APOSTOLUL
Fiule Timotei, tu
însă mi-ai urmat în învăţătură, în purtare, în năzuinţă, în credinţă, în
îndelungă-răbdare, în dragoste, în stăruinţă, în prigonirile şi suferinţele
care mi s-au făcut în Antiohia, în Iconiu, în Listra; câte prigoniri am
răbdat!, şi din toate m-a izbăvit Domnul. Şi toţi care voiesc să trăiască
cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi. Iar oamenii răi şi amăgitori vor
merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi. Tu însă
rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la
cine le-ai învăţat, şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care
pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus.
EVANGHELIA
LUCA 18, 10-14
Zis-a Domnul pilda
aceasta: doi oameni s-au dus în templu ca să se roage: unul era fariseu şi
altul vameş. Fariseul, stând drept, se ruga în sine astfel: Dumnezeule, îţi
mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi şi
desfrânaţi, sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână şi dau
zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, stând mai departe, nu îndrăznea
nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi zicea:
Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. Vă spun vouă că acesta s-a pogorât
mai îndreptat la casa sa, decât acela; pentru că oricine se înalţă pe sine se
va smeri; iar cel care se smereşte pe sine se va înălţa.
Predică la
Duminica Vameşului şi a Fariseului a Sfântului Nicolae Velimirovici
Un om a mers
în pădure ca să aleagă un copac din care să facă grinzi pentru acoperiş. Şi a
văzut doi copaci, unul lângă altul. Unul era neted şi înalt, dar era putred pe
dinăuntru, şi celălalt era cu dâmburi şi urât pe dinafară, dar era sănătos pe
dinăuntru. Omul a oftat şi şi-a zis: „La ce-mi foloseşte mie acest copac înalt,
necioturos, dacă este putred pe dinăuntru şi din care nu pot să fac bârne?
Celălalt, chiar dacă este cioturos şi urât, cel puţin este sănătos pe dinăuntru
şi astfel, dacă muncesc puţin mai mult, pot să-l folosesc la bârne de acoperiş
pentru casa mea“. Şi, fără să se gândească mai mult, a ales acel copac.
Tot la fel va
alege şi Dumnezeu între doi oameni pentru casa Sa şi nu va alege pe cel care
pare bun pe dinafară, ci pe cel a cărui inimă este plină de dreptatea sănătoasă
a lui Dumnezeu.
Cei mândri, ai
căror ochi sunt într-una ridicaţi spre cer, în vreme ce inimile lor sunt lipite
de pământ, nu sunt plăcuţi lui Dumnezeu; sunt bineplăcuţi lui Dumnezeu numai
cei smeriţi şi blânzi cu inima, ai căror ochi sunt plecaţi spre pământ, în
vreme ce inimile lor sunt bogate întru cele cereşti.
Ziditorul
lumii alege oamenii care caută la păcatele lor înaintea lui Dumnezeu, mai mult
decât la faptele lor cele bune. Căci Dumnezeu este doctorul care vine la patul
pe care stă fiecare dintre noi şi întreabă: “Unde te doare?” Omul care se foloseşte
de venirea doctorului, ca să-i spună despre toate durerile şi slăbiciunile
sale, este înţelept, dar omul care îşi ascunde durerea şi se laudă cu sănătatea
sa, este nebun. Ca şi cum doctorul vizitează oamenii pentru sănătatea lor şi nu
pentru starea lor de boală! Marele Ioan Gură de Aur spune că „Este rău să
păcătuieşti, deşi aici se poate da ajutor; dar să păcătuieşti şi să nu
recunoşti păcatul – aici nu se mai poate niciun ajutor”.
Deci să avem
înţelepciune şi să stăm la rugăciune înaintea lui Dumnezeu, să simţim că ne
aflăm înaintea doctorilor celor mai buni şi mai milostivi, care ne întreabă pe
fiecare dintre noi, cu purtare de grijă şi cu dragoste: “Unde te doare?” Să nu
ne lenevim în niciun chip, să-I spunem toată boala noastră, rănile noastre şi
păcatele noastre.
Domnul Iisus
ne spune despre aceasta în pilda vameşului din pericopa Evanghelică de astăzi.
