Iubirea care nu ne paralizează / Şcoala se Duminică

foto: Максим Глухих (Orthphoto)

Există - prea răspândită - o viziune contabilicească sau juridică asupra spovedaniei. Cel care o urmează gândeşte aşa: îmi mărturisesc toate păcatele săvârşite (dacă se poate, chiar bifându-le pe un îndrumar de spovedanie ca să fiu sigur că nu îmi scapă ceva), iar duhovnicul îmi acordă, în numele lui Dumnezeu, iertare, eu redevenind curat, ca la botez, şi fiind eliberat de povara greşelilor mele. Dacă s-a întâmplat să uite a mărturisi ceva, fie ea şi o greşeală mai mică, un astfel de om intră în panică, simţindu-se vinovat că nu s-a spovedit complet, cum se cuvine.

Într-o astfel de viziune, Mântuitorul este un soi de judecător foarte atent la orice abatere de la poruncile dumnezeieşti, iar duhovnicul este văzut mai degrabă ca un organ de anchetă şi un dezlegător de păcate, nu ca un îndrumător în cele ale vieţii duhovniceşti (ca să citez un ierarh: ar trebui, de aceea, să fie numit mai degrabă „păcătovnic“, decât „duhovnic“). Păcatul e văzut - prin analogie cu justiţia omenească - ca un soi de infracţiune sau de contravenţie, după caz (şi gravitate). Canonul e similar, în acest caz, unei pedepse, el trebuind să fie proporţional cu gravitatea faptelor rele săvârşite. Tributar unei astfel de concepţii, omul nu simte nevoia să se spovedească mai des de o dată pe an, cel mult în cele patru posturi. Pentru dânsul, spovedania e doar o „curăţenie generală“, care trebuie făcută la anumite intervale (mai mari) de timp. Aşa cum e, spre exemplu, curăţenia pe care o face gospodina în casă, înainte de Sfintele Paşti.

Să vedem ce are să ne spună Dumnezeu despre o astfel de viziune, pornind de la următoarea pericopă evanghelică: „Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte.Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele  tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere“ (Matei 9, 1-8).

Constatare: Iisus îi iartă păcatele paraliticului fără ca acesta să rostească nici măcar o silabă (fapt întărit şi de relatările evangheliştilor Marcu şi Luca)! Altfel spus, cel puţin la o lectură literală, nici nu se poate vorbi aici de vreo mărturisire (spovedanie), nici completă, nici parţială a păcatelor! Ba, mai mult, suntem îndreptăţiţi să presupunem că acel slăbănog este adus pentru a fi vindecat de boala care-l ţinea la pat, intenţia nu este aceea de a veni la Hristos pentru a obţine iertare de păcate. Şi nici nu se poate sesiza vreun canon pe care Domnul să-l fi dat acestuia... Încât, nu m-ar mira să se găsească vreunul care - precum „unii dintre cărturari“ - să-L suspecteze pe Mântuitorul de o comportare cam... neortodoxă! Dacă se întâmplă aşa, este pentru că alunecăm prea uşor în formalism şi legalism, alegând „litera“ în loc de a trăi „în duh şi în adevăr“ (Ioan 4, 23).

Spovedania nu este un scop în sine. Ea - ca şi celelalte sfinte taine - ne apropie de Dumnezeu. Dacă am înţelege, până la ultimele consecinţe, faptul că ţinta vieţii creştine este unirea desăvârşită cu Dumnezeu (numită şi îndumnezeire), multe din convingerile şi practicile noastre greşite le-am lepăda uşor. Plus că am aprecia, aşa cum se cuvine, ceea ce ne oferă Biserica, modul în care ea ne ajută să ne întâlnim cu Domnul.

