de Pr.
Eugen Tănăsescu, adevarul.ro
„Femeia cu
barbă” a fost desemnat(ă) câştigătorul Eurovisionului de anul acesta. Astfel, Europa mai face un pas pe calea revoluţiei
eliberării sexuale, în numele păcii, libertăţii şi toleranţei. Riscul cel mare
este însă doar mimarea lor.
Eurovisionul
nu este doar un loc al jocurilor politice. Este şi un puternic mijloc de
expresie artistică a identităţii europene, mai precis a valorilor care unesc
Europa. Alegerea Conchitei Wurst (Tom Neuwirth pe numele său, 26 ani) drept
câştigător al competiţiei nu este decât un rezultat firesc al revoluţiei
eliberării sexuale, pe care Europa a intensificat-o în ultima vreme, inclusiv
la nivelul Parlamentului European (reamintesc doar reuşita, fie şi formală,
fără implicaţii juridice, a Raportului Lunacek şi alte câteva acte pe această
temă, în pregătire). Aşadar, era de aşteptat. În plus, confirmă că acordarea
aceluiaşi premiu acum 16 ani către Dana Internaţional (Israel) nu a fost doar o
întâmplare. Iar de atunci, nu cred că a fost ediţie din care să fi lipsit o
melodie (măcar) care să problematizeze tematica LGBT şi a revoluţiei sexuale.
Acum
însă se trece la un nou nivel. Dincolo de drepturile fiecăruia, Europa lansează
o nouă provocare: identitatea de gen. Pe scurt şi mai clar este vorba de
idealul nediscriminării pe criteriul identităţii de gen. Indiferent de sexul
tău biologic (bărbat sau femeie), ai dreptul să te simţi altceva (femeie,
bărbat sau chiar o combinaţie între acestea), fără a fi discriminat de către
societate.
Evident,
fundamentul acestei filozofii este cel de tip eliberator: scăparea din chingile
normelor şi limitelor specifice genului, ce apar din exteriorul ego-ului, fie
şi de ordin biologic. Pe româneşte: ce dacă sunt bărbat/femeie, am dreptul să
mă port şi să mă simt ce vreau. De altfel, motto-ul în viaţă al „femeii cu
barbă” exprimă clar această ideologie. „Be
the best version of yourself rather than a bad copy of someone else!”
Însă nu acestea mă îngrijorează cel mai mult. Pilda
evanghelică a Fiului Risipitor este suficient de lămuritoare în privinţa
drepturilor şi a discriminărilor, a toleranţei şi homofobiei.
Dacă risipitorul este liderul pildei, totuşi nu sunt de
neglijat nici profilurile tatălui şi fratelui. Prin urmare, dacă sunt semeni
de-ai mei care vor neapărat să meargă pe drumul revoluţiei sexuale, n-au decât.
Nu-i pot urî pentru asta. Dimpotrivă. Am
de ales între a fi ca tatăl sau ca fratele risipitorului.
Dar dacă aleg să fiu ca tatăl, atunci mă îngrijorez şi mă
întristez. Pentru că ştiu ce va urma. Iar fiul o va afla pe pielea lui. Mai
precis, mă îngrijorează următoarele:
1. Lipsa de identitate. Chestiunea „identităţii de gen”
pare „cool”, mai ales pentru relativişti. Să fii ce vrei, când vrei, indiferent
de normele sociale sau bagajul genetic este un adevărat catharsis pentru omul
contemporan, care se simte destul de oprimat şi încorsetat de „sistem” (mare
lucru dacă nu cumva politicienii încurajează această filozofie ca o compensare
a euro-scepticismului). Riscul îl reprezintă însă chiar...lipsa de identitate.
El apare mai clar dacă luam seama la mecanismele stabilirii propriului ego. De
regulă, acestea presupun valori ce nu se schimbă de la o zi la alta. Dar nu şi
pe termen mai lung. Astfel devine posibilă schimbarea scării de valori a
persoanei, poate chiar apariţia tulburărilor de personalitate, ceea de poate
avea ca efect negativ bulversarea întregii vieţi. Dar şi avantaje imense pentru
cei ce, mai mult sau mai puţin interesat, vor să-ţi spună ei cine eşti. „Nu
ştii tu, nu-i o problemă...te informăm noi!” poate fi un bun slogan de
marketing în orice zonă: economic, politic, religios, artistic. „Omul nou”
tinde să se repete.O susţine şi textul piesei câştigătoare. Dar pe cine mai
interesează mesajul, când ai atâta spectacol imagistic?
2. Fragilitatea idealurilor. Câştigătorul
Eurovision-ului a declarat după concurs: „This night is dedicated to everyone
who believes in a future of peace and freedom". Nobile idealuri, înalte
aspiraţii. Dar greu de atins, în condiţiile unei Europe
ce se cam gripează în faţa problemelor economice şi politice şi al unui
euro-scepticism crescând. Nici măcar „unitatea în diversitate” nu mai pare aşa
plauzibilă, atunci când vezi ţări membre UE care se tachinează şi împung
reciproc. Şi atunci? De unde
atâta pace când omenirea întreagă pare mai tensionată ca oricând? Câtă
libertate mai intră în discuţie, când drepturile sunt limitate nu prin
dictaturi, ca odinioară, ci prin limitări şi condiţionări economico-politice,
negociate pe mesele marilor puteri? De pildă, de ce avem nevoie să discutăm
astăzi, la nivel european, despre cedarea de suveranitate? Şi dacă ar fi vorba
doar de cea statală...din păcate se poate şi mai rău. Anume suveranitatea
interioară.