În Evanghelie se spune că Domnul a spus această pildă celor care se credeau că
sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi. Nu cădem şi noi printre cei
cărora Domnul le spune această pildă? Nu vă răzvrătiţi, ci mărturisiţi-vă boala,
ruşinaţi-vă de ea şi luaţi leacul pe care vi-l dăruieşte Doctorul cel mai bun
şi mai milostiv. Într-un spital erau mulţi bolnavi. Unii aveau febră şi nu mai
puteau aştepta până la venirea doctorului; alţii umblau de colo colo,
crezându-se sănătoşi şi nu voiau să-i vadă doctorul. Într-o dimineaţă, doctorul
a intrat să-i viziteze pe bolnavi. Doctorul era împreună cu un prieten, care
era plin de daruri pentru bolnavi. Prietenul doctorului a văzut că bolnavii
aveau febră şi îi părea rău pentru ei. „Se pot vindeca?”, l-a întrebat pe
doctor. Doctorul i-a şoptit la ureche: „Şi aceştia cu febră şi cei care se afla
în pat se pot vindeca, dar cei care umblă nu se pot … aceia suferă de boli care
nu se pot vindeca şi sunt putrezi pe dinăuntru”. Prietenul doctorului a fost
foarte uimit şi uimirea sa stătea în două lucruri: tainele bolilor oamenilor şi
înşelăciunea ochilor oamenilor.
Închipuiţi-vă
acum că suntem bolnavi în acest spital al lumii. Boala de care suferă fiecare
dintre noi poartă acelaşi nume – nedreptatea. În acest cuvânt se află toate
patimile, toate poftele, toate păcatele – toate slăbiciunile şi moleşirea
sufletelor, a inimilor şi a minţilor noastre. Cei bolnavi se află într-o stare,
la începutul bolii, în altă stare, la vremea cea mai grea a bolii şi în altă
stare, la vindecare. Dar acestea sunt chipurile bolilor din lăuntrul omului;
numai cei care se vindecă se fac conştienţi de greutatea bolii de care
suferiseră. Cei mai bolnavi sunt cei mai puţin conştienţi de boala lor. În
boala trupească, omul care are febră mare, nu este conştient de sine nici de
boala sa, nici nebunul nu spune despre el că este nebun. Începătorii
nedreptăţii se simt ruşinaţi de boala lor o vreme, dar repetarea păcatului duce
la obiceiul de a păcătui şi aceasta se întâmplă până la ameţeala şi starea de
inconştientă a nedreptăţii, până într-o stare în care sufletul nu mai are niciun
sens în sine, şi nici boala sa. Şi închipuiţi-vă numai, un doctor care intră în
spital şi întreabă: „Ce-aţi păţit?” Cei a căror boala se află într-o stare de
început, se simt ruşinaţi să se arate că sunt bolnavi şi vor răspunde: „Nimic!”
Cei a căror boală a ajuns în starea cea mai grea, se vor mânia la o asemenea
întrebare şi nu vor răspunde numai „Nu-i nici o problemă cu noi!”, ci vor
încerca să se mândrească cu sănătatea lor. Numai cei care sunt pe cale de
vindecare vor ofta şi vor răspunde doctorului: „E foarte rău! Ai milă şi ne
ajută!” Tertulian spune într-o omilie despre pocăinţa: „Dacă îţi este frică
să-ţi mărturiseşti păcatele, priveşte focul iadului, pe care numai mărturisirea
îl poate stinge.“
Atunci, cugetă
la toate acestea; ascultă pilda lui Hristos şi hotărăşte tu cât este de
potrivit. Dacă spui cu uimire „Această pildă nu mi se potriveşte“, atunci
înseamnă că suferi de boală cunoscută ca nedreptate. Dacă te împotriveşti „Eu
sunt drept; aceasta este pentru păcătoşii din jurul meu”, aceasta înseamnă că
boala ta a ajuns a ajuns să fie foarte grea. Dar dacă te baţi cu pumnul în
piept şi spui „Este adevărat; sunt bolnav şi am nevoie de doctor“, aceasta
înseamnă că eşti pe calea vindecării. Atunci, nu te teme; te vei vindeca.
Doi oameni
s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Doi
oameni, doi păcătoşi, cu deosebirea că fariseul nu se vedea pe sine ca păcătos,
în vreme ce vameşul se vedea păcătos. Fariseul făcea parte din clasa de sus din
societatea vremii, iar vameşul făcea parte din clasa cea mai batjocorită.
Fariseul, stând aşa, se ruga în sine:
Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi,
adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau
zeciuiala din toate câte câştig.
