Acest articol poate stârni controverse, dar nu asta am intenţionat când l-am scris. Numărul mediu de persoane dintr-o gospodărie americană este de 2,5, iar media de copii se ridică la 0,9. Uau! Când m-am uitat peste aceste statistici azi-noapte am fost şocată de cifre. Numărul de copii dintr-o gospodărie a scăzut drastic de când am verificat eu statisticile ultima oară, cu aproape 10 ani în urmă.
Abia după ce am
devenit şi eu părinte mi-am dat seama de ce oamenii au numai doi copii. În
lumea mea de vis mi-am imaginat că atunci când voi creşte mare voi face sute de
copii. Chiar aşa. Visam la o casă plină cu copii şi bebeluşi. Nu înţelegeam ce
implică să fii mamă în realitate. Nu ştiam cum e să te trezeşti cu greţurile de
dimineaţă. Nu înţelegeam de ce sarcina este un lucru dificil pentru multe femei
şi foarte înfricoşător pentru altele. Nu ştiam cum este să stai trează toată
noaptea săptămâni la rând din cauza unui nou-născut ca apoi să fii trezită
dimineaţa de celalalt copil, în vârstă de 2-3 ani, care la ora aceea era de
altfel şi foarte odihnit. Nu mă gândisem niciodată la genul ăsta de lucruri. Nu
ştiam prin ce trece o mamă moartă de îngrijorare la căpătâiul copilului ei
bolnav. Nu ştiam cum e să te macini în legătură cu viitorul şi cu educaţia
propriului copil. Eram optimistă şi ignorantă… până când am devenit şi eu mamă…
După ce am
născut primul copil, am fost înnebunită după el. La fel ca majoritatea mamelor
aflate la primul lor copil. Eram scrupuloasă în legătură cu toate. Îi citeam 40
de ore pe zi, l-am învăţat limbajul semnelor bebeluşilor, i-am gătit numai
mâncare pentru bebeluşi, l-am scos afară zilnic şi am citit toate cărţile
despre cum să fii un părinte bun pentru a nu-l distruge cu ceva pe viaţă. Acum
că privesc în urmă, mi se pare că eram copleşită de situaţie. Vedeţi voi, după
ce o femeie se căsătoreşte şi face copii, viaţa pe care o ducea înainte i se
schimbă radical. Viaţa ei nu mai este a ei… pe vecie. Ea devine acum
responsabilă pentru toţi cei din jurul ei. Îmi aduc aminte că, atunci când mi
s-a îmbolnăvit copilul pentru prima oară, mă gândeam că „dacă nu-l duc eu la
doctor, nu-l va duce nimeni.” O mamă trebuie ă ia nişte hotărâri serioase
legate de vaccinuri, alegerea formei de educaţie, naştere cu medicaţie sau
fără, alergii, metode de coerciţie (ex. să-l baţi sau să nu-l baţi), tulburări
de somn, nazuri, probleme cu alimentaţia etc. etc. Nu există vreun etalon de
măsură pentru mama ideală. La sfârşitul zilei nu-ţi dă nimeni vreun trofeu pe
care să scrie: „Felicitări! Ai gestionat bine criza aceea de isterie” sau
„Felicitări! Ai ales cel mai bun vaccin” sau „Ai schimbat scutecele nemaipomenit
de bine!”. Aşa că, majoritatea femeilor se confruntă pentru prima oară în viaţă
cu o situaţie care le creează senzaţia că au luat-o de la capăt cu clasele
primare, numai că manualele sunt scrise acuma pentru post-doctoranzi.
