„Bărbatul trebuie să fie foarte bărbat, şi femeia – foarte femeie”/ Părintele Constantin Coman – II (Interviu)

Material realizat de Virgiliu Gheorghe, Revista Familia Ortodoxă

(puteţi citi aici prima parte a interviului)

- Părinte, credeți că întărind viaţa de familie se poate vorbi despre posibilitatea unei creșteri duhovnicești mai ușoare? Sau creșterea duhovnicească ar fi cea care întărește și dă stabilitate vieţii de familie?

- Reciproc. Sigur, un om duhovnicesc, cu adevărat duhovnicesc, are mare capacitate de dragoste și de jertfelnicie, acestea fiind și premisele fundamentale ale însoţirii bărbatului cu femeia, și ale oricărei însoțiri. După cum și exerciţiul familiei este calea cea mai propice pentru înaintare duhovnicească, pentru îmbunătăţire. Dacă cu soţul tău sau cu soţia ta nu faci exerciţiul iubirii, al jertfelniciei, al răbdării, al solidarităţii, al înţelegerii, al blândeţii – cu cine altcineva?… E și marea provocare, după părerea mea: cine cade la acest examen se amăgește cum că poate să ia altul, pentru că porunca Mântuitorului este să-l iubim pe aproapele, iar aproapele e cel de lângă noi. Cel mai aproape om de lângă noi e soţul sau soţia, evident. De aceea este și foarte greu. De la distanţă „putem” să iubim oamenii, doar pe cei de aproape nu-i putem iubi. Asta e marea problemă care devoalează ipocrizia omului. În omul cel de aproape, care-ţi suflă în ceafă 24 de ore din 24, te descoperi cu putinţele și neputinţele tale. Și celălalt de asemenea.

„Să fim una – şi tu cu femeia ta, şi femeia ta cu tine”

Problema fundamentală a însoţirii celor doi, care este?… Problema fundamentală a însoţirii este să-l simţi pe celălalt că e cu tine, că se alipește de tine. Nu numai cu trupul. Să fim una – și tu cu femeia ta, și femeia ta cu tine. Femeia ta să simtă că te preocupă, că ai grijă, că gândești la ea, că ești atent, că e în prim-planul preocupărilor tale. Când a simţit asta femeia, e cucerită! Iar bărbatul să simtă că femeia i se dăruiește, că îl odihnește, că se duce cu tot sufletul spre el.

Eu vă spun, și o spun crud, direct și tranșant: bărbatul prinde aripi când are din partea femeii căldură și afectivitate. Prinde aripi! Suflet, entuziasm. Răstoarnă lumea când femeia i se dăruiește nu numai trupește, cum crede dânsa. Femeia are impresia că bărbatul e obsedat de trup. Am ajuns la concluzia că obsesia bărbatului faţă de trup nu este, de fapt, obsesie faţă de trup, ci este expresia frustării că nu i se dăruiește femeia. Nu trupul – ea! Bărbatul vrea să simtă că femeia este a lui, și dacă femeia nu i se dăruiește, atunci el repetă obsesiv întâlnirea trupească, amăgindu-se că trupul este dovada că i se dă femeia. Dar femeia nu i se dă – îi dă trupul și pe ea nu se dă. Odată cu trecerea timpului îmi dau seama că aceasta este una din problemele care răstoarnă cele mai multe căsnicii: relaţia trupească, dacă nu e bine gestionată.

- Dar nu din cauza ei…

- Nu din cauza ei, evident. Când zic „relaţia trupească” nu mă refer la „performanţa tehnică”, ci la faptul că aceasta trebuie să-și aibă locul ei bine definit în legătura celor doi, nu să se substituie legăturii propriu-zise. La un moment dat, ea devine un substitut, recapitulează relaţia aproape în întregimea ei.

