Ierarh, ctitor, pedagog și părinte duhovnicesc

Autor: Protos. Dosoftei Dijmărescu

Mitropolitul Iacob Putneanul a fost un ierarh sfânt al Moldovei, un ctitor al învățământului românesc și un ales părinte duhovnicesc care a vegheat asupra vieții monahale de la Mănăstirea Putna și așezămintele ei - Sihăstria Putnei, Sihăstria Ursoaia și așezământul din jurul Bisericii Dragoș Vodă, numit „Mănăstirea veche” -, la mijlocul și în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Viața și faptele sale sfinte nu au rămas ascunse sub obroc, ci sunt o pildă de slujire a lui Dumnezeu, din toată inima și din toată puterea, prin toate darurile pe care Acesta i le-a dăruit marelui ierarh.

Mitropolitul Iacob s-a născut la 20 ianuarie 1719 și la numai 12 ani, în 1731, a intrat în viața monahală la Mănăstirea Putna. În atmosfera duhovnicească a mănăstirii, o adevărată școală monahală cu părinți duhovnicești care transmiteau arta și responsabilitatea viețuirii în Dumnezeu de la o generație la alta, s-a format părintele duhovnicesc pe care îl arată faptele și scrierile sale de mai târziu.

Acest tânăr cu înțelepciune de bătrân și viață aleasă a fost tuns în schima mică în 24 martie 1733, și apoi hirotonit diacon. A fost hirotonit întru preot la numai 17 ani, ales egumen al Mănăstirii Putna la 25 de ani și Episcop de Rădăuți la 26 de ani. După doar cinci ani, vrednicia și râvna sa au fost hotărâtoare pentru mutarea în scaunul de Mitropolit al Moldovei de la Iași. Între 1750 și 1760, desfășoară o intensă activitate pastorală și socială, promovează cultura și tiparul românesc și veghează la traducerea de cărți folositoare de suflet. Reușește să deschidă și aici o tipografie, unde în 10 ani a tipărit mai bine de 15 cărți de slujbă și de învățătură în limba română. Ele s-au folosit în bisericile și în mănăstirile din toate zonele locuite de români și au fost de un deosebit folos în apărarea identității ortodoxe a românilor din Transilvania.

„Din creșterea copiilor, toată viața curge”

Suflet din sufletul poporului, Sfântul Iacob s-a îndurerat pentru neștiința de carte a păstoriților săi, deoarece „din creșterea copiilor, ca dintr-o rădăcină bună sau rea, toată viața curge”. De aceea, înființează școli, tipărește cărți de învățătură sau de slujbă. Astfel, în 1755 tipărește Bucvarul, primul Abecedar tipărit în Moldova. La propunerea sa, în 1759 se înființează pentru copiii satului Putna prima școală elementară rurală din Moldova atestată documentar, îngrijită de monahii de la Putna și în special de arhimandritul Vartolomeu Mazereanu, școală care funcționează fără întrerupere până în ziua de astăzi.

Ajuns cel dintâi ierarh al țării, mitropolitul a pus în practică cuvântul Mântuitorului Hristos: „Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor” (Marcu 9, 35). Nu numai că a zidit sufletește poporul, dar, când a fost nevoie, s-a luptat fără cruțare de sine pentru apărarea lui. În perioada foarte dificilă a domniilor fanariote, a intervenit împreună cu ceilalți ierarhi ai țării pentru eliminarea mai multor impozite foarte împovărătoare, în primul rând a văcăritului, legând cu blestem pe domnii țării să nu revină asupra acestora. Mitropolitul Iacob a intrat astfel în conflict direct cu unii conducători politici din acei ani. Pentru aceasta, Sfântul Mitropolit nu a pregetat să-și pună sufletul pentru turma sa cuvântătoare, renunțând în cele din urmă la scaunul mitropolitan, în anul 1760. Cuvintele spuse atunci reprezintă crezul vieții sale: „Și-au luat ziua bună de la domn și de la toți boierii pământului, zicându-le: Iată că m-am lepădat și de mitropolie, și de cinste, și de toate ale acestei lumi, numai focul jurământului să nu-l iau în cap și în suflet, și socotiți că suntem musafiri acestei lumi, și în ceea lume avem a trăi și a răspunde de toate faptele noastre și fiți sănătoși”. Tot poporul, boieri și oameni simpli, a plâns amarnic la plecarea sa de la mitropolie, căci știau că un mare păstor pleca de la ei.

Mare ctitor de locașuri sfinte

Retrăgându-se în ultima parte a vieții la mănăstirea sa de metanie, continuă aici actele de ctitorire începute în perioada cât a fost mitropolit în scaun, refăcând-o aproape în întregime. În lucrarea de rectitorire a fost sprijinit de către monahii mănăstirii și cei ai sihăstriilor, în special de Cuviosul Sila. Tot din osteneala Mitropolitului Iacob se păstrează până astăzi catapeteasma din biserică și ferecătura de la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Cu purtarea lui de grijă a fost ridicat turnul de la intrare. Toate acestea au făcut din el al doilea ctitor al mănăstirii.

În lucrarea sa pastorală și misionară, Mitropolitul Iacob nu a fost singur. Doar sprijinindu-se unul pe altul, lucrându-și fiecare talantul dat de Dumnezeu, Mitropolitul Iacob și monahii putneni, între care s-au remarcat arhimandritul Vartolomeu Mazereanu și Cuvioșii Sila și Natan, au reușit să scrie o pagină sfântă în istoria zbuciumatului secol al XVIII-lea din Moldova, fiind împreună-ctitori ai vieții monahale putnene.