Spunând că, prin mărturisire, vrem să ne apropiem de Iisus Hristos - Dumnezeu-Omul, recunoaştem, implicit, că suntem la distanţă de El. Ceea ce provoacă această distanţare se numeşte păcat. Aşadar, prin păcat nu înţeleg o încălcare a unei legi, ci o faptă, un cuvânt, un gând prin care eu nu mă apropii, ci mă depărtez de Dumnezeu. De aceea, când spun la spovedanie: „nu am păcate mari, nu am dat în cap la nimeni, nu am furat, nu am înşelat pe nimeni, nu beau, nu fumez etc.“ nu înseamnă - automat - că sunt un om care mi-am trăit viaţa cu Dumnezeu. Ba mă mai şi asemăn acelui fariseu care vorbeşte de faptele sale bune şi dă slavă lui Dumnezeu „că nu este ca alţii“. Cu alte cuvinte, în loc să fie o spovedanie reală, adică una care să mă apropie de Hristos, este una în care, prin mândrie şi judecarea celorlalţi, mă îndepărtez şi mai tare de Dânsul. Mântuitorul ne-a lăsat poruncile dumnezeieşti nu ca pe o legislaţie, ca pe nişte criterii după care să putem fi evaluaţi la judecată, ci le-a lăsat ca pe o serie de repere sigure pentru cei care vor să fie cu Dumnezeu. Aşa cum un şofer primeşte indicaţii rutiere de la unul care cunoaşte drumul, atunci când doreşte să ajungă la o anumită destinaţie.

Vom merge, cu El, „la casa noastră“!

Dacă am înţelege, aşadar, că la scaunul de spovedanie venim ca să vorbim cu Hristos Domnul, să-I arătăm şi să-I spunem Lui cum şi prin ce anume ne-am depărtat de El, rugându-L, ca nişte neputincioşi ce suntem, să ne reprimească în proximitatea Sa ori să ne apropie şi mai mult de Dânsul - atunci am avea o imagine cu mult mai reală asupra tainei pocăinţei.

Pentru ca slăbănogul din Capernaum să primească iertarea divină, asta a şi contat: că acest om paralizat şi-a dorit cu tot sufletul să vină la Iisus, că a îndurat orice pentru asta (şi umilinţa de a fi purtat pe uliţe în patul de boală, în văzul tuturor, şi chinul de a fi urcat pe acoperişul casei unde predica Domnul), că a primit, fără cârtire, nu (mult dorita!) vindecare a trupului, ci, într-o primă fază, „doar“ iertarea păcatelor. Dar nu numai că nu a fost nemulţumit de primele cuvinte ale Domnului, ci le-a primit cu o bucurie pe care nu o poate înţelege decât cel ce a gustat din prezenţa sau harul lui Dumnezeu. Iertarea aduce împăcare, înseamnă că două persoane reintră în comuniune, că pot comunica şi că pot fi una cu cealaltă fără nici un fel de bariere sau resentimente.

Cam tot aşa se întâmplă şi în relaţia omului cu Dumnezeu, cu precizarea că Dumnezeu este Cel care iartă pentru că El nu greşeşte niciodată în relaţie cu omul, El nu încetează, adică, niciodată a-l iubi pe acesta. Omul, în schimb, răneşte iubirea Lui dumnezeiască, întorcându-I spatele, alegând ceva sau pe cineva mai mult decât pe (sau în locul lui) Dumnezeu.

Mărturisirea paraliticului, chiar dacă una non-verbală (deşi, nu putem şti noi ce-i va fi spus, fie şi în gând, Domnului), a fost totuşi una completă, căci s-a adus pe sine cu totul înaintea lui Hristos. Pot fi, în unele situaţii excepţionale, oameni care, de atâta zdrobire a inimii şi de atâtea lacrimi câte varsă, abia dacă mai pot vorbi la taina spovedaniei. Dar atitudinea lor de pocăinţă puternică, conştientizarea lor, iubirea pe care o arată ei lui Dumnezeu îi recomandă de o mie de ori mai mult pentru a primi dezlegarea de păcate decât pe cei care lecturează - cu sentimentul că-şi fac, astfel, datoria de buni creştini - listele de păcate săvârşite, până la ultimul amănunt.

Iisus i-a iertat slăbănogului păcatele „văzând credinţa lor“, adică a celor care I l-au adus înainte. Acesta este şi rolul duhovnicilor, de a pune pe ucenici înaintea Domnului, de a-i apropia de Dumnezeu. Iar drept canon (sau epitimie, cum se mai numeşte în limbaj bisericesc), acel paralitic a primit porunca de a-şi lua patul şi de a umbla cu el. Adică de a avea patul drept semn al păcatelor sale săvârşite şi iertate, prilej de recunoştinţă profundă, dar şi de trezvie continuă. De altfel, un canon (indiferent că el constă în rugăciuni, metanii, fapte de milostenie sau altele) are două valenţe: pe de o parte de a ne ţine aproape de Dumnezeu (Căruia Îi suntem recunoscători pentru iubirea ce ne-o arată permanent şi necondiţionat), pe de altă parte de a ne reaminti mereu cât suntem de vulnerabili şi că putem oricând a cădea în păcat (adică a ne depărta de Domnul).

