Predica la Duminica I după Rusalii (a tuturor sfinţilor) / Sf. Nicolae Velimirovici

APOSTOLUL

Fraţilor, proorocii, prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă; unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi, iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi, ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului. Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea.

De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu.

EVANGHELIA

MATEI 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: pentru cel care va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri.

Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult, decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult, decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Şi cine nu-şi va lua crucea sa şi nu va veni după Mine, acela nu este vrednic de Mine.

Atunci, răspunzând, Petru a zis către Dânsul: iată noi am lăsat toate şi am urmat Ţie; oare, ce vom avea noi? Iar Iisus a zis către ei: adevărat vă spun vouă că voi, cei care M-aţi urmat pe Mine, la naşterea din nou a lumii, când va şedea Fiul Omului pe scaunul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau feciori, sau ţarini pentru numele Meu, însutit va lua înapoi şi viaţa veşnică va moşteni. Dar mulţi din cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă vor fi întâi.

 

Sf. Nicolae Velimirovici – Predică la Duminica I după Rusalii

Trimite un gospodar argatul la oi fără merinde ?

Trimite un tată la câmp pe fiul său fără plug si fără boi ?

Trimite un comandant de oşti soldatul în bătălie fără arme ?
Nu.

Nici Dumnezeu nu trimite pe slujitorii Săi, pe fiii Săi, pe ostenii Săi în lumea aceasta, fără hrană, fără unelte şi fără arme. Nu sunt oamenii mai prevăzători si mai milostivi decât Dumnezeu — nici pe departe ! Aşadar, de vreme ce oamenii au grijă să-i înzestreze pe ai lor cu tot ce le trebuie, cu atât mai mult are grijă Dumnezeu de următorii Săi!

Dumnezeu îşi revarsă din plin harul asupra celor ce fac lucrul Lui; mărturie ne stau Sfinţii Apostoli. Doisprezece oameni întru totul simpli, si ca obârşie si ca stare, lipsiţi de orice avere, vază si putere lumească, au ieşit din casa si din rudenia lor si au pornit să străbată lumea ducând Evanghelia lui Hristos: iată un lucru cu desăvârşire nou, cu desăvârşire potrivnic a tot ceea ce, până atunci,  socotise lumea a fi bun si vrednic de dorit!

Nu poate fi înţeles acest lucru decât prin ajutorul lui Dumnezeu, prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu. Cutezanţa de a sta împotriva mincinoasei învăţături a învăţaţilor acestei lumi, împotriva trecătoarei bogăţii a bogaţilor acestei lumi, împotriva puterii întunecate a puternicilor acestei lumi, ar fi avut-o oare nişte pescari de rând, dacă nu i-ar fi hrănit Dumnezeu cu înţelepciunea Sa, dacă nu i-ar fi întărit Dumnezeu cu puterea Sa, dacă nu i-ar fi înar-mat Dumnezeu cu armele Sale ?

Ar fi avut ei îndrăzneala de-a îndura chinuri neînchipuite, umilinţe negrăite, bătăi, naufragii, lan-ţuri, închisoare, batjocură, foame, pietre, vânturare de la un capăt la altul al lumii, aruncare la fiare sălbatice, biciuire, răstignire? Fără îndoială că aceşti doisprezece bărbaţi trebuie să fi primit un ajutor nebiruit, o hrană neobişnuită, o armă nevăzută vrăjmaşului (cf. II Corinteni 10, 4).

Zguduind o lume întreagă cu nemaipomenita propovăduire a lui Hristos înviat, a lui Dumnezeu care S-a descoperit oamenilor în trup şi apoi iarăşi S-a înălţat în cereasca-I împărăţie, ei au semănat  sămânţa unei credinţe noi, a unei vieţi noi, a unei zidiri noi.

Astfel au ieşit din lume; şi atunci abia s-a aprins lumea de focul seminţei semănate de ei, de focul cuvintelor rostite de ei, de focul urmelor  lăsate de ei.

Popoare care i-au prigonit s-au risipit de pe faţa pământului; împărăţii ce le-au stat împotrivă s-au prăbuşit în ţărână; case ce nu i-au primit au căzut în ruină; puternici ai lumii care i-au pus la chinuri s-au acoperit de ruşine şi au pierit jalnic. Iar sămânţa aruncată de ei a răsărit şi a dat în floare; din sângele lor a crescut Biserica, ridicându-se pe dărâmăturile mincinoaselor lucruri ieşite din mâini omeneşti sălbatice.

Cei ce i-au primit s-au înălţat; cei ce i-au crezut şi i-au urmat s-au mântuit. O, cu câtă îmbelsugare ii hrăneşte Domnul pe slujitorii Săi! Cum îi înzestrează pe fiii Săi cei credincioşi! Cât de desăvârşit îi întrarmează pe soldaţii Săi!

Domnul întâi îi înzestrează si îi înarmează pe următorii Lui şi abia după aceea îi scoate la lucru şi la luptă. Hristos a arătat aceasta în vremea vieţii Sale pământeşti iar istoria Bisericii după Pogorea Duhului Sfânt a dovedit-o cu prisosinţă.

Evanghelia spune Hristos i-a chemat pe toţi ucenicii Săi si „le-a dat putere asupra duhrilor necurate, ca să le scoată si să tămăduiască orice boală si orice neputinţă „(Matei 10,1). Apoi le-a spus să meargă si să vestească venirea împărăţiei cerurilor, adăugând: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi” (10, 8).

Aşadar le-a dat întâi putere, apoi i-a trimis sa lucreze. Pentru o asemenea uriaşă lucrare, era nevoie de o putere uriaşă. Iar că într-adevăr au primit această putere, se vede din  cuvintele Mântuitorului: „în dar aţi luat”.

Iar mai departe, ca să le arate apostolilor cât de mare si de nebiruită este puterea aceasta care va fi cu ei mereu, Domnul le-a poruncit să meargă la lucrul lor fară nici o grijă, fără să ducă aur sau argint sau merinde, sau două haine, sau traistă, sau încălţări; să nu se mâhnească unde nu vor fi primiţi, să nu se gândească mai dinainte ce vor răspunde în faţa prigonitorilor.

După ce le-a dat puterea de care aveau nevoie si după ce i-a încredinţat că acea putere le este lor destul întru toate, abia atunci le-a vorbit Hristos pe faţă despre necazurile si durerile ce îi aşteaptă: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor” (10,16). Şi îndată i-a îmbărbătat: Nu vă temeţi! „La voi însă si perii capului, toţi sunt număraţi” (10, 30).

Poartă Dumnezeu de grijă vrăbiilor, şi n-o să poarte de grijă vouă ? şi termină Domnul spunând hotărâtoarele cuvinte ce alcătuiesc Evanghelia zilei de astăzi si care arată la ce au să se aştepte cei ce folosesc bine puterea dată lor de Dumnezeu, şi dimpotrivă, ce îi aşteaptă pe cei ce nu folosesc această putere, sau o folosesc rău.

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şiEu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor si Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatalui Meu, Care este în ceruri”, întâi răsplata pentru luptătorii drepţi si credincioşi, cei care îndură cu răbdare, apoi pedeapsa pentru cei slabi şi laşi, care şovăie, dau înapoi şi se predau vrăjmaşului.