Se pare că după
doi ani de la naşterea primului copil, majoritatea părinţilor se încumetă să
mai facă unul. De ce majoritatea oamenilor nu îndrăznesc să treacă peste
această limită de doi copii? Da, ştiu: unii zic că din motive financiare, adică
sarcini dificile sau chiar înfricoşătoare din punct de vedere financiar. Cu
toate acestea însă, când ajung la un nivel mai intim al conversaţiei cu o
femeie observ că aceasta tânjeşte să-şi umple golul din inimă cu mai mulţi
copii, deşi ea poate că nici nu e conştientă de asta. Eu am făcut primul copil
şi i-am acordat TOATĂ ATENŢIA. Apoi am avut al doilea copil şi am simţit că
TREBUIE SĂ-I ACORD TOATĂ ATENŢIA. Lucru imposibil de altfel. Cine poate face
asta? Mi-aduc aminte că atunci când ieşeam cu copiii undeva făceam cumva să am
la dispoziţie o armată întreagă de persoane care să mă ajute. Pe bune. Le
admiram pe femeile cu mulţi copii şi mă simţeam o inadecvată pe lângă ele. Eram
la grădina zoologică cu cei doi copii şi cu toate cele şase surori ale mele
care urmau să-i ţină de mâini şi de picioare şi chiar să şi respire în locul
lor… dacă era nevoie. Apoi vedeam trecând femei cu 10 copii după ele, care
n-aveau în jur nicio persoană care să le ajute şi mai puteau să şi zâmbească.
Când locuiam în Oklahoma, pentru o deplasare de opt ore cu maşina, luam cu mine
suficiente jucării încât copiii să se poată juca cu câte una nouă la fiecare
2-3 minute. Era de râsul lumii. La biserică aduceam suficientă mâncare cât să
nu treacă un minut din slujbă în care copilul să nu ronţăie ceva. Nu lipseam
niciodată de acasă mai mult de o oră de teamă ca cel mic să nu înceapă să
plângă sau mai ştiu eu ce, pentru că asta nu mi se părea normal.
Pentru prima
oară ca mamă te afli în situaţia de a avea un copil mic după care mai apare
încă un nou-născut. Mama îmi zice mereu că majoritatea bebeluşilor devin copii
normali după vârsta de un an. Lucru pe care l-am experimentat de nenumărate
ori, şi anume – ai acest copilaş frumos, dulce şi nevinovat care face tot ce-i
zici în primul lui an de viaţă după care… ceva se întâmplă cu el: începe să
aibă propriile păreri (cum de îndrăzneşte să gândească singur?), brusc face
crize în public, îşi arcuieşte spatele, se întinde pe podea, se caţără peste
tot, pescuieşte în toaletă, face nazuri la mâncare. Şi el şi tu deveniţi o răvăşeală
totală. Mi-aduc aminte că o prietenă apropiată începuse să plângă când se uita
pe pozele de nou-născut ale băieţelului ei pentru că acesta după ce împlinise
doi ani se metamorfozase într-o specie de creatură. Pentru prima oară în viaţă,
o mamă aflată în această situaţie trebuie să ia permanent hotărâri care să o
ajute să facă faţă caracatiţei care i-a invadat casa. Şi pe lângă asta, mai are
şi un nou-născut care este de părere că miezul nopţii este cel mai potrivit
moment pentru activitatea lui de vârf. Şi nota bene: celălalt copil, care până
dimineaţa şi-a făcut plinul de 13 ore de somn în camera alăturată, se trezeşte
gata de petrecere fix la ora 6:00 dimineaţa. Şi cum de nu-şi dă seama că mama
lui abia dacă aţipeşte şi ea în jur de ora 5:30?
Pe bune! Cine
ar repeta lucrurile astea la nesfârşit? Eşti atât de obosită şi de copleşită încât începi să-ţi zici că Dumnezeu
nu vrea ca vreo creatură de-a Lui să ducă o asemenea viaţă. Îţi vei zice că „Nu
sunt în stare să fiu o mamă bună pentru ăştia doi pe care îi am, aşa că de ce
să vreau mai mulţi copii?” sau „Nu suport să mă simt în felul ăsta pentru tot
restul vieţii mele.” sau „Îmi pot folosi talentele în moduri mai productive
decât acela de a face mai mulţi copii.” sau „Eram cu mult mai răbdătoare înainte
să fac copii.” sau „Nu mai sunt de folos nimănui în starea în care sunt.” Vocea
asta insistentă din capul tău nu este vocea lui Dumnezeu. Este a diavolului
care încearcă să te deturneze de la CEA MAI IMPORTANTĂ LUCRARE pe care o vei
face vreodată în viaţă.