Împreună-lucrarea lor reprezintă un model de comuniune între ierarh și monahi, model care a bineplăcut lui Dumnezeu, Cel Care i-a ajutat să îl plinească și Cel Care îi odihnește împreună în rândurile sfinților. Ei reprezintă un model viu de unitate și de comuniune.

Pe lângă purtarea de grijă față de Mănăstirea Putna și de așezămintele ei, Mitropolitul Iacob a ajutat, până la a fi considerat al doilea mare ctitor, și alte mănăstiri și biserici, cum ar fi Mănăstirea Doljești, Biserica „Sfântul Dumitru” din Suceava, Catedrala Episcopală din Suceava și Catedrala Mitropolitană din Iași, Mănăstirea și Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași. Prin sprijinul și sfatul pe care le-a acordat negustorilor români din Suceava, a ajutat să renască acest oraș în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

„Cel ce vorbește cu Dumnezeu este mai sus de moarte și de stricăciune”

Retragerea la mănăstire i-a fost prilej de adâncire în rugăciunea curățitoare de păcate și luminătoare de suflet. Cu câțiva ani înainte scrisese: „Dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletele noastre și risipind dintru dânsul negura ce-l vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea știut este că cel ce vorbește cu Dumnezeu este mai sus de moarte și de stricăciune” (Prefața la Antologhion, Iași, 1755).

Acum avea liniște și răgaz mai mult decât în scaunul mitropolitan. A râvnit întreaga viață la frumusețea și adâncurile vieții sihăstrești, dar nu a putut să o îmbrățișeze cu totul, căci Dumnezeu i-a rânduit slujirea arhierească, iar după retragere a fost nevoie să fie în continuare păstor de suflete în toate privințele. Acest dor adânc l-a exprimat tuturor și l-a împlinit cu cinci zile înainte de a trece la cele veșnice. Pe 11 mai 1778, a mers la Sihăstria Putnei și a primit tunderea în schima mare prin duhovnicul și colaboratorul său de decenii, Cuviosul Natan, primind numele de Eftimie, după Sfântul Eftimie cel Mare, marele îndrumător al călugărilor, pe care l-a cinstit în mod deosebit toată viața sa și în a cărui zi de pomenire, 20 ianuarie, se născuse. Pe 15 mai 1778 a trecut cu pace la Hristos Domnul. Purtându-și cu râvnă și cu demnitate crucea slujirii arhierești și cu blândețe și smerenie pe aceea de a fi prigonit pentru dreptate, jertfindu-se pe sine pentru popor, Mitropolitul Iacob și-a închinat întreaga viață slujirii Bisericii, luminării poporului prin Sfintele Taine, rugăciune, educație și cateheză, apărării celor nedreptățiți și promovării culturii și spiritului românesc. Multa lui osteneală și slujirea jertfelnică de păstor l-au adus cu suflet curat în brațele lui Hristos. A fost înmormântat în pridvorul mănăstirii sale de la Putna, ca nou ctitor al ei.

Activitatea pastorală și misionară a Mitropolitului Iacob și a celor împreună-lucrători cu el, dintre care Cuvioșii Sila, Paisie și Natan sunt cinstiți ca sfinți, reprezintă un model de comuniune și unitate între ierarhi și monahi, între clerici și laici, între instituții civile și instituții bisericești, între clerul de mir și clerul monahal, între laici și monahi. Sub ascultarea Mitropolitului Iacob, colaboratori din cinul bisericesc și din toate straturile sociale au lucrat împreună spre binele comunității și spre mântuirea lor.

Prin darurile bogate cu care Dumnezeu l-a înzestrat și pe care el cu râvnă și fără de odihnă le-a pus în lucrare, Mitropolitul Iacob a arătat în faptă unitatea și complementaritatea dintre cultură și cult, dintre preocuparea dreaptă pentru cele materiale și pentru cele spirituale, dintre viața implicată social și viața de rugăciune, dintre viața de obște și viața sihăstrească și binefacerile pe care conlucrarea acestora le aduce. Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi, Dumnezeul părinților noștri!

Sursa: Ziarul Lumina

P​redica la Duminica a IX-a după Rusalii, Umblarea pe mare - Potolirea furtunii - Despre credință și îndoială / Protos. Dosoftei​, Mănăstirea Putna

APOSTOLUL

Fraţilor, noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte. Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc. Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.

EVANGHELIA

MATEI 14, 22-34

În vremea aceea a silit Iisus pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. După ce a dat drumul mulţimilor, Iisus s-a suit în munte să se roage, în singurătate; şi când s-a înserat, era singur acolo. În vremea aceea, corabia era în mijlocul mării învăluindu-se de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Ucenicii însă, văzându-L umblând pe mare, s-au înspăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat. Dar Iisus le-a vorbit îndată, zicându-le: îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi. Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să viu la Tine pe apă. Iar El i-a zis: vino. Şi, coborându-se din corabie, Petru a pornit pe apă, ca să meargă la Iisus. Dar, văzând că vântul este puternic, s-a înfricoşat şi, începând să se scufunde în mare, a strigat şi a zis: Doamne, scapă-mă. Iar Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi intrând ei în corabie, s-a potolit furtuna. Iar cei care erau în corabie I s-au închinat, zicând: cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.