Fariseul
stătea în partea de dinainte a bisericii, chiar în faţa altarului, aşa cum era
obiceiul fariseilor să se ducă în faţă. Că fariseul stătea chiar în faţă, se
vede din zicerea că vameşul stătea departe. Fariseul era atât de mândru şi
desigur, se vedea pe sine întru toată dreptatea (adică în sănătatea lui
duhovnicească), că el nu caută locul din faţă, numai în priveliştea oamenilor,
ci şi în priveliştea lui Dumnezeu şi nu caută aceasta numai la mese şi la
întâlniri cu oamenii, ci şi la rugăciune. Acest lucru este destul pentru a
arăta cât de bolnav era fariseul de nedreptate şi cum îl învârtoşa pe el
aceasta.
De ce se zice:
se ruga în sine? De ce nu cu glas? Pentru că Dumnezeu ascultă mai atent ce
vorbeşte inima decât ce grăiesc buzele. Ceea ce crede şi simte omul atunci când
se roagă lui Dumnezeu este mai important pentru Dumnezeu decât cuvintele
rostite doar cu limba. Limba poate fi înşelătoare, dar inima nu înşeală: ea
arată omul aşa cum este el – alb ori negru.
„Dumnezeule,
Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni”. Un păcătos cutează să spună
această, în biserică, înaintea lui Dumnezeu! Ce este Biserica, dacă nu un loc
unde bolnavii se întâlnesc cu doctorul lor? Cei bolnavi din pricina păcatului
vin să-şi mărturisească boală, lui Dumnezeu Doctorul, şi să afle leacuri şi
vindecare de la El, care este adevăratul vindecător de toată durerea şi
slăbiciunea omului şi Care este Dătător a toate lucrurile cele bune. Merg cei
sănătoşi la spital ca să se laude doctorului cu sănătatea lor? Dar acest
fariseu nu a venit la biserică cu sufletul întreg şi sănătos, ca să se laude cu
sănătatea sa, ci ca un grav bolnav de nedreptate care, în delirul bolii sale,
nici nu mai ştie că este bolnav. Odinioară, pe când vizităm un spital de boli
de minte, doctorul m-a dus în faţa unui gard de sârmă, care împrejmuia clădirea
cu bolnavii cei mai primejdioşi. „Cum te simţi?”, l-am întrebat. El mi-a
răspuns îndată: „Cum crezi că mă simt printre toţi nebunii ăştia?”
Iată ce spune
fariseul: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni”. De fapt,
el nu mulţumeşte lui Dumnezeu pentru aceasta, recunoscând că este lucrarea lui
Dumnezeu faptul că el nu este că ceilalţi oameni. Nu, cuvintele: „Dumnezeule,
Îţi mulţumesc …” nu sunt nimic mai mult decât o grăire, o zicere linguşitoare
către Dumnezeu, că Dumnezeu să-i asculte lăudăroşenia lui. Căci, din tot ceea
ce spune, el nu mulţumeşte lui Dumnezeu pentru nimic; dimpotrivă, el huleşte
împotriva lui Dumnezeu, hulind împotriva întregii zidiri a lui Dumnezeu. El
nu-I mulţumeşte lui Dumnezeu pentru nimic. Tot ceea ce spune el despre sine,
este arătat ca fiind numai lucrările lui, dobândite fără ajutorul lui Dumnezeu.