Vezi tu, ca în
orice meserie nouă, lucrurile încep să se schimbe după doi copii (unii zic că
după trei, dar majoritatea zic că după doi) şi începi să te acomodezi cu noua
ta meserie. Toate micile frici şi întrebări se evaporă. Începi să recunoşti fazele
normale prin care îţi trec copiii şi vei şti că „va trece şi asta”. Începi
să-ţi accepţi în pace statutul de mamă cu fiecare nou copil sosit şi iei
lucrurile aşa cum sunt. Cum de m-am simţit mai copleşită când aveam un singur
copil decât acum când am şase? Cum de nu mă mai sperii când plec de acasă opt
ore pe drum cu maşina împreună cu toţii copiii, iar înainte nu mă încumetam să
conduc nici 30 de minute cu unul singur? Cum de reuşesc să conduc maşina timp
de trei ore ca să o văd pe mama, luând pentru fiecare copil numai câte o
carte pe care să se uite fără ca acesta să se plictisească, pe când înainte le
luam jucării cât să poată să le schimbe la fiecare 5 minute, iar călătoria tot
era dificilă şi stresantă?
Se întâmplă
toate astea pentru că ÎNCEPI SĂ TE SCHIMBI. Începi să percepi fiecare copil
într-un mod cu totul diferit. Începi să-l vezi pe cel mai mare nu că are vârsta
de 5 ani, ci că mai are 13 ani până pleacă de acasă, iar acest lucru schimbă cu
totul perspectiva asupra lucrurilor. Începi să le preţuieşti copilăria şi ştii
că majoritatea lucrurilor sunt doar faze trecătoare. Începi să-ţi dai seama de
cât de repede trece timpul şi încetineşti ritmul. Ştii că până la urmă vor
adormi, iar chiar dacă nu adorm, într-un mod brusc şi ciudat ţi se pare că e
„în regulă”. De ce se întâmplă aşa? Când l-aveam doar pe Dominic şi mă trezea
în mijlocul nopţii, eram într-adevăr cea mai obosită persoană din întreaga
Americă. Chiar aşa. Apoi mă culcam în timpul zilei de două ori pentru că mă
consideram chiar atât de obosită. Până la urmă te adaptezi. Nu mă simt mai
obosită acum decât mă simţeam când aveam un singur copil. Pur şi simplu mergi
înainte, iar Dumnezeu te ajută să o ţii tot înainte. O mămică de nouă copii
foarte înţeleaptă mi-a zis cândva: „Zilele sunt lungi, dar anii scurţi”. Vreau
să schimb expresia asta în „Unele zile sunt lungi, dar mie anii mi se par mult
prea scurţi.” Începi să vezi cum se schimbă lucrurile de la un anotimp la altul
şi chiar tu ca persoană te schimbi. Îţi vei zice „Chiar vara trecută, îi plăcea
să iasă cu bicicleta pe afară, dar acum a devenit mai tăcut şi vrea să rămână
în casă singur când noi ieşim afară.”
Acestea sunt
lecţii pe care le înveţi la şcoala mamelor. Cu fiecare nou copil eşti avansată
în rang. Dumnezeu ne ciopleşte, ne cizelează şi ne face frumoşi. De ce sunt
mamele de mulţi copii edificatoare? De ce vrem să le avem prin preajmă? Nu-mi răstălmăciţi cuvintele zicând că
prin asta afirm că mamele de doi copii n-au nimic să ne înveţe. Nu asta am vrut
să zic. Ce vreau să zic e că cine a practicat cel mai mult timp o meserie şi
are cea mai multă experienţă în ea devine şi destul de înţelept.