 

Protos. Dosoftei​, Mănăstirea Putna: Despre credință și îndoială (Predica la Duminica a IX-a după Rusalii)

Iubiţi credincioşi,

Ceea ce s-a întâmplat în acea noapte pe lacul Ghenizaretului are legătură cu alte două episoade din viaţa ucenicilor alături de Domnul. Primul episod se referă la potolirea unei furtuni pe mare. În capitolul VIII al Evangheliei de la Matei, versetele 23-27, ni se spune cum, în timp ce erau ucenicii şi Iisus în corabie, a început o furtună, „încât corabia se acoperea de valuri”. Mântuitorul dormea. Ucenicii se sperie şi Îl trezesc spunându-I: „Doamne, mântuieşte-ne, că pierim”. Iisus porunceşte furtunii să înceteze şi aşa se întâmplă.

Al doilea episod este minunea în care cinci pâini şi doi peşti, înmulţite minunat de Mântuitorul Iisus Hristos, hrăniseră 5.000 de bărbaţi, împreună cu soţiile şi copii lor.

După această minune, Domnul Iisus îi trimite pe ucenici să treacă lacul, iar El merge să se roage singur. Pentru trimiterea ucenicilor, Sfântul Evanghelist Matei foloseşte verbul „a sili”: „Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie”. E lesne de înţeles de ce a trebuit să-i silească, căci, în chip normal, cine ar fi plecat de lângă Iisus după ce văzuse o minune atât de mare, precum a înmulţirii pâinilor? Dar rostul minunilor nu este să oprească viaţa în loc, ci să o îndrepte către sensul ei adevărat. Pe ucenici îi aştepta o nouă lecţie.

Şi iată că, în timp ce corabia este pe ape, porneşte furtuna, valurile o înconjoară şi o ameninţă cu scufundarea, iar pe ucenici cu moartea. Frica pune stăpânire pe ei şi le şterge din minte ceea ce tocmai se întâmplase. Căci dacă este să gândim strict raţional, nu ar fi avut nici un motiv de teamă: pe de o parte, o astfel de întâmplare mai păţiseră, când Domnul poruncise furtunii să se oprească şi se oprise, iar, pe de alta, cu doar câteva ore înainte avusese loc înmulţirea acelor pâini. Şi, tot dacă cineva ar fi gândit pur raţional, cum ar fi crezut că Cel în care se încredeau în ce priveşte viaţa veşnică, îi trimite, silit, într-o primejdie de moarte.

Dar frica, care apare în lipsa sau din împuţinarea credinţei, pune stăpânire pe suflet şi întunecă mintea, voinţa şi sentimentele.

Aflându-se ucenicii în această stare, Iisus vine şi li se arată: „Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare”. De întuneric, dar mai ales de spaimă, ucenicii nu au puterea să-L recunoască. Îi recunosc chipul, dar se sperie că Îl văd mergând pe ape: adică nu au puterea să înţeleagă că este firesc să meargă pe apă Cel care poate porunci furtunii să se oprească, Cel care înmulţeşte câteva pâini şi satură mii de oameni. Discernământul lor era aproape paralizat de frică. Încep să strige de spaimă. Şi, auzindu-i pe ei, parcă ne auzim pe noi în clipele grele ale vieţii, de deznădejde, cum strigăm şi ni se pare că strigăm „la pereţi”.

Mântuitorul le vine în întâmpinare: „Îndată le-a grăit lor Iisus, zicând: „Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi””. Aceste cuvinte, duhul lor, le-a dat nădejde, le-a alungat frica.

Sfântul Pentru, cel care Îl iubea cu înflăcărare pe Domnul, Îi cere: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă”.

Este o îndrăzneală, căci nu era nevoie să meargă pe apă. Dar Dumnezeu ne lasă să ne exprimăm, nu ne tratează ca pe nişte obiecte care trebuie disciplinate. Mântuitorul îi răspunde: „Vino! Dacă asta vrei, dacă vrei să vii lângă Mine, căci mă iubeşti şi eşti nerăbdător să mă întâlneşti mai repede, vino, îţi dau şi ţie puterea să mergi pe apă”. Şi îi dă această putere, făcând şi cu el o minune:

„Şi coborându-se Petru din corabie, a mers pe apă şi a venit la Iisus” ne spune Sf Evanghelist Matei.

Să nu uităm că Mântuitorul nu poruncise furtunii să se oprească, ca prima dată. Acum, să spunem aşa, era partea a doua a lecţiei cu furtuna pe mare: ucenicii trebuiau să înveţe să rabde necazul, să înveţe că în greutăţi se desăvârşeşte binele.

Şi cum merge Sfântul Petru pe apă, „văzând vântul tare, s-a înfricoşat şi a început să se scufunde”. Strigă la Mântuitorul: „Doamne, scapă-mă”, iar Iisus îi întinde mâna, îl apucă şi îi spune: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”

Iubiţi credincioşi, dacă nu am avea propria noastră experienţă despre cum cădem, am zice că este imposibil ceea ce s-a întâmplat: Petru merge pe apă, trăieşte această minune uriaşă, că nu se scufundă, dar se teme de bătaia vântului. Şi, din teamă, îl apucă îndoiala şi se desparte de puterea care îl ţinea pe apă – de ascultarea de Hristos care se afla la doi paşi de el.

Sfântul Petru nu se scufunda pentru că trupul său era mai greu decât apa. El se scufunda pentru că duhul lui se depărtase de ascultarea faţă de Dumnezeu prin îndoială. Când Mântuitorul îl ia de mână, frica şi îndoiala se risipesc din nou.