Eu le spun femeilor, fetelor tinere care se plâng de această ofensivă trupească a bărbatului: „Fiţi atente, la voi este soluţia! Sunt o mie și una de alte modalităţi, prilejuri, mijloace de-a vă dărui bărbatului – faceţi-o altfel!”. Și se va micșora această ofensivă trupească a bărbatului spre femeie. Pentru că bărbatul, paradoxal, deși mai contemplativ, este mai atașat trupului, iar femeia, deși mai făptuitoare, este mai idealistă.

Am întâlnit și situaţii alienate, desigur, când femeia nu poate ieși dintr-o reverie, dintr-o zonă idealistă, utopică. Nu poate coborî la întâlnirea concretă cu propriul bărbat, ci este numai acolo, în zona unui ideal de bărbat, unui portret-robot. De aceea, când se atinge de epiderma bărbatului, e neplăcut surprinsă. De altfel, poate una din cauzele pentru care există și o criză a neînsoţirii – fete care rămân singure – este și aceasta: fetele își creează un portret-robot, un bărbat ideal în minte, și nu pot coborî în real. Eu le spun insistent: „Măi, bărbatul care e în mintea ta e frumos, dar nu există. Iar cel  care există e urât, dar există!”. Deci trebuie să alegi între aceste două alternative: un frumos care nu există și un urât care există. Unele vor să rămână cu frumosul din minte, și acolo se produce un foarte mare conflict. Lucrul acesta se poate întâmpla și bărbatului, dar mai rar.

„E a mea, pot să fac – e obligată!”

- Aș mai insista pe un aspect, anume că tinerii intră în viaţa de familie, se căsătoresc – ea devine a lui, el devine al ei – și apare un fel de depreciere a celuilalt, în sensul că nu i se mai acordă atenţia, delicateţea și respectul ca unei persoane de care vrei să te apropii. De aici se degradează foarte mult relaţia: celălalt nu mai reprezintă „ceva” pentru tine…

- Știţi ce am constatat? Este ceea ce constată aproape toată lumea, de fapt – nu-i nici o noutate. Este efectul negativ al oficializării relaţiei, care pentru cei doi sună a lucru garantat, a obligaţie – și când am intrat în termenii aceștia, deja relaţia este puternic afectată. „E a mea, pot să fac – e obligată!” „E al meu, pot să fac cu el – e obligat!”. Acești termeni ai obligativităţii și ai lucrului garantat, asigurat de semnătură și de slujba de la biserică, viciază fantastic relaţia. Mai este și un alt aspect, care ține de psihologia umană decadentă. Ceea ce dorești și nu ai este mai prețios decât ceea ce ai dobândit deja. Aici ar trebui ca cei doi să înțeleagă faptul că celălalt nu este un obiect care devine al tău, ci este o persoană liberă – și rămâne liberă! -, care ți se dăruiește dacă vrea.

În fond și la urma urmei, e tot o confuzie la nivelul înţelegerii și conștientizării lucrurilor – pentru că, iată, persoana umană a fost făcută de Dumnezeu liberă, nu o poate constrânge nici o instituţie, nimic, nici cea mai sfântă!

- Nici Dumnezeu nu o constrânge!

- Nici Dumnezeu nu o constrânge! De aceea spune Sfântul Apostol Pavel repetat: „Toate îmi sunt îngăduite” – dar traducerea mai exactă este „toate îmi sunt în putere”. Nu „în putere” ca autoritate, ci ca posibilitate! Asta înseamnă proclamarea suveranităţii după chipul lui Dumnezeu. Omul e suveran. E chemat să fie suveran. Oamenii cred că, dacă se propovăduiește această suveranitate, riscăm libertinajul – nu! Conștiinţa suveranităţii îi naște omului conștiinţa responsabilităţii: „toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” 1 Corinteni 6:12. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate mă zidesc, unele mă distrug – prin urmare, nu voi face lucruri care mă distrug.

