 |
| Stelian Crăciun, fostul rapper Cedry2k |
Întoarcerea la Hristos presupune foarte mult efort, muncă, sacrificiu. Schimbarea
se petrece în timp, iar convertirea ţine până la sfârşitul vieţii. Eu şi
prietenii mei nu suntem cu nimic mai presus decât alţi tineri, atâta doar că
spre deosebire de unii dintre oameni, noi avem în sfârşit o direcţie. Aş
împărţi oamenii în două categorii: unii care învaţă doar după ce dau ei cu
capul de prag şi alţii care învaţă şi din greşelile celorlalţi. Personal am
căutat toată viaţa adevărul. L-am căutat în filozofie, în psihologie, în
ştiinţă. Am evitat pe cât am putut Biserica. Când chema mama preotul să facă
sfeştanie, eu o zbugheam de acasă. Credeam că Biserica este doar o instituţie,
iar omul se poate mântui prin simpla lui bunătate, prin propriile fapte bune şi
prin credinţă. Totuşi, viaţa mea a continuat să se afunde într-un gol. Mergeam din rău în mai rău. Am căzut în tot felul de patimi. Când eram puşti, apucasem să mă spovedesc de câteva ori, dar de la vârsta
de 14 ani am devenit un tip teribilist. În şcoală eram măscăriciul clasei, iar
în liceu, mai mult de-atât. Am început să beau, să chiulesc, să consum droguri,
să vând droguri şi aşa mai departe. M-am oprit la un moment dat, am renunţat la
muzică şi mi-am zis: „Hai s-o încerc şi pe asta cu biserica“. Nu mi-a mai rămas
nimic altceva. Şi am stat şi m-am gândit: de când Sfântul Andrei a venit prin
părţile noastre, acum 2.000 de ani, românii şi-au acceptat foarte simplu şi
natural condiţia de creştin-ortodocşi. Brusc, acum, generaţiile acestea de
rebeli din care fac şi eu parte au decis să caute adevărul în orice alt loc în
afară de Biserică. Mi-am dat seama cât de nenatural era acest gând şi mi-am
spus că nu e cazul să mă pun eu mai presus de strămoşii mei şi să încerc să văd
realitatea mai simplu, aşa cum au văzut-o şi ei. Lucrurile s-au schimbat
într-un mod radical şi neaşteptat pentru mine. Dumnezeu mi-a arătat şi dat în
ultimul an bucurii mai mari decât ce am trăim în tot restul vieţii mele, când
am căutat singur aceleaşi bucurii, dorind însă să fac exclusiv voia mea. Momentul
în care am acceptat că trebuie să fac voia Domnului, cu toate ispitele şi
greutăţile pe care le-am întâmpinat, a fost clipa de pace şi linişte pe care o
căutam de mult şi pe care nu am găsit-o în nici un alt loc. Mi-ar plăcea să
cred că pot să mor pentru credinţa mea, fiindcă dacă nu sunt gata să mor, nici
nu sunt gata să trăiesc pentru ea.
Dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu ne-a făcut pe noi să-L acceptăm pe
Hristos. El este iubirea necondiţionată. Aceasta nu există în nici o altă religie
şi asta m-a făcut bucuros în credinţa mea de creştin ortodox. Consider că
dragostea este singurul leac pentru acel gol din sufletul nostru, iar drogurile
sunt doar calmante la acea suferinţă interioară. Atâta timp cât iei drogul, e
posibil să te simţi bine, dar după ce efectul se duce, simţi golul din suflet
mult mai adânc, mult mai pregnant decât înainte de consumarea drogului. Când
eram mai mic, nu-mi dădeam seama de lucrurile acestea, dar pe măsură ce timpul
trecea, golul se adâncea, devenea aproape insuportabil, şi de la tristeţe,
depresie am ajuns la nepăsare, nesimţire şi deznădejde. De aceea avem atâtea
cazuri de sinucidere între tinerii de astăzi, pentru că la un moment dat,
nemaiputând umple acest gol din suflet cu aceste surogate ieftine, oamenii
ajung la disperare. Ajung să creadă că nu mai există nici o altă soluţie şi
practic din pricina lipsei curajului de a face sacrificii aleg nişte variante
mult mai scurte, acele scurtături, care sunt de fapt păcăleli. Ele nu duc
niciodată acolo unde duce drumul jertfelnic al Crucii, cruce pe care trebuie să
o purtăm până la sfârşit. Cel mai mare vis al meu este să ne mântuim cu toţii.
Nu am avut exemple pe care să le urmez în viaţă, dar acum modelul meu este
Hristos. Nu regret că m-am lăsat de muzica pe care o făceam, ci că aceasta nu
m-a condus către Adevăr. Ne grăbim cu toţii să importăm din străinătate cam tot
ce e rău, şi asta nu e bine.
Ani întregi, din cauza nepăsării, a nesimţirii, am avut senzaţia că nimic
nu are rost, că adevărul nu poate fi găsit, că totul e minciună, că existenţa
este lipsită de orice esenţă. Nesimţind pe Hristos în viaţa noastră, nesimţind
iubire cu adevărat, mereu totul pare fără sens. Pentru că sufletul nostru
căutând iubire, iar mintea nerealizând că sufletul caută dragoste, ajungem la
un fel de conflict. Mintea cere tot felul de refugii,
ajungem dependenţi de muzică, de tot felul de substanţe, de facebook. Nu căutăm
oare dragoste pe facebook? Ba da. Căutăm atenţie din partea celorlalţi. Dar
găsim? Nu. Nu aflăm acolo decât „dă-mi like“ ca „să-ţi dau like“ şi cam atât.
M-au întrebat mulţi de ce cred în Dumnezeu. L-ai văzut, ca să crezi în El? Da, L-am văzut,
le-am răspuns, chiar dacă nu în mod fizic. Dar dacă e să credem doar în ce se
supune percepţiei vizuale, nici curentul electric nu-l vedem şi totuşi nimeni
nu se apucă să-şi bage mâinile în priză. Pe Dumnezeu Îl simţim în momentul în
care acceptăm să-I ascultăm cuvântul din Sfânta Scriptură şi din graiul
Sfinţilor Părinţi. Citind Scriptura vom înţelege ce vrea să ne spună Dumnezeu
şi atunci ne va fi mai uşor să înţelegem şi anumite realităţi din jurul nostru,
mai greu digerabile acum. Să nu uităm că prima virtute este răbdarea. Cu
răbdare putem obţine toate celelalte lucruri bune în viaţa noastră.
Sursă: Ziarul Lumina
0 comments:
Trimiteți un comentariu