La fel se întâmplase cu toţi ucenicii, când Îl văzuseră pe Domnul: s-au speriat, deşi ar fi trebuit să se liniştească. Dar aşa se întâmplă de fiecare dată când apare necredinţa şi îndoiala: atunci apare şi lipsa de înţelegere, atunci ne comportăm fără nici o logică, atunci absurdul capătă putere pentru că noi îi dăm.

Atunci când suntem stăpâniţi de necredinţă ori de îndoială, putem să facem cele mai mari greşeli fără să sesizăm câtuşi de puţin ce rău facem şi, de asemenea, putem să ratăm şanse uriaşe ale vieţii noastre.

Această stare este unul dintre cele mai periculoase gânduri pe care le putem primi în mintea şi în sufletul nostru. Aparent nu este un păcat, căci nu săvârşim ceva rău. Dar ca să vedeţi cât de gravă este această stare, să comparăm cu un om care ziua, în amiaza mare, susţine că nu se vede nimic în jurul lui. Se poate vedea, dar el nu vede pentru că este bolnav.

Uneori această atitudine se manifestă ca o revoltă împotriva lui Dumnezeu şi aici aş vrea să dau un exemplu cutremurător. O femeie de origine greacă, care locuia în America, avea un copil mic. Într-o zi acesta s-a îmbolnăvit brusc şi, cu toate că a fost dus de urgenţă la spital, doctorii i-au spus că sunt neputincioşi. Starea lui se agrava cu fiecare minut care trecea şi nu ştia nimeni ce ar putea opri boala. Femeia, am spus că era de origine greacă, era un om credincios, din familie, obişnuit să se raporteze la Dumnezeu în diferite împrejurări ale vieţii. Ştia că, până la urmă, de la El este viaţa sau moartea. Şi, în durerea ei de mamă şi din dragostea pentru copilaş, în timp ce îl ţinea în braţe, s-a îndreptat către fereastra camerei unde era şi, uitându-se spre cer, cu o mână a făcut un semn ameninţător şi a spus: Să nu îndrăzneşti! Nu a cugetat prea mult la ce a făcut. Şi iată că, aşa cum pruncul se îmbolnăvise fără motiv şi era pe moarte, fără explicaţie, în scurt timp starea lui s-a îndreptat şi s-a însănătoşit fără vreo intervenţie a doctorilor. Au trecut anii şi aproape s-a uitat această întâmplare. Copilul ajunge un adolescent dar nu face chiar cele bune, ba din contră. Într-o zi mama sa aude la radio despre un atac tâlhăresc urmat de o confruntare între banda care organizase tâlhăria şi forţele de poliţie chemate acolo în care a fost omorât un tânăr din banda respectivă. L-a înmormântat, cu multă durere, şi credincioasă fiind s-a gândit ce se va întâmpla cu sufletul fiului ei. A ajuns la un părinte duhovnic şi, discutând îndelung, şi-a amintit acea întâmplare din copilărie. Părintele i-a explicat că Dumnezeu, în atotştiinţa Sa, a vrut să ia atunci sufletul copilului, până să apuce să se strice de păcate. Dar cererea mamei, neînţeleaptă, dar cu tărie, fusese cea care schimbase drumul vieţii copilului. Mama a înţeles acum că greşise amarnic, ceea ce ar fi fost o durere pentru ea reprezentând, de fapt, o fericire pentru copil şi, prin urmare, şi pentru viaţa ei. Şi a înţeles că trebuie să facă pocăinţă şi pentru greşeala ei, şi pentru a ajuta sufletul fiului care trecuse dincolo într-o stare nepotrivită.

Aceasta se poate întâmpla când ne revoltăm împotriva a ceea ce credem că ar fi o nepurtare de grijă sau o greşeală a lui Dumnezeu.

Dar majoritatea dintre noi nu suntem, să spunem aşa, atât de îndrăzneţi, precum această mamă. Ne încearcă puţinătatea credinţei şi nu mai simţim că Dumnezeu nu mai este prezent în anume momente ale vieţii noastre şi, fără a ne revolta, acţionăm după cum credem noi că este mai bine. Această atitudine poate avea urmări chiar mai rele decât cea de dinainte. Pentru că dacă mama despre care am spus s-a certat, fără de minte, cu Dumnezeu, măcar şi-a amintit mai târziu de Aceasta şi a avut un loc de unde să reia ascultarea de El.

Dar atunci când pur şi simplu nu Îi cerem, nu Îi reproşăm nimic lui Dumnezeu, ci Îl ignorăm, căderea noastră poate să fie mai rea. Această ignorare înseamnă o acoperire a minţii şi a simţirii noastre cu o carapace foarte groasă, a bizuirii pe sine şi a însingurării, prin care nu dăm voie să pătrundă nici un fir de lumină de sus.

Singurătatea de care suferă astăzi mulţi oameni s-a născut din însingurarea faţă de Dumnezeu. Iată un exemplu:

A crea un om este cel mai măreţ act al lumii. Nimic nu se compară cu omul, şi mai ales cu sufletul unui om. Căci sufletul are scânteie de dumnezeire în el şi este zidit după chipul lui Dumnezeu. Şi ce au crezut în circa două miliarde de rânduri oamenii în ultimii 50 de ani? Că un prunc zămislit, un suflet zidit de Dumnezeu şi care aşteaptă să vadă lumina zilei este ceva care va aduce rău şi probleme. S-au îndoit că Cel care i-a dat viaţă se va îngriji şi de acest prunc şi au ales să-i curme viaţa. Vedeţi cât de absurdă este îndoiala? Cel ce se îndoieşte vede că Dumnezeu creează un suflet, ceea ce nimeni nu va putea vreodată să facă, dar crede că Dumnezeu nu va găsi o modalitatea ca acest copil să-şi ducă viaţa, atâta câtă este, pe pământ, aşa cum şi-au dus-o cei care s-au născut, pentru că părinţii nu au bani, ori nu au casă, ori sunt prea tineri, ori sunt prea bătrâni. Dar Dumnezeu nu ştie toate astea?