Ei bine, din păcate, în mentalul nostru, lucru- rile acestea, instituţiile acestea – iată, cununia civilă sau cununia religioasă, care e foarte importantă! – ni se par mai importante decât noi înșine: trăim cu impresia că ne-ar afecta libertatea noastră.

Nu ar trebui să ne afecteze. Noi suntem la fel de liberi, responsabilitatea însă este mai mare, contextul în care ne așezăm este altul. Dar suntem – sau ar trebui să fim! – la fel de liberi. La fel de liber eu, la fel de liber celălalt. Prin urmare, ar trebui să funcţioneze nu numai simțământul propriei libertăți, ci mai ales respectul pentru libertatea celuilalt. Este aici și o chestiune de educaţie.

Au fost epoci în care respectul dintre soţi era foarte crescut, îi respectai libertatea, îi respectai intimitatea celuilalt, și multe altele. Acum lumea a decăzut foarte mult din acest punct de vedere. Despre o educaţie elementară vorbesc, care se vede în multe alte domenii ale vieții. Prin urmare, această raportare impersonală la celălalt, ca la un obiect, în temeiul oficializării căsătoriei, introduce erodarea, inerţia aceasta negativă, rutina. Este psihologia drepturilor individuale, care în mod greșit se aplică nu doar la lucruri, ci și la oameni. Un lucru care ţi se dă e al tău în virtutea de „drept”, cum ar veni.

- El crede că are dreptul, dar celălalt nu are dreptul! Numai el are dreptul asupra celuilalt.

- Da. Or, discursul Sfântului Apostol Pavel în acest punct este absolut extraordinar. El exclude întru totul ideea de „drept” în relațiile dintre soți, și propune ideea dăruirii totale către celălalt. Bărbatului îi spune că nu el e stăpân pe trupul său, ci femeia – iar femeii îi spune că nu ea e stăpână pe trupul ei, ci bărbatul cf. 1 Corinteni 7:4. Acest lucru schimbă absolut datele problemei. Dar, cum spuneam la început, dacă noi nu ne aplecăm cu conștiinţa de sine asupra lucrurilor elementare, nu ne vom apleca cu atât mai puţin asupra acestor lucruri care ni se par la un moment dat o exigență prea mare, din păcate. Și lucrurile, iată, se degradează. Ce să mai vorbim de formele decadente, de violenţă… Nu mai vorbim de acestea, nu le mai luăm în calcul. Luăm în calcul acest duh al obligativităţii care ucide.

„Soluţia e înlăuntrul tău”

Dar să vorbim despre soluţii, pentru că asta e foarte important – căci, iată, noi, ca preoţi, trebuie să dăm soluţii. Vine cineva și-ți relatează situaţia din familie, și eu îi spun: „Când celălalt vine spre tine, și îţi cere, și îţi revendică, și iar îţi revendică – există (așa a dat Dumnezeu!) soluţia înlăuntrul tău”. Acesta e marele dar al firii umane: că nu suntem dependenți de soluţia din afară, de soluţia din celălalt, ci avem soluţia înlăuntrul nostru. Când celălalt vine spre tine, șansa cea mare e la tine. Să-l anticipezi, să-i dăruiești tu ceea ce el vine să ia de la tine în termeni de obligaţie, și asta înainte de a se mișca el spre tine. Să anticipezi! Asta e cheia fantastică a căsniciei. Să anticipezi și tu ca bărbat, și tu ca femeie, și atunci ai anihilat pornirea aceea în termenii de care vorbeam, ai rutinei. Dar asta înseamnă să fii foarte treaz, să fii foarte viu, să-l cunoști pe celălalt, să fii foarte interesat, să vrei foarte mult acest lucru – altfel nu poţi anticipa. Anticiparea!