Şi mai este un aspect, extrem de important, pe care-l sesizăm la pericopa evanghelică din Duminica vindecării slăbănogului din Capernaum. După ce-i iartă păcatele şi-l vindecă - adică îl restaurează întru iubirea lui Dumnezeu - Mântuitorul nu-l ţine lângă Dânsul, ci-l slobozeşte, spunându-i: „mergi la casa ta“! Asta ca să înţelegem că, într-adevăr, aici, pe pământul acesta, scopul este să ne lipim cât mai mult de Dumnezeu, adică să ne îndumnezeim. Dar, mai ales când va fi „cer nou şi pământ nou“ (Apocalipsa 21, 1), fără a ne despărţi o clipă de Dumnezeu, vom merge „la casa noastră“ sau în locul „gătit nouă“ (Domnul ne spune că „în casa Tatălui meu multe locaşuri sunt“ - Ioan 14, 2). Adică vom fi dumnezei (după har) şi vom împărăţi şi noi cu Dumnezeu...

E important acest aspect, mai ales pentru cei care cred că a te apropia de Dumnezeu, „a fi una“ întru El (cf. Ioan 17, 21), ar însemna un soi de dizolvare a identităţii, o pierdere a propriei personalităţi, dimpreună cu o înjugare la lucrările lui Dumnezeu şi o renunţare la capacitatea de a fi creatori. Or, Mântuitorul ne arată că ne vrea în relaţie de iubire cu Dânsul, dar în deplină libertate şi încredinţându-ne, fiecăruia în parte, o lucrare personală, în armonie cu aceea a lui Dumnezeu. Orice iubire lumească, fără Dumnezeu, ne leagă, într-un fel sau altul, ne aduce, parţial sau total, în situaţia paraliticului din Capernaum. Doar iubirea Domnului nici nu ne constrânge, nici nu ne stăpâneşte, ci ne eliberează din toate paraliziile noastre.

Sursă: Ziarul de Iaşi

„Cu El totul este minunat, totul pe înțeles” - Sfântul Ierarh Mucenic Serafim Ciceagov (†1937) / Cuvinte despre bărbăţia duhovnicească

Noi toți suntem oameni și nu se poate ca marea vieții să nu scoată la suprafață lucrurile rele și ca mizeria să nu dea pe afară și astfel să se curețe adâncurile unei stihii întregi. Tu însă să fii numai cu Hristos, unicul Adevăr și unica Iubire, căci cu El totul este minunat, totul pe înțeles, totul aste curat și liniștitor.

Depărtează-te cu mintea, inima și cu gândurile de răul ce domnește asupra celor lipsiți de har și îngrijește-te numai de una – cum să păstrezi în tine prin credință harul dumnezeiesc, prin care se sălășluiește în noi Hristos și pacea Sa. A nu observa că există acest rău nu este cu putință; dar este posibil să nu îngădui ca el să tea abată de la adevărul lui Dumnezeu.

Da, el există și este îngrozitor prin manifestările sale și cât de nefericiți sunt aceia care i se supun! Noi nu renunțăm să învățăm adevărul și să-i ascultăm pe oamenii înțelepți doar pentru că există printre noi nebuni aflați în libertate și la spital. Aceste lucruri nu îndepărtează pe cineva de la viață; prin urmare, din calea adevărului și binelui nu trebuie să ne abată faptul că puterea răului își arată forța sa pământească. Dumnezeu nu se lasă batjocorit, iar omul ce va semăna, aceea va și secera.

