări între etaje unde nu este nimeni, a lipit fruntea de geam şi s-a descărcat plângând. Plângea şi nu se putea opri. Şi iată că în acel moment pentru prima dată a început să se roage lui Dumnezeu:

- Doamne, eu am greşit atât de mult! Doamne, te rog să mă ierţi! Niciodată până acum nu m-am rugat – te rog, iartă-mă! Doamne eu niciodată în viaţă nu am vrut răul nimănui… Doamne miluieşte-mă! Vindecă-mi copilul!

Deodată a simţit cum un val de căldură a trecut-o din cap până-n picioare. Fiorul aproape palpabil a trecut de sus până jos. Încă o dată. Şi încă o dată. De trei ori. A simţit atingerea lui Dumnezeu. A simţit că nu au fost cuvinte irosite, aruncate într-un spaţiu mort. A simţit că a fost ascultată.

Acest răspuns la rugăciune nu poate fi confundat cu nimic altceva. Sufletul simte atingerea lui Dumnezeu şi se bucură de mângâierea Lui. Apare pacea şi liniştea în inimă.

Ludmila s-a întors în salon. Acea zi a fost prima în care temperatura lui Sereoja a cedat. A scăzut la normal. Până atunci – 40 – 38,5 – 40, iar acum 36,6! Şi copilul a început să se însănătoşească.

După două săptămâni diagnosticul a fost catalogat drept o greşeală şi li s-a permis să plece acasă. Ludmila s-a întărit în credinţă.

Nu a mers imediat la biserică. Asemenea altor începători neobişnuiţi cu Biserica, Ludmila credea că este suficient să crezi în sufletul tău şi să te rogi singur.

Băiatul continua să crească, iar ea să meargă rar la biserică – la sărbătorile mai mari. De spovedanie şi împărtăşanie habar nu avea.

La un moment dat s-a hotărât să meargă la Optina, iar Sereoja care avea şase ani i-a zis:

- Ia-mă cu tine!

- Tu nu ştii să te rogi, fiule, o să te plictiseşti acolo…

- Cumpără-mi o carte de rugăciuni şi eu o să învăţ să mă rog!

Ludmila a întrebat la taraba cu cărţi şi a aflat că există cărţi de rugăciuni pentru copii. A cumpărat-o, iar el într-o săptămână le-a învăţat pe toate. Aşa cum i-a promis l-a luat la Optina. Băiatul nu a stat cu ea, s-a dus direct la fraţii de mănăstire, s-a aşezat la strană – cânta. Fraţii zâmbeau: creşte un monah!

Copilul cerea să fie împărtăşit. Aşa Ludmila a început să-l ducă la împărtăşit şi ea s-a spovedit şi împărtăşit. Acum are un duhovnic şi merge des în pustia Optinei.

Dumnezeu este aproape de inima zdrobită.

Traducere: Ala Postoronca

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com