Îl cucerești pe celălalt dându-i ceea ce el gândea, aștepta, își pregătea să obţină folosind instrumentele „dreptului”, dându-i în dar înainte de a face el pasul spre tine pentru a revendica. Asta este o foarte mare știinţă, și presupune o foarte mare trezvie, luciditate, conștiinţă de sine…

- Presupune și a înţelege, în general, ce înseamnă femeia și ce așteptări are femeia, ce înseamnă bărbatul și ce așteptări are bărbatul. Dar și, în particular, presupune să-l simţi pe celălalt – și eu cred că nu poţi să-l simţi pe celălalt dacă nu-l iubești cu adevărat și nu te pui în locul lui permanent. Să simţi că sunt niște mișcări în sufletul celuilalt și să vii în întâmpinarea lui, să-l odihnești…

- Absolut. Dar ca să simţi lucrurile astea, trebuie să ai organul simţirii foarte exersat, foarte dezvoltat, ceea ce nu prea se întâmplă, din păcate.

- Ce credeți că ar trebui să știe tinerii înainte de căsătorie și află după?

- Păi, este și ceea ce se întâmplă cu călugărul care se duce la mănăstire, care așteaptă ceva și găsește cu totul altceva. Cel mai important lucru este faptul că trebuie să se pregătească și nu se pregătesc. Eu le spun celor care mai întârzie cu măritișul: „Măi, nu ești încă pregătită?… Te-ai pregătit?”. Oamenii nu se pregătesc pentru căsnicie, nu mai vorbim că pregătirea asta începe foarte de timpuriu, cum își face apariţia firea bărbătească sau femeiască în cineva, când încep să se dezvolte cele bărbătești și cele femeiești – de atunci ar trebui să înceapă grija pentru pregătire. Dacă nu se întâmplă această grijă, se întâmplă foarte multe alte lucruri.

Mai concret, la băieţi le-aș cere să fie extrem de atenţi cu gestionarea impulsului sexual înainte de căsătorie. Extrem de atenţi! Dacă l-au scăpat din frâu, fie în orice direcţie perversă – a onaniei sau a pornografiei (ele se însoţesc, probabil), sau a relaţiilor sexuale – dacă au scăpat din frâu acest capitol, e greu de presupus că mai pot să recupereze normalitatea în relația cu soția. Ăsta-i punctul meu de vedere. Iar fata, sigur, pe lângă virginitatea trupească, ar trebui să-și păstreze foarte atentă și o anumită virginitate sufletească. Și cel mai mult și mai mult, să se păstreze cu picioarele pe pământ, să fugă cât poate de ispita reveriilor, de ispita ieșirii din realitate.

„Luptă-te!”

- Spuneaţi că bărbatul trebuie să nu cadă în lucrurile acestea trupești, căci i-ar fi foarte greu să întemeieze apoi o familie. Totuși, foarte mulţi cad – ce facem cu ei? Cum se poate omul vindeca?

- După ce cade omul, șansa lui este să recunoască faptul că a căzut, și că a făcut o experienţă care-l costă. Acesta e un pas pozitiv. Deci să știe că de aici provin foarte multe disfuncţii, și să nu dea vina pe nevastă! Să știe că dacă el se însoţește cu o femeie având o astfel de moștenire negativă, cu o ostoire a trupului prin practica onaniei de ani de zile, de exemplu, să nu se aștepte să meargă roz lucrurile în familie, pentru că există și o perversiune a firii – firea e făcută să funcţioneze într-o anume direcţie, și prin această perversiune este întoarsă: spre sine! Și atunci, cine a făcut onanie câţiva ani de zile, atunci când își ia nevastă, face onanie cu nevasta! Nu intră într-o relaţie cu celălalt. Și femeia nu suportă să fie obiectul bărbatului. Spunem lucrurile dure, pentru că se întâmplă, și se ocolește subiectul acesta. Și, mai mult, revistele de specialitate laudă practica onaniei. Or, după părerea mea, aceasta este una dintre cele mai dăunătoare practici, care pervertesc firea. Și firea, făcută să se împlinească la întâlnire cu cealaltă, se împlinește în sine. Autosatisfacerea pe orice plan este sinucigașă. Pe orice plan – și mental, și trupesc, și de orice natură.