Poate om să primească răsplată mai mare decât să fie recunoscut de Insuşi Domnul Iisus Hristos în împărăţia cerurilor, înaintea Tatălui Ceresc si înaintea oştirilor îngereşti fără de număr, drept al Său ? Decât să fie scris de El în Cartea Vieţii ? Decât să fie încoronat de El cu negrăită slavă şi aşezat la dreapta Lui în nemuritoare adunare din ceruri ?

Si poate să fie mai mare pedeapsă pentru un om decât ca Insuşi Iisus Hristos Domnul să se lepede de el, să-i spună înaintea a toţi îngerii si a toate neamurile laolaltă şi în fata Tatălui Său din ceruri: „Nu te cunosc; nu eşti al Meu; nu eşti scris în Cartea vieţii. Pleacă !” Iar că mărturisirea deschisă şi chemarea numelui Domnului Iisus Hristos este absolut esenţială, aşa cum este si credinţa în El, se vede limpede din cuvintele Apostolului Pavel: „De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui” (Romani 10,? 9).

Inseamnă că trebuie să-L mărturisim pe Hristos cu trup şi suflet, pentru că omul este făcut din trup si suflet; omul întreg trebuie să-L mărturisească pe Cel care a venit să-l mântuiască întreg.

„Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”.

Aceste stranii cuvinte nu pot fi rostite decât de cineva care are mai multă grijă de viaţa noastră decât înşişi tatăl si mama care ne-au născut. Doar cineva care ne iubeşte mai mult decât ne iubesc ei poate îndrăzni să spună una ca asta. Cineva care  îi iubeşte pe copiii noştri mai mult decât suntem noi înşine în stare să-i iubim.

Tatăl şi mama ne-au născut numai pentru viata aceasta trecătoare, pe când Acela ne dă naştere întru viaţa veşnică. Părinţii ne nasc spre durere şi umilinţă, Acela spre veşnică bucurie şi slavă. Părinţii noştri, ca să ne dea ceva, de la El iau. Ei ne pregătesc mâncare, El ne dă suflarea vieţii. Ce-i mai de trebuinţă ? Mâncarea sau răsuflarea ? Părinţii ne fac îmbrăcăminte, iar El ne-a dat inima.

Ce-i mai de seamă: haina sau inima ? El este Cel care ne-a adus pe lume; tatăl şi mama sunt doar poarta prin care ne-a adus. Cine face mai mult pentru noi ? Cel care ne aduce într-o casă ori uşa pe care intrăm ?

Domnul, fireşte, nu înlătură dragostea pe care o datorăm părinţilor şi tuturor celor de aproape ai noştri; doar El Insuşi ne-a poruncit această dragoste! El Insuşi Si-a arătat dragostea pentru Sfânta Lui mamă, chiar pe Cruce fiind, când a încredinţat-o ucenicului iubit, spre a-i fi Ioan fiu în locul Său. Aici însă Hristos vorbeşte pentru vremurile de prigoană şi suferinţe ce îi aşteaptă pe apostolii Săi.

Tatăl şi mama se vor înfricoşa; fiul si fiica se vor înfricoşa. „Leapădă-te de Hristos”, îi vor spune, „rămâi cu noi, nu pleca de acasă ! Fii ca toată lumea, lasă credinţa asta nouă, care te ia de la noi şi te duce poate la moarte ! Ce-o să ne facem noi atunci ? Or sa ne bată, or să ne chinuiască, or să ne lase să răbdăm de foame, poate chiar or să ne ucidă. Pentru asta te-am născut noi”, vor spune mama şi tata, „ca să pătimim din cauza ta acum, la bătrânete”.

Fiul si fiica îţi vor cere socoteală că i-ai născut ca să ajungă de batjocură, ca să fie dispreţuiţi, prigoniţi şi chiar ucişi, până la urla. „Lasă pe Hristos, stai cu noi, să trăim cu toţii în pace.” In astfel de clipe hotărâtoare, ucenicul trebuie să aleagă.

Hristos sau părintii?

Hristos sau copiii ?

De hotărârea aceasta depinde întreaga lui veşnicie, şi nu numai a lui, ci şi a rudelor lui.

Nu este alegere mai dureroasă decât aceasta!

Si n-o poţi lua acum pe un drum, si maine pe altul. Nu poţi să-ţi rupi inima în două; trebuie s-o pui întreagă ori pe un talger, ori pe celălalt.

Dacă te închini lui Hristos, îi scapi si pe ai tăi si te scapi şi pe tine.

Dacă te închini tatălui, sau mamei, sau fiului, sau fiicei tale, e lucru sigur că ai să-i pierzi şi ei si pe tine. Pentru că oricine tăgăduieşte pe Hristos în faţa lumii, il va tăgădui si pe el Hristos la înfricoşata Judecată în faţa Tatălui Ceresc şi a armiilor de îngeri şi sfinţi.

[Sfântul Isidor Pelusiotul i-a scris lui Filotei, care suferea pentru ca ea nu izbutise să intre în înalta societate după care tânjea: „Slava în  viaţa aceasta e mai neînsemnată decât pânza de păianjen, mai deşarta ca visul; ridică-ti aşadar mintea spre ceea ce are mai mare însemnătate, şi se va linişti mâhnitul tău suflet. Cine umblă după două slăviri, nu dobândeşte nici una. Le poate însă dobândi pe amândouă, dacă pe una singură o caută, si anume pe cea cerească. Aşadar, dacă voieşti cinstire, caut-o pe cea dumnezeiască, din cer, de unde poate sa-ţi vină apoi şi cea de pe pământ." (Scrisoarea V, p. 152)]

Domnul le-a spus pe faţa apostolilor că este grea clipa hotărârii. Si a adăugat: „Duşmanii omului, casnicii lui”.

Adică: familia, care mai mult decât oricine altcineva pe lume, va vrea să-l oprească pe ucenicul lui Hristos de la urmarea Lui şi, mai mult decât oricine altcineva pe lume, îl va osândi pentru că urmează lui Hristos.

Cu adevarat, nu vrăjmaşii ne leagă pe noi de lumea aceasta, ci cei pe care-i iubim; nu străinii, ci ai noştri.

Ca să facă mai uşoară clipa despărţiţii, şi ca să despovăreze cugetul celor ce lasă pentru El casa lor,  Domnul le spune dinainte să fie fără nici o grijă, cum sunt vrăbiile.

Să nu se îngrijoreze cei ce-L urmează pe El despre cine îi va hrănii şi-i va îmbrăca în lipsa lor pe cei dragi. Aceştia vor fi îmbrăcaţi şi hrăniţi de Cel ce hrăneşte si îmbracă şi păsările cerului. Nici o vrabie nu cade la pământ fără ştirea şi fără voia cerescului nostru Tata. „La voi însă”, şi la ai voştri, „si perii capului, toţi sunt număraţi”.

Lăsa-ţi-i aşadar, şi urmaţi-Mi Mie. Chiar şi fiind lângă ei, nu voi, ci Dumnezeu le poartă de grijă. Le va purta mai departe de grijă şi în lipsa voastră.

