Părintele Efrem Filotheitul despre războiul duhovnicesc nevăzut: “Totul începe cu gândurile” / Bărbăţie duhovnicească

“Părintele în seara aceasta ne vorbeşte despre subiectul războiului duhovnicesc, aducând în discuţie tehnicile pe care diavolul le foloseşte ca să ne facă să cădem în păcat, ca să ne fure inimile, minţile, şi sufletele de la Domnul, ca să poată să ne mânjească cu murdăria lui, să ne facă vieţile ca a lui, înnoroite.

Apostolul Pavel ne spune în scrisoarea către Efeseni că noi nu ne luptăm cu trupuri (din carne şi sânge), dar deşi nu este un război fizic, corp la corp, este un război spiritual şi mental, o bătălie în duh. Pentru că fiecare dintre noi avem un spirit lăuntric, care este după chipul lui Dumnezeu. Acest spirit interior îşi găseşte expresia în trupurile noastre, este parte din noi, partea reală care luptă împotriva diavolului. Şi, evident, diavolul doreşte foarte mult să ne aducă la cădere. Diavolul are extraordinar de multă experienţă, ştie toate metodele şi tehnicile prin care să-şi atingă ţelul de a face pe cineva să ajungă la o cădere, ştie cum să determine un păcat.

De exemplu, gândurile sunt unele din metodele principale ale diavolului, punerea de gânduri rele în minţile noastre. De asemenea, el lucrează foarte mult cu fantezii, le mai numim şi imagini mentale. Acestea, de asemenea, ne trag în direcţia păcatului, ne duc la întuneric şi din nou la murdăria diavolului.

De ce diavolul face aceste lucruri, de ce este aşa de plin de ură, şi răuvoitor, de ce vrea aşa de mult să lucreze împotriva lui Dumnezeu?

În primul rând, din gelozie. Este posedat şi consumat de gelozie, pentru că ştie toate lucrurile bune pe care Domnul le are păstrate pentru noi toţi, lucruri minunate. Din această cauză el lucrează cu sârg, pentru că ştie că el însuşi a fost tăiat de la aceste binecuvântări din cauza propriei lui apostazii, a propriei lui răzvrătiri împotriva lui Dumnezeu.

El a adoptat o opoziţie totală împotriva lui Dumnezeu ca să poată să-i spună Domnului, din acest act de ură, din această gelozie:

“Uite cât de mulţi am luat de la tine!”, “Vezi, tot ce ai făcut trimiţându-Ţi Fiul că să moară pe cruce este în zadar, pentru că, vezi cât de mulţi am luat cu mine.”

El vrea să-L amărască pe Dumnezeu, vrea să-L facă pe Domnul să se simtă că tot ce a făcut, toată energiile pe care le-a cheltuit ca să ne mântuiască, sunt în zadar. Astfel, să fie un fel de victorie a la Pyrrus (cu un uriaş cost, cu multe pierderi), în sensul în care şi el va cădea cu noi toţi, dar consideră că merită dacă poate să se răzbune astfel pe Dumnezeu. Aceasta e abordarea lui.

Ştim de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii, că diavolul şi păcatul, sunt asemuite la început cu nişte furnicuţe. La început, ei vin ca ceva foarte mic, aparent nesemnificativ, foarte mic, foarte subtil, mişcări ale sufletului aproape neobservabile. Chiar şi fanteziile, chiar şi acele mici gânduri despre care avem fantezii, acele lucruri mărunte care par neimportante şi inocente sunt potenţiale capcane în războiul acesta spiritual.

Ne-am putea spune nouă înşine că devreme ce este ceva mic, ca o furnică, va trece. Dar, spun Sfinţii Părinţi, că dacă nu gonim imediat aceasta “furnică”, încetul cu încetul ea devine mai puternică şi poate ajunge la punctul unde are putere să ne tragă în jos. De unde la început era o furnicuţă, ce părea mică şi inocentă, mai târziu devine ca un leu, şi situaţia poate deveni foarte periculoasă şi aproape imposibil de eradicat.

Sfântul Isaac Şirul ne spune că este uşor să ai de-a face cu diavolul la început, dar o dată ce a pus piciorul în prag este mult mai dificil să ai de-a face cu el.

Ideea este să încerci să ştergi în totalitate orice fel de imaginaţii, de mişcări subtile ale sufletului şi orice gând de la cel rău să fie înlăturat imediat. Pentru a face aceasta, trebuie cât putem de repede să gonim acele gânduri, iar arma prin care putem să înlăturăm aceste gânduri rele este numele lui Iisus Hristos, precum Iacov chema numele lui Dumnezeu în Vechiul Testament.

Deci, când gândul este mic atunci este timpul să-L chemăm pe Domnul. Foarte importantă este trezvia spirituală:

“Fii atent, fii vigilent, observă toate lucrurile, ai grijă de ce vezi cu ochii tăi, fii atent la gândurile tale, monitorizează-ţi gândurile, ai grijă ca inima să nu aibă nimic ascuns în ea care ar putea să fie foarte destructiv în viaţa ta spirituală!

Monitorizează tot! Pune un filtru! Ai grijă ca ‘poluarea’ care există, poate să ne păteze, poate să ne ducă la păcat”.

În acest război spiritual în care suntem angajaţi, Hristos ne dă armele  luminii. Acestea sunt darurile Duhului Sfânt. De exemplu darul dragostei ne  ajută să contracarăm ura, cu gândurile bune venite de la Duhul Sfânt,  putem contracaram gândurile rele, îndoielile care ne vin în minte, le opunem învăţătura adevărată a credinţei noastre, ca o contra-masură.

Dacă tăiem aceste gânduri înainte ca ele să devină păcate, şi dacă folosim aceste mijloace care ne-au fost date şi continuăm să avem gânduri sfinte, vom opri răul şi energia diavolului şi acestea nu ne vor mai duce la  necurăţie.

Aşadar trebuie să fim atenţi. Avem două mijloace prin care putem verifica oricare din aceste gânduri care ne ies  în cale: unul este Legea lui Dumnezeu, ca o referinţă ca să ştim  ce este drept şi ce este greşit, şi altul este Duhul Sfânt care ne iluminează. Atât timp cât  ne controlăm cu Duhul Lui Dumnezeu şi cu Legea Lui Dumnezeu, aceste gânduri pot fi monitorizate şi le putem opri înainte să prindă rădăcini în viaţa noastră.

Sau alta pildă: dacă trăieşti undeva şi sunt o mulţime de oameni  care trec pe lângă uşa ta, nu deschizi uşa oricui vine şi bate la uşă. Deosebeşti,  verifici cine este înainte să deschizi uşa şi să-i permiţi unuia  să intre. La fel este şi în viaţa duhovnicească. Cineva vine şi bate  la uşa minţii noastre, diavolul are nişte gânduri pe care vrea să ni le trimită, sau orice alte gânduri  ne vin, trebuie să le verificăm, să le oprim înainte să prindă rădăcini.

Dar dacă permitem acestor gânduri să intre, dacă permitem acestei persoane să intre înainte să apucăm să vedem cine este, el intră şi rămâne în casa noastră. Şi după  o vreme devine mai îndrăzneţ, şi nici n-apuci să te dezmeticeşti, că te leagă şi preia controlul în întregime. Cel care cu câteva momente mai înainte era doar  cineva care a bătut la uşă, acum stăpâneşte întreaga casă.

NU DESCHIDE UŞA ! Dacă vezi cine este, şi vezi că este o persoană cu o reputaţie proastă, închide-i uşa şi  goneşte-l cu rugăciunea lui Iisus, “Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu miluieşte-mă”.

Cu alte cuvine nu întreţine niciun dialog cu aceste gânduri când vin la tine, nu le  da niciun loc, pentru că imediat ce faci această, imediat ce le faci puţin loc, ele pun  piciorul în prag, căci asta-i tot ce vor, şi  încep imediat să-şi facă loc, iar încet încet ajung  să controleze întreaga casă. Şi în loc de lumină ajungem în întuneric. În loc de Paradis mergem  în iad. În loc să fim cu Domnul, petrecem eternitatea cu demonii în jurul nostru tot timpul, sufocându-ne,  necăjindu-ne, chinuindu-ne, având tovărăşie cu ei.

Avem doar două opţiuni: ori vrem să fim cu Domnul în Rai, ori vom petrece veşnicia separaţi  de Dumnezeu în compania demonilor. Aşadar, unde vrem să mergem, cu cine dorim să fim împreună în veşnicie?

Deci totul începe cu gândurile. Totul începe de la bun început cu acele gânduri mărunte care ne vin în minte.  Ideea este să facem tot ce putem să ne păstrăm mintea curată.

Imediat ce ne trezim de dimineaţă trebuie să ne aducem în minte numele Lui Iisus.  Şi când ne vedem de treburile zilnice, când intrăm în maşinile noastre, din nou să aducem Numele Lui Iisus în mintea  noastră şi să avem această protecţie cu noi, să ne ţinem mintea aţintită la Dumnezeu.

Este un fel de asigurare, prin intermediul rugăciunii Domnul ne protejează, ne acoperă, şi ne conduce la mântuire. Gândiţi-vă cum punem aceste cruciuliţe în maşinile noastre,  şi icoanele noastre şi toate micile obiecte pe care le punem ca nişte binecuvântări, ca să căutăm ajutorul Lui  Dumnezeu. Gândiţi-vă că, cu atât mai mult, prin chemarea Numelui Lui Iisus ne protejăm vieţile noastre duhovniceşti.

Noi creştinii, trebuie să înţelegem că rugăciunea este respiraţia vieţii noastre. Este hrana noastră spirituală.  Cu alte cuvine, dacă nu ne rugăm, nu vom putea să trăim, vom muri. Şi nu vom avea bucuria de a fi cu Hristos în veşnicie.

Şi, când ţinem Numele Domnului în minte, când ne amintim de Dumnezeu, atunci lecturile din Biblie, Sfintele Taine, învăţăturile Sfinţilor Părinţi încep să prindă rădăcini în mintea noastră, dezvoltând o anume bogăţie spirituală în noi, conducându-ne  din ce în ce mai aproape de Domnul.

Sursă: Cuvântul Ortodox

Sfântul Nicodim Aghioritul: Cum să luptăm împotriva patimilor trupeşti / Cuvinte pentru tineri

“Frate! Împotriva patimilor trupeşti ai a duce o luptă deosebită de toate celelalte. Iar ca să ştii a lupta după rânduială, trebuie să deosebeşti trei momente şi trei atacuri: înainte de ispită, în timpul ispitei şi după ispită.

Războiul dinainte de ispită este, de obicei, împotriva cauzelor care produc această ispită. Adică trebuie să lupţi astfel împotriva acestei patimi, nu stându-i împotrivă cum te-am învăţat la celelalte patimi, ci fugind cu toată puterea de orice prilej care te poate ademeni. Şi dacă vreodată e neapărată nevoie a vorbi cu cineva [de sex opus sau care poate constitui o ispită, n.n.], vorbeşte scurt, cu faţa respectuoasă, liniştită şi serioasă. Dă, mai bine, cuvintelor tale puţină asprime, iar nu dulceaţă.

“Nu da crezare vrăjmaşului tău în veacul veacului”, zice Sirah (12, 12). Nu te încrede nici în tine. Fiindcă, după cum arama (bronzul) naşte dintr-însa rugina, tot astfel firea ta cea stricată naşte dintr-însa răutatea. “Fiindcă după cum arama rugineşte, aşa şi răutatea lui” (Ibid).

Încă o dată, nu te încrede în tine însuţi, chiar de am zice că nu simţi şi n-ai simţit atâţia ani aceste îmboldiri ale trupului. Căci acest viciu condamnabil face într-o oră ceea ce n-a putut face în mulţi ani şi adeseori are lucrările lui tainice şi ascunse. Cu cât se face mai prietenos, cu atât muşcă mai mortal.

De aceea şi marele Nil a zis: “Chiar de ţi s-ar părea că eşti cu Dumnezeu, păzeşte-te de dracul curviei. E foarte amăgitor şi invidios. Vrea să te trântească la pământ, înainte ca mintea-ţi să fie trezită“. Iar pricina pentru care ne supără pofta trupească, este că, după cum, fiecare, în chip firesc se iubeşte pe sine, tot astfel doreşte a-şi câştiga părtaşi la păcat şi semeni în ticăloşie. De aceea, după cum totdeauna iubirea de sine ne amăgeşte, tot astfel şi pofta trupească ne încătuşează greu, şi anevoie scăpăm de ea, dacă nu ne-am pus în pază la vreme.

De aceea, e mai bine a se teme cineva (cum a arătat şi arată experienţa) de persoanele cu care se însoţeşte, decât a avea o tovărăşie nechibzuită, fie pentru motivul că i-ar fi rude, fie pentru că sunt cucernice şi bogate, ori pentru că a primit o binefacere de la ele şi se crede totdeauna îndatorat a le purta respectul şi a le mulţumi. Cu o astfel de tovărăşie nechibzuită se amestecă plăcerile otrăvitoare ale simţurilor, încât fără a ne da seama, încet-încet, străbat până la măduva sufletului adevărat, întunecând raţiunea în aşa fel că ei încep a crede că nu-i nimic, oricât de monstruoase şi periculoase ar fi cauzele păcatelor, adică: privirile drăgăstoase, cuvintele dulci ale unei părţi şi ale alteia, semnele şi mişcările necuviincioase, strângerea mâinilor ş.a. Apoi ajung să cadă, fie în păcatul cel mare, fie în pasiunile diabolice, din care cu greu se pot libera.

Mulţi, de multe ori, au fost amăgiţi de astfel de feţe îmbunătăţite şi evlavioase, femeieşti ori bărbăteşti, de neam rău, şi locuind împreună cu ele, ori chiar din neatenţie întovărăşindu-se cu dânsele, au căzut în patimile necurăţeniei, fiind furaţi de calităţile bune ale acestora: fapta bună, cucernicia şi evlavia. Iar noi adăugăm aici că nu numai din acestea prinde cineva patimă şi dragoste, ci şi dacă ele sunt persoane din părinţi bogaţi, de neam bun, meşteri la cuvânt, cu voce aleasă, frumoase la faţă, inteligente, îndemânatece la lucrul de mână şi meşteşuguri, ori cu alte daruri de acest fel. Toate acestea cresc pasiunea şi dragostea. De aceea, trebuie să ne păzim şi să fim cu băgare de seamă.

De aceea, frate, fugi de foc fiindcă eşti câlţ. Nu zice niciodată că eşti câlţ udat ori îmbibat cu apă. Nu te bizui pe o voinţă puternică. Nu! Consideră-te câlţ uscat şi îndată ce vei mirosi focul, eşti nimicit, cum este scris de Samson: “A rupt vinele cum ar rupe cineva o aţă de câlţi care ar atinge-o focul” (Judec. 17,9). Nu te bizui nici pe hotărârea ta. Oricât de fermă ţi s-ar părea şi oricât de sârguitor te-ai socoti. Mai bine să mori decât să loveşti pe Dumnezeu cu păcatul. Fiindcă, chiar de am presupune că eşti câlţ ud, totuşi printr-un neîntrerupt contact de tovărăşie, focul cu fierbinţeala lui, încet-încet, usucă apa voii tale celei bune şi pe nesimţite atât te vei lipi de diavolescul dor, încât nu te vei ruşina de oameni, nu vei păzi rudenie ori prietenie, nu te vei teme de Dumnezeu, nici nu vei recunoaşte viaţa, nici toate pedepsele iadului şi ale muncii, ci vei săvârşi păcatul.

De aceea, fugi, fugi cât poţi.

 a) Întâi de tovărăşia persoanelor care sunt piatră de scandal [sminteală], dacă într-adevăr nu vrei să fii prins de păcat şi să mori.

De aceea Solomon numeşte înţelept pe cel ce se teme şi fuge de cauzele relelor, iar pe cel ce se bizuie pe sine şi nu fuge de ele îl numeşte nebun. “Înţeleptul temându-se se abate de la rău, iar cel nebun nădăjduindu-se într-însul se amestecă cu păcatul” (Prov. 14,16) . Înţelept a fost şi preafrumosul Iosif şi de aceea lăsându-şi haina şi fugind de păcat, a scăpat de el. Că de n-ar fi fugit, negreşit ar fi căzut cu stăpâna sa, după cum socotesc mulţi dascăli. Iar cum scrie ava Macarie, nebun a fost acel ucenic al lui Hristos, care după ce a suferit multe munci pentru Hristos, fiind în închisoare, ispitit de o călugăriţă, a căzut în preacurvie, fiindcă s-a bizuit pe el şi nu s-a ferit de faţa ei care-l smintea.

b) Fugi de lene şi trândăvie. Stai deştept şi treaz cu gândurile şi cu faptele ce se potrivesc stării tale.

c) Nu asculta vreodată de tine, ci supune-te cu lesnire superiorilor şi Părinţilor tăi duhovniceşti, făcând cu râvnă şi fără întârziere cele poruncite. Mai ales cele ce te smeresc şi sunt împotriva voii şi pornirilor tale fireşti.

d) Nu judeca niciodată şi nu osândi cu obrăznicie pe aproapele tău. Adică nu-l condamna; mai ales pentru acest păcat trupesc de care vorbim, chiar de s-ar vădi într-însul. Totdeauna să ai îngăduinţă faţă de el. Nu te întărâta asupra lui, nici nu-l ocărî. Ci din pilda lui smereşte-te şi recunoaşte că eşti slab, praf şi cenuşa, zicând: el a căzut azi, eu pot cădea mâine. Fiindcă dacă te vei grăbi a judeca şi a defăima pe ceilalţi, Dumnezeu te va pedepsi grozav de aspru, lăsându-te să cazi în aceeaşi greşală. Domnul zice: “Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi” (Mat. 7, 1).

Smereşte-te ca să-ţi poţi cunoaşte mândria ta. Altfel, din cădere şi mândrie îţi vei cunoaşte smerenia ta. Caută tămăduire pentru amândouă: pentru mândria şi pentru curvia ta. Deşi de te va păzi Domnul şi nu vei cădea, nici nu-ţi vei schimba gândul, totuşi nu te bizui în tine, ci îndoieşte-te de tine şi teme-te totdeauna de starea ta.

e) Ia bine seama dacă vei câştiga vreun dar dumnezeiesc ori vei fi în vreo bună stare să nu iei în sine-ţi vreo idee deşartă ori vreo nălucire că ai fi ceva şi că vrăjmaşii tăi nu te vor ataca, fiindcă te arăţi că-i urăşti şi te întorci de la ei.

Gândind astfel uşor cazi.

Acestea sunt cele ce trebuie să le ţii şi să le păzeşti înainte de ispita patimii trupeşti. Iar în timpul ispitei, gândeşte de unde vine acest război: din cauze externe ori interne. Pricinile din afară sunt: pofta şi curiozitatea ochilor, cuvintele şi sunetele dulci, moliciunea şi împodobirea cu haine scumpe, parfumurile cele ales mirositoare, convorbirile, semnele, strângerile de mâini şi pipăirile care îndeamnă la acest păcat.

Iar doctoria acestor întâmpinări este: cucernicia, smerenia şi modestia hainelor.

Să nu voieşti a asculta, a mirosi, a vedea, a vorbi ori a pipăi toate cele ce ne îndeamnă la această răutate.

(…)

Iar pricinile dinăuntru provin din: bunul trai al trupului, gândirile minţii care vin din relele noastre deprinderi şi patimi ori din îndemnul diavolului.

Bunul trai al trupului poate fi moderat cu posturi, privegheri, dormitul pe jos şi mai ales cu metanii şi cu alte multe practici, cum sfătuieşte şi învăţătura Sfinţilor Părinţi. lar doctoriile gândurilor, ori de unde ar veni, sunt: citirea sfintelor cărţi, mai ales Sf. Efrem Sirul, Ioan Scărarul, Everghetinosului şi a Filocaliei ş.a.

Cugetarea şi rugăciunea fă-o astfel. Când va începe a te supăra vreun gând al curviei, îndată înalţă-ţi gândul la Cel Răstignit şi zi din adâncul sufletului: “Iisuse al meu, prea dulcele meu Iisus, ajută-mi degrab să nu cad rob acestui vrăjmaş”. Şi uneori, îmbrăţisând, în gând ori în realitate, Crucea pe care-i răstignit Domnul tău, sărută-i rănile de multe ori, zicând cu dragoste: “Prea frumoase răni, răni prea sfinte, răni prea curate, răniţi această ticăloasă şi necurată inimă a mea şi opriţi-mă a vă vătăma“.

Când se înmulţesc gândurile dulceţurilor trupeşti, să nu se ridice cugetarea ta drept împotriva lor, deşi unele cărţi îndeamnă astfel (Ex: socotirea amărăciunii produsă de dulceaţa trupească, mustrarea cugetului produsă de relele făcute, primejdiile, stricăciunea vieţii şi pierderea fecioriei tale, prihănirea cinstei ş.a).

Gândirea ta să nu se îndrepte la aceste lucruri, fiindcă o astfel de cugetare nu-i totdeauna aşa de puternică şi întemeiată ca să te poată elibera de ispitele trupului.

Mai lesne îţi aduce vătămare. Căci deşi mintea ar lepăda gândurile deodată, cu astfel de cugetare, totuşi ea-i neputincioasă şi pătimaşă, când cugetă aceste lucruri şi mai lesne îşi imaginează plăcerea şi dulceaţa şi atunci cedează.

De aceea, adevărata doctorie a dulceţilor trupeşti este să fugi totdeauna nu numai de ele, ci şi de orice alt lucru, chiar dacă acel ceva ar fi opus lor şi ne-ar aduce aminte de ele.

Adică înţelepciunea cea mare e să ne ducem cu mintea la viaţa şi patimile Domnului nostru Iisus Hristos Cel răstignit, la ceasul înfricoşat al morţii, la ziua grozavă a judecăţii şi la feluritele munci veşnice.

Iar deşi aceste gânduri trupeşti te frământă mai mult decât de obicei, cum deseori se întâmplă, nu te îngrozi, nici nu lăsa cugetarea celor mai de sus şi să te întorci la ele ca să le stai împotrivă. Nu! Urmează cât mai cu luare aminte aceste cugetări.

Fiindcă nu-i mai bine a sta împotriva acestor gânduri, deşi te-ar ataca neîncetat, să te faci că nu le iei în seamă. În sfârşit, să termini cugetarea-ţi cu această rugăciune:

“Slobozeşte-mă, Ziditorul şi Izbăvitorul meu, de vrăjmaşii mei, pentru patima Ta cea sfântă şi după negrăita Ta bunătate”.

Nu-ţi întoarce mintea la această trupească răutate. Pentru că-i primejdios a-ţi aduce aminte de dânsa chiar singur. Nu sta şi te tângui cu această ispită şi nu te iscodi dacă ai ajuns la învoire cu dânsa ori nu.

Această iscodire, deşi pare bună, totuşi, în realitate, este o amăgire a diavolului, ori o maşinaţie ca să te supere şi să te facă a deznădăjdui, a scădea cu duhul, ori a te ţine totdeauna împleticit în gânduri de acest fel.

De aceea, la această ispită, când n-ai cedat încă, ţi-e destul a mărturisi aceasta pe scurt la duhovnicul tău, rămânând cu cugetul curat, fără a mai gândi ceva şi fără a-i arăta orice gând al tău, fără a mai fi stăpânit de vreo sfială or ruşine.

Căci dacă ne trebuie puterea smereniei ca să-i biruim pe toţi vrăjmaşii noştri, cu atât mai vârtos avem nevoie de puterea ei în acest război trupesc. Înfrângerea în această luptă este mai totdeauna consecinţa şi pedeapsa lipsei de smerenie. În fine, după ce va trece ispita, aceasta-i ce-ţi rămâne de făcut: Deşi ţi s-ar părea că eşti slobod de cele trupeşti, totuşi stai cu gândul departe de acele persoane şi feţe pricinuitoare de tulburare.

Sf. Ioan Scărarul zice: “Cine a căzut în curvie ori în alt păcat trupesc acela dinainte avea mândria. A căzut pentru a fi smerit. Unde-i căderea, acolo n-a fost smerenie, ci mândrie”. Ori, “Certarea mândrului este căderea” (Cuv. 22).

Să nu socoteşti că-i bine a te întovărăşi cu ele, căci îţi sunt rudenii, îmbunătăţite ori binefăcătoare. Şi aceasta este o amăgire a firii tale celei rele şi o cursă a vicleanului nostru vrăjmaş – diavolul, care se preface în îngerul luminii ca să ne arunce în întuneric (2 Cor. 16, 14)”.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, “Războiul nevăzut”, Editura Egumeniţa)

Sursa: Război întru Cuvânt

Învătături despre bine și rău, despre virtuti și patimi: Despre treptele păcatului

Pentru a ajunge la săvîrşirea păcatului, este drum în 12 trepte, prin care ajunge omul să facă păcatul.

Treapta I: Nu facem fapta bună.

Treapta II: Facem fapta bună cu un scop rău.

Treapta III: Atacul gîndului simplu (Momeala) al păcatului, („Ce frumoasă-i femeia cutare ! Ce bună ar fi băutura, aurul acela !”).

Treapta IV: Însoţirea cu gîndul păcatului („Dacă ai face ?” zice diavolul).

Treapta V: Lupta pînă la moarte, te lupţi între da şi nu.

Treapta VI: Învoirea (“Da, am să-l fac, ce plăcut este, ce desfătare, ce frumos !”).

Treapta VII: Păcatul cu mintea (Îl vezi păcatul, vezi cum curveşti şi simţi plăcerea, vezi beţia, vezi aurul este în mîna ta). Imaginaţia-podul dracilor.

Treapta VIII: Căderea cu lucru (Curveşti cu fapta, bei, furi, omori).

Treapta IX: Obiceiul păcatului, te obişnuieşti cu el, este plăcut şi uşor de făcut, dracul ţi-l oferă la preţ de nimic.

Treapta X: Deprinderea păcatului (Devine a doua natură păcatul, este treapta cea mai grea, se pare că nu vei putea trăi fără acest păcat, îl faci foarte des).

Treapta XI: Deznădejdea (“Vezi ce ai făcut ?” – zice diavolul – “acum iadul este al tău, vezi ce om de nimic eşti, mai rău ca animalele, ce rost mai are să trăieşti ?”).

Treapta XII: Sinuciderea, te omori singur – aceasta este calea sigură a iadului !

Pentru a evita căderea de la prima treaptă, trebuie să facem binele şi să-L punem pe Iisus Hristos mereu înaintea ochilor, că de nu, apoi ne pun dracii urîţeniile lor.

Razboiul cel nevăzut

Învrăjbirea lăuntrică:

- cu sine însuşi

- cu Dumnezeu

Învrăjbirea dinafară:

- cu semenii

- cu toată firea.

Războiul diavolului cu sufletul

* Războiul cu inima:

Prin mînia aprinsă: Uciderea, sodomia, asuprirea săracilor, păcatele acestea strigătoare la cer, împotriva aproapelui, împietresc inima.

Prin poftă: Iubirea de arginţi, lăcomia, lenea, desfrînarea – cele 7 căpetenii ale păcatelor împotriva noastră înşine.

Prin iuţime: Zavistia (invidia) – învîrtoşesc inima.

* Războiul cu mintea:

O întunecă: Mîndria, deznădejdea, sinuciderea – păcatele împotriva Duhului Sfînt.

O aprinde: Erezia (starea împotriva adevărului).

O surpă: Nebunia.

Războiul merge aşa:

Cu mintea: Momeala – asupreala – unirea; 

Cu inima: este lupta; cu voinţa: este învoiala, cu trupul: împlinirea cu lucrul, deprinderea, patima (viciul). 

Cu sufletul: Deznădejdea, erezia, nebunia, sinuciderea. Acesta este războiul diavolului, iar biruinţa este a lui Hristos şi a noastră.

Omul, el însuşi, de întinde mîinile formează o cruce, capul cu trupul pînă la picioare este bara verticală, iar mîinile, bara orizontală.

Arhimandrit CLEOPA ILIE

Sursă articol: Călăuza Ortodoxă