El nu spune că nu este profitor, nedrept, desfrânat ori vameş, pentru că
Dumnezeu l-a păzit de aceasta cu puterea Sa şi cu mila Sa; ci spune numai că el
este ceea ce este, după propria sa judecată: un om cu totul aparte, şi atât de
vrednic, că nu are pereche în toată lumea. Ca şi aceasta – vieţuirea sa cu cu
totul aparte – el se osteneşte şi se nevoieşte ca să rămână pe această treaptă
înaltă, deasupra tuturor celorlalţi oameni. Altfel spus: el posteşte de două
ori pe săptămână şi dă zeciuiala din toate câte câştigă. Ah, ce cale uşoară de
mântuire şi-a ales acest fariseu, mai uşoară decât cea mai uşoară cale de
pierzare! Dintre toate poruncile pe care le-a dat Dumnezeu oamenilor prin
Moise, el alege numai două dintre cele mai uşoare. Dar el nici măcar pe acestea
două nu le-a împlinit cu adevărat, căci Dumnezeu nu a dat aceste două porunci
pentru că avea El nevoie ca oamenii să postească şi să dea zeciuiala din toate
câte câştiga. Asta nu-I trebuie lui Dumnezeu câtuşi de puţin. Dumnezeu nu a dat
aceste porunci oamenilor nici ca să fie un scop în sine, ci – privind toate
celelalte porunci – ca să aducă roadă de smerenie înaintea lui Dumnezeu,
ascultare faţă de Dumnezeu şi dragoste pentru Dumnezeu şi pentru om. Pe scurt:
să deştepte, să înmoaie şi să lumineze inimile oamenilor. Totuşi, fariseul a
împlinit aceste două porunci fără să aibă un scop. El postea şi dădea zeciuiala
din toate câte câştiga, dar îi ură şi îi dispreţuia pe alţii şi era mândru
înaintea lui Dumnezeu. Şi astfel el a rămas pom fără roadă. Roadă nu stă în
postire, ci în inimă; roadă nu stă într-o poruncă, ci în inimă. Toate poruncile
şi toate legile se afla în slujba inimii: ele încălzesc inima, luminează inima,
udă inima, împrejmuiesc inima, o prăşesc şi o plantează – numai că rodul din
câmpul inimii să se prindă, să crească şi să se coacă. Toate lucrările cele
bune sunt un mijloc şi nu un scop, metoda şi nu rodul. Scopul este inima, unde
se afla rodul.
Şi astfel,
fariseul, prin rugăciunea sa, nu a dobândit scopul dorit: el nu şi-a dat la
iveală frumuseţea sufletului său, ci urâciunea lui; el nu şi-a dat la iveală
sănătatea, ci boala săâa. Hristos a dorit să arate aceasta, prin această pildă;
nu numai în ceea ce-l priveşte pe acest fariseu, ci privitor la toţi fariseii,
care erau la vremea aceea puterea stăpânitoare peste poporul iudeu. Prin
această pildă, Domnul a căutat să arate cucernicia răsucită şi fariseismul
mincinos, pentru care vă aflaţi în stare de cădere de-a lungul tuturor
neamurilor de creştini, până în zilele noastre. Nu se află şi astăzi printre
noi, oameni, care se roagă lui Dumnezeu întocmai ca acest fariseu? Nu sunt
mulţi dintre cei care îşi încep rugăciunea cu hula şi cu cârteala împotriva
aproapelui şi sfârşesc cu mărire de sine? Nu sunt mulţi care stau în faţa lui
Dumnezeu ca şi cum ne-ar fi nouă datornic? Nu sunt mulţi dintre noi care spun:
„Dumnezeule, eu postesc, merg la biserică, îmi plătesc toate dările şi dau bani
la biserică; eu nu sunt ca alţi oameni, ca profitorii şi defăimătorii, ca
necredincioşii şi desfrânaţii, care mă supără pe mine rău? Ce faci Tu,
Dumnezeule? De ce nu-i ucizi pe ei şi de ce nu mă răsplăteşti pe mine pentru
tot ceea ce fac eu pentru Tine? Nu vezi Tu, Doamne, curăţia inimii mele şi
sănătatea sufletului meu?” Cu toate acestea, ştiţi că “Dumnezeu nu vă poate înşela,
şi nici voi pe El”, aşa cum a spus Fericitul Maxim. El a mai spus “Fiecare îşi
face cruce, dar nu fiecare se roagă“. Fariseul este ca “Avraam prin barba sa,
şi ca Ham prin fapte”.
Astfel, ei
vorbesc, şi Dumnezeu îi ascultă şi îi trimite acasă goi, spunându-le: “Eu nu
recunosc chipul pe care îl arătaţi voi, despre voi“. Şi, la Judecata de Apoi,
El le va spune: “Eu nu vă cunosc pe voi”, căci Dumnezeu nu-Şi recunoaşte
prietenii după vorbele lor, ci după inimile lor; aşa după cum nu preţuieşte
smochinul pentru frunzele lui, ci pentru roadă.
Dar iată cum
ar trebui să se roage un om al rugăciunii:
Iar vameşul, departe stând, nu voia nici
ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, fii
milostiv mie, păcătosului.
El stătea departe!
Adevăratul om al rugăciunii nu se repede în faţă, în locul cel mai de vază din
biserică. La ce ţi-ar folosi aceasta? Dumnezeu îl vede la fel de bine dacă stă
în spatele bisericii, ca şi atunci când ar sta în faţă. Un adevărat om al
rugăciunii se pocăieşte întotdeauna cu adevărat. “Pocăinţa omului este
sărbătorirea lui Dumnezeu”, spune Sfântul Efrem Şirul. El stă departe. El îşi
simte nimicnicia în faţa lui Dumnezeu şi este plin de smerenie înaintea
măreţiei lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul, cel mai mare dintre bărbaţii născuţi
din femeie, era plin de frică la venirea lui Hristos, spunând: “Eu nu sunt
vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor” (cf. Marcu 1:7). Femeia păcătoasă
I-a spălat picioarele lui Hristos, udându-le cu lacrimile ei. Iată, deci, ca un
om adevărat al rugăciunii are smerenie adâncă şi este plin de bucurie dacă
Dumnezeu îi îngăduie să se apropie de picioarele Sale.
El nu voia
nici ochii să-şi ridice către cer. De ce? Ochii sunt oglinda sufletului.
Păcatele sufleteşti se pot citi în ochi. Nu vedeţi că în fiecare zi, atunci
când un om păcătuieşte, coboară privirea înaintea oamenilor? Cum pot ochii
păcătosului să nu se coboare înaintea lui Dumnezeu Atotvăzătorul? Doamne,
fiecare păcat săvârşit înaintea oamenilor este săvârşit înaintea lui Dumnezeu
şi nu există niciun păcat pe faţa pământului care să nu-L supere pe Dumnezeu.
Un adevărat om al rugăciunii este conştient de aceasta şi pe lângă smerenie,
mai are şi multă ruşine înaintea lui Dumnezeu. De aceea spune: el nu voia nici
ochii să-şi ridice către cer.
Ci îşi lovea
pieptul. De ce? Ca să arate în felul acesta ca trupul este mădularul păcătuirii
omului. Poftele trupeşti duc omul la păcatele cele mai grele. Lăcomia dă
naştere patimii: patima dă naştere mâniei şi mânia uciderii. Gândurile repetate
asupra celor ale trupului, despart pe om de Dumnezeu, îl vlăguiesc şi ucid biruinţa
dumnezeiască care se află în om. De aceea vameşul se bate în piept la
rugăciune, fiind conştient de păcatul său, de umilirea sa şi de ruşinea sa
înaintea lui Dumnezeu. Dar de ce îşi bate mai ales pieptul, şi nu capul sau
mâinile? Pentru că inima se afla în piept şi inima este izvorul atât al
păcatului, cât şi al faptelor celor bune. Chiar Domnul a spus: „Dar zicea că
ceea ce iese din om, aceea spurcă pe om. Căci dinăuntru, din inima omului, ies
cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile,
vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia,
uşurătatea.” (Marcu 7:20-23). De aceea vameşul se bate în piept.
Şi a spus el: „Dumnezeule,
fii milostiv mie, păcătosului!” El nu a pomenit nici de faptele sale cele bune,
nici de cele rele. Dumnezeu le ştie pe toate. Şi Dumnezeu nu voieşte înşiruire
de fapte, ci pocăinţă smerită pentru toate. “Dumnezeule, fii milostiv mie,
păcătosului!” Aceste cuvinte spun totul. Tu, Dumnezeule, eşti Doctorul şi eu
sunt bolnavul. Numai întru puterile Tale stă vindecarea şi numai singur Ţie Îţi
aparţin eu. Tu eşti Doctorul şi milostivirea este leacul Tău. În zicerea:
“Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” e ca şi cum el spune cu pocăinţă:
“Doctore, dă-mi leacul mie, celui bolnav! Nimeni din toată lumea asta nu mă
poate vindeca, decât numai Tu, O, Dumnezeule”. “Ţie Unuia am greşit şi rău
înaintea Ta am făcut” (Psalm 50:5). Nu este nădejde pentru mine de la oameni,
oricât de drepţi ar fi ei, dacă nu mă ajuţi Tu pe mine. Nimic nu mă mai poate
ajuta pe mine: postirea mea, darea de zeciuiala, sau toate faptele mele cele
bune, dacă milostivirea ta nu-mi unge rana ca o alifie. Lauda oamenilor nu-mi
vindecă rana, ci mai rău se face. Tu, numai Tu singur îmi ştii boala mea şi
numai Tu singur ai leacul ce-mi este mie de folos. La nimeni altul nu-mi este
de folos să merg sau să mă rog. Dacă Tu mă îndepărtezi pe mine, lumea întreagă
nu mă poate sprijini de la căderea în prăpastie. Tu, numai Tu singur poţi,
Doamne, dacă Tu vrei. O Dumnezeule, iartă-mă şi mântuieşte-mă! “Dumnezeule, fii
milostiv mie, păcătosului!”
Ce spune
Domnul Iisus despre acest fel de rugăciune? “Zic vouă că acesta – a coborât mai
îndreptat la casa sa, decât acela”. Cui spune Domnul aceasta? Nouă tuturor,
care credem despre noi că suntem drepţi. Vameşul este cel care coboară la casa
sa mai îndreptat, nu fariseul. Omul care îşi mărturiseşte păcatele sale cu
smerenie, merge acasă mai îndreptat şi nu cârtitorul cel mândru. Cel care se
pocăieşte şi se ruşinează este mai îndreptat iar nu omul cel înfumurat, mândru,
obraznic. Doctorul are milostivire şi vindecă pe omul bolnav care îşi
recunoaşte boala şi caută vindecare, şi îl trimite gol pe cel care vine la
Doctor ca să se fălească cu sănătatea să.
Apoi Domnul
sfârşeşte minunata Sa pilda cu această învăţătură: „Fiindcă oricine se înalţă
pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”. Cine se
înalţă pe sine şi cine se smereşte pe sine? Nimeni nu se poate înălţa singur
nici măcar un pic, dacă Dumnezeu nu-l ridică. Dar aici se vorbeşte despre cel
care crede că se înalţă, năpustindu-se către locul cel dintâi, atât înaintea
oamenilor, cât şi a lui Dumnezeu; despre cel care se laudă cu lucrările sale
cele bune; cel care se semeţeşte înaintea lui Dumnezeu şi care, hulind şi defăimând,
îi umileşte pe alţii, ca el să pară mai mare. În felul acesta, cei care cred că
se înalţă pe sine, de fapt, se înjosesc. Fiindcă, oricât de mare s-ar vedea în
ochii săi şi chiar în ochii oamenilor, el este cu mult mai mic în ochii lui
Dumnezeu. Dumnezeu va ruşina un asemenea om şi îl va face să simtă într-o zi
umilirea pe care a pricinuit-o altora. „Până când omul nu se smereşte, el nu va
primi nicio răsplată pentru faptele sale. Răsplata nu se dă pentru fapte, ci
pentru smerenie”, spune Isaac Sirul (Tratat mistic, 34).
Dar cine se
umileşte pe sine? Aceasta nu face omul care încearcă să pară mai mic decât
este, ci cel care nu-şi vede micimea din pricina păcatului. Cu adevărat, chiar
dacă vrea, omul nu se poate coborî pe sine mai jos decât îl coboară păcatul.
Dumnezeu nu caută la noi altă umilire decât sensul şi recunoaşterea
păcătoşeniei. Pentru omul care îşi dă seama şi recunoaşte prăpastia în care l-a
aruncat păcatul, nu este cu putinţă să coboare mai jos. Păcatul, întotdeauna ne
poate arunca în prăpastia pieirii, care este mai adâncă decât ne putem
închipui. Sfântul Macarie cel Mare spune: “Omul smerit nu cade niciodată.
Aflându-se deja mai jos decât ceilalţi, unde mai poate cădea? Semeţia este mare
umilire, dar umilirea este o mare înălţare, cinste şi demnitate”. (Omilia 19).
Pe scurt: omul
care face precum vameşul, este înălţat. Cel dintâi (fariseul) nu se poate
vindeca, pentru că el nu poate vedea că este bolnav; cel de al doilea (vameşul)
este bolnavul care se afla pe calea vindecării, pentru că el şi-a recunoscut
boală, s-a aşezat sub ascultarea Domnului şi a luat leacul. Cel dintâi este ca
şi copacul acela neted, înalt, care este putred pe dinăuntru şi nu este de
folos gospodarului; cel de-al doilea este ca şi copacul acela cioturos şi urât,
pe care îl prelucrează gospodarul, face bârna pentru acoperiş şi îl duce în
casă.
Să Se
milostivească Dumnezeu de toţi păcătoşii care-şi plâng păcatele şi să-i vindece
de boala cea păcătoasă pe toţi cei care se roagă Lui cu frică şi cu cutremur,
slăvindu-L ca pe Tatăl cel milostiv şi pe Unul-Născut Fiul Său şi pe Sfântul
Duh – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii
vecilor. Amin.
(din: Sfântul
Nicolae Velimirovici, „Predici”, Editura Ileana, 2006)
Sursă: Cuvânt ortodox