Insă „tată si mamă, fii şi fiice” au aici un înţeles ascuns. Prin „tată” şi „mamă” se înţeleg deasemenea şi învăţătorii si îndrumătorii noştri care, prin învăţătura lor mincinoasă, izvodesc în noi un duh potrivnic lui Hristos şi Evangheliei. Aceştia ne învaţă înţelepciunea pământului, cea care slujeşte mai mult trupul decât sufletul, cea care ne desparte de Hristos şi ne robeşte lumii.

Câtă vreme nu Il cunoaştem pe Hristos, ne uităm la aceşti îndrumători ai noştri ca la nişte idoli; şi, fie că-i ascultăm prin viu grai, fie că le citim cărţile, le dăm dragostea noastră, cinstirea noastră, respectul nostru; ne închinăm lor în adâncul inimii. Iar cine îi iubeşte pe ei mai mult decât pe Hristos nu este vrednic de Hristos.

Prin „fii” şi „fiice” avem să înţelegem, după înţelesul dinlăuntru, faptele noastre, lucrurile noastre, cărţile noastre, într-un cuvânt, tot ceea ce cu mândrie socotim a fi rodul minţii sau al mâinilor noastre, în aceste produse ale noastre stă toată inima nostră, dragostea noastră, fala noastră. Dar ce sunt toate aceste lucruri pe lângă Hristos ? Zdrenţe de fum în faţa soarelui! Pulbere a vremii lângă marmura veşniciei! Cine le iubeşte pe ele mai mult decât pe Hristos nu este vrednic de Hristos.

A spus mai departe Domnul: „Şi cel ce nu-şi ia crucea si nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”.

Prin „cruce”, trebuie să înţelegem mai întâi ceea ce ne înfăţişează cuvintele dinainte: despărţirea de tată şi de mamă, de fiu şi de fiică, de rude, de prieteni şi de învaţători, şi de toate lucrurile noastre. Crucea e suferinţă. Despărţirea doare.

Prin „cruce” trebuie, deasemenea, să înţelegem toate chinurile şi  durerile pe care are să le întâmpine în drumul său cel ce-L urmează pe Hristos.

Dragostea adevărată are nevoie de jertfă ca să se aprindă şi mai tare; bolnavul are nevoie de o doctorie amară ca sa se facă bine.

Nimeni nu urmează lui Hristos fără să întâmpine în calea sa suferinţe, chinuri, agonie — şi crucea fiecăruia este altfel. De aceea spune Domnul că fiecare trebuie să îşi ia crucea sa.

Incă mai trebuie să înţelegem prin cruce nu numai chinul şi du-le ce se abat din afară asupra omului, ci şi chinul si durerea pe care le încearcă omul când se desparte de sine însuşi: de omul său cel vechi, de obiceiurile sale păcătoase, de patimile sale, de trupul sau.

Aceasta este una din crucile cele mai grele, şi nu poate fi purtată fără ajutorul lui Dumnezeu si fără mare dragoste de Hristos. Dar este o cruce care trebuie luată cu orice preţ pe umeri. Pentru că zice Domnul puţin mai departe: „Cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine o va găsi” (Matei 10, 39).

Adică: cine-şi ţine cu îndârjire sufletul său cel vechi, pângărit de păcate si sleit de patimi, negreşit îl va pierde, pentru că nimic necurat nu poate intra înaintea feţei lui Dumnezeu. Iar cine îşi pierde sufletul cel vechi, care se leapădă de el si îl taie de la sine pentru Hristos – pentru naşterea sa cea nouă, pentru înnoirea sa, pentru omul cel nou şi pentru sufletul cel nou — îl va afla; va afla acest suflet nou, de o sută de ori mai strălucitor şi mai bogat decât cel vechi.

Si tot astfel, cel care renunţă la tatăl sau la mama sa pământească, sau la surori sau la fraţi, sau la soţie sau la copii, însutit va primi.

Prin „cruce” mai trebuie, în sfârşit, să înţelegem nepreţuita şi de-viaţă-dătătoare Crucea lui Hristos. Nu lăsăm deoparte o cruce pămantească, o suferinţă, ca să o schimbăm cu alta asemănătoare. Luăm Crucea lui Hristos: necazuri, durere, suferinţă, pentru curătarea de păcat, pentru înnoirea sufletelor noastre, pentru viaţa veşnică.

Este ceea ce spune Apostolul Pavel despre Crucea Mântuitorului: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu intru lume” (Galateni 6, 14).

Pentru purtătorul de Crucea lui Hristos, lumea a murit, şi el a murit lumii; a murit lumii şi e viu în Dumnezeu. Nu-i de mirare că această cruce le este unora sminteală iar altora nebunie (cf. Corinteni 1, 23).

Oamenii cu suflete vechi, pacătoşite, înrobiţi lumii şi patimilor, nu înţeleg alt fel de suferinţă decât cea aducătoare de oarecare câştig: înduri câte ceva pentru avere, sănătate, glorie. Iar Crucea lui Hristos înseamnă suferinţă purtată pentru sănătatea si averea sufletului, întru slava lui Hristos, Impăratul unei Impărăţii noi şi singura dragoste a celor ce-L mărturisesc pe El.

„Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate si Ţi-am urmat Ţie. Ce oare va fi nouă ? „Apostolul Petru a pus această întrebare în vremea când Domnul sfătuia pe tânărul bogat, care căuta viata veşnică, să meargă să-si vândă averile, să le dea la săraci, si să vina apoi să-I urmeze Lui, iar tânărul se întristase, „pentru că avea avuţii multe” (Matei 19, 22). Atunci a întrebat Petru cele de mai sus, iar Biserica a aşezat întrebarea lui laolaltă cu prima parte a Evanghelii de astăzi, pentru strânsa lor legătură duhovnicească. Sfântul Petru a întrebat, în numele tuturor apostolilor, ce se va întâmpla cu ei. Lăsaseră totul: casă, familie, îndeletniciri — ca să vină după Hristos.

„Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea si voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”.

Răspunsul lui Iisus la întrebarea lui Petru a fost pentru toţi apostolii: „le-a zis”. Dar printre ei se afla şi vânzătorul Iuda. O sa stea si el pe un tron ? Iuda încă nu Il vânduse pe Hristos, cu toate că trădarea prinsese încă de pe atunci rădăcină în inima lui. Pentru că ştia că Iuda Il va vinde, Domnul a vorbit cu prevedere, condiţionând răsplata. N-a spus: „voi toţi”, ci: „voi cei ce Mi-aţi urmat Mie”.

Cu aceste vorbe, Iuda a fost scos afară, pentru că el a mers doar o bucată de drum cu Hristos, şi nici atunci urmându-L cu adevărat. Curând avea să se despartă cu totul de Hristos şi de apostoli, altul având să-i ia locul şi să stea în scaunul lui.

Domnul a făgăduit mare plată apostolilor Săi credincioşi. Ei vor fi judecători ai poporului Israel; nu ai tuturor oamenilor, pentru că numai Hristos va fi judecătorul întregii omeniri, ci doar ai israeliţilor, din care sunt coborâtori.

Neamul care i-a judecat pe apostoli în viaţă, va fi judecat de ei la înfricoşata Judecată, când toate neamurile şi seminţiile pământului se vor împărţi de-a dreapta şi de-a stânga, când unele se vor chema la veşnică bucurie iar altele la veşnică osândă.

Atunci, la acea a doua naştere, vor şedea cei doisprezece apostoli la dreapta Domnului pe douăsprezece tronuri slăvite, şi vor judeca poporul lor, poporul care i-a judecat pe ei în viaţa aceasta. Iar judecata lor nu va fi o judecată a răzbunării, ci va fi o judecată a dreptăţii.

Răspunsul dat de Domnul apostolilor a fost numai pentru apostoli. Dar Mântuitorul a mai adăugat ceva, un lucru care îi priveşte pe toţi ucenicii Săi credincioşi, din toate timpurile: „Şi oricine a lăsat frati sau surori sau tată sau mamă, sau femeie, sau copii sau ţarine, sau case, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnica”.

Şi cu adevărat, n-au primit apostolii şi sfinţii în această lume insutit mai mult decât au lăsat pentru numele lui Hristos ? Nu s-au ridicat sute si mii de biserici care le poartă numele în tot cuprinsul lumii ? Si, nu sute, ci milioane de oameni îi numesc pe ei părinţi ai lor şi fraţi!

Făgăduinţa dată de Dumnezeu lui Avraam s-a împlinit cuvânt cu cuvânt în sfinţii Lui: odrasla lor duhovnicească s-a înmulţit foarte, „ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării” (Facere 22, 17). Nu au ajuns să fie atâtea sfinte femei, muceniţe şi fecioare, maici şi surori în duh atâtor credincioşi care, urmându-le pilda, s-au făcut ucenici ai lui Hristos ?

Nu se află si în zilele noastre, aşa cum au fost neîntrerupt în toată istoria Bisericii, apostoli şi sfinţi ai lui Hristos, mulţime de fii şi fiice duhovniceşti? Lăsându-şi casele si ţarinile, nu s-au făcut ale lor toate casele şi ţarinile credincioşilor ?

Renunţând la puţin — încă de la începutul lucrării lor apostolice— au primit, cu toţii, mult; nimeni nu ducea lipsă de nimic (Fapte 4, 34). Vlăstarele duhovniceşti sunt cu mult mai multe decât cele după trup. Câştigul în duh este nemăsurat mai mare decât cel material. Iar Domnul adaugă că vor primi cu toţii, mai presus de toate, „viaţa veşnică”.

In înţeles ascuns, casă înseamnă suflet vechi, păcătos; fraţi si surori, tată, mamă si soţie înseamnă legăturile pământeşti ale sufletului; copii înseamnă faptele noastre rele, iar ţarini înseamnă întreaga lume a simţurilor, cu tot cu trupurile noastre.

Cine lasă toate zestea pentru Hristos, va primi însutit mai mult şi mai bun decât avea înainte. Si, mai presus de toate, „viaţa veşnică”.

Domnul foloseşte numărul o sută ca să înfăţişeze plinătatea darurilor pe care le vor primi credincioşii. Nu sute, ci sute de mii de oameni au lăsat toate şi au primit totul. Tuturor acestora şi celor ca ei le este închinată duminica de astăzi — Duminica tuturor Sfinţilor.

Unii din aceşti sfinţi, cei mai cunoscuţi, sunt pomeniţi aparte peste an. Pe lângă ei însă avem mulţime uriaşă de sfinţi care au rămas ascunşi vederii omului dar nu si lui Dumnezeu Atotştiitorul. Ei sunt Biserica lui Hristos cea biruitoare, cea slăvită, şi stau în strânsă legătură cu noi, care suntem aici, pe pământ, oştenii Bisericii lui Hristos cea luptătoare. Prin ei străluceşte Domnul ca soarele intre stele, pentru că sunt „mădulare ale trupului Lui” (Efeseni 5, 30).

Sunt vii, sunt puternici, sunt aproape de Dumnezeu. Si sunt aproape si de noi. Poartă neîncetat de grijă Bisericii lui Dumnezeu de pe pământ; ne însoţesc neîntrerupt de la naştere la moarte; ne aud rugile, ne ştiu necazurile, ne ajută cu puterea si cu rugăciunile lor care se înalţă ca fumul de tămâie străbătând înălţimile îngereşti până la tronul lui Dumnezeu (Apocalipsa 8, 3-4).

Sunt mucenicii şi muceniţele lui Hristos, sfinţii si de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi, păstori si învăţători ai Bisericii, împăraţi şi împărătesc care cu evlavie au apărat Biserica lui Hristos de prigonitori; mărturisitori şi anahoreţi, pustnici vieţuitori în singurătate, stâlpnici şi nebuni pentru Hristos, într-un cuvânt, toţi cei întru care dragostea lui Hristos umbreşte orice altă dragoste pe pământ şi care, pentru Hristos, au lăsat toate şi au răbdat până la sfârşit, mântuindu-se si pe ei şi ducând şi pe alţii la mântuire.

Ei ne ajută şi pe noi, în zilele de acum, să ne mântuim, pentru că nu se află întrînsii iubire de sine ci se bucură, de-ar fi să se mântuiască oameni cât mai mulţi şi să ajungă la slava de care ei înşişi se bucură. Ei toţi sunt „biruitori prin credinţă”.

Ei toţi au stins văpaia patimilor care făceau scrum fi¬rea omenească cea slabă. Mulţi au îndurat batjocură şi prigoană, lanţuri si închisoare şi, la urmă, supliciu. Mulţi din aceştia, de care lumea nu era vrednică, au pribegit pe faţa pământului, „în pustii şi în munţi si în peşteri si în crăpăturile pământului „(Evrei 11, 38).

Viaţa aceasta este o încercare a lucrării noastre, iar răsplata o vom primi în veacul ce va să vină. Ei au trecut cu strălucire încercarea, şi acum ne ajută si nouă, ca să nu fim ruşinaţi ci să trecem şi noi încercarea cu bine, ajungând asemenea lor în împărăţia lui Dumnezeu.

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!

Biserica prăznuieşte anume această Duminică a tuturor Sfinţilor în prima duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, ca să ne înveţe: că apostolii, ca şi toţi sfinţii, s-au arătat cei mai mari eroi din istoria neamului omenesc, nu atât prin propriile puteri cât prin binecu¬vântata putere a Duhului Sfânt. Ei s-au hrănit cu pâinea lui Dumnezeu, s-au înzestrat cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au în-armat cu armele lui Dumnezeu. Numai aşa au putut să stăruiască în luptă, să îndure totul şi să biruiască în toate.

[Sfântul Macarie Egipteanul ne învaţă, din trăirea lui, că omul trebuie să se îndeletnicească îndelung cu fapta cea bună, cu mare strădanie şi hotărâre; abia atunci „Dumnezeu vine şi se salăşluieşte in el, şi el în Domnul, şi  Domnul Insusi seamana intrinsul poruncile Sale, umplându-l de roade duhovniceşti" (Omilia 19)]

Ca şi pilda apostolilor, pilda tuturor sfinţilor ne înfăţişează preadulcele şi marele adevăr că Dumnezeu nu-Si trimite slujitorii la paşune fără hrană, nici fiii la câmp fără unelte, nici soldaţii la bătalie fără arme.

Slavă fie Domnului preaînalt, care slăveşte pe sfintii Săi întru biruinţă si Se slăveşte întrînsii! 

„Si mulţi dintai vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi”.

Astfel încheie Domnul profeticul Său cuvânt către apostoli, cuvânt ce s-a implinit şi se împlineşte până astăzi, având însă a-şi primi suprema împlinire abia la Judecata de Apoi. Apostolii erau priviţi ca „cei de pe urmă” în Israel, pe când fariseii şi toţi făţarnicii prigoni¬ţi ai apostolilor erau „cei dintâi”: „Am ajuns ca gunoiul lumii, ca maturătura tuturor, până astăzi” (I Corinteni 4,13).

Dar apostolii au ajuns cei dintâi, iar prigonitorii lor cei din urmă, şi în cer si pe pămant. Vânzătorul Iuda era printre cei dintâi, dar prin trădarea lui Dumnezeu a ajuns cel din urmă. Mulţi sfinţi erau socotiţi codaşi, dar au ajuns în frunte, în vreme ce chinuitorii şi batjocoritorii lor au căzut din cinstea ce-o aveau în ochii lumii şi sunt ultimii înaintea feţei lui Dumnezeu. Atunci, la Infricoşatul Judeţ, se va descoperi că foarte, foarte mulţi care sunt astăzi priviţi ca cei dintâi între noi, vor coborî pe treapta cea mai de pe urmă, iar mulţi din cei ce singuri se socotesc si sunt socotiţi si de lume a fi ultimii, se vor inălţa si vor fi cei dintâi.

Cuvântul acesta are si un înţeles lăuntric.

In noi, în fiecare, se dă o luptă între omul nostru de jos si cel de sus. Când în noi stăpâneste ceea ce este josnic, grosolan, păcătos şi şovăielnic, atunci omul cel de jos este cel dintâi şi are întâietate asupra omului de sus.

Dacă omul îşi mărturiseşte păcatele, se căieşte si primeşte împărtăşire de Hristos cel viu, atunci omul de jos cade si este cel din urmă, pe când cel nobil se ridică de pe ultimul loc pe primul.

Şi, dimpotrivă, când în noi domneşte frumuseţea şi înălţimea lui Hristos, în smerenie si ascultare către Domnul, în credinţă şi fapte bune, atunci omul cel de sus stă la locul lui, care este al întâietăţii, iar omul de jos pe locul cel mai de jos.

Dar, vai, se poate întâmpla ca astfel fiind, omul bun si evlavios să se bizuie prea mult pe sine, de unde se naşte mândria, iar din mândrie toate relele prin care josnicul se proţăpeşte iarăşi deasupra iar omul nobil e împins în ultimul rând. Si aşa cel din urmă ajunge întâiul, iar întâiul cel din urmă.

Trebuie de aceea să fim neîncetat cu luare-aminte de sine, si sa nu ne încredem prea mult în noi înşine, ci toată nădejdea să ne-o punem, cu rugăciune, în Domnul şi în biruitoarele Sale arme de har.

„Toate le pot întru Hristos, cel ce mă îmbracă cu putere” (Filipeni 4, 13), zice Apostolul Pavel.

Toate le putem, O, atotputernice Doamne, prin Tine si prin puterea Ta dăinuitoare în noi.

Nu putem nimic de la noi înşine, afară doar de păcat. Fără Tine suntem flămânzi, fără Tine suntem goi, Părinte. Suntem slabi si neînarmaţi fără Tine, Conducătorul nostru în luptă. Cu Tine avem toate si putem toate, O, Mântuitorul nostru cel nebiruit.

Cu mulţumită pen¬tru toate, ne rugăm Ţie: nu ne trece cu vederea, nu-Ti întoarce ajutorul de la noi cât vom trăi! Ţie se cuvine slava, O, Doamne Iisuse, împreună cu Tatăl si cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiintă si ne¬despărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursă: www.voscreascna.com

Părintele Rafail Noica: Despre spovedanie și duhovnicie (4)

Ce este spovedania? Dacă îmi iertaţi îndrăznirea asta, voi spune că a devenit un lucru prea clinic. Spovedania nu înseamnă numai a spune un număr de gânduri sau de fapte pe care le-am făcut, asta e un bun început pentru un începător. Spovedania, că tot ce este duh, devine stare; o stare a firii omului. Prea Sfinţitul spunea despre Adam că nu i s-a spovedit lui Dumnezeu. Ce era în Adam? Era o închidere faţă de Dumnezeu. Dacă ar fi spus: „Doamne, am păcătuit, am făcut ce ai spus să nu fac, iartă-mă!” – sau cum avem în rugăciunile noastre: „Eu, ca un om, am păcătuit; Tu, ca un Dumnezeu, iartă!” – Noi ştim că Dumnezeu l-ar fi iertat; n-avem nevoie de vreo dovadă. Fiindcă dacă noi, într-o zi sau de mai multe ori am făcut o spovedanie mai adevărată, mai cu durere, mai cu înţelegere, păi ştim în ce fel am zburat… Am auzit asta şi de la copii care s-au spovedit aşa: un copil de şapte ani, când şi-a sfârşit spovedania, zburda prin biserică! Spunea: „Părinte, acum pot să fug!” Vine înapoi: „Nu numai pot să fug, pot să zbor!” Şi într-adevăr, ne simţim sufletul curat. Cu cât era mai mare întunericul – ca să-l citez pe Sfântul Pavel: „Acolo unde s-a înmulţit păcatul” – cu atât mai mare e bucuria şi uşurarea sufletului, adică „prisoseşte harul”.

Mai e un lucru foarte important: voinţă proprie. Dacă eu nu voiesc să mă mântuiesc, păi nimeni nu poate voi pentru mine. Şi aici este încă o greutate a duhovnicului: cum poate să fie duhovnic bun în aceste condiţii? Trebuie mai întâi ca ucenicul să fie bun. Dar nu o îmbunătăţire din aceasta pentru care trebuie 60 de ani de rugăciune şi 20 de învăţătură, ci o înţelegere, o dibuire, un chiţibuş – iertaţi-mi cuvântul – duhovnicesc şi pentru duhovnic, şi pentru ucenic. În ucenic trebuie totuşi să se nască o dorinţă de mântuire aşa încât să poată şi acel ucenic să spună ce am auzit de la părintele Sofronie: “Cine poate să se teamă mai mult pentru mântuirea mea decât eu însumi?” Dar lucrul ăsta nu e adevărat pentru fiecare. Deci, în înţelepciunea noastră omenească şi în pregătirea noastră omenească şi în psihologie şi altele, trebuie să încercăm să intrăm în relaţie cu cel în a cărui mântuire intrăm noi, ca duhovnici, în aşa fel încât să putem inspira acel suflet să dorească, să poftească din toată inima mântuirea. Aşa cum poftim pătimaş cele ale trupului, şi chiar cu mult mai mult, să poftim cele ale duhului, pentru că nimic să nu ne oprească în goana noastră după duh. Să ne fie teamă – frica lui Dumnezeu, frică de a-L pierde pe Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu cu atâta gingăşie Se retrage de la mine, încât nici nu observ decât la un moment dat că nu mai am rugăciune, că m-am răcit în duh, ca şi Adam şi Eva, că m-am dezbrăcat de harul pe care îl avusesem adineauri sau cândva sau după Liturghie, după împărtăşanie, şi acum nu-l mai am. Unde am păcătuit, unde am făcut ceva de s-a despărţit de mine lumina mea, viaţa mea, Dumnezeul meu?

Sursă: rafailnoica.wordpress

Un pustnic catolic convertit la Ortodoxie - Ieromonahul Gabriel Bunge

 

Un interviu de Konstantin Matsan

Un bine-cunoscut teolog, ieromonahul Gabriel Bunge, rareori acordă interviuri. El duce o viaţă pustnicească într-un mic schit din Elveţia, nu foloseşte internetul niciodată, iar singurul mijloc de a comunica cu el este telefonul. Acesta din urmă funcţionează ca robot telefonic într-o cameră îndepărtată. Dacă vrei să îi vorbeşti, trebuie să laşi un mesaj cu ora la care îl vei suna din nou, iar dacă părintele Gabriel este pregătit să vorbească, va fi în apropierea telefonului la ora specificată. Am avut norocul de a nu trece prin această operaţiune complexă pentru că l-am întâlnit pe părintele Gabriel la Moscova.  Pe 24 august, s-a convertit de la catolicism la Ortodoxie.

În conversaţia noastră, părintele Gabriel ne-a vorbit despre motivele deciziei sale, despre principalele diferenţe dintre Valaam şi Elveţia,  dar şi despre multe alte lucruri.

Dacă cineva vine de la o tradiţie creştină la alta, ar trebui să însemne că a simţit lipsa a ceva vital în viaţa sa spirituală…

Da. Iar dacă această persoană are şaptezeci de ani, ca mine, acest pas nu poate fi numit unul pripit, nu-i aşa?

Da, aşa e. Dar ce vă lipsea, fiind un monah cu o atât de mare experienţă spirituală?

Trebuie să vă vorbesc nu de o decizie, ci de întreaga călătorie a vieţii, cu logica ei internă: întreaga mea viaţă a fost o pregătire pentru momentul când s-a petrecut acest eveniment.

Ca toţi tinerii, eu îmi căutam propriul drum în viaţă, ca să spunem aşa. Am intrat la Universitate, în Bonn, şi am început să studiez filosofie şi teologie comparată. Nu mult după aceea, am vizitat Grecia şi am petrecut două luni pe insula Lesbos. Acolo am văzut, pentru prima dată, un adevărat Stareţ ortodox. La acea vreme, eu eram deja atras lăuntric spre monahism şi citisem ceva literatură ortodoxă, inclusiv din surse ruseşti. Acel Stareţ m-a uimit. El a devenit întruparea acelui monahism pe care îl mai întâlnisem doar în cărţi. În faţa mea se ivi o viaţă monahală, care, încă de la început, mi se părea a fi autentică, asemănătoare celei din primele veacuri. După aceasta am rămas în legătură cu acel Stareţ toată viaţa. Deci mi-am găsit un ideal al vieţii monahale.

Când m-am întors în Germania, m-am alăturat Ordinului Sfântului Benedict – părea a fi cel mai apropiat de năzuinţele mele. Structura Ordinului se aseamănă cu cea a  Bisericii primare. În Ordin nu există un sistem vertical de subordonare, fiecare obşte este pe cont propriu. Ceea ce garantează unitatea acestor comunităţii este tradiţia şi tipicul Bisericii. Adică, nu ordinea juridică ci idealul duhovnicesc. Fiindcă veni vorba, cred că benedictinii, dintre toţi credincioşii occidentali, sunt cei mai pregătiţi pentru a-i înţelege mai profund pe ortodocşi. Dar totuşi atât părintele meu spiritual cât şi eu am văzut foarte curând că acest ordin monahal nu era locul potrivit pentru mine, datorită atracţiei mele pentru monahismul răsăritean şi pasiunii mele pentru creştinismul ortodox în general. Aşa că abatele, un om vârstnic şi experimentat, pe care îl cinstesc şi acum, a decis să mă transfere la o mică mânăstire din Belgia, nu fără regret. 

Am petrecut 18 ani acolo, dobândind multă experienţă, apoi, cu binecuvântare, am plecat din acel loc la un schit din Elveţia. Toate aceste transferuri aveau un singur scop: încercarea de a înainta către o viaţă monahală autentică. Precum cea pe care o văzusem la creştinii răsăriteni. Cel mai recent pas în acest sens a fost convertirea la Ortodoxie.

De ce aţi decis să o adoptaţi? Se poate iubi Ortodoxia cu toată inima şi rămânând în cadrul catolicismului tradiţional. Sunt multe astfel de exemple în Apus.

Da, mulţi oameni sunt atraşi înspre Ortodoxie şi rămân în Biserica Catolică. Şi este normal. În majoritatea catedralelor occidentale se găsesc icoane ortodoxe. În Italia există cursuri de iconografie la care predau specialişti ruşi şi nu numai. Tot mai mulţi credincioşi din Europa sunt interesaţi astăzi de imnografia bizantină. Desigur că nu le folosesc în timpul slujbelor, în biserică, ci în afara ei, spre exemplu la concerte. Chiar şi tradiţionaliştii Bisericii Catolice au descoperit cântul bizantin. 

Literatura ortodoxă este tradusă în toate limbile europene, iar cărţile sunt publicare în majoritatea editurilor catolice. Pe scurt, în Apus , nu s-a pierdut pe deplin gustul pentru anumite lucruri autentice, creştine, lucruri pe care tradiţia răsăriteană le-a păstrat. Dar, vai, el nu schimbă nimic în viaţa reală a oamenilor, nici societatea în general. Interesul pentru Ortodoxie este mai mult cultural. Iar acei „golani” ca şi mine, care au căutare duhovnicească  în Ortodoxie, rămân o minoritate. Suntem ca nişte ciudaţi; suntem rareori înţeleşi.

Ca şi teolog, aţi vorbit des despre problema despărţirii Apusului de Răsărit. Convertirea dumneavoastră la Ortodoxie se poate spune că a fost rezultatul meditării la acest subiect?

Când eram în Grecia şi am început să mă întorc înspre creştinismul răsăritean, am început să percep schisma dintre Răsărit şi Apus într-un mod foarte dureros. A încetat să fie o teorie abstractă sau o intrigă dintr-un manual de istorie a Bisericii, ci mai degrabă ceva ce îmi afecta direct viaţa spirituală. De aceea convertirea la Ortodoxie a început să pară cel mai firesc pas. În tinereţe, speram, în mod sincer, că unirea Apusului cu Răsăritul Creştin era posibilă. Aşteptam cu toată inima să se petreacă. Şi aveam şi motive să cred aceasta. La al doilea Conciliu de la Vatican, au fost prezenţi observatori ai Bisericii Ortodoxe Ruse, inclusiv actualul mitropolit de Sankt Petersburg şi Ladoga Vladimir (Kotlyarov). În acea perioadă, mitropolitul Nicodim (Rotov) era implicat activ în relaţiile internaţionale. Şi multă lume credea că cele două Biserici se îndreptau una înspre cealaltă, şi că în cele din urmă se vor întâlni. Era visul meu care devenea din ce în ce mai real. Dar, înaintând în vârstă şi cunoscând unele lucruri mai în profunzime, am încetat a crede în reconcilierea celor două Biserici, în ceea ce priveşte Sfintele Slujbe şi unitatea instituţională. Ce era să fac? Puteam doar să caut în continuare această unitate pe cont propriu, individual, restaurând-o într-un singur suflet, al meu. Nu puteam face mai mult. Eu doar mi-am urmat conştiinţa şi am venit la Ortodoxie.

Nu este o opinie prea radicală?

Încă aflându-mă în Grecia, fiind catolic, am realizat că Apusul a fost cel care s-a despărţit de Răsărit, nu invers. Acest fapt era greu de crezut pentru mine în acel moment. Aveam nevoie de timp pentru a înţelege şi accepta acest lucru. Nu pot învinui pe nimeni, desigur că nu pot! Noi vorbim de un întreg, imens progres istoric şi nu putem spune că o persoană sau alta este de vină pentru aceasta. Dar faptele rămân fapte: ceea ce astăzi numim creştinism apusean s-a născut ca un lanţ de rupturi cu Răsăritul. Aceste rupturi au fost reforma gregoriană, urmată de schisma dintre Biserici în secolul XI, apoi de Reformă, în secolul XV, şi, în sfârşit, de Conciliul Vatican II, în secolul XX. Aceasta este, desigur, o schemă aproximativă, dar cred că este corectă în ansamblu.

Totuşi, există o opinie care spune că lanţul acestor rupturi este un proces istoric normal pentru că orice fenomen (iar Biserica Creştină nu face excepţie) trece prin propriile etape de dezvoltare. Ce este tragic în aceasta?

Tragedia este în oameni. În situaţia unor evenimente radicale, revoluţionare, apar  întotdeauna oameni care încep să împartă viaţa în „înainte”şi „după”. Ei vor să înceapă numărătoarea doar din acest nou punct, ca şi cum tot ce se întâmplase înainte nu a avut nici un sens. Când viitori protestanţi au proclamat Reforma, nu cred că ştiau că ea va conduce la scindarea Bisericii Apusene în două mari tabere. Nu şi-au dat seama, ei doar au acţionat. Şi au început să îi împartă pe cei din jurul lor în „sănătoşi” – care acceptau Reforma – şi „nesănătoşi”, „bolnavii” – adepţii Papei.

Mai mult chiar, istoria se repetă: acelaşi lucru se întâmplă astăzi în jurul Conciliului Vatican II în sânul Bisericii Romano-Catolice. Sunt persoane care nu au acceptat deciziile acestuia şi persoane care îl consideră un punct de plecare. Şi toată lumea discută despre aceste direcţii. Un simplu exemplu: dacă, într-o conversaţie, cineva spune „conciliu”, fără alte detalii, toată lumea presupune în mod automat că este vorba de Conciliul Vatican II.

Care este părerea dumneavoastră despre înclinaţiile liberale moderne din rândul catolicilor?

Sunt foarte încântat că am şansa să mă adresez cititorilor ruşi şi să vă spun că nu trebuie să îi reduceţi pe toţi catolicii la un singur nivel. Printre ei sunt şi astfel de oameni care ar vrea să fie mai seculari, mai liberali. Dar aceasta nu înseamnă că sunt criminali, este doar perspectiva lor asupra vieţii. Mai sunt şi alţii, cei care se dedică în totalitate tradiţiei. Nu i-aş numi tradiţionalişti, pentru că tradiţia în sine nu este aşa importantă pentru ei. Acesta nu este un folclor vechi care trebuie hrănit artificial şi menţinut pe linia de plutire. Nu! 

Tradiţia pentru ei este ceea ce în toate epocile a asigurat şi încă asigură legătura personală, vie cu Hristos, trăirea permanentă în mâinile lui Dumnezeu. Cum a spus Ioan Teologul: „Ce am văzut şi am auzit spunem vouă, ca şi voi împărtăşire să aveţi cu noi, şi împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul lui, Iisus Hristos”(1 Ioan 1:3). Sunt sigur că poziţia „există Dumnezeu şi cu mine ” este pentru eretici. Pentru creştini, suntem „Dumnezeu cu mine şi cu toţi ceilalţi”. „Toţi ceilalţi” sunt restul credincioşilor şi cei care, de-a lungul a multe secole, au păstrat credinţa pentru noi. Dacă oamenii nu ar fi ascultat de alţii cu aşa dăruire, dacă nu ar fi aşternut-o în scris şi dacă nu ar fi transmis-o mai departe, nu ar fi existat Noul Testament. Înseamnă că nu ar fi existat nimic…

Şi care ar trebui să fie atitudinea noastră faţă de cei care nu sunt foarte dedicaţi tradiţiei?

Nu ar trebui să îi lovim în faţă şi, desigur, nu ar trebui să îi alungăm din Biserică. Toate persoanele merită mila creştină. Dacă eu, fiind ortodox, aş vedea un catolic într-o biserică ortodoxă, mi-ar plăcea să îl abordez şi să îi spun deschis, încet, confidenţial: „Ascultă, frate, s-ar putea să fii interesat să ştii că, la început, cu toţii ne-am întâlnit pe această cale: de la dreapta la stânga.  Acuma totul s-a schimbat. Nu, eu nu îţi cer să îţi reconsideri toată viaţa şi să te grăbeşti spre Biserica Ortodoxă. Vreau doar să ştii de unde au plecat lucrurile.”

Şi de ce aţi ales Biserica Ortodoxă Rusă?

Cred că factorul cheie pentru o astfel de decizie sunt oamenii care te înconjoară. Când cunoscuţii mei, episcopi ruşi de la Sankt Petersburg, au aflat că devin ortodox, au spus: „Nu suntem deloc surprinşi! Ai fost mereu cu noi. Dar de acuma vom avea o comuniune mai apropiată, una sacră – la acelaşi Potir”. Îl cunoşteam de mult timp pe mitropolitul Ilarion, actualul şef al Departamentului pentru relaţii externe al Patriarhiei din Moscova. Ne întâlnisem prima dată în 1994, pe când era ieromonah. Îl consider ca fiind un bun prieten şi îi cinstesc prietenia.

Ierarhul Ilarion, dacă doriţi, este unul dintre cei mai competenţi şi mai inteligenţi oameni pe care i-am cunoscut vreodată. De fapt el a devenit, pentru mine, singura persoană la care am putut apela, care mă cunoştea pe mine, opiniile şi situaţia mea. Şi care, ştiam sigur, era gata să îmi răspundă. Şi aceasta s-a şi întâmplat.

Cum vă va ajuta în atingerea idealului tău spiritual de viaţă?

Vă aşteptaţi să fac profeţii, dar nu sunt profet. Nu ştiu cu precizie ce va urma să se întâmple. Vom trăi pur şi simplu. Chiar şi acum am găsit în Rusia multe lucruri care mi-au stârnit interesul.

De exemplu, am vizitat Valaam. Ştiţi, în Apus, dacă un credincios este atras către maxima izolare monahală, el, de fapt, nu are unde să meargă.

Pustnicia, aşa cum se găseşte în Rusia, nu există în Apus. Acest mod de viaţă pare să fie deja învechit. Ca monah, sunt în mod constant în căutarea izolării maxime, chiar a singurătăţii. În Valaam am simţit că toate acestea erau prezente.

Nu este destulă izolare în schitul dumneavoastră din Elveţia? Valaam este un loc aglomerat, pelerinii vin regulat.

Elveţia este o ţară mică şi dens populată. Schitul este înconjurat de o pădure, dar la o plimbare de 15 minute distanţă se află un sat cu o populaţie de aproximativ o sută de oameni. În Valaam este mult mai multă linişte. Da, desigur că este multă lume. Dar locul în sine, aşa cum l-am simţit eu, este izolat de restul lumii. Poate este aşa din cauză că e o insulă, sau poate că sunt alte motive, cauze negeografice.

Este mai greu în Europa?

Ca să o spunem fără ocolişuri, un astfel de monahism nici nu există în Apus. Tradiţia monahală autentică în Apus a fost practic eradicată în timpul Revoluţiei Franceze din 1789. Sunt ferm convins că nu au fost mai puţin grele, consecinţele acestei revoluţii, pentru Europa, decât consecinţele Revoluţiei din 1917 şi cei 70 de ani de putere ateistă pentru Rusia. În Franţa, după aceste evenimente sângeroase, monahismul a trebuit restaurat aproape din temelii. Preoţii de rând, nu călugării, aveau să facă aceasta. Nu era nimeni altcineva. În Rusia, monahismul a supravieţuit în ciuda tuturor şocurilor şi ororilor. Da, s-a întâmplat la nivelul indivizilor, mai precis al Bătrânilor duhovniceşti. Dar ei au existat! Şi ei au păstrat tradiţia duhovnicească şi viaţa monahală autentică. 

Mie mi se pare că, în toate cele care privesc viaţa monahală, Rusia nu a fost nevoită să înceapă de la zero. De aceea îmi pare rău că aud uneori ruşi spunând: „Totul a fost distrus, Biserica a fost eradicată, etc.”, mereu vreau să răspund: „După părerea mea voi aveţi totul, mucenici şi mărturisitori noi, Bătrâni monahi”. Şi toţi sunt aproape, doar să îţi întinzi mâna. Tu eşti cel care trebuie să ţi-o întinzi, ia această bogăţie şi foloseşte-o în practică, în viaţa ta,ca să spunem aşa. Am adesea impresia că majoritatea oamenilor din Rusia nu apreciază aceasta. Sau, pur şi simplu, nu îşi dau seama că ea este valoroasă.

De ce, după părerea dumneavoastră, se întâmplă aşa?

Vorbind despre probleme, oamenii se preocupă mai mult de materie, în vremuri de greutăţi exterioare, ca cele cu care mănăstirile şi Biserica se confruntă astăzi. Da, este mult de reconstruit. Dar aceasta este doar partea tehnică, ca să spunem aşa, doar zidurile şi acoperişul. Este bine ştiut că oamenii se plâng: zidurile şi acoperişurile costă bani, şi de unde se poate face rost de bani… Dar dacă trecem mental dincolo de acoperiş – fie el şi găurit – vom vedea că zidurile nu sunt partea esenţială, este important cu ce fel de inimă se intră între ziduri. O vorbă rusească spune, „Biserica nu-i cea din buşteni, ci cea dintre coaste”. Iar această tradiţie duhovnicească, care încă se găseşte printre ruşi, este cea mai importantă. Stareţii monahi şi noii martiri au păstrat acestea pentru noi. 

Uneori oamenii susţin că „astăzi sunt aşa de puţini Stareţi, majoritatea au murit deja. Nu este nimeni să ne înveţe.” Eu răspund mereu: „Dacă nu aveţi un Stareţ viu să vă înveţe, întoarceţi-vă către cel mort. Aveţi hagiografia, textele şi învăţăturile lui. Citiţi-le, corelaţi-le cu viaţa voastră. Nu vreau să spun că nu am întâlnit niciodată în Rusia oameni care ştiu, preţuiesc şi cinstesc aceste cunoştinţe. Sunt mulţi, mulţi oameni care o fac, iar vizita mea la Valaam a dovedit-o.

Ce trebuie să se schimbe acuma în viaţa dumneavoastră de zi cu zi, după convertire?

Desigur că sunt lucruri care nu pot decât să se schimbe. Fiind un membru al Bisericii Ortodoxe Ruse, dar trăind în Elveţia, mă supun arhiepiscopului Inochentie al Korsun-ului. Relaţiile mele cu Biserica Catolică fireşte că nu pot să rămână aceleaşi.

La ce reacţie vă aşteptaţi din partea ucenicilor dumneavoastră? Toţi trebuie să fie catolici…

În primul rând, din fericire, am de-a face cu oameni buni şi înţelegători, şi sunt sigur că îmi vor respecta decizia. Iar în al doilea rând, eu nu mi-am păstrat opiniile şi credinţele în secret. Toţi ucenicii mei ştiau că idealul meu despre creştinism se află în Răsărit. Nu cred că vor fi aşa surprinşi. Nu le-am spus nimic înainte, pentru a evita discuţiile nefolositoare. Dar nu cred că se va întâmpla ceva extraordinar. Cred că tradiţia discuţiilor duhovniceşti, la care obişnuiau să vină ucenicii mei va dăinui, nu am motiv să o opresc. În final, oamenii cu care comunic în mod regulat împărtăşesc, mai mult sau mai puţin, acelaşi ideal spiritual cu mine; altfel nu ar veni.

Şi cum rămâne cu Sfintele Slujbe?

Desigur că, de acum încolo, nu voi mai putea împărtăşi catolici. Dar şi înainte obişnuiam să o fac rareori: schitul este departe de lume, teritoriul este închis, slujbele sunt şi ele private, paraclisul este mic – cel mult pentru zece oameni. Doar la Crăciun şi la Paşti deschidem porţile oricui vrea să se alăture.

Dacă aţi putea şi aţi vrea să daţi contemporanilor un sfat concis despre cum să îşi organizeze viaţa de rugăciune, ce le-aţi spune?

Dacă vrei să înveţi să înoţi, sari în apă. Doar aşa poţi învăţa. Doar cel care se roagă va simţi sensul, gustul şi plăcerea rugăciunii. Nu poţi învăţa să te rogi stând într-un fotoliu uriaş şi călduros. Dacă eşti pregătit să îngenunchezi, să te pocăieşti cu sinceritate, să îţi ridici ochii şi mâinile către Cer, atunci multe lucruri îţi vor deveni înţelese. Desigur, poţi citi multe cărţi, să asculţi prelegeri, să vorbeşti cu oameni – acestea sunt de asemenea importante şi te ajută să înţelegi mai multe. Dar care este valoarea tuturor acestor lucruri dacă noi, în realitate, nu facem nici un pas după aceea? Dacă nu începem să ne rugăm? Cred că trebuie să înţelegeţi şi acest aspect.  În mod evident, dumneavoastră puneţi această întrebare din perspectiva celui care nu crede…

Exact. Revista noastră este pentru cei care se îndoiesc.

Nu este nimic rău în a avea dubii, sunt chiar foarte folositoare. Totuşi nu ar trebui căutate. Dar dacă apar, trebuie doar să ne reamintim că toţi avem ocazia să auzim: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios ci credincios”(Ioan 20, 27).

Sursă Pemptousia

Articolul a apărut iniţial pe site-ul Journey to Orthodoxy