Să învăţăm, iubiţi credincioşi, că atunci când Dumnezeu ne cheamă, ne dă ceva de făcut, tot cea ar părea o piedică în calea chemării se va risipi. Noi atâta trebuie să facem: să nu ne îndoim de chemarea Lui, de puterea Lui de a ne duce până la capăt sarcina încredinţată. Este complet falsă această frică, căci Dumnezeu nu ne va lăsa la mijlocul drumului, ci ne va duce până la capăt. Diavolul însă se va strădui să ne înfricoşeze, fie la început, să nu pornim al drum, fie la sfârşit, când suntem foarte aproape de a izbândi, pentru a pierde toată osteneală. Vedeţi, pe Sfântul Petru l-a cuprins frica când mai aveam doar un pic, cât ai întinde mâna, până la Hristos.

Să nu ne înspăimântăm atunci când Domnul ne cheamă „Vino la Mine!”. Să nu ne înspăimântăm nici de valuri, adică de mulţimea greşelilor şi a patimilor, nici de chipul Lui, care ne pare cu totul imposibil de atins. Dacă îi spui unui copil: construieşte o rachetă care zboară în cosmos, el cu siguranţă nu va putea face nimic. Dar toate aceste rachete, pe care le vedem că pleacă de pe pământ, au fost construite de oameni, care şi ei au fost copii. Şi aceşti copii au fost învăţaţi de alţi oameni, cu neputinţele lor. Şi dacă avem încredere că din copii care astăzi au câţiva anişori, unii vor construi peste ani rachete mai performante ca cele de astăzi, de ce să nu avem încredere că Domnul ne va învăţa şi pe noi tot ceea ce nu ştim şi ne va ajuta să împlinim tot ceea ce ne pare imposibil?

S-a spus despre credinţă că este absurdă. Adevărul şi experienţa vieţii demonstrează că este exact invers: lipsa credinţei duce la absurd. Lipsa credinţei duce la lipsa oricăror răspunsuri din viaţa noastră, la lipsa răspunsurilor despre cele mai importante lucruri ale vieţii noastre: despre rostul nostru, despre dragoste, despre familie. Pe când credinţa dă posibilitatea obţinerii de răspunsuri şi a împlinirii. Niciunde nu scrie în Sfânta Scriptură „Crede şi nu cerceta”, ci îndemnul este „crede şi cercetează”. Lumina credinţei te va ajuta să afli rostul tău în viaţă, te va ajuta să-L afli pe Dumnezeu, te va ajuta să afli dragostea după care cu toţii tânjim. Necredinţa, în schimb, ne va scufunda în valurile patimilor, în întunericul singurătăţii şi al lipsei de sens. Pentru omul credincios totul are un sens, orice fir de iarbă este un cuvânt al lui Dumnezeu către om şi o treaptă către El, pentru omul necredincios nici măcar omul, dumnezeiasca făptură, nu reprezintă decât câteva kilograme de materie organică, fără sens. De aceea, pe acest om, pentru care Dumnezeu Fiul S-a întrupat, este gata de a-l ucide atunci când îi încurcă planurile. Căci, starea ultimă a bolii necredinţei este uciderea celuilalt şi uciderea de sine. Şi diavolul, atunci când ne prinde cu această boală, spre acestea ţinteşte.

Iubiţi credincioşi, să nu uităm niciodată că tot ceea ce este bine pentru un om este şi posibil de făcut. Dacă nu ar fi aşa, dacă binele ar fi imposibil, am avea un Părinte nedrept, care a pus un zid de netrecut între noi şi binele nostru, între noi şi fericirea noastră, şi a lăsat doar o fereastră prin care să vedem binele la care nu putem ajunge şi să ne pară rău. Dar Ortodoxia nu cunoaştem un astfel de Părinte, ci dimpotrivă. Părintele nostru este cel care a spus: Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş dori să se aprindă.

Să nu uităm că necredinţa şi îndoiala duc la nefericire şi deznădejde. Şi unde este nefericire şi deznădejde, acolo este semn că ne-am îndepărtat de la credinţă şi încredere în Dumnezeu. Cel care nu crede în nimic, crede în el însuşi, în capacitatea minţii lui de a analiza lumea şi de a lua decizii. Adică se face pe sine un dumnezeu, se crede capabil să cuprindă cu mintea trecutul şi viitorul, pe el şi întreaga existenţă. Este o înşelare amarnică, pe care numai orgoliul o naşte şi voinţa de a nu asculta de nimeni o întreţine.

Însăşi credinţa este un dar de la Dumnezeu pe care îl dobândim prin încredere: Doamne, mă încred în Tine că îmi vei da credinţă, dă-mi! La fel şi încredinţarea că Dumnezeu nu ne va lăsa în anumite situaţii care par imposibile: Doamne, nu ştiu cum pot trece prin această problemă, dar Tu ştii. Luminează-mă şi dă-mi putere. Şi vom primi!

