Predica la Duminica a XXIII-a după Rusalii / Despre atotștiința și mila lui Dumnezeu - Părintele Cleopa

APOSTOLUL

Fiule Timotei, vrednic de credinţă este acest cuvânt şi vrednic de toată primirea, fiindcă pentru aceasta ne şi ostenim şi suntem ocărâţi şi ne luptăm, căci ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor. Acestea să le porunceşti şi să-i înveţi. Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale ci, fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia. Până voi veni eu, ia aminte la citit, la îndemnat, la învăţătură. Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor. Cugetă la acestea, ţine-te de acestea, ca propăşirea ta să fie vădită tuturor.

EVANGHELIA

LUCA 19, 1-10

În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon şi iată un om bogat cu numele Zaheu, care era mai mare peste vameşi, căuta să vadă cine este Iisus; dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Atunci, alergând înainte, s-a suit într-un dud, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Dar când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, l-a văzut şi a zis către el: Zaheu, grăbeşte-te şi dă-te jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Şi el, grăbindu-se, s-a coborât şi L-a primit cu bucurie. Când au văzut aceasta, toţi cârteau şi ziceau: a intrat să găzduiască la un păcătos. Dar Zaheu, stând în faţa Domnului, I-a spus: iată jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Iar Iisus a grăit către el: astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi el este fiul lui Avraam. Fiindcă Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.

Predica Părintelui Cleopa Ilie la Duminica a XXXII-a după Rusalii - Despre atotștiința și mila lui Dumnezeu.

 

“O adâncul bogăției și înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecățile Lui și cât de nepătrunse căile Lui!“ (Romani 11, 33)

Iubiți credincioși,

Una din însușirile cele nemărginite ale lui Dumnezeu este atotștiința Sa, prin care toate le știe și de toate poartă grijă. Această știință atotcuprinzătoare nimicește știința și înțelepciunea oamenilor (Iov 5, 12-13; Pilde 19, 21).

În Sfânta Evanghelie de astăzi se spune că iudeii, văzând pe Mântuitorul intrat în casa lui Zaheu, mai marele vameșilor din Ierihon, s-au aprins de mânie asupra Domnului și cârteau că “a intrat să găzduiască la un păcătos“ (Luca 19, 7). Și aceasta o făceau fiindcă socoteau păcătoși pe toți vameșii care adunau impozitele împărătești și făceau multe nedreptăți în slujba lor. Iar Preabunul nostru Mântuitor, știutorul inimilor și cunoscătorul gândurilor, nu lua aminte la răutatea lor, ci cunoscând de departe credința cea mare a lui Zaheu și așezarea cea bună a sufletului său, văzându-l urcat într-un dud ca să poată a-L vedea, a zis către el: “Zahee, grăbește-te de te pogoară, că astăzi, mi se cade să fiu în casa ta“ (Luca 19, 5).

În multe părți ale Sfintei Scripturi și în multe părți ale zidirii Sale, se arată știința cea fără de margine a Atotputernicului și Preaânțeleptului Dumnezeu. Așa vedem că Mântuitorul, cunoscând așezarea cea bună a sufletului femeii samarinence, a venit ostenit de cale și stătea la puțul lui Iacov. În acel timp a venit și femeia samarineancă să scoată apă și prin cuvintele Lui cele dumnezeiești, a fost vânat sufletul ei la credința în Hristos și prin ea s-a vestit Evanghelia la toată cetatea Samariei (Ioan 4, 5). Altădată venind Mântuitorul în Capernaum cu ucenicii Săi, în acel timp au venit și cei ce strângeau dajdia pentru templu și au întrebat pe Apostoli, zicând: “Învățătorul vostru nu plătește darea?“ (Matei 17, 24)

Auzind Mântuitorul, a zis lui Petru: “Mergând la mare aruncă undița ta și la peștele care se va prinde întâi, deschizându-i gura vei găsi un statir (ban de argint). Ia banul și dă-l lor pentru Mine și pentru tine“ (Matei 17, 27). Cine nu poate înțelege de aici cât de nemărginită este înțelepciunea lui Dumnezeu, că și cele ce sunt în pântecele peștilor de față sunt înaintea Lui.

Dumnezeu care știe gândurile omului de departe (Psalm 138, 1-2; Matei 9, 4), căutând spre credința și râvna cea mare a lui Zaheu, care dorea să-l vadă pe Domnul, îndată îl cheamă zicând: “Zahee, grăbește-te de te coboară, că astăzi în casa ta Mi se cade să fiu“ (Luca 19, 5). Dar ce a făcut Zaheu când Mântuitorul a venit în casa lui? Știind că este socotit de toți om păcătos și văzând pe mulți invidioși că Domnul a intrat la el să găzduiască, socotindu-se dator și nevrednic înaintea Lui pentru păcatele sale, a zis către Mântuitorul: “Doamne, iată, jumătate din averea mea o dau săracilor și de am năpăstuit pe cineva cu ceva întorc împătrit“ (Luca 19, 8).

Vedeți osârdia cea mare a lui Zaheu de îndreptare? Vedeți ce face o inimă care iubește pe Dumnezeu, când vine întru cunoștința păcatelor sale? Vedeți cum se făgăduiește să plătească datoriile celor pe care i-a nedreptățit, spre a câștiga milă și îndurare de la Dumnezeu? Nimeni nu l-a acuzat în fața Mântuitorului de nedreptățile ce le făcuse, dar strălucind în inima sa lumina harului lui Dumnezeu, el singur s-a judecat pe sine vinovat și dator și așa făgăduiește ca să dea jumătate din averea sa la săraci și dacă a nedreptățit pe cineva cu ceva să întoarcă de patru ori mai mult.

Mustrarea conștiinței i s-a făcut lui Zaheu aspru judecător, spre a hotărâ singur acest mijloc de îndreptare în fața Preaânduratului nostru Mântuitor. Această hotărâre a lui de îndreptare a fost primită de știutorul inimilor, Iisus Hristos, ca o jertfă deja făcută pentru păcatele sale și ca o arvună a mântuirii sufletului său. De aceea a auzit de la Domnul: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiul lui Avraam“ (Luca 19, 9).

O, fericite Zahee, câtă milă și îndurare ai câștigat de la Dumnezeu prin râvna ta cea mare ce ai avut-o pentru îndreptarea ta și iertarea păcatelor tale, căci nu numai mântuirea casei tale ai câștigat, ci și fiu a lui Avraam te-ai făcut, mai înainte de a face faptele lui Avraam! Ci numai hotărând din toată inima ta că te vei face milostiv și drept, urmând lui Avraam cu credință și făgăduință, și Dumnezeu a primit pocăința ta, căci cercătorul inimilor fiind de față la a ta mărturisire din inimă, ți-a socotit ție ca o împlinire desăvârșită a datoriilor tale și fiul lui Avraam te-a numit pe tine.

Iubiți credincioși,

La Dumnezeu nu există nici neștiință, nici neputință. El pururea privește în inimile tuturor oamenilor după mărturia care zice: “Tu singur știi inima tuturor fiilor omenești“ (III Regi 8, 39). Acest adevăr îl arată Dumnezeu și la alegerea lui David ca împărat al lui Israel, când zice către Samuel: “Să nu te uiți la chipul lui Saul nici la mărimea lui, pentru că l-am lepădat pe el, că Dumnezeu nu vede cum vede omul; că omul se uită la față, iar Dumnezeu se uită în inimă“ (I Regi 16, 7). Preabunul, Preamilostivul și Atotștiutorul nostru Mântuitor a căutat de departe spre inima lui Zaheu și văzând în inima lui dragoste mare, credință, evlavie și râvnă pentru poruncile lui Dumnezeu, a făcut mântuirea casei lui și pe el l-a numit fiul lui Avraam. Iar ca să arate celor zavistnici care cârteau că Domnul "a intrat să găzduiască în casa unui om păcătos", i-a încredințat că El nu a venit în lume să caute pe cei drepți, ci pe cei păcătoși. De aceea a zis: “Că a venit Fiul Omului să caute și să mântuiască pe cel pierdut“ (Luca 19, 10). Dumnezeiasca Scriptură zice: “Că de mila Domnului este plin tot pământul și îndurările Lui sunt peste toate lucrurile“ Lui (Psalm 32, 5).

Știința cea atotcuprinzătoare și fără de margine a lui Dumnezeu privește spre toate inimile oamenilor și dacă vede o inimă înfrântă și zdrobită pentru ceea ce a greșit înaintea Lui nu o pedepsește (Psalm 50, 18), ci cu mila și cu darul Său o luminează și o păvățuiește la calea mântuirii. Dacă bunătatea și mila lui Dumnezeu nu ar căuta spre cei greșiți și smeriți cu inima care sunt gata să se întoarcă spre El, apoi nimeni dintre oameni nu ar putea să se mântuiască, deoarece, după mărturia Sfintei Scripturi “Toți multe greșim“ (Iacob 3, 2) și “Nimeni nu este bun fără numai Dumnezeu“ (Marcu 10, 18). Căci dacă întru fărădelegi ne-am zămislit și întru păcate ne-am născut, apoi cine, fără Sfântul Botez și fără mila lui Dumnezeu, poate a zice că nu are păcat sau nu are nevoie de pocăință? Știm iarăși din Dumnezeiasca Scriptură că “Dumnezeu celor mândri la stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har“ (Luca 14, 11; I Petru 5, 5).

Mântuitorul nostru Iisus Hristos știa cu adevărat păcatele lui Zaheu vameșul, dar a văzut și marea lui smerenie și râvnă pentru pocăință. De aceea a venit să găzduiască în casa sa și l-a învrednicit de iertarea păcatelor.

Iubiți credincioși,

Pocăința casei lui Zaheu din Sfânta Evanghelie de astăzi este un exemplu viu de întoarcere la Hristos pentru familia creștină din zilele noastre, pentru noi toți care suntem fii ai lui Dumnezeu după har și oameni păcătoși după fapte. Dacă n-ar fi mila lui Dumnezeu și pocăința prin care suntem miluiți și iertați, nimeni dintre creștini nu ar putea fi mântuiți. Dumnezeu care ne-a creat ne oferă în dar mila și dragostea Lui de Tată, iar noi ca fii trebuie să-i oferim pocăința noastră, smerenia noastră, lacrimile noastre de căință, spovedania și părăsirea păcatelor.

Dumnezeu este atotștiutor și cunoscător al inimilor noastre. El ne știe înainte de a ne naște. El cunoaște și vede cugetele minții și inimii fiecăruia dintre noi. De la Botez și până în clipa morții, îngerii noștri păzitori scriu faptele și gândurile noastre bune și rele. Ei ne numără pașii pe care-i facem la biserică, la pocăință, la cercetarea bolnavilor sau la săvârșirea faptelor rele. Iar în ceasul morții, îngerii noștri păzitori ne însoțesc, împreună cu faptele noastre bune și rele, până la scaunul judecății, în fața Dreptului judecător, Iisus Hristos. Dacă în timpul vieții noastre ne-am spovedit păcatele la preoți, dacă le-am părăsit și am făcut canon pentru ele, la judecată nu vom mai fi întrebați și osândiți pentru păcatele mărturisite și ispășite. Iar dacă vom muri nepocăiți, adică nespovediți și în grele păcate de moarte, cine ne va scoate din chinurile iadului?

Pocăința vameșului Zaheu este un model de pocăință pentru toți creștinii și este singura cale de îndreptare și împăcare cu Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.

Să cugetăm împreună cu Zaheu vameșul. Era cel mai lacom și mai zgârcit dintre iudei, că asuprea pe săraci și pe văduve, punea dări mari, lua o parte din bani pentru el, nu făcea deloc milostenie și nu voia să se pocăiască. Dar ce a făcut? Fiind mustrat de conștiință pentru păcatele sale, căuta un povățuitor, o călăuză, un salvator al sufletului său, ca să-i arate calea spre Dumnezeu. Și când a auzit că vine Iisus Hristos în Ierihon, căuta cu mare credință să-L vadă măcar de departe. Și fiind mic de statură s-a urcat într-un copac.

De acolo de sus el privea spre Hristos Mântuitorul lumii, iar Fiul lui Dumnezeu privea spre el de jos. Și cunoscând că se căiește din inimă de păcatele lui și dorește să se mântuiască l-a chemat la Sine: “Zahee, grăbește-te de te coboară jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta!“ Deci îndată a coborât și L-a primit pe Domnul în casa lui. Ce mare bucurie avea că a intrat Dumnezeu-Mântuitorul în casa unde își adunase atâtea averi furate de la săraci și văduve! Dar îl mustra conștiința pentru păcatele făcute și de aceea, silit de conștiință, a început să-și mărturisească singur păcatele și să-și ia de bună voie aspru canon: “Iată jumătate din averea mea o dau săracilor și de am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit!“

Vedeți ce a făcut Zaheu vameșul? Întâi L-a căutat pe Dumnezeu. Apoi L-a primit cu bucurie în casa sa. Apoi și-a mărturisit păcatele de bună voie. Apoi și-a luat singur canon de pocăință pentru cele făcute și la urmă Mântuitorul l-a dezlegat de păcate prin cuvintele: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci și acesta este fiu al lui Avraam!“ (Luca 19, 9).

Așa trebuie să facem și noi, frații mei. Fiecare dintre noi semănăm oarecum cu Zaheu, pentru că toți suntem biruiți de lăcomie, de zgârcenie, de răutate, de nepăsare, de nepocăință. Încă și casele noastre seamănă cu casa lui Zaheu, pentru că în ele, ca și în noi, stăpânește mândria, grija numai pentru trup, pentru averi, pentru desfrânare, pentru beție, pentru cele trecătoare. De aceea sunt și atâtea boli, certuri și dezbinări în familiile creștinilor, pentru că puțini mai sunt care caută din inimă pe Dumnezeu și doresc cu adevărat mântuirea sufletului. Poate niciodată n-a fost familia creștină mai slăbită și robită de păcate ca acum.

Dar Dumnezeu, care știe toate și privește în inimile noastre, are întotdeauna milă de noi. Asemenea lui Zaheu, El vine înaintea noastră să ne cheme la pocăință și dorește să intre în casa sufletului nostru.

Hristos vine la noi mai ales prin rugăciune, prin milostenie, prin pocăință. El vine la noi prin Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie, care se sfințește și se dă celor vrednici în timpul Sfintei Liturghii.

Dacă ne vom strădui să mergem cât mai regulat la biserică, dacă ne vom plânge păcatele și le vom mărturisi la preot, dacă vom face canonul rânduit și vom primi cu evlavie Trupul și Sângele Domnului atunci Hristos ne va chema la El ca pe Zaheu și El Însuși va veni la noi și ne va zice: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, că și acesta este fiul lui Dumnezeu după dar“. Amin.

Sursă: Doxologia

P​redica la Duminica a IX-a după Rusalii, Umblarea pe mare - Potolirea furtunii - Despre credință și îndoială / Protos. Dosoftei​, Mănăstirea Putna

APOSTOLUL

Fraţilor, noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte. Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc. Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.

EVANGHELIA

MATEI 14, 22-34

În vremea aceea a silit Iisus pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. După ce a dat drumul mulţimilor, Iisus s-a suit în munte să se roage, în singurătate; şi când s-a înserat, era singur acolo. În vremea aceea, corabia era în mijlocul mării învăluindu-se de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Ucenicii însă, văzându-L umblând pe mare, s-au înspăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat. Dar Iisus le-a vorbit îndată, zicându-le: îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi. Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să viu la Tine pe apă. Iar El i-a zis: vino. Şi, coborându-se din corabie, Petru a pornit pe apă, ca să meargă la Iisus. Dar, văzând că vântul este puternic, s-a înfricoşat şi, începând să se scufunde în mare, a strigat şi a zis: Doamne, scapă-mă. Iar Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi intrând ei în corabie, s-a potolit furtuna. Iar cei care erau în corabie I s-au închinat, zicând: cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.

 

Protos. Dosoftei​, Mănăstirea Putna: Despre credință și îndoială (Predica la Duminica a IX-a după Rusalii)

Iubiţi credincioşi,

Ceea ce s-a întâmplat în acea noapte pe lacul Ghenizaretului are legătură cu alte două episoade din viaţa ucenicilor alături de Domnul. Primul episod se referă la potolirea unei furtuni pe mare. În capitolul VIII al Evangheliei de la Matei, versetele 23-27, ni se spune cum, în timp ce erau ucenicii şi Iisus în corabie, a început o furtună, „încât corabia se acoperea de valuri”. Mântuitorul dormea. Ucenicii se sperie şi Îl trezesc spunându-I: „Doamne, mântuieşte-ne, că pierim”. Iisus porunceşte furtunii să înceteze şi aşa se întâmplă.

Al doilea episod este minunea în care cinci pâini şi doi peşti, înmulţite minunat de Mântuitorul Iisus Hristos, hrăniseră 5.000 de bărbaţi, împreună cu soţiile şi copii lor.

După această minune, Domnul Iisus îi trimite pe ucenici să treacă lacul, iar El merge să se roage singur. Pentru trimiterea ucenicilor, Sfântul Evanghelist Matei foloseşte verbul „a sili”: „Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie”. E lesne de înţeles de ce a trebuit să-i silească, căci, în chip normal, cine ar fi plecat de lângă Iisus după ce văzuse o minune atât de mare, precum a înmulţirii pâinilor? Dar rostul minunilor nu este să oprească viaţa în loc, ci să o îndrepte către sensul ei adevărat. Pe ucenici îi aştepta o nouă lecţie.

Şi iată că, în timp ce corabia este pe ape, porneşte furtuna, valurile o înconjoară şi o ameninţă cu scufundarea, iar pe ucenici cu moartea. Frica pune stăpânire pe ei şi le şterge din minte ceea ce tocmai se întâmplase. Căci dacă este să gândim strict raţional, nu ar fi avut nici un motiv de teamă: pe de o parte, o astfel de întâmplare mai păţiseră, când Domnul poruncise furtunii să se oprească şi se oprise, iar, pe de alta, cu doar câteva ore înainte avusese loc înmulţirea acelor pâini. Şi, tot dacă cineva ar fi gândit pur raţional, cum ar fi crezut că Cel în care se încredeau în ce priveşte viaţa veşnică, îi trimite, silit, într-o primejdie de moarte.

Dar frica, care apare în lipsa sau din împuţinarea credinţei, pune stăpânire pe suflet şi întunecă mintea, voinţa şi sentimentele.

Aflându-se ucenicii în această stare, Iisus vine şi li se arată: „Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare”. De întuneric, dar mai ales de spaimă, ucenicii nu au puterea să-L recunoască. Îi recunosc chipul, dar se sperie că Îl văd mergând pe ape: adică nu au puterea să înţeleagă că este firesc să meargă pe apă Cel care poate porunci furtunii să se oprească, Cel care înmulţeşte câteva pâini şi satură mii de oameni. Discernământul lor era aproape paralizat de frică. Încep să strige de spaimă. Şi, auzindu-i pe ei, parcă ne auzim pe noi în clipele grele ale vieţii, de deznădejde, cum strigăm şi ni se pare că strigăm „la pereţi”.

Mântuitorul le vine în întâmpinare: „Îndată le-a grăit lor Iisus, zicând: „Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi””. Aceste cuvinte, duhul lor, le-a dat nădejde, le-a alungat frica.

Sfântul Pentru, cel care Îl iubea cu înflăcărare pe Domnul, Îi cere: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă”.

Este o îndrăzneală, căci nu era nevoie să meargă pe apă. Dar Dumnezeu ne lasă să ne exprimăm, nu ne tratează ca pe nişte obiecte care trebuie disciplinate. Mântuitorul îi răspunde: „Vino! Dacă asta vrei, dacă vrei să vii lângă Mine, căci mă iubeşti şi eşti nerăbdător să mă întâlneşti mai repede, vino, îţi dau şi ţie puterea să mergi pe apă”. Şi îi dă această putere, făcând şi cu el o minune:

„Şi coborându-se Petru din corabie, a mers pe apă şi a venit la Iisus” ne spune Sf Evanghelist Matei.

Să nu uităm că Mântuitorul nu poruncise furtunii să se oprească, ca prima dată. Acum, să spunem aşa, era partea a doua a lecţiei cu furtuna pe mare: ucenicii trebuiau să înveţe să rabde necazul, să înveţe că în greutăţi se desăvârşeşte binele.

Şi cum merge Sfântul Petru pe apă, „văzând vântul tare, s-a înfricoşat şi a început să se scufunde”. Strigă la Mântuitorul: „Doamne, scapă-mă”, iar Iisus îi întinde mâna, îl apucă şi îi spune: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”

Iubiţi credincioşi, dacă nu am avea propria noastră experienţă despre cum cădem, am zice că este imposibil ceea ce s-a întâmplat: Petru merge pe apă, trăieşte această minune uriaşă, că nu se scufundă, dar se teme de bătaia vântului. Şi, din teamă, îl apucă îndoiala şi se desparte de puterea care îl ţinea pe apă – de ascultarea de Hristos care se afla la doi paşi de el.

Sfântul Petru nu se scufunda pentru că trupul său era mai greu decât apa. El se scufunda pentru că duhul lui se depărtase de ascultarea faţă de Dumnezeu prin îndoială. Când Mântuitorul îl ia de mână, frica şi îndoiala se risipesc din nou.

La fel se întâmplase cu toţi ucenicii, când Îl văzuseră pe Domnul: s-au speriat, deşi ar fi trebuit să se liniştească. Dar aşa se întâmplă de fiecare dată când apare necredinţa şi îndoiala: atunci apare şi lipsa de înţelegere, atunci ne comportăm fără nici o logică, atunci absurdul capătă putere pentru că noi îi dăm.

Atunci când suntem stăpâniţi de necredinţă ori de îndoială, putem să facem cele mai mari greşeli fără să sesizăm câtuşi de puţin ce rău facem şi, de asemenea, putem să ratăm şanse uriaşe ale vieţii noastre.

Această stare este unul dintre cele mai periculoase gânduri pe care le putem primi în mintea şi în sufletul nostru. Aparent nu este un păcat, căci nu săvârşim ceva rău. Dar ca să vedeţi cât de gravă este această stare, să comparăm cu un om care ziua, în amiaza mare, susţine că nu se vede nimic în jurul lui. Se poate vedea, dar el nu vede pentru că este bolnav.

Uneori această atitudine se manifestă ca o revoltă împotriva lui Dumnezeu şi aici aş vrea să dau un exemplu cutremurător. O femeie de origine greacă, care locuia în America, avea un copil mic. Într-o zi acesta s-a îmbolnăvit brusc şi, cu toate că a fost dus de urgenţă la spital, doctorii i-au spus că sunt neputincioşi. Starea lui se agrava cu fiecare minut care trecea şi nu ştia nimeni ce ar putea opri boala. Femeia, am spus că era de origine greacă, era un om credincios, din familie, obişnuit să se raporteze la Dumnezeu în diferite împrejurări ale vieţii. Ştia că, până la urmă, de la El este viaţa sau moartea. Şi, în durerea ei de mamă şi din dragostea pentru copilaş, în timp ce îl ţinea în braţe, s-a îndreptat către fereastra camerei unde era şi, uitându-se spre cer, cu o mână a făcut un semn ameninţător şi a spus: Să nu îndrăzneşti! Nu a cugetat prea mult la ce a făcut. Şi iată că, aşa cum pruncul se îmbolnăvise fără motiv şi era pe moarte, fără explicaţie, în scurt timp starea lui s-a îndreptat şi s-a însănătoşit fără vreo intervenţie a doctorilor. Au trecut anii şi aproape s-a uitat această întâmplare. Copilul ajunge un adolescent dar nu face chiar cele bune, ba din contră. Într-o zi mama sa aude la radio despre un atac tâlhăresc urmat de o confruntare între banda care organizase tâlhăria şi forţele de poliţie chemate acolo în care a fost omorât un tânăr din banda respectivă. L-a înmormântat, cu multă durere, şi credincioasă fiind s-a gândit ce se va întâmpla cu sufletul fiului ei. A ajuns la un părinte duhovnic şi, discutând îndelung, şi-a amintit acea întâmplare din copilărie. Părintele i-a explicat că Dumnezeu, în atotştiinţa Sa, a vrut să ia atunci sufletul copilului, până să apuce să se strice de păcate. Dar cererea mamei, neînţeleaptă, dar cu tărie, fusese cea care schimbase drumul vieţii copilului. Mama a înţeles acum că greşise amarnic, ceea ce ar fi fost o durere pentru ea reprezentând, de fapt, o fericire pentru copil şi, prin urmare, şi pentru viaţa ei. Şi a înţeles că trebuie să facă pocăinţă şi pentru greşeala ei, şi pentru a ajuta sufletul fiului care trecuse dincolo într-o stare nepotrivită.

Aceasta se poate întâmpla când ne revoltăm împotriva a ceea ce credem că ar fi o nepurtare de grijă sau o greşeală a lui Dumnezeu.

Dar majoritatea dintre noi nu suntem, să spunem aşa, atât de îndrăzneţi, precum această mamă. Ne încearcă puţinătatea credinţei şi nu mai simţim că Dumnezeu nu mai este prezent în anume momente ale vieţii noastre şi, fără a ne revolta, acţionăm după cum credem noi că este mai bine. Această atitudine poate avea urmări chiar mai rele decât cea de dinainte. Pentru că dacă mama despre care am spus s-a certat, fără de minte, cu Dumnezeu, măcar şi-a amintit mai târziu de Aceasta şi a avut un loc de unde să reia ascultarea de El.

Dar atunci când pur şi simplu nu Îi cerem, nu Îi reproşăm nimic lui Dumnezeu, ci Îl ignorăm, căderea noastră poate să fie mai rea. Această ignorare înseamnă o acoperire a minţii şi a simţirii noastre cu o carapace foarte groasă, a bizuirii pe sine şi a însingurării, prin care nu dăm voie să pătrundă nici un fir de lumină de sus.

Singurătatea de care suferă astăzi mulţi oameni s-a născut din însingurarea faţă de Dumnezeu. Iată un exemplu:

A crea un om este cel mai măreţ act al lumii. Nimic nu se compară cu omul, şi mai ales cu sufletul unui om. Căci sufletul are scânteie de dumnezeire în el şi este zidit după chipul lui Dumnezeu. Şi ce au crezut în circa două miliarde de rânduri oamenii în ultimii 50 de ani? Că un prunc zămislit, un suflet zidit de Dumnezeu şi care aşteaptă să vadă lumina zilei este ceva care va aduce rău şi probleme. S-au îndoit că Cel care i-a dat viaţă se va îngriji şi de acest prunc şi au ales să-i curme viaţa. Vedeţi cât de absurdă este îndoiala? Cel ce se îndoieşte vede că Dumnezeu creează un suflet, ceea ce nimeni nu va putea vreodată să facă, dar crede că Dumnezeu nu va găsi o modalitatea ca acest copil să-şi ducă viaţa, atâta câtă este, pe pământ, aşa cum şi-au dus-o cei care s-au născut, pentru că părinţii nu au bani, ori nu au casă, ori sunt prea tineri, ori sunt prea bătrâni. Dar Dumnezeu nu ştie toate astea?

Să învăţăm, iubiţi credincioşi, că atunci când Dumnezeu ne cheamă, ne dă ceva de făcut, tot cea ar părea o piedică în calea chemării se va risipi. Noi atâta trebuie să facem: să nu ne îndoim de chemarea Lui, de puterea Lui de a ne duce până la capăt sarcina încredinţată. Este complet falsă această frică, căci Dumnezeu nu ne va lăsa la mijlocul drumului, ci ne va duce până la capăt. Diavolul însă se va strădui să ne înfricoşeze, fie la început, să nu pornim al drum, fie la sfârşit, când suntem foarte aproape de a izbândi, pentru a pierde toată osteneală. Vedeţi, pe Sfântul Petru l-a cuprins frica când mai aveam doar un pic, cât ai întinde mâna, până la Hristos.

Să nu ne înspăimântăm atunci când Domnul ne cheamă „Vino la Mine!”. Să nu ne înspăimântăm nici de valuri, adică de mulţimea greşelilor şi a patimilor, nici de chipul Lui, care ne pare cu totul imposibil de atins. Dacă îi spui unui copil: construieşte o rachetă care zboară în cosmos, el cu siguranţă nu va putea face nimic. Dar toate aceste rachete, pe care le vedem că pleacă de pe pământ, au fost construite de oameni, care şi ei au fost copii. Şi aceşti copii au fost învăţaţi de alţi oameni, cu neputinţele lor. Şi dacă avem încredere că din copii care astăzi au câţiva anişori, unii vor construi peste ani rachete mai performante ca cele de astăzi, de ce să nu avem încredere că Domnul ne va învăţa şi pe noi tot ceea ce nu ştim şi ne va ajuta să împlinim tot ceea ce ne pare imposibil?

S-a spus despre credinţă că este absurdă. Adevărul şi experienţa vieţii demonstrează că este exact invers: lipsa credinţei duce la absurd. Lipsa credinţei duce la lipsa oricăror răspunsuri din viaţa noastră, la lipsa răspunsurilor despre cele mai importante lucruri ale vieţii noastre: despre rostul nostru, despre dragoste, despre familie. Pe când credinţa dă posibilitatea obţinerii de răspunsuri şi a împlinirii. Niciunde nu scrie în Sfânta Scriptură „Crede şi nu cerceta”, ci îndemnul este „crede şi cercetează”. Lumina credinţei te va ajuta să afli rostul tău în viaţă, te va ajuta să-L afli pe Dumnezeu, te va ajuta să afli dragostea după care cu toţii tânjim. Necredinţa, în schimb, ne va scufunda în valurile patimilor, în întunericul singurătăţii şi al lipsei de sens. Pentru omul credincios totul are un sens, orice fir de iarbă este un cuvânt al lui Dumnezeu către om şi o treaptă către El, pentru omul necredincios nici măcar omul, dumnezeiasca făptură, nu reprezintă decât câteva kilograme de materie organică, fără sens. De aceea, pe acest om, pentru care Dumnezeu Fiul S-a întrupat, este gata de a-l ucide atunci când îi încurcă planurile. Căci, starea ultimă a bolii necredinţei este uciderea celuilalt şi uciderea de sine. Şi diavolul, atunci când ne prinde cu această boală, spre acestea ţinteşte.

Iubiţi credincioşi, să nu uităm niciodată că tot ceea ce este bine pentru un om este şi posibil de făcut. Dacă nu ar fi aşa, dacă binele ar fi imposibil, am avea un Părinte nedrept, care a pus un zid de netrecut între noi şi binele nostru, între noi şi fericirea noastră, şi a lăsat doar o fereastră prin care să vedem binele la care nu putem ajunge şi să ne pară rău. Dar Ortodoxia nu cunoaştem un astfel de Părinte, ci dimpotrivă. Părintele nostru este cel care a spus: Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş dori să se aprindă.

Să nu uităm că necredinţa şi îndoiala duc la nefericire şi deznădejde. Şi unde este nefericire şi deznădejde, acolo este semn că ne-am îndepărtat de la credinţă şi încredere în Dumnezeu. Cel care nu crede în nimic, crede în el însuşi, în capacitatea minţii lui de a analiza lumea şi de a lua decizii. Adică se face pe sine un dumnezeu, se crede capabil să cuprindă cu mintea trecutul şi viitorul, pe el şi întreaga existenţă. Este o înşelare amarnică, pe care numai orgoliul o naşte şi voinţa de a nu asculta de nimeni o întreţine.

Însăşi credinţa este un dar de la Dumnezeu pe care îl dobândim prin încredere: Doamne, mă încred în Tine că îmi vei da credinţă, dă-mi! La fel şi încredinţarea că Dumnezeu nu ne va lăsa în anumite situaţii care par imposibile: Doamne, nu ştiu cum pot trece prin această problemă, dar Tu ştii. Luminează-mă şi dă-mi putere. Şi vom primi!

Cine se ţine, iubiţi credincioşi, ca „orbul de gard” de puterea lui Dumnezeu ajunge acolo unde puterea şi înţelepciunea lumească nu ajung. Puterea lui Dumnezeu l-a făcut pe Sfântul Petru să meargă pe apă, a făcut mai apoi să-i cadă lanţurile de la mâini şi să se deschidă uşile temniţei în care era închis pentru credinţă. Dar Domnul Hristos este nu numai biruitor peste materie, ci mai ales peste duh. Cu El, putem merge peste valurile patimilor sufleteşti, El poate să unească pe oameni acolo unde orice dragoste pare stinsă, El desface cătuşele celor mai rele patimi. Dar să avem încredere în El, să ne încredinţăm Lui, şi să nu rămânem la neputinţele noastre. Înţelept este omul care nu se bizuiește pe puterile sale, dar şi mai înţelept este cel ce nu se bizuiește nici pe neputinţele sale, adică nu se lasă mărginit de neputinţele şi de greşelile sale, văzându-le nu cade în deznădejde, ci se încrede în Dumnezeu că puternic este să-l elibereze de ele.

Şi aşa, cel ce nu se bizuiește pe puterile sale se eliberează de mândrie, iar cel ce nu se lasă covârşit de problemele sale se eliberează de deznădejde.

Iubiţi credincioşi, toată Biblia, toată învăţătura Bisericii nu este numai o ştiinţă a îmbunătăţirii sufleteşti. Ţinta ei este dragostea, sălăşluirea omului alături de Dumnezeu în veşnicie. Nu suntem buni de dragul de a fi buni, nu ne ferim de păcate, pentru a nu păcătui, ci pentru a iubi. Şi din izbânzi şi din căderi, principala stare pe care trebuie să o dobândim este cea exprimată de ucenici astăzi: „Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu (Matei14.33)”. Dacă în încercări ne încredinţăm lui Dumnezeu izbândim; şi ştim că am izbândit cu puterea Lui; Îl cunoaştem mai bine şi cunoaştem mai bine cum lucrează. Acesta este rostul pentru care Dumnezeu sloboade ori îngăduie încercările, şi nicidecum acela de a eşua, ci de a înainta încă un pas înspre Hristos Domnul, înspre Dumnezeul nostru. Amin.

14.08.2011