Învață-te rugăciunea lăuntrică, pentru ca ea să nu fie observată din aspectul tău exterior și să nu tulbure pe nimeni. Cu cât suntem ocupați mai mult cu această rugăciune, cu atât mai plină de bucurie și de sens este viața noastră, iar timpul trece mai repede, pe neobservate. Pentru aceasta, în mod deosebit, este de folos rugăciunea lui Iisus, ca și rugăciunea făcută cu propriile noastre cuvinte, ca „ajută-mă, Doamne” sau „apără-mă și întărește-mă” și altele. Cel ce se roagă lăuntric privește la tot ceea ce este exterior cu indiferență și fără interes, fiindcă rugăciunea aceasta îl desparte pe om de pământ și îl apropie de cerul nevăzut.

Învață-te să ierți tuturor neajunsurile și greșelile lor, luând în vedere faptul că ei sunt supuși puterii celei rele și neîndoielnic unei stări anormale a duhului. Să-ți spui ție însuți astfel: „Ajută-i lui, Doamne, fiindcă el este bolnav duhovnicește!”. O astfel de recunoaștere te va împiedica să judeci, fiindcă să judece poate numai acela care este desăvârșit și nu se poate înșela, toate le știe și în principal știe probabil că omul acționează nu după împrejurările ce se stabilesc în jurul lui, ci după voia și patima sa”.

din cartea Arhimandritul Damaschin Orlovski, „Rusia pătimitoare – martiri ai secolului XX”, editurile Egumenița și cartea Ortodoxă, 2005, p. 123-125

P​redica la Duminica a IX-a după Rusalii, Umblarea pe mare - Potolirea furtunii - Despre credință și îndoială / Protos. Dosoftei​, Mănăstirea Putna

APOSTOLUL

Fraţilor, noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte. Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc. Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.

EVANGHELIA

MATEI 14, 22-34

În vremea aceea a silit Iisus pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. După ce a dat drumul mulţimilor, Iisus s-a suit în munte să se roage, în singurătate; şi când s-a înserat, era singur acolo. În vremea aceea, corabia era în mijlocul mării învăluindu-se de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Ucenicii însă, văzându-L umblând pe mare, s-au înspăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat. Dar Iisus le-a vorbit îndată, zicându-le: îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi. Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să viu la Tine pe apă. Iar El i-a zis: vino. Şi, coborându-se din corabie, Petru a pornit pe apă, ca să meargă la Iisus. Dar, văzând că vântul este puternic, s-a înfricoşat şi, începând să se scufunde în mare, a strigat şi a zis: Doamne, scapă-mă. Iar Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi intrând ei în corabie, s-a potolit furtuna. Iar cei care erau în corabie I s-au închinat, zicând: cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.

 

Protos. Dosoftei​, Mănăstirea Putna: Despre credință și îndoială (Predica la Duminica a IX-a după Rusalii)

Iubiţi credincioşi,

Ceea ce s-a întâmplat în acea noapte pe lacul Ghenizaretului are legătură cu alte două episoade din viaţa ucenicilor alături de Domnul. Primul episod se referă la potolirea unei furtuni pe mare. În capitolul VIII al Evangheliei de la Matei, versetele 23-27, ni se spune cum, în timp ce erau ucenicii şi Iisus în corabie, a început o furtună, „încât corabia se acoperea de valuri”. Mântuitorul dormea. Ucenicii se sperie şi Îl trezesc spunându-I: „Doamne, mântuieşte-ne, că pierim”. Iisus porunceşte furtunii să înceteze şi aşa se întâmplă.

Al doilea episod este minunea în care cinci pâini şi doi peşti, înmulţite minunat de Mântuitorul Iisus Hristos, hrăniseră 5.000 de bărbaţi, împreună cu soţiile şi copii lor.

După această minune, Domnul Iisus îi trimite pe ucenici să treacă lacul, iar El merge să se roage singur. Pentru trimiterea ucenicilor, Sfântul Evanghelist Matei foloseşte verbul „a sili”: „Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie”. E lesne de înţeles de ce a trebuit să-i silească, căci, în chip normal, cine ar fi plecat de lângă Iisus după ce văzuse o minune atât de mare, precum a înmulţirii pâinilor? Dar rostul minunilor nu este să oprească viaţa în loc, ci să o îndrepte către sensul ei adevărat. Pe ucenici îi aştepta o nouă lecţie.

Şi iată că, în timp ce corabia este pe ape, porneşte furtuna, valurile o înconjoară şi o ameninţă cu scufundarea, iar pe ucenici cu moartea. Frica pune stăpânire pe ei şi le şterge din minte ceea ce tocmai se întâmplase. Căci dacă este să gândim strict raţional, nu ar fi avut nici un motiv de teamă: pe de o parte, o astfel de întâmplare mai păţiseră, când Domnul poruncise furtunii să se oprească şi se oprise, iar, pe de alta, cu doar câteva ore înainte avusese loc înmulţirea acelor pâini. Şi, tot dacă cineva ar fi gândit pur raţional, cum ar fi crezut că Cel în care se încredeau în ce priveşte viaţa veşnică, îi trimite, silit, într-o primejdie de moarte.

Dar frica, care apare în lipsa sau din împuţinarea credinţei, pune stăpânire pe suflet şi întunecă mintea, voinţa şi sentimentele.

Aflându-se ucenicii în această stare, Iisus vine şi li se arată: „Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare”. De întuneric, dar mai ales de spaimă, ucenicii nu au puterea să-L recunoască. Îi recunosc chipul, dar se sperie că Îl văd mergând pe ape: adică nu au puterea să înţeleagă că este firesc să meargă pe apă Cel care poate porunci furtunii să se oprească, Cel care înmulţeşte câteva pâini şi satură mii de oameni. Discernământul lor era aproape paralizat de frică. Încep să strige de spaimă. Şi, auzindu-i pe ei, parcă ne auzim pe noi în clipele grele ale vieţii, de deznădejde, cum strigăm şi ni se pare că strigăm „la pereţi”.

Mântuitorul le vine în întâmpinare: „Îndată le-a grăit lor Iisus, zicând: „Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi””. Aceste cuvinte, duhul lor, le-a dat nădejde, le-a alungat frica.

Sfântul Pentru, cel care Îl iubea cu înflăcărare pe Domnul, Îi cere: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă”.

Este o îndrăzneală, căci nu era nevoie să meargă pe apă. Dar Dumnezeu ne lasă să ne exprimăm, nu ne tratează ca pe nişte obiecte care trebuie disciplinate. Mântuitorul îi răspunde: „Vino! Dacă asta vrei, dacă vrei să vii lângă Mine, căci mă iubeşti şi eşti nerăbdător să mă întâlneşti mai repede, vino, îţi dau şi ţie puterea să mergi pe apă”. Şi îi dă această putere, făcând şi cu el o minune:

„Şi coborându-se Petru din corabie, a mers pe apă şi a venit la Iisus” ne spune Sf Evanghelist Matei.

Să nu uităm că Mântuitorul nu poruncise furtunii să se oprească, ca prima dată. Acum, să spunem aşa, era partea a doua a lecţiei cu furtuna pe mare: ucenicii trebuiau să înveţe să rabde necazul, să înveţe că în greutăţi se desăvârşeşte binele.

Şi cum merge Sfântul Petru pe apă, „văzând vântul tare, s-a înfricoşat şi a început să se scufunde”. Strigă la Mântuitorul: „Doamne, scapă-mă”, iar Iisus îi întinde mâna, îl apucă şi îi spune: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”

Iubiţi credincioşi, dacă nu am avea propria noastră experienţă despre cum cădem, am zice că este imposibil ceea ce s-a întâmplat: Petru merge pe apă, trăieşte această minune uriaşă, că nu se scufundă, dar se teme de bătaia vântului. Şi, din teamă, îl apucă îndoiala şi se desparte de puterea care îl ţinea pe apă – de ascultarea de Hristos care se afla la doi paşi de el.

Sfântul Petru nu se scufunda pentru că trupul său era mai greu decât apa. El se scufunda pentru că duhul lui se depărtase de ascultarea faţă de Dumnezeu prin îndoială. Când Mântuitorul îl ia de mână, frica şi îndoiala se risipesc din nou.

La fel se întâmplase cu toţi ucenicii, când Îl văzuseră pe Domnul: s-au speriat, deşi ar fi trebuit să se liniştească. Dar aşa se întâmplă de fiecare dată când apare necredinţa şi îndoiala: atunci apare şi lipsa de înţelegere, atunci ne comportăm fără nici o logică, atunci absurdul capătă putere pentru că noi îi dăm.

Atunci când suntem stăpâniţi de necredinţă ori de îndoială, putem să facem cele mai mari greşeli fără să sesizăm câtuşi de puţin ce rău facem şi, de asemenea, putem să ratăm şanse uriaşe ale vieţii noastre.

Această stare este unul dintre cele mai periculoase gânduri pe care le putem primi în mintea şi în sufletul nostru. Aparent nu este un păcat, căci nu săvârşim ceva rău. Dar ca să vedeţi cât de gravă este această stare, să comparăm cu un om care ziua, în amiaza mare, susţine că nu se vede nimic în jurul lui. Se poate vedea, dar el nu vede pentru că este bolnav.

Uneori această atitudine se manifestă ca o revoltă împotriva lui Dumnezeu şi aici aş vrea să dau un exemplu cutremurător. O femeie de origine greacă, care locuia în America, avea un copil mic. Într-o zi acesta s-a îmbolnăvit brusc şi, cu toate că a fost dus de urgenţă la spital, doctorii i-au spus că sunt neputincioşi. Starea lui se agrava cu fiecare minut care trecea şi nu ştia nimeni ce ar putea opri boala. Femeia, am spus că era de origine greacă, era un om credincios, din familie, obişnuit să se raporteze la Dumnezeu în diferite împrejurări ale vieţii. Ştia că, până la urmă, de la El este viaţa sau moartea. Şi, în durerea ei de mamă şi din dragostea pentru copilaş, în timp ce îl ţinea în braţe, s-a îndreptat către fereastra camerei unde era şi, uitându-se spre cer, cu o mână a făcut un semn ameninţător şi a spus: Să nu îndrăzneşti! Nu a cugetat prea mult la ce a făcut. Şi iată că, aşa cum pruncul se îmbolnăvise fără motiv şi era pe moarte, fără explicaţie, în scurt timp starea lui s-a îndreptat şi s-a însănătoşit fără vreo intervenţie a doctorilor. Au trecut anii şi aproape s-a uitat această întâmplare. Copilul ajunge un adolescent dar nu face chiar cele bune, ba din contră. Într-o zi mama sa aude la radio despre un atac tâlhăresc urmat de o confruntare între banda care organizase tâlhăria şi forţele de poliţie chemate acolo în care a fost omorât un tânăr din banda respectivă. L-a înmormântat, cu multă durere, şi credincioasă fiind s-a gândit ce se va întâmpla cu sufletul fiului ei. A ajuns la un părinte duhovnic şi, discutând îndelung, şi-a amintit acea întâmplare din copilărie. Părintele i-a explicat că Dumnezeu, în atotştiinţa Sa, a vrut să ia atunci sufletul copilului, până să apuce să se strice de păcate. Dar cererea mamei, neînţeleaptă, dar cu tărie, fusese cea care schimbase drumul vieţii copilului. Mama a înţeles acum că greşise amarnic, ceea ce ar fi fost o durere pentru ea reprezentând, de fapt, o fericire pentru copil şi, prin urmare, şi pentru viaţa ei. Şi a înţeles că trebuie să facă pocăinţă şi pentru greşeala ei, şi pentru a ajuta sufletul fiului care trecuse dincolo într-o stare nepotrivită.

Aceasta se poate întâmpla când ne revoltăm împotriva a ceea ce credem că ar fi o nepurtare de grijă sau o greşeală a lui Dumnezeu.

Dar majoritatea dintre noi nu suntem, să spunem aşa, atât de îndrăzneţi, precum această mamă. Ne încearcă puţinătatea credinţei şi nu mai simţim că Dumnezeu nu mai este prezent în anume momente ale vieţii noastre şi, fără a ne revolta, acţionăm după cum credem noi că este mai bine. Această atitudine poate avea urmări chiar mai rele decât cea de dinainte. Pentru că dacă mama despre care am spus s-a certat, fără de minte, cu Dumnezeu, măcar şi-a amintit mai târziu de Aceasta şi a avut un loc de unde să reia ascultarea de El.

Dar atunci când pur şi simplu nu Îi cerem, nu Îi reproşăm nimic lui Dumnezeu, ci Îl ignorăm, căderea noastră poate să fie mai rea. Această ignorare înseamnă o acoperire a minţii şi a simţirii noastre cu o carapace foarte groasă, a bizuirii pe sine şi a însingurării, prin care nu dăm voie să pătrundă nici un fir de lumină de sus.

Singurătatea de care suferă astăzi mulţi oameni s-a născut din însingurarea faţă de Dumnezeu. Iată un exemplu:

A crea un om este cel mai măreţ act al lumii. Nimic nu se compară cu omul, şi mai ales cu sufletul unui om. Căci sufletul are scânteie de dumnezeire în el şi este zidit după chipul lui Dumnezeu. Şi ce au crezut în circa două miliarde de rânduri oamenii în ultimii 50 de ani? Că un prunc zămislit, un suflet zidit de Dumnezeu şi care aşteaptă să vadă lumina zilei este ceva care va aduce rău şi probleme. S-au îndoit că Cel care i-a dat viaţă se va îngriji şi de acest prunc şi au ales să-i curme viaţa. Vedeţi cât de absurdă este îndoiala? Cel ce se îndoieşte vede că Dumnezeu creează un suflet, ceea ce nimeni nu va putea vreodată să facă, dar crede că Dumnezeu nu va găsi o modalitatea ca acest copil să-şi ducă viaţa, atâta câtă este, pe pământ, aşa cum şi-au dus-o cei care s-au născut, pentru că părinţii nu au bani, ori nu au casă, ori sunt prea tineri, ori sunt prea bătrâni. Dar Dumnezeu nu ştie toate astea?

Să învăţăm, iubiţi credincioşi, că atunci când Dumnezeu ne cheamă, ne dă ceva de făcut, tot cea ar părea o piedică în calea chemării se va risipi. Noi atâta trebuie să facem: să nu ne îndoim de chemarea Lui, de puterea Lui de a ne duce până la capăt sarcina încredinţată. Este complet falsă această frică, căci Dumnezeu nu ne va lăsa la mijlocul drumului, ci ne va duce până la capăt. Diavolul însă se va strădui să ne înfricoşeze, fie la început, să nu pornim al drum, fie la sfârşit, când suntem foarte aproape de a izbândi, pentru a pierde toată osteneală. Vedeţi, pe Sfântul Petru l-a cuprins frica când mai aveam doar un pic, cât ai întinde mâna, până la Hristos.

Să nu ne înspăimântăm atunci când Domnul ne cheamă „Vino la Mine!”. Să nu ne înspăimântăm nici de valuri, adică de mulţimea greşelilor şi a patimilor, nici de chipul Lui, care ne pare cu totul imposibil de atins. Dacă îi spui unui copil: construieşte o rachetă care zboară în cosmos, el cu siguranţă nu va putea face nimic. Dar toate aceste rachete, pe care le vedem că pleacă de pe pământ, au fost construite de oameni, care şi ei au fost copii. Şi aceşti copii au fost învăţaţi de alţi oameni, cu neputinţele lor. Şi dacă avem încredere că din copii care astăzi au câţiva anişori, unii vor construi peste ani rachete mai performante ca cele de astăzi, de ce să nu avem încredere că Domnul ne va învăţa şi pe noi tot ceea ce nu ştim şi ne va ajuta să împlinim tot ceea ce ne pare imposibil?

S-a spus despre credinţă că este absurdă. Adevărul şi experienţa vieţii demonstrează că este exact invers: lipsa credinţei duce la absurd. Lipsa credinţei duce la lipsa oricăror răspunsuri din viaţa noastră, la lipsa răspunsurilor despre cele mai importante lucruri ale vieţii noastre: despre rostul nostru, despre dragoste, despre familie. Pe când credinţa dă posibilitatea obţinerii de răspunsuri şi a împlinirii. Niciunde nu scrie în Sfânta Scriptură „Crede şi nu cerceta”, ci îndemnul este „crede şi cercetează”. Lumina credinţei te va ajuta să afli rostul tău în viaţă, te va ajuta să-L afli pe Dumnezeu, te va ajuta să afli dragostea după care cu toţii tânjim. Necredinţa, în schimb, ne va scufunda în valurile patimilor, în întunericul singurătăţii şi al lipsei de sens. Pentru omul credincios totul are un sens, orice fir de iarbă este un cuvânt al lui Dumnezeu către om şi o treaptă către El, pentru omul necredincios nici măcar omul, dumnezeiasca făptură, nu reprezintă decât câteva kilograme de materie organică, fără sens. De aceea, pe acest om, pentru care Dumnezeu Fiul S-a întrupat, este gata de a-l ucide atunci când îi încurcă planurile. Căci, starea ultimă a bolii necredinţei este uciderea celuilalt şi uciderea de sine. Şi diavolul, atunci când ne prinde cu această boală, spre acestea ţinteşte.

Iubiţi credincioşi, să nu uităm niciodată că tot ceea ce este bine pentru un om este şi posibil de făcut. Dacă nu ar fi aşa, dacă binele ar fi imposibil, am avea un Părinte nedrept, care a pus un zid de netrecut între noi şi binele nostru, între noi şi fericirea noastră, şi a lăsat doar o fereastră prin care să vedem binele la care nu putem ajunge şi să ne pară rău. Dar Ortodoxia nu cunoaştem un astfel de Părinte, ci dimpotrivă. Părintele nostru este cel care a spus: Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş dori să se aprindă.

Să nu uităm că necredinţa şi îndoiala duc la nefericire şi deznădejde. Şi unde este nefericire şi deznădejde, acolo este semn că ne-am îndepărtat de la credinţă şi încredere în Dumnezeu. Cel care nu crede în nimic, crede în el însuşi, în capacitatea minţii lui de a analiza lumea şi de a lua decizii. Adică se face pe sine un dumnezeu, se crede capabil să cuprindă cu mintea trecutul şi viitorul, pe el şi întreaga existenţă. Este o înşelare amarnică, pe care numai orgoliul o naşte şi voinţa de a nu asculta de nimeni o întreţine.

Însăşi credinţa este un dar de la Dumnezeu pe care îl dobândim prin încredere: Doamne, mă încred în Tine că îmi vei da credinţă, dă-mi! La fel şi încredinţarea că Dumnezeu nu ne va lăsa în anumite situaţii care par imposibile: Doamne, nu ştiu cum pot trece prin această problemă, dar Tu ştii. Luminează-mă şi dă-mi putere. Şi vom primi!

Cine se ţine, iubiţi credincioşi, ca „orbul de gard” de puterea lui Dumnezeu ajunge acolo unde puterea şi înţelepciunea lumească nu ajung. Puterea lui Dumnezeu l-a făcut pe Sfântul Petru să meargă pe apă, a făcut mai apoi să-i cadă lanţurile de la mâini şi să se deschidă uşile temniţei în care era închis pentru credinţă. Dar Domnul Hristos este nu numai biruitor peste materie, ci mai ales peste duh. Cu El, putem merge peste valurile patimilor sufleteşti, El poate să unească pe oameni acolo unde orice dragoste pare stinsă, El desface cătuşele celor mai rele patimi. Dar să avem încredere în El, să ne încredinţăm Lui, şi să nu rămânem la neputinţele noastre. Înţelept este omul care nu se bizuiește pe puterile sale, dar şi mai înţelept este cel ce nu se bizuiește nici pe neputinţele sale, adică nu se lasă mărginit de neputinţele şi de greşelile sale, văzându-le nu cade în deznădejde, ci se încrede în Dumnezeu că puternic este să-l elibereze de ele.

Şi aşa, cel ce nu se bizuiește pe puterile sale se eliberează de mândrie, iar cel ce nu se lasă covârşit de problemele sale se eliberează de deznădejde.

Iubiţi credincioşi, toată Biblia, toată învăţătura Bisericii nu este numai o ştiinţă a îmbunătăţirii sufleteşti. Ţinta ei este dragostea, sălăşluirea omului alături de Dumnezeu în veşnicie. Nu suntem buni de dragul de a fi buni, nu ne ferim de păcate, pentru a nu păcătui, ci pentru a iubi. Şi din izbânzi şi din căderi, principala stare pe care trebuie să o dobândim este cea exprimată de ucenici astăzi: „Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu (Matei14.33)”. Dacă în încercări ne încredinţăm lui Dumnezeu izbândim; şi ştim că am izbândit cu puterea Lui; Îl cunoaştem mai bine şi cunoaştem mai bine cum lucrează. Acesta este rostul pentru care Dumnezeu sloboade ori îngăduie încercările, şi nicidecum acela de a eşua, ci de a înainta încă un pas înspre Hristos Domnul, înspre Dumnezeul nostru. Amin.

14.08.2011