3. Europa devenită cult. Am mai scris-o: europenismul tinde
să devină religie. Cel puţin pe plan moral-social, Europa vrea să stabilească
ce e bine şi ce e rău, în ce să credem şi în ce nu (aici neutralitatea
religioasă a spaţiului public îi serveşte de minune pentru că poate pune în loc
orice). Într-un cuvânt, schimbarea
mentalităţilor. Iar aici, femeia cu barbă punctează iarăşi: „I really hope that
I get the chance to change some minds all around Europe”.
Ori, asta nu e ceva de luat în glumă deloc, deşi vorbim de divertisment. Dar
cine nu cunoaşte puterea de transformare a divertismentului, nu va înţelege
mare lucru din entertainment-ul globlizant. „Cui ne închinăm?” este o întrebare care arată puterea
determinantă a credinţei în valorile pe care le urmezi şi le aplici în viaţă. Unii
(par din ce în ce mai mulţi) se închină banului (profitului), averilor, faimei,
minciunii, manipulării, materiei etc. Alţii (par din ce în ce mai puţini), aleg
să urmeze cinstea, dreptatea, adevărul, corectitudinea, ruşinea etc. Nu fără
riscuri şi necazuri, să recunoaştem. Că doar aşa am ajuns la criza morală, care
generează la rându-i, restul crizelor. Dar Europa la ce se închină? După mine,
la o reeducare valorică. Care nu poate începe decât cu, desigur, „open mind”.
Iar sexualitatea este cel mai bun loc de unde se poate începe, pentru că ţine
de un anume tip de intimitate. Prin sexualitate s-au reuşit multe acolo unde
diplomaţia şi dialogul clasic au eşuat. Inclusiv profituri ce au transformat-o
deja în ramură serioasă a economiei mondiale (se presupune că doar în USA ar
egala industria îmbutelierii apei plate şi pe cea digitală, adică 8 miliarde
dolari anual – se poate spune deci că se bea pornografia ca apa chioară). În
fapt, ceea ce mă îngrijorează cel mai tare este ca, în numele libertăţii şi al
păcii, să pierdem însăşi libertatea şi pacea. De acord că homofobia e
păcătoasă. De acord că nu trebuie urât păcătosul, ci doar practica păcătoasă. În
fine, de acord că fiul risipitor are tot dreptul să-şi ia viaţa în mâini şi să
şi-o facă praf dacă asta vrea. Eu nu pot rămâne decât părinte. Dar în nici un
caz nu trebuie să mi se impună să accept alegerea lui. Între toleranţă şi acceptare este o mare diferenţă, deşi
Austria pare să creadă că
sunt obligatoriu legate una de alta: „For me the most special and honoring
thing is that Austria
shows tolerance and acceptance and I’m so happy to be this statement”, zice
Conchita Wurst.
Nici măcar n-aş dori ca numărul (majoritatea) să
stabilească adevărul, deşi este fundamentul democraţiei, dar şi propriul călcâi
al lui Ahile. Nu-mi place ca, sub un ton ameninţător, să mi se spună că
discriminez doar prin opiniile mele şi pot răspunde juridic pentru delict de
opinie. Nu vreau să pierd locul de muncă doar pentru că eu cred altceva decât
susţinătorii LGBT şi vreau să o manifest ca atare, cu tot atâtea drepturi şi
şanse ca şi ei. Nu vreau ca pruncilor mei să li se spună la şcoală că ei, noi sau
eu, ca preot sau creştin, sunt un habotnic şi un retardat ştiinţific doar
pentru că nu cred în evoluţionism. M-am săturat de agresivitatea cu care
liberala Europă încearcă să mă „lumineze”, dar orbecăie în a pune ordine în
treburile cu adevărat importante şi urgente. Mi-e deja greaţă de ipocrizia
oficialilor europeni, care, când e vorba de profit şi economie, susţin brusc
specificul naţional (propriul buzunar adică), dar când vorbim de valori şi
spirit, devin rapid universalişti. Poate
e vremea să înţeleagă că tot ce trebuie să dispară din Europa este demagogia,
falsitatea, fariseismul. La cât îi plătim, ar fi cazul... Dar, în toată această
ecuaţie, unde o fi România? Nicăieri altundeva decât pe drumul pierderii
identităţii. Acordarea a 8 puncte (al treilea punctaj, ca importanţă) către
Austria este un semnal clar că România alege valorile europene la grămadă, de
regulă împrumutând rapid ce e mai rău şi cu mult mai greu ce este bine. Linguşeala,
ploconitul la înaltele porţi politice, practicarea comisionului şi votul prin
trădarea valorilor celor pe care îi reprezinţi nu par a fi atât de problematice
pentru europarlamentarii români (unii deja dovediţi, nu insist). Iar acum, că
vin alegerile europene, toţi candidaţii ne promit binele european. Dar mai
nimeni nu ne spune cum arată el, cu ce se mănâncă şi mai ales, ce ne
costă...Măcar ei or şti?
Preluare de pe adevarul.ro
0 comments:
Trimiteți un comentariu