Sigur, până la un moment dat sunt responsabili părinţii, trebuie să dea o educaţie anume. Dacă copilul descoperă de la 10 ani siteurile pornografice, e aproape pierdut. E greu de crezut că mai poate să-l ţină cineva. De la un moment dat însă, când dânsul conștientizează, trebuie să înceapă lucrul cu sine. A fi om e lucru mare! Trebuie o bătălie – cum spune Pavel: „Încă nu m-am luptat până la sânge cu păcatele mele” cf. Evrei 12:4 – trebuie o bătălie pe viaţă și pe moarte dacă vrei să beneficiezi la parametrii maximi de darul firii tale. Altfel, pe urmă ne plângem că nu funcţionează asta, nu funcţionează cealaltă, femeia nu se simte bine lângă tine, pleacă, te lasă… Asta este, îţi asumi, ești responsabil.

De ce spovedim omul la 7 ani? Pentru că de atunci deja începe să fie responsabil faţă de ceea ce face, și tot ceea ce adaugă la statura sa va fi pricină pentru o vieţuire în parametrii calitativi buni sau pentru o vieţuire în parametrii calitativi negativi – și trebuie să înveţe lucrul acesta. Tot dă vina pe toată lumea… El este însă principalul responsabil! Și eu le spun la tinerii care vin și se spovedesc: „Măi, fii atent! Nu te mai poate nimeni stăpâni, nu te mai poate nimeni controla, nici tata, nici mama, nici școala – tu ești responsabil. Vrei să te bucuri de o viaţă frumoasă, împlinită, la parametrii firii pe care ne-a dat-o Dumnezeu? Ai grijă de asta! Nu te lăsa biruit de asta! Luptă-te!” „E greu, Părinte…” „Luptă-te!”. Mai ales bărbaţii, băieţii: „Luptă-te!”. Bărbatul își dobândește bărbăţia și luptând. Altfel…

Dar omul se tot amăgește că responsabilităţile sunt în altă parte – nu! Responsabilitatea e pe capul fiecăruia dintre noi, și în ceea ce privește calitatea vieţii personale, și în ceea ce privește calitatea vieţii de familie și, în ultimă instanţă, răspunsul la Judecata din urmă pentru toate. Asta este: pe umerii noștri. Ne bucurăm că trăim, este un mare foarte dar, este o foarte mare oportunitate – dar pe măsură este și responsabilitatea.

„Copilul este un foarte mare dar”

- Cum trebuie să se pregătească familia de venirea unui copil?

- Trebuie să-l primească, întâi de toate. Trebuie să-l primească când îl dă Dumnezeu. Foarte important! Să nu se planifice prea mult, măcar primul copil să nu-l planifice. Sigur, ar fi bine să nu-i planifice nici pe ceilalţi, dar mai ales primul copil să nu-l planifice: când îl dă Dumnezeu! Pentru că este o foarte mare rânduială aici, primul, „cel întâi-născut”, cum se spune, „este al lui Dumnezeu” cf. Ieșirea 34:19. Poate oricine să constate lucrul acesta. Eu unul am făcut-o: familiile care rămân la un singur copil, într-un fel sau altul, îl „pierd”. Doamne ferește de situații tragice, am întâlnit! Mulţi dintre copiii singuri la părinți se călugăresc, și părinţii rămân foarte frustraţi pe tema asta. Cu alţii se întâmplă și alte drame, pentru că e aici o rânduială a lui Dumnezeu.