Cine se ţine, iubiţi credincioşi, ca „orbul de gard” de puterea lui Dumnezeu ajunge acolo unde puterea şi înţelepciunea lumească nu ajung. Puterea lui Dumnezeu l-a făcut pe Sfântul Petru să meargă pe apă, a făcut mai apoi să-i cadă lanţurile de la mâini şi să se deschidă uşile temniţei în care era închis pentru credinţă. Dar Domnul Hristos este nu numai biruitor peste materie, ci mai ales peste duh. Cu El, putem merge peste valurile patimilor sufleteşti, El poate să unească pe oameni acolo unde orice dragoste pare stinsă, El desface cătuşele celor mai rele patimi. Dar să avem încredere în El, să ne încredinţăm Lui, şi să nu rămânem la neputinţele noastre. Înţelept este omul care nu se bizuiește pe puterile sale, dar şi mai înţelept este cel ce nu se bizuiește nici pe neputinţele sale, adică nu se lasă mărginit de neputinţele şi de greşelile sale, văzându-le nu cade în deznădejde, ci se încrede în Dumnezeu că puternic este să-l elibereze de ele.

Şi aşa, cel ce nu se bizuiește pe puterile sale se eliberează de mândrie, iar cel ce nu se lasă covârşit de problemele sale se eliberează de deznădejde.

Iubiţi credincioşi, toată Biblia, toată învăţătura Bisericii nu este numai o ştiinţă a îmbunătăţirii sufleteşti. Ţinta ei este dragostea, sălăşluirea omului alături de Dumnezeu în veşnicie. Nu suntem buni de dragul de a fi buni, nu ne ferim de păcate, pentru a nu păcătui, ci pentru a iubi. Şi din izbânzi şi din căderi, principala stare pe care trebuie să o dobândim este cea exprimată de ucenici astăzi: „Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu (Matei14.33)”. Dacă în încercări ne încredinţăm lui Dumnezeu izbândim; şi ştim că am izbândit cu puterea Lui; Îl cunoaştem mai bine şi cunoaştem mai bine cum lucrează. Acesta este rostul pentru care Dumnezeu sloboade ori îngăduie încercările, şi nicidecum acela de a eşua, ci de a înainta încă un pas înspre Hristos Domnul, înspre Dumnezeul nostru. Amin.

14.08.2011

R​eportaj Pro Tv ​de excepţie despre Masacrul de la Fântâna Albă: „Amintiri înecate în sânge”

Polonezii s-au luptat pentru recunoaşterea crimelor din pădurea Kathynului. Ucrainienii comemorează foametea sau holodomorul din anii '32-33 (a fost una dintre cele mai grave catastrofe naţionale ale ucrainenilor din istoria modernă, cu un număr de morţi estimat la câteva milioane, n.red). Românii nu sunt în stare să scrie o pagină a propriului lor trecut.

"Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu îşi cunoaşte părinţii", spunea Nicolae Iorga. Astăzi e momentul să privim în faţă un episod dureros, o călătorie infernală spre libertate a unor români aflaţi la graniţa crudă a istoriei.

1 aprilie 1941. O zi tragică, o pagină lipsă în manualele de istorie a românilor. Câteva mii de locuitori din Bucovina de Nord au pornit spre graniţa arbitrar trasată de peniţa lui Stalin, dar drumul lor s-a transformat într-un calvar. Nici unul nu a mai ajuns la destinaţie. O rană a rămas deschisă: crimele de la Fântâna Albă.

Ilie Popescu: "Tata a fost arestat în '41, nu departe de Fântâna Albă. Când a văzut că se trage cu mitralierele a fugit, dar n-a fugit departe, că la un moment dat grenicerii l-au prins. Şi l-au dus acolo la Hliboca, l-au aruncat, l-or bătut, l-or mai chinuit cât l-or mai chinuit... Au fost prinşi 22 de persoane care s-au considerat că au organizat Revoluţia pe malurile Siretului şi pe tata, era primul pe listă, primul, chipurile ca a condus revoluţia din 41. Eu până azi nu cred că a fost aşa ceva…"

Gheorghe Holovati: "Bastoi", stai! S-a uitat lumea, că uite, ce facem, uite că ne somează…Nu există să fie nici un pericol, nu poate să tragă. Aici sunt mii de oameni, nu există pe globul pământului aşa ceva când ai mulţime de mii de oameni să tragă în noi. Ei te somează, dacă stai, stai, dacă nu, nu. Numa o făcut un semnal cu un drapel roşu, când a făcut semnalul ăla au început mitralierele, am rămas încremeniţi aşa. Ieşea flacăra dintr'însa…de acolo şi de acolo şi de acolo…Vai de mine şi de mine….o început lumea să ţipe. Dar în timp ce ţipa de spaimă, o început să ţipe şi de gloanţe că o început să iasă sângele de acolo. Unul ţipa: Jos, culcaţi la pământ… Unii s-au culcat, alţii fugeau…"

Sfârşitul anilor '30 a găsit Europa într-o situaţie explozivă. Se apropia cel de-al Doilea Război Mondial, iar România era în centrul de interes al marilor puteri. În vara anului 1939 negocierile pentru fixarea echilibrului de forţe erau în toi. La Moscova negociau atât germanii, cât şi anglo-francezii, pentru a obţine de partea lor puterea ursului sovietic. Iar zarurile au fost aruncate în favoarea lui Hitler. Istoria începea să se scrie.

La 23 august 1939 se semnează pactul de neagresiune germano-sovietic cunoscut ca Pactul Ribbentrop-Molotov, în fapt împărţirea sferelor de influenţă în Europa de Est. Pactul era însoţit de un protocol adiţional secret în care la punctul 3, "se atrage atenţia de către partea sovietică a interesului său pentru Basarabia", iar partea germană "îşi declară totalul sau dezinteres politic faţă de această zonă". De aici şi până la invazie nu a mai fost decât un pas.

Profesor universitar dr. Petre Otu - istoric militar: "Anexa aceasta secretă cuprindea Finlanda, Polonia, Ţările Baltice şi, în ceea ce priveşte România, prevedea încorporarea Basarabiei la Uniunea Sovietică. De precizat că Bucovina nu apărea în acest document."

În 26 iunie 1940 la ora 22 şi 30 de minute, ambasadorul României la Moscova, Davidescu, este chemat şi i se înmânează o notă ultimativă la care se anexează o hartă cu teritoriile pe care statul român trebuie să le abandoneze în 3 zile: Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa.

Profesor universitar dr. Petre Otu - istoric militar: "Bucovina are un rol strategic de intrare în Europa de Est şi nu fusese niciodată a Rusiei pentru că a fost administrată de curtea imperială de la Viena. Se pare că a existat o înţelegere că teritoriul să nu intre în componenţa URSS."

Herţa sau Bucovina de Nord n-au aparţinut niciodată imperiului rus şi, cu toate acestea, retrasarea graniţelor în 1940 a fost o formalitate. Politicienii români au fost luaţi, ca de obicei, prin surprindere şi a lipsit voinţa de a încerca un gest de demnitate naţională. Curând, prin Dictatul de la Viena a fost ruptă şi o bucată din Transilvania de Nord în favoarea Ungariei hortyste şi Cadrilaterul recuperate de Bulgaria.

În Uniunea Sovietică au rămas aproape 3 milioane de români. Timp de 50 de ani s-a vorbit foarte puţin despre soarta acestora. Pentru a înţelege această bucată de istorie complicată, i-am căutat pe cei care au fost martorii evenimentelor. Vasile Ilica are 88 de ani, trăieşte acum în Oradea şi ultimii ani şi i-a dedicat scrierilor despre locurile natale din Bucovina de Nord. În 1940 avea 16 ani.

Vasile Ilica, scriitor: "Noi, populaţia, habar n-aveam ce se întâmplă. Mai mult, armata, armata care era pe frontieră, nu a fost înştiinţată în timp util ca să poată să se retragă. Am văzut ofiţeri care au fost dezarmaţi. Am văzut cum plângeau, pentru asta, că ţara i-a lăsat în asemenea situaţie."

Trupele Armatei Roşii şi ale NKVD-ului, Securităţii sovietice, au ocupat cu rapiditate teritoriul luat. Multe familii au fost luate prin surprindere de această desfăşurare rapidă a evenimentelor, cu membri de ambele părţi ale noii graniţe: soţi şi soţii, părinţi şi fraţi, rude şi prieteni, despărţiţi nouă graniţă arbitrar trasată la Moscova.

Vasile Ilica: "Ruşii au venit foarte bine pregătiţi. Aicea, nici un soldat n-avea voie să ia contact cu nici un localnic."

Singurii care aveau voie să ia legătura cu localnicii erau activiştii vorbitori de limba română cu discurs pregătit de la Moscova.

Vasile Ilica: "Că în URSS se trăieşte foarte bine. Ca în URSS nu mai există închisori. Ca URSS este cea mai avansată ţară din punct de vedere ştiinţific..."

Dar poveştile nu puteau înlocui realitatea.

Se recrutau cu forţa tineri pentru munca în URSS în construcţii sau mine, mâncarea era rechiziţionată, s-a impus o nouă administraţie locală loială sovieticilor, o limbă nouă, problemele sociale s-au acutizat.

Gheorghe Holovati era şi el elev la liceul Ferdinand din Storojineţ. Acum e un pensionar de 88 de ani în Timişoara.

Gheorghe Holovati: "Chinul, necazul ăsta, spaima asta nu erai obişnuit dom'le, îţi venea să-ţi pui ştreangul la gât, nu se putea trăi în halul ăsta. Nu eram învăţaţi să trăim, de la regimul din România la regimul sovietic, că băga o spaimă să te intimideze, să bage o spaimă în popor să nu mai zică nimeni nimica. Şi dacă i-ai luat tot ce există carte, tot ce există înscris, or venit ei cu istoria lor şi or luat mâncarea tot. Păi fără carte şi mâncare l-ai nenorocit, faci din om aşa ce faci dintr-o plastelină, ce vrei, aia faci."

În Bucovina de Nord trăia o comunitate foarte mare de etnici germani. Aceştia au primit acceptul lui Stalin să emigreze în Germania sau Polonia ocupată de nazişti. Peste 50.000 de germani şi-au vândut bunurile şi au plecat ajutaţi de comisiile mixte sovieto-germane. În urmă, românii se uitau cu speranţă.

Atunci a fost declanşată o mare mârşăvie. Pentru a putea vedea starea de spirit din teritoriile ocupate, noile autorităţi locale au început să primească cereri de repatriere.

Sovieticii au fost luaţi prin surprindere: sute, mii de cereri au început să curgă spre autorităţile comuniste. Acestea erau depăşite şi îngrijorate de exodul pe care îl pregăteau românii şi atunci au regizat o mascaradă.

Gheorghe Holovati: "Dom'le atât de puternică a fost păcăleală asta, ca s-o înscris multă lume. O trecut o lună, două trei, nimic, nici o mişcare. Nu comunică nimeni nimic."

Am plecat pe Valea Siretului să reconstituim o poveste rămasă ca o rană deschisă pentru bucovineni. Hliboca sau Adâncata cum îi era numele pe vremuri, este centrul raional, un fel de capital de judeţ. Împreună cu un român inimos din Cernăuţi, Vasile Tarâţeanu, ajungem la ziarul Monitorul de Hliboca unde îl găsim pe Petro, unul dintre puţinii ucrainieni care s-a aplecat asupra istoriilor de acum mai bine de 70 de ani.

În 26 martie 1941, după o iarnă grea, populaţia românească din satele de pe Valea Siretului s-a adunat la raionala de partid să ceară să le fie admise cererile de repatriere.

Petro Christiuc: "În clădirea respectivă era sediul comitetului raional de partid. Raionala de partid, da, noua putere, toată administraţie. Aici au fost aduse cererile celor care voiau să se repatrieze. Din toate satele din zonă: Pătrăuţi, Suceveni, cu toţii s-au strâns aici - În această piaţă a fost un miting. Din această clădire au ieşit oficialii care le-au spus că nu au voie să plece. Li s-a spus că nu au voie să plece, ca graniţa este închisă. Apăruseră însă alţii, necunoscuţi, care agitau spiritele şi îi manau  ca pe nişte oi împreună, dar cine au fost aceşti oameni, nu se ştie…"

Între timp, zona fusese înţesată de trupe ale Ministerului de Interne.

Noi nu ştim nici măcar ce s-a întâmplat cu miile de români din Nordul Bucovinei. Ne lipseşte simţul fundamental al demnităţii naţionale. Nu căutăm, nu arătam responsabilitate istorică.

În acest reportaj, însă, ascultăm mărturii dureroase despre crimă multiplicată din Nordul ţării şi despre martiri fără nume. Şi citim documente care, rămase secrete timp de o jumătate de secol, vorbesc cu cifre seci despre vieţi dispărute ori distruse.

Gheorghe Sidoreac are 89 de ani. Este unul dintre puţinii supravieţuitori care, în primavera lui 1941, a fost acolo.

Gheorghe Holovati, supravieţuitor de la Fântâna Albă: "Da da, "budiha, budihaia", o să mergeţi, o să mergeţi… Dom'le nu ne daţi drumu, ne-aţi înscris, ne-aţi promis…nu ne daţi drumul să mergem în România, nu vrem să facem altceva - vrem să mergem să trăim mai departe în ţara în care ne-am născut. Sunt român, suntem români, ne-am născut sub drapelul tricolor, vrem să mergem în România. Să trăim cât om trăi, să murim acolo, să nu murim în altă ţară, în URSS."

Încurajată chiar de unii reprezentanţi ai autorităţilor locale sovietice, lumea s-a adunat din nou în 1 aprilie cu dorinţa de a pleca în România. Visul lor s-a transformat însă într-o tragică păcăleală. Mii de localnici, civili nevinovaţi s-au indreaptat spre Suceveni, o localitate apropiată de graniţă.

Ion Sucevean este profesorul de geografie din sat. Mulţi dintre ai săi au pierit în timpul prigoanei staliniste: "Ei atuncea s-au întors înapoi la Suceveni, pentru că pe la Suceveni trecea drumul care lega Suceveniul cu Fântâna Albă unde era graniţa. Drumul care lega satele de pe Valea Siretului cu Rădăuţiul. Au luat cruci, icoane, prapuri…Şi au venit la biserică de la Suceveni, aici da, chiar aici şi au pornit pe drumul calvarului."

Aici la Suceveni, în dimineaţa zilei de 1 aprilie, oamenii au fost părtaşi la o slujbă, au luat prapurii din biserică şi au plecat spre România. O procesiune impresionantă. 3-4000 de ţărani, marea majoritate bărbaţi, dar şi femei, copii şi bătrâni. În frunte aveau steaguri albe, icoane şi prapuri. La 2 km de graniţe au fost aşteptaţi de cuiburi de mitralieră şi gropi comune.

Tatăl lui Vasile Sucevean era în frunte cu o cruce mare.

Vasile Sucevean, supravieţuitor al Gulagului sovietic: "Tata, cum o luat crucea din biserică, cu toată lumea aceea cât o fost s-or dus la graniţă. Amu acolo este o pădure, dar atunci când l-o împuşcat pe tata acolo era teren gol. Şi când au ajuns ei pe terenul acela, din mitraliere au deschis focul. Prima dată i-a împuşcat pe cei care erau cu protestul înainte."

Gheorghe Holovati: "Ieşea flacăra dintr'insa…de acolo şi de acolo şi de acolo…Vai de mine şi de mine….o început lumea să ţipe. Dar în timp ce ţipa de spaimă, o început să ţipe şi de gloanţe ca o început să iasă sângele de acolo. Unul tipa, jos, culcaţi la pământ… Unii s-au culcat, alţii fugeau… Unul îi mitraliat, altul ţâşneşte sânge din el, altul trăistuţa cu turte care le-o luat de acasă sare nu ştiu unde, altul haina, altul i-o fost găurit, mie mi-o fost găurit cojocelul la poale. Tata mă caută tot timpul, mