Rugăciunea, „moneda” veşniciei / Sensul vieții

Foto: Cătălin Acasandrei

Atunci când aflăm înţelepciunea lui Dumnezeu ne răscumpărăm timpul vieţuirii noastre pe pământ. „Socotiţi, drept aceea, cum să umblaţi cu pază, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi./ Răscumpărând vremea, că zilele rele sunt”, spune Sfântul Pavel în Epistola către Efeseni (Efeseni 5, 15-16). Pentru cultura zilelor noastre, „timpul înseamnă bani”, dar pentru noi, creştinii, timpul înseamnă răscumpărarea veşniciei. În fiecare zi noi încercăm să împuţinăm păcatul din viaţa noastră şi să sporim neîncet în inima noastră energia harului lui Dumnezeu, şi astfel să punem pe fiece zi a vieţii noastre pecetea veşniciei. În fiece zi suntem chemaţi să facem o sfântă neguţătorie: să schimbăm viaţa noastră trecătoare cu viaţa cea veşnică de la Dumnezeu. În fiece zi primim darul timpului şi dacă din cele 24 de ore ale zilei, punem deoparte câteva minute, sau poate ore, pe care le dăm rugăciunii, atunci acest timp pe care îl dăruim lui Dumnezeu din toată inima va pecetlui fiece zi a vieţii noastre şi, în cele din urmă, toată viaţa noastră va fi umbrită de veşnicie. Rugăciunile noastre vor rămâne veşnic înaintea lui Dumnezeu şi ele vor fi mântuirea noastră.

Cunoscând puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul, care nu doreşte nimic altceva decât pierderea întregii omeniri, ca toţi să fie părtaşi sorţii lui, face tot ce-i stă în putinţă ca să ne împiedice de la rugăciune. Diavolul nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim, căci ştie că pocăinţa sinceră poate şterge mulţime de păcate, ci încearcă mai cu seamă să devoreze timpul vieţii noastre, insuflând în noi pofta de distracţii, gustul pentru noutăţi şi chiar o anume sete de ştiinţă şi cunoaştere din care până şi ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea. Tehnologia noastră modernă, cu nenumăratele ei produse noi care invadează piaţa, este numai o exemplificare a acestui vicleşug. Diavolul ştie că, dacă reuşeşte să devoreze timpul vieţii noastre, el pune capăt acestei sfinte neguţătorii, acestui schimb de vieţi, nimicind legătura noastră personală cu Dumnezeu. Pentru noi, această legătură este dătătoare de viaţă, pentru că prin ea suntem în neîncetată împărtăşire cu Izvorul Vieţii. Când ne rugăm ne aflăm în prezenţa lui Dumnezeu, şi această prezenţă nimiceşte neîncetat moartea pe care o purtăm în noi şi ne reînnoieşte.

Aşa încât, a răscumpăra vremea înseamnă a cultiva legătura noastră cu Dumnezeu şi cu cât legătura noastră cu El este mai puternică, cu atât vom fi mai uniţi cu El în această viaţă şi vom continua să fim la fel, în chip mai desăvârşit şi cu mai multă tărie, în viaţa ce va să fie.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Răscumpărând vremea (Efeseni 5, 16), Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2014, pp. 52-53)

Sursa: Doxologia

Cultivă lumina tainică din tine…

În eforturile care se fac pentru sprijinirea mamelor aflate în criză de sarcină și pentru protejarea vieții copiilor nenăscuți, de multe ori teama, nerăbdarea, agresivitatea, mânia, tristețea, deznădejdea ori alte stări nefolositoare ne cuprind. Uneori nici măcar nu le conștientizăm că sunt dăunătoare nouă și scopului pe care îl avem, alteori, chiar dacă le conștientizăm, nu știm cum să ieșim din ele.

Materialul de mai jos, fără a fi dedicat direct problematicii pentru-viață, prezintă un model de atitudine care credem că poate fi de mare folos pentru o atitudine potrivită in situațiile atât de complexe și sensibile care apar în activitatea pentru-viață.

Mulţi se pierd

Deseori am auzit un sfat asemănător cu cel dat de Sfântul Serafim de Sarov: cultivă lumina tainică a lui Hristos din tine şi atunci vei lumina şi pe cei din jurul tău. Uneori, meditând la râvna pe care au arătat-o apostolii în mărturisirea credinţei lor înaintea lumii, mi-am pus întrebări în legătură cu acest sfat. Ştim că mulţi se pierd, că mulţi, ori nu au auzit de Biserica Ortodoxă, ori nu sunt conştienţi că biserica nu este un club etnic, ci o sursă de Apă Vie pentru toţi. De ce nu ni se spune să facem publicitate, să ieşim în stradă cu trompete, cu tobe, cu portavoce, cu reflectoare pentru a-L face pe Hristos mai vizibil? Dumnezeu ne trimite câteodată răspunsuri minunate în împrejurări neaşteptate.

  

Odată, aflându-mă într-o lungă călătorie, m-am oprit la un centru de informare pentru a afla care este ruta cea mai bună pentru destinaţia mea. Funcţionarul m-a întrebat dacă îmi doream cea mai bună sau mai degrabă cea mai rapidă rută. Mi-a explicat că ruta cea mai bună ar fi luat cu o oră în plus faţă de traseul rapid de doar 14 ore, dar care în schimb ar fi oferit calmul şi frumuseţea unor peisaje de ţară. Gândindu-mă la programul meu, am ales drumul mai scurt. Am scos un timp foarte bun, cel puţin până în momentul în care am fost oprit pentru depăşirea vitezei. Deşi am scurtat călătoria cu aproape o oră, în final, nu numai că am rămas fără o mare parte din salariu, dar am ratat şi şansa de a mă bucura de peisajul de ţară. În schimb, mi-am ieşit din fire la un sediu de poliţie care, dealtfel, nu îşi făcea decât datoria pentru care tot eu plătesc taxe.

Micile detalii

La scurt timp după aceea, m-am oprit la o bisericuţă cu aproape 2 ore înainte de slujba de priveghere. L-am găsit pe preot aranjând fitilul şi umplând cu ulei  candelele din spatele jertfelnicului. Mi-a spus că el ajunge întotdeauna cu mult timp înainte să înceapă slujba pentru a pregăti candelele. L-am întrebat dacă s-a gândit să folosească lumânări în loc de candele. A zâmbit şi a spus: „Aceasta ar fi cu adevărat calea cea mai scurtă. Aş putea să intru în biserică şi să aprind lumânările fără să mă gândesc. Fără să mă gândesc! Ce lecţie importantă s-ar pierde!”

Ca să aprind candelele, trebuie să îmi aranjez programul astfel încât să fiu aici devreme. Trebuie să fiu atent la ceea ce fac, să mă asigur că este suficient ulei pentru ca şi candelele să nu se stingă. Nu pot să mă grăbesc. Trebuie să torn cu grijă ca să nu se scurgă ulei pe masa din altar, să tai şi să potrivesc fitilul, iar apoi să îl aprind şi să urmăresc flacăra: dacă este prea slabă, cea mai mică adiere o poate stinge. Dacă este prea puternică, va emana atâta căldură încât sticla va crăpa sau, cel puţin, va arde atât de repede încât fitilul se va face scrum şi flacăra se va stinge.

O sarcină care aparent este atât de lipsită de importantă, dar care se desfăşoară în casa Domnului şi spre slava lui Dumnezeu. Dacă nu pot fi atent la micile sarcini pe care Dumnezeu îngăduie să le am, cum pot spera că voi înainta în alte îndatoriri mai importante? Dacă nu pot să rezerv timp suficient şi să depun efortul necesar pentru a pregăti candelele, pentru a vedea că flacăra rămâne aprinsă şi nu devine un foc care se stinge singur, cum pot spera să fac asemenea cu sufletul meu? Cum îmi pot stăpâni patimile şi cum îi pot îndruma pe alţii să facă asemenea? Nu, câteodată calea scurtă, calea uşoară, nu este cea mai bună cale. Slavă Ţie, Doamne!”

Deşi m-au uimit cuvintele sale, spre ruşinea mea, am simţit şi o oarecare iritare. Gândeam că deşi poate aceasta este cea mai bună cale, el se bucură de luxul de a sluji într-o biserică de ţară cu o parohie mică care nu îi solicită prea mult timpul. El are timp, nu are vreun serviciu lumesc de la care să plece în grabă pentru a ajunge la slujbele de la biserică…Deodată, mi-am dat seama cât de iraţionale erau gândurile mele, şi cât de viclean şi insistent este vrăjmaşul mântuirii noastre. Când avem de-a face cu un adevăr evident, vrăjmaşul îl pune la îndoială aducând în gând detalii exterioare şi irelevante. Mintea este astfel atrasă de la lecţia esenţială.

Micile detalii ale vieţii de familie

Toţi primim talanţi (talente) pentru a fi folosiţi spre slava lui Dumnezeu în călătoria noastră spre mântuire. Dacă îi lucrăm cât putem de mult şi spre slava lui Dumnezeu, ei devin parte din lumina care luminează lumea. Vrăjmaşul este neobosit în încercarea lui de a ne împiedica să lucrăm aceşti talanţi. Dacă nu ne poate îndepărta de la îndeplinirea îndatoririlor importante, el încearcă să ne distragă prin micile detalii lumeşti, aparent nesemnificative, ale vieţii de zi cu zi:

O parte importantă din câmpul de luptă este viaţa de familie. Prin educaţia copiilor ni se oferă oportunitatea de a deprinde multe aptitudini, de a dezvolta multe talente. Devenim croitori, consultanţi în modă, medici de urgenţă, diplomaţi, profesori, furnizori, şoferi şi oameni de divertisment. Noi toţi jonglam cu programul într-un efort nesfârşit de a gestiona cât mai bine timpul. Învăţăm să facem multe lucruri în grabă - să ducem copiii la şcoală, la orele de after-school, la sport. Câte ispite! De exemplu, doi copii din familii diferite care pornesc la drum la o distanţă de câteva minute. Se poate ajunge la timp doar dacă nu e trafic, dacă semafoarele sunt sincronizate, dacă…Tocmai atunci întâmpinăm cel mai mare blocaj în trafic din ultimii zece ani. Pornim radioul şi auzim că la o distanţă de doar câţiva kilometri tocmai a avut loc un accident în serie. Cum reacţionăm? Care este primul nostru impuls: de a ne ruga la Dumnezeu să îi păzească pe cei implicaţi în accident sau să ne enervăm că am întârziat?

Din păcate, uneori impulsul nostru este cel de a ne enerva. O persoană care nu are un program zilnic prea încărcat ne poate da la un moment dat sfatul înţelept că, dacă am fi plecat la timp, am fi putut evita ispita; dacă ne-am fi organizat programul să ajungem mai devreme, ispita nu ar fi venit. Suntem tentaţi să ripostăm zicând că nu este întotdeauna posibil să ajungi la timp. Procedând astfel, iar cădem într-o ispită.

Putem fi siguri că, atât cât vom trăi, vom fi înconjuraţi de ispite. Atâta timp cât ne vom strădui, vom fi încercaţi. Încearcă să eviţi o ispită şi imediat o alta îi va lua locul. Dacă pornim să vestim Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu ne putem stăpâni propriile patimi, dacă nu putem distinge ispitele ca ceea ce sunt de fapt, riscăm să nu aducem Cuvântul, ci să mijlocim căderea aproapelui. Dacă e să îi învăţăm pe alţii să trăiască ca şi creştini ortodocşi, trebuie că mai întâi noi să învăţăm să ne stăpânim propriile patimi.

Casa Domnului, un lăcaş al păcii

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne îmbrăcăm în armura lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ne amintesc adesea că ar trebui să ne străduim să ajungem la nepătimire, ca parte din proces. Să nu confundăm nepătimirea cu apatia. Nepătimirea este o lipsă de patimi, o stare de curăţie a sufletului prin care dobândim controlul asupra patimilor şi le supunem. În căutarea unui respiro faţă de presiunea unui program încărcat, a unui loc în care să cultivăm nepătimirea, ajungem în casa Domnului, un lăcaş al liniştii, o lume a păcii, o lume în care viaţa de zi cu zi decurge într-un ritm liniştit şi cu o alcătuire care nu se schimbă de la an la an.

Când intrăm în biserică, un lucru minunat se întâmplă. Ne liniştim. Ne închinăm Domnului şi, precum vameşul, îl rugăm pe Dumnezeu să ne miluiască. Ne dedicăm timpul pentru a aprinde lumânări, pentru a alătura mica noastră lumină luminii celei mari pe Făcătorul căreia am venit să îl slăvim. Ne aşezăm într-o alcătuire ale cărei icoane traversează secole întregi şi ne povestesc despre cei care au biruit aceleaşi ispite care ne împresoară şi pe noi acum. Dinaintea noastră se derulează, în imaginea din icoană, propriul nostru parcurs. Vedem, imortalizată în afara timpului şi spaţiului, perspectiva de ansamblu a drumului nostru spre mântuire: căderea, alungarea din Rai, făgăduinţa venirii Mântuitorului, toate întâmplările care au dus la slăvita Lui înviere şi căile prin care nădăjduim să intrăm în Împărăţia Cerurilor.

O lumină lină, blândă

Pătrundem în acest refugiu, şi începem ziua liturgică cu ceea ce pentru lumea seculară este finalul zilei. Nu atunci când lumea îşi începe programul zilnic agitat, nu atunci când ne ferim ochii de lumină orbitoare a soarelui, ci la vremea când făpturile Domnului încep să se retragă în cuiburile lor, când pacea se aşterne peste uscat şi ape şi totul se scaldă într-o lumină lină şi blândă ale cărei umbre conturează creaţia Domnului. Într-o astfel de lumină, putem să contemplăm şi să înţelegem complexitatea şi frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu, putem experia pacea de care vorbea Motovilov în vestita sa discuţie cu Sfântul Serafim despre Sfântul Duh. Simţind pacea, putem să ne alăturăm în mod viu frumoaselor cuvinte de mulţumire cântate la lăsarea serii. După ce am văzut lumea în lumina serii, percepem ceea ce câteodată ne scapă la miazăzi - că se cuvine să îl slăvim pe Domnul în tot timpul, Dătătorul de viaţă.

Pentru că preţuim pacea cea de Sus pe care o găsim în Biserică, ne străduim în mod conştient ca nu cumva să o tulburăm. Privind prin Porţile Împărăteşti în Sfânta Sfintelor, îl întâlnim pe Dumnezeu şezând pe sfântul tronul înconjurat de sfinţii îngeri. Vedem cum Hristos se iveşte prin poarta cea strâmtă. Împreună cu El, înconjuraţi fiind de sfinţi oaspeţi, ne mutăm de la pământ la Cer. Ce expresie minunată a Tainei celei mari! Cât de uşor ne lepădăm de ispitele mărunte, de micile atracţii ale lumii seculare, în lumina tăcută, în rânduiala paşnică a acestei slujbe. Pe de altă parte, cât de uşor se poate risipi acea Taină şi linişte sufletească pe care aceasta o aduce cu sine atunci când, în loc să vedem un spaţiu al păcii vedem haos, când 2 lumânări s-au stins în candelabrul cu 7 braţe, iar celelalte 5 pâlpâie şi scot fum, când câţiva din neatenţie se grăbesc să aprindă lumânări, se întorc în toate direcţiile şi se ceartă care să ţină lumânarea. Aceste detalii, deşi mici şi obişnuite, sunt părţi ale unui întreg. Dacă pregătim cu atenţie candelele, dacă ne pregătim cu atenţie să ducem la bun sfârşit propriile îndatoriri ce ne revin, lumina lină a lui Hristos se va arăta negreşit. Dacă nu ne pregătim nici pe noi şi nici biserica, atunci tulburăm nu doar pacea noastră, dar şi întreaga rânduială a slujbei şi riscăm să inducem, nu o atitudine de rugăciune, ci una de iritare şi mânie.

Familia - mică biserica

Primenirea Bisericii, pregătirea flăcării nepătimitoare, trebuie să înceapă dinlăuntrul nostru, cu o recunoaştere a ceea ce suntem. „Ce mai face bisericuţa ta? Ce mai face mămuca şi copiii?” O aşa salutare comună printre creştinii ortodocşi, poate părea de neînţeles celor din afara bisericii. Masa de credincioşi, formează de fapt Sfânta Biserică. Familia este o „bisericuţă”, o icoană a vieţii în Hristos a întregii biserici. O clădire construită pentru a fi biserica este sfinţită de către episcop. În mod asemănător, când am pregătit o locuinţă pentru familia noastră, cerem binecuvântarea preotului, pentru că acela va fi sălaşul „bisericuţei” noastre. 

Când păşim într-o biserică, vedem înaintea noastră iconostasul. Când intrăm în casa unui creştin ortodox, vedem „colţişorul frumos”, krasny ugol cum îi spun ruşii, sau colţul cu icoane. Poate nu e chiar în faţa intrării, dar nu este ascuns deoarece este centrul vieţii noastre de familie: aici îi mulţumim Domnului că ne-a trecut de întunericul nopţii, îi cerem să ne călăuzească de-a lungul zilei, îi cerem binecuvântarea pentru a începe activităţile din timpul zilei - fie că e vorba de a lua masa, a împlini o îndatorire sau a porni într-o călătorie şi îi mulţumim lui Dumnezeu după ce le-am săvârşit. Aici păstrăm aghiazma şi anafura, pentru a gusta din ele la începutul zilei. Aici vedem icoanele sfinţilor pe ale căror nume noi le purtam şi care se roagă împreună cu noi şi pentru noi. Aici, aprinzând candela din faţa icoanei, ne întărim pe noi în învăţătura pe care preotul acela a exprimat-o atât de simplu şi limpede. „O lumină tainică…”

Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi!

Da, viaţa de familie este fără îndoială, agitată. Da, am putea economisi timp, să trecem pe lângă colţul cu icoane şi să continuăm cu treburile zilnice. Totuşi, alocând doar câteva momente înainte şi după aceste treburi pentru a ne ruga Făcătorului nostru şi Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi tuturor sfinţilor să ne ajute cu cele pe care le avem de făcut, descoperim că acestea devin mai uşor de purtat. Când apar probleme neaşteptate, în loc să permitem emoţiilor care se nasc să ne ocupe timpul, putem pur şi simplu să le recunoaştem ca ispite şi să continuăm cu restul celor rămase pentru ziua aceea. Când stăm în biserică, e uşor să recunoaştem ispitele. Suntem cufundaţi într-o lumină tăcută, lăsăm deoparte grijile lumeşti, ne uităm spre icoana din dreapta porţilor împărăteşti, citim cuvintele: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni!”, şi atunci o povară se ridică de pe umerii noştri. Atunci când, acasă la noi, devine un obicei să acordăm câteva minute pentru a ne pregăti pe noi şi candelele care ard înaintea icoanelor, cultivam despătimirea prin care putem păstra pacea dobândită în biserică. Dacă hrănim şi cultivăm acea lumină liniştită şi constantă, dacă în toate activităţile noastre ne străduim să trăim în lumină, putem să ne supunem patimile şi putem deveni raze de lumină care atrag la adăpostul bisericii ortodoxe pe cei osteniţi şi împovăraţi de multe patimi şi ispite. Să ne dea Dumnezeu nouă tuturor putere şi discernământ că să înaintăm.

Sursa : Orthodox America

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă 

Traducere: Elena Varteniuc

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

 

 

„Învăţaţi să gătiţi, spălaţi geamurile, vizitaţi bolnavii, făceţi-vă lecţiile…” / Cuvinte pentru tineri

Acest mesaj este minunat, simplu şi pur. Fiecare adolescent ar trebui să îl înrămeze şi să îl atârne pe perete în cameră. El aparţine judecătorul Phillip B Gilliam din Denver, Colorado, şi a fost scris într-o scrisoare publicată pe 17 decembrie 1959. Mesajul judecătorului este însă departe de a fi învechit. El a fost postat acum doi ani de directorul unui liceu din Noua Zeelandă, devenind ulterior viral pe internet.

CUVINTE PENTRU TINERI

Totdeauna îi auzim pe tineri plângându-se: „Ce putem face, unde putem să mergem?”

Răspunsul meu este acesta:

Mergeţi acasă, tundeţi gazonul, spălaţi geamurile, învaţaţi să gătiţi, construiţi o plută, luaţi-vă un serviciu, vizitaţi bolnavii, făceţi-vă lecţiile şi după ce aţi terminat, citiţi o carte.

Oraşul vostru nu vă datorează facilităţi de recreaţie şi părinţii voştri nu vă sunt datori cu distracţie.

Lumea nu vă datorează o viaţă, voi îi datoraţi lumii ceva.

Voi îi datoraţi timpul vostru, energia şi talentul astfel încât nimeni să nu mai fie în război, în sărăcie sau bolnav şi singur.

Cu alte cuvinte, maturizaţi-vă, încetaţi să mai fiţi copii care plâng, ieşiţi din lumea voastră de vis şi dezvoltaţi-vă o coloană vertebrală, iar nu un iadeş.

Începeţi să vă purtaţi ca nişte persoane responsabile.

Sunteţi importanţi şi este nevoie de voi.

Este prea târziu să staţi deoparte şi să aştepaţi ca cineva să facă ceva cândva.

Acel cândva este acum şi acei cineva sunteţi voi.

Sursă: Ştiri pentru viaţă
Traducere: Alexandra Maria Vieru

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

„Ce faci cu adevărat pentru acești oameni?” – sau despre întrebarea care mi-a schimbat viața

foto: fr. Seraphim (Orthphoto)

de Alexandra Nadane

Vi s-a întâmplat vreodată ca la sfârșitul unei zile să vă așezați pe o canapea, gândindu-vă la ce ați făcut bun în acea zi și să realizați că timpul a trecut pe lângă voi fără să faceți mare lucru? Ați avut vreodată sentimentul că acest fapt se repetă?

Poate că ați rememorat întâmplările petrecute în ziua respectivă și v-ați dat seama că nu mai sunt atât de importante precum erau în acel moment. V-ați întrebat care este esența lucrurilor și cu ce rămânem la final?

Eu am trecut prin această situație în urmă cu câțiva ani, la începutul implicării mele în voluntariat. Dintotdeauna am avut ideea că lucrurile nu au sens dacă sunt făcute doar pentru propria persoană și că nimic nu-ți poate aduce mai mare bucurie și împlinire decât sprijinul pe care îl oferi celorlalți. Am luat decizia să mă implic și am fost convinsă de necesitatea acestui lucru atunci când am găsit citatul lui Einstein „doar o viață trăită pentru ceilalți este o viață care merită trăită”. M-am înscris la câteva asociații, dar am rămas mai aproape de persoanele cu nevoi sociale, deoarece am considerat că pot fi ajutate să-și depășească problemele.

A fost o experiență frumoasă, trei ani în care am lucrat intens, am cunoscut oameni cu povești de viață impresionante și am lucrat împreună cu voluntari minunați. Însă, la un moment dat, am avut sentimentul că, în pofida tuturor eforturilor noastre, problemele celor de care ne ocupăm nu se rezolvă cu adevărat. Pe măsură ce trecea timpul, simțeam acest lucru tot mai profund, iar realitatea, modul cum se desfășurau viețile lor, nu făcea decât să confirme acest sentiment. Am observat că, deși oamenii erau sprijiniți material și se închegau chiar prietenii cu ei, ei rămâneau în continuare cu durerile și neîmplinirile lor, cu neliniști și frici. Rezolvarea oferită era doar o aparentă rezolvare. Simțeam că ceea ce fac nu este complet, dar nu știam ce lipsește. Mi-am dat seamă că noi căutam soluții la un efect vizibil, fără să știm cauza care îl determină...citeşte restul articolului pe GEN90.net

Psihoterapie ortodoxă: Este timpul prea scurt? În realitate, suntem prea grăbiţi. (Stăpânirea timpului, partea 1)

În viaţa trepidantă de astăzi problema stăpânirii timpului este capitală. Nu intenţionez să încerc să vă conving că dispuneţi de mai mult timp şi că vă puteţi ruga cu condiţia să voiţi, vreau să vorbesc cu voi despre mijloacele de a ne face timp, în sânul tensiunilor şi accelerării vieţii. Vă voi cruţa de orice descriere a felului în care ne putem crea timp: mă voi limita să subliniez că dacă am încerca să pierdem mai puţin timp, am avea mai mult. Dacă am folosi fărâmiturile de timp pierdut pentru a construi scurte momente pentru rugăciune şi reculegere, poate vom descoperi că timpul astfel recuperat este considerabil. Dacă ne gândim la numărul de minute goale dintr-o zi, în timpul cărora facem ceva pentru că ne e groază de vid, groază de a ne afla singuri cu noi înşine, vom vedea că există multe momente scurte, care ar putea să aparţină, totodată, lui Dumnezeu şi nouă.

Dar vreau mai ales să vă vorbesc aici de o problemă care îmi pare şi mai importantă încă: felul în care putem controla şi opri timpul. Nu ne putem ruga decât dacă ne aflăm în prezenţa lui Dumnezeu într-o stare de linişte şi pace interioară care ne eliberează de noţiunea timpului; nu mă refer aici la timpul obiectiv, care poate fi măsurat, ci la impresia subiectivă că timpul curge şi că „nu avem timp”. Mi-ar place la început să vă atrag atenţia asupra unui lucru pe care-l ştim cu toţii şi care este un subiect permanent de discuţie. E absolut inutil să alergăm după timp pentru a-l prinde din urmă. Departe de a fugi de noi, el se grăbeşte să ne întâlnească. Fie că doriţi cu căldură ca minutul care vine să fie deja prezent, fie că nu daţi nici o importanţă acestui lucru, puteţi fi siguri că va sosi, şi orice veţi face, viitorul va deveni prezent; aşa că nu e nevoie să sărim din prezent în viitor.

 …

Încercăm continuu a trăi, ca să spun astfel, cu câţiva centimetri mai înainte. O astfel de atitudine este aceea care ne împiedică să trăim din plin clipa prezentă care este totuşi singurul moment în care ne putem afla. In realitate suntem grăbiţi.

În schimb, ştim tot ce se petrece, când suntem în vacanţă. Chiar dacă mergem repede, cu vioiciune şi într-un pas mai rapid, sau dacă alergăm, nu suntem presaţi, căci ceea ce contează atunci pentru noi este plimbarea şi nu scopul de atins. Iată ce trebuie să învăţăm referitor la rugăciune: să învăţăm a ne fixa în prezent.

 …

Există aşadar, referitor la timp, momente în care, fără să intrăm prea mult în detalii, e posibil să percepem că clipa prezentă există: trecutul a dispărut iremediabil, el nu mai are importanţă, în afara cazului în care face parte din prezent, şi putem spune acelaşi lucru despre viitor, fiindcă el poate fi sau poate să nu fie. E ceea ce se întâmplă, de exemplu, cu prilejul unui accident, într-o situaţie periculoasă care pretinde să acţionaţi cu iuţeala fulgerului: nu mai aveţi timpul să treceţi confortabil din trecut în viitor. E necesar să vă aflaţi atât de complet în prezent încât toate energiile voastre, întreaga voastră ştiinţă sunt condensate în „acum”. Descoperiţi cu un interes viu că voi vă aflaţi în „acum”. Trebuie, cred, să ne exersăm să oprim timpul şi să ne menţinem în prezent, în acest „acum”, care este şi punctul de intersecţie a timpului cu eternitatea.

Ce putem face în acest scop? Iată un prim exerciţiu. Puteţi să-l încercaţi când nu aveţi absolut nimic de făcut, când nimic nu vă împinge într-o parte sau cealaltă, şi când vă permiteţi cinci minute, trei minute, o jumătate de oră de inactivitate. Aşezaţi-vă şi spuneţi: „Stau; nu fac nimic; sunt hotărât să nu fac nimic timp de cinci minute”. Destindeţi-vă apoi şi în tot acest timp (la început nu veţi rezista mai mult de două, trei minute) repetaţi: „Mă aflu în prezenţa lui Dumnezeu, în prezenţa mea însumi şi a întregului mobilier care mă înconjoară, sunt liniştit, fără să mă mişc.” Evident se impune o precauţie: trebuie să hotărâţi că, în timpul celor două sau trei minute pe care vi le-aţi fixat, ca să învăţaţi că prezentul există, nu vă veţi lăsa smulşi din el de apelul telefonului sau de soneria de la uşă, sau de un impuls energic şi brusc care vă împinge să executaţi, de îndată, ceva ce aşteaptă de zece ani! Dacă vă deprindeţi să faceţi astfel în momentele pierdute ale zilelor voastre, atunci când veţi fi învăţat să nu vă agitaţi lăuntric şi să rămâneţi cu totul liniştit şi fericit, paşnic şi senin, exersaţi-vă apoi într-un interval de timp lung, pe care ulterior îl veţi putea prelungi şi mai mult.

 …

 Când veţi fi dobândit această linişte, această seninătate, va fi necesar să vă deprindeţi a opri timpul nu numai în momentele când el trenează sau când, oricum el tot s-ar opri, ci şi în momentele când se accelerează, când devine exigent. Iată cum trebuie să procedaţi: sunteţi pe cale să faceţi ceva ce socotiţi că este util; sunteţi convinşi că dacă vă veţi opri, pământul se va opri şi el; dacă la un moment dat hotărâţi: „mă opresc!”, veţi face descoperiri interesante. Veţi descoperi, în primul rând, că pământul nu se opreşte şi că întreg universul – dacă reuşiţi să vi-l închipuiţi – poate aştepta în timp ce atenţia voastră e îndreptată în altă parte…

Cel mai simplu mod de a proceda e de a avea un deşteptător. Intoarceţi-i soneria şi spuneţi: „Bun! Lucrez fără să mă uit la ceas, până sună soneria”. Acest amănunt este foarte important, căci trebuie să pierdem obişnuinţa de a privi ceasul… Când deşteptătorul sună, ştiţi că, în următoarele cinci minute, lumea a încetat să existe şi că sunteţi ferm hotărât să nu părăsiţi lucrul în care vă aflaţi. Acest timp aparţine lui Dumnezeu şi vă instalaţi în acest timp al lui Dumnezeu cu linişte, tăcut, paşnic… La început vă veţi da seama cât e de greu şi veţi descoperi brusc că e de primă urgenţă să terminaţi cutare scrisoare, să citiţi cutare pasaj. În realitate, vă veţi da foarte repede seama că puteţi prea bine amâna această ocupaţie timp de trei sau cinci, chiar zece minute, fără să se producă nici o catastrofă. Şi dacă aveţi de făcut o muncă ce cere toată atenţia voastră, veţi constata că o puteţi face mai repede şi mai bine!

Pot să vă dau un alt exemplu. La începutul carierei mele medicale, îmi părea că sunt nedrept cu pacienţii mei care-şi aşteptau rândul, când examenul unui bolnav îmi răpea mai mult timp. Aşa că, prima zi, am făcut eforturi să fiu expeditiv. Mi-am dat seama că la finele zilei nu mai aveam nici cea mai mică amintire despre persoanele examinate, fiindcă tot timpul vizitelor, privirea mea de vizionar se cufunda dincolo de bolnavul din faţa mea, în sala de aşteptare, ca să-i număr pe toţi cei ce nu se aflau cu mine! Rezultatul era că trebuia să pun din nou toate întrebările pe care le pusesem deja, să refac de două sau trei ori examenele la care procedasem; când consultaţia se termina, nu mai ştiam pe ce lume mă aflu. Probabil nu toată lumea este ca mine, se poate să aveţi memorie mai bună, dar redau această anecdotă ca exemplu, pentru a sublinia ce ni se poate întâmpla tuturor. Înţelesei atunci că eram lipsit de conştiinţă profesională şi mă hotărâi să procedez de acum înainte ca şi cum pacientul care era în cabinetul meu era singurul. Îndată ce mă surprindeam gândind: „trebuie să mă grăbesc”, mă aşezam şi angajam cu bolnavul meu o scurtă conversaţie de câteva minute, pentru a mă împiedica să mă grăbesc. După două zile am constatat că nu mai aveam nevoie de această stratagemă: puteam de acum încolo să fiu total prezent faţă de munca mea, şi la sfârşitul convorbirii îmi dădeam seama că pierdusem de două ori mai puţin timp decât înainte, deşi acum văzusem şi auzisem totul. Începând de atunci am dat deseori sfaturi de acest fel, la numeroase persoane cu ocupaţii foarte variate; totdeauna ele au fost eficace.

Deci, dacă faceţi aceste exerciţii – oprind la început timpul imobil, apoi timpul care încearcă să se scurgă cu toată viteza - , dacă vă opriţi spre a spune nu, veţi vedea că din momentul în care veţi fi învins tensiunea lăuntrică, agitaţia interioară, febrilitatea şi anxietatea voastră, timpul se va scurge într-un ritm cu totul normal. Puteţi ajunge oare să vă convingeţi că un singur minut se scurge în fiecare minut? Totuşi aşa este! E poate ciudat, dar adevărat, cu toate că cinci minute pot fi comprimate şi se pot scurge în 30 de secunde! Nu e deloc aşa; fiecare minut are aceeaşi durată ca minutul care urmează, fiecare oră durează cât şi ora următoare. Nici o catastrofă nu se produce. Imi veţi spune: „voi găsi oare timp să fac totul?” Vă voi răspunde după modelul rusesc: „Dacă n-o să muriţi înainte, veţi avea!” Şi iată alt dicton de acelaşi fel, care într-o zi sau alta vă va putea fi de ajutor: „Nu vă faceţi griji despre moarte. Când va veni voi nu veţi mai fi, cât timp sunteţi ea nu este.” Principiul este acelaşi: „de ce să-ţi faci griji despre o situaţie care se va rezolva de la sine?“

Extras din cartea Mitropolitul Antonie de Suroj - Şcoala Rugăciunii

Sursă: Psihoterapie Ortodoxă