Și pe urmă, sigur, cel mai important este să se pregătească sufletește pentru venirea celei de-a treia persoane. Nu e proprietatea lor, nu e bunul lor cu care să facă ce vor, nu este obiectul în care să-și refuleze toate neîmplinirile lor. Asta e o foarte mare problemă. Aţi văzut, copilul de mic știe să lupte pentru sine, bătălia lui este să fie luat în seamă ca persoană, să vorbești cu el ca atare, să nu îl manipulezi. Copilul este un foarte mare dar, ajută foarte mult și cuplul, pentru că se iese din acea tensiune în doi spre un al treilea, care este și expresia unirii celor doi, căci se unesc amândoi părinţii în pruncul născut. E un foarte mare dar. Din păcate, naștem prea puţin acum. E și contextul foarte complicat. Mamele merg la serviciu…

Toţi se mândresc cu un singur copil, alţii se mândresc cu doi copii, chiar se cred înţelepţi. Eu cred că nu sunt înţelepţi. Măcar de la trei în sus, trei copii, patru copii, pentru că e și un echilibru între copii Avem și o datorie faţă de continuarea spiţei, să zic așa, pentru că noi am primit în dar existenţa, și suntem chemaţi să naștem la rândul nostru. Sunt lucruri mult mai adânci decât ne putem închipui noi, dar toate se rânduiesc dacă omul își conștientizează locul, poziţia lui în lume și vocaţia lui – și înspre Dumnezeu, și înspre oameni, și înspre lumea întreagă.

- Care sunt greșelile cele mai mari pe care le fac părinţii în educarea copiilor?

- Una, pe care eu o socotesc a fi cea mai mare, este tocmai operarea cu o măsură pe care copiii văd că nu o împlinesc părinţii înșiși. Părinții vin cu un discurs teoretic, și în temeiul autorităţii lor părintești îi cheamă pe copii la o măsură a deplinătăţii pe care ei înșiși nu o împlinesc. Și copiii aceia, până la un timp, rezistă, se supun, dar când au prilejul să scape de autoritatea părinţilor, evadează, fug pur și simplu.

De aceea, eu cred că o pedagogie mai relaxată un pic, mai smerită, este mai potrivită. Copiii să vadă la părinţi că-și asumă autocritic ei înșiși neputinţele. Sigur, copilul se demobilizează și dacă-l vede pe părinte că nu e prea autoritativ, dar, după părerea mea, o problemă foarte mare este presiunea autorităţii părinţilor. E ușor să spui ce trebuie, e foarte ușor să spui ce trebuie, dar dacă copilul vede la tine că tu nu faci minimul din ceea ce trebuie, se face o scindare în el, în mintea lui: „Păi, mie tata îmi cere să nu fac asta, dar el face toate relele: el fumează, el bea, el nu-i atent, el cutare, cutare…”. Asta provoacă foarte mare dezechilibru.

„Eu şi acuma mă închin cum se închina tata…”

- Cum să creștem un copil în Biserică nu doar formal, adică nu doar aducându-l Duminica la biserică ca să se împărtășească?

- Eu spun cum am fost eu dus la biserică – care mi se pare cea mai firească așezare. Eu știam că mama și tata se duc la biserică. Duminică de Duminică îi vedeam pregătindu-se, închinându-se, spălându-se, primenindu-se și mergând la biserică. Noi, ăștia micii, nu ne duceam Duminică de Duminică – bine, era și perioada comunistă -, la sărbătorile mai mari mergeam. Bunica mea ne spunea: „Măi, măcar unul din casă să meargă la biserică!”.

În mare, exemplul, modelul de evlavie, de așezare, să fie într-un firesc, să nu fie forţat. Și atunci copilul se așază foarte firesc după modelul părinţilor. Cum calcă părintele la biserică, așa va călca și el. Cum se pregătesc părinţii să meargă la biserică, așa va merge și el. Cum se închină părinţii și ce atmosferă e între ei, așa va urma și el. Eu și acuma mă închin cum se închina tata înainte de culcare. Dacă nu fac lucrul acesta, simt că mă rup de ceva vital. Și era foarte simplu. Își făcea cruci nesfârșite în faţa patului, așa îl știu pe tata – Dumnezeu să-l odihnească, împreună și pe mama…

- Cred că aici e o distincţie pe care ar trebui să o facem: de multe ori părintele doar face pe modelul, dă lecţii, și copilul îl surprinde că dă lecţii. Problema este nu atât să faci ca să te vadă copilul, ci să faci ca să te vadă Dumnezeu.

