Începutul vieţii duhovniceşti este lupta cu patimile. Dacă lupta ar implica
numai lepădarea desfătării, ea ar fi uşoară. Mai grea în această luptă se arată
a fi a doua etapă, şi anume când patima nesatisfăcută începe a chinui omul cu
cele mai felurite boli. În acest caz nevoitorul are trebuinţă de o foarte mare
şi îndelungată răbdare, căci urmarea binefăcătoare a stării împotriva patimii
nu vine îndegrab.
Este firesc ca omul, în starea sa de acum, să-şi petreacă întreaga viaţă în
luptă, dar există şi două stări extreme în care se observă absenţa acesteia. Cel
nepătimaş nu are a se lupta, în sensul că îndulcirea pe care i-o arată patima
nicicum nu-l ademeneşte, şi totul se reduce la un gând „gol". Şi
cel ce este supus năvalei gândurilor, dar nu şi puterii lor ademenitoare, poate
fi numit nepătimaş. Iar semnul deplinei înrobiri este de asemenea lipsa luptei;
dar, în acest caz, pricina este faptul că la toate nivelele desfăşurării
gândului pătimaş omul nu numai că nu se împotriveşte, ci el însuşi merge în
întâmpinarea lui, trăieşte prin el.
În condiţiile fiinţării pământeşti a trupului, omul are şi patimi
nepăcătoase, adică suferinţe sau nevoi fără împlinirea cărora prelungirea
vieţii este cu neputinţă – de pildă hrana, somnul ş.a.m.d. Pentru răstimpuri de
scurtă durată nevoitorul trece cu vederea aceste nevoi, iar dacă glasul lor
începe să ameninţe cu boli, atunci în anumite împrejurări nevoitorul, în
hotărârea sa de a nu li se supune, merge până la moarte; dar este de însemnat
că în astfel de cazuri moartea de obicei nu vine, ba chiar mai mult, omul este
păzit de Dumnezeu într-o măsură şi mai mare. Această hotărâre bărbătească este
de trebuinţă, altminteri nu se poate dobândi slobozenia de gânduri chiar şi
pentru o scurtă vreme.
Mintea ce se afundă în inima adâncă, în însuşi actul acestei afundări prin
rugăciune se despoaie de tot chipul, nu numai văzut, ci şi gândit, şi în starea
acestei curăţii se învredniceşte a sta înaintea lui Dumnezeu; iar ceea ce
purcede din acest adânc de dincolo de
chipuri, chiar dacă mai tarziu se şi toarnă sub formă de gând sau îmbracă vreun
oarecare chip, nu mai este patimă, ci adevărata viaţă în Dumnezeu.
În această stare se vădeşte că sufletul firesc tânjeşte către Dumnezeu, şi
Îi este asemenea, şi este nepătimaş prin firea sa.
Prin schimbarea stărilor – când părtăşie cu harul, când ridicarea lui –
omul se convinge neîndoielnic că „viaţă în sine nu are"; că viaţa
sa este în Dumnezeu; că în afara Lui – moartea. Când sufletul se învredniceşte
de cercetarea Luminii Dumnezeieşti, trăieşte aievea viaţa cea vecinică, adică
pe Dumnezeu; iar unde este Dumnezeu, acolo se află şi o slobozenie de negrăit
prin cuvânt, căci atunci omul se află în afara morţii şi a fricii.
În această stare omul se cunoaşte pe sine, şi cunoscându-se, cunoaşte omul
îndeobşte, în vârtutea stării de-o-fiiere a întregului neam omenesc.
În adâncul său, acolo unde se descoperă adevărata asemănare cu Dumnezeu a
firii omeneşti, acolo unde iese la lumină măreaţa sa chemare, nevoitorul vede
ceea ce rămâne desăvârşit necunoscut celui ce nu s-a adâncit în inima sa.
În stihurile înmormântării Cuviosul Ioan Damaschin spune:
„Plâng şi mă tânguiesc când cuget la moarte, şi văz în mormânturi
zăcând cea dupre chipul lui Dumnezeu plăzmuită a noastră frumseţe, fără chip şi
fără de slavă…"
Astfel plânge şi se tânguieşte tot cel ce a cunoscut în Dumnezeu cea
întâi-zidită frumuseţe a omului, când, întorcându-se de la negrăitul ospăţ
duhovnicesc din cămara cea adâncă a inimii,
vede împărăţind în lume starea morţii fără de chip şi fără de slavă.
(„Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba
rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009)