Există oameni
care-şi doresc copii, dar nu-i pot concepe. Aşa că oamenii nu sunt mai
înţelepţi dacă au copii şi, mai ales, mulţi copii? Nu, chiar deloc. De la orice
om avem ceva de învăţat. Nu sunt aici ca să mă felicit singură (încă mai am
multe de învăţat). Sunt aici ca să vă încurajez şi să vă spun să mergeţi
înainte pentru că toată lumea vă spune să vă opriţi. Părerea mea e că dacă tot aţi
fost binecuvântaţi cu darul fertilităţii, lăsaţi-ne să vedem şi noi acest
lucru. Dacă din orice motiv, Dumnezeu va hotărî să nu mai putem face copii, eu
mă rog să ne ajute să ne folosim vieţile spre slava Lui în oricare loc va
hotărî să ne poarte paşii. Am mulţi prieteni şi rude cărora încă nu li s-au dat
copii, dar îl slăvesc pe Dumnezeu cu toată viaţa lor prin deschiderea către
adopţii şi alte lucruri mari.
Scriu acest
rânduri ca să le încurajez pe tinerele şi mai puţin tinerele mame să continue
cu naşterea copiilor. Încă o viaţă adusă pe pământ înseamnă încă un suflet. O
persoană cu totul nouă. Posibilităţile latente dintr-un singur om sunt
uluitoare. Am întâlnit atâtea femei care şi-ar fi dorit să fi avut mai mulţi
copii, dar n-am întâlnit nicio femeie care să regrete că a făcut atâţia.
Dumnezeu a dat femeilor darul fertilităţii pentru câţiva ani scurţi în
perspectiva unei vieţi întregi. Mă rog să pot preţui acest dar şi să-l folosesc
cu înţelepciune.
Fratele meu,
Dominic, este al şaptelea copil din familia noastră. Părinţii mei nu aveau de
unde să ştie că după 18 ani de când s-a născut, Dominic urma să aibă grijă de
tata în ultimele lui zile de viaţă. Scenele dintre tata şi Dominic pe care le
port încă minte mă fac să plâng şi acum. Să vezi un tânăr solid de 18 ani cum
îşi aşează tatăl paralizat în scaunul cu rotile în acelaşi timp conferindu-i un
aer de frumoasă demnitate… A fost înduioşător. Ce mare dar şi privilegiu ca
Dominic să aibă grijă de el. Fran, unchiul lui John, este al zecelea copil
dintr-o familie de 12 copii. Este doctor şi şi- a petrecut mulţi ani din viaţă
făcând muncă de voluntariat în Australia pentru cei mai sărmani dintre săraci.
A reuşit să repare vieţile oamenilor prin darul lui de medic. A salvat vederea
şi auzul la sute de oameni. O singură viaţă, viaţa lui, a schimbat multe vieţi.
Eu cred că orice lucrare este importantă, dar niciuna nu este mai importantă
decât aceea de a aduce suflete pe pământ care să se poată bucura de o viaţă
veşnică alături de Dumnezeu.
Te rog să-ţi
dai seama ce privilegiată eşti ca femeie că poţi avea copii… Aşa că hai să ne
lăsăm cu totul în mâna lui Dumnezeu şi să-I dăm voie să scrie El povestea
vieţii noastre şi a celor pe care doreşte să-i aducă la fiinţă. Din anumite
motive, Dumnezeu nu ne lasă să ştim care va fi sfârşitul acestei poveşti, aşa
că vom avea nevoie de încredere în El. Să fie aşa cum a zis cândva maica
Tereza: „Vreau să fiu un creion în mâna Domnului”.
Sursa: My child I love you
Preluare de pe Ştiri pentru viaţă
Traducere:
Gabriela Coşereanu
Căutăm
voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă,
italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa:
redactievremuri@gmail.com
1 comments:
Minunat articol!
Trimiteți un comentariu