- Absolut! Copilul este cel mai fin barometru al firescului. Nu-l poţi amăgi. Copilul te prinde primul că faci lucrurile să fii văzut, că le faci fals. De aceea spuneam că eu am fost martorul lucrurilor făcute într-un firesc care este echivalent cu respiraţia. Așa cum respiră omul, așa să se ducă și în faţa lui Dumnezeu, atât de firesc.

Nu excesul de învăţături mi se pare necesar, nici excesul de explicaţii. Iată alt aspect – sigur, asta intră într-o discuţie mai largă – mi se pare că părinţii de acum, sub o presiune a unui model, transmit foarte multe informaţii copilului. Și asta se transformă într-o presiune absolut dăunătoare. Copiii sunt chemaţi să devină prea responsabili pentru prea multe lucruri peste puterea lor, și reacţionează refuzând.

Eu așa i-am lăsat: să se facă rugăciunea în casă, și ăla micu’ să fie lăsat să vină el singur – și vine! Să nu fie presat. Dar să se facă rugăciune! Să nu se facă numai ca să vadă copilul. Să fie rugăciune. Că, dacă e rugăciune, e Duhul lui Dumnezeu acolo, Care atrage. Primul care e atras e copilul, el e cel mai sensibil la cele dumnezeiești.

„Asta este calea cea mai avansată de a se îmbunătăţi duhovniceşte”

- Mai este o problemă pe care am sesizat-o: sunt mame care Duminică de Duminică vin cu copilul la biserică să-l împărtășească și, pentru că au un copil, doi, nu apucă să stea nici mult la slujbă, nici să se liniștească. Și mă întreb: oare folosul pe care îl avea copilul n-ar fi mai mare dacă mama s-ar hrăni și ea duhovnicește, în măsura în care poate, și uneori i-ar lăsa pe copii acasă, cu bunicii sau cu tatăl, ca să se întărească și ea?

- E un sacrificiu al mamei. E foarte important cu ce motivaţie, cu ce gând, cu ce așezare face lucrul acesta mama. Iată, există riscul și aici al unei rutine: „Să împărtășesc copilul, să împărtășesc copilul – cel mai important lucru!”. Trebuie să știi de ce îl împărtășești. Trebuie să știi să-ţi asumi jertfa asta. Dacă femeia își asumă jertfa creșterii de copii, asta este calea cea mai avansată de a se îmbunătăţi duhovnicește – dacă-și crește cu jertfelnicie copilul. Căci jertfa și chinul sunt calea cea mai avansată de îmbunătățire a omului. Dacă însă refuză acest lucru și o face ca pe o povară, atunci nu culege roadele.

După cum, sigur, e foarte binevenit darul din partea soţului să mai preia un pic, să se mai elibereze și mama un timp, două, la o slujbă, la o Liturghie, să mai respire și ea din când în când. Dar mama, de obicei, se atașează creșterii copilului, și are disponibilitate, jertfelnicie fantastică – pentru că, iată, s-ar putea să fie mai trează în biserică chinuită de copil, decât stând fără copil, când ar putea să o fure gândurile.

În cele din urmă, dacă este să tragem o linie, responsabilitatea primară, primordială, fundamentală a reușitei familiei este bărbatul – pentru că el are vocaţia de cap. Deci cine conduce, acela e responsabil.

Eu cred în acest lucru foarte mult și, ca să încheiem tot cu prima întrebare, dacă există o criză a familiei, e și o criză a bărbăţiei, a bărbatului, evident. Iar dacă este un reviriment al familiei, acela, evident, se datorează recuperării de către bărbat a vocaţiei sale și a lucrării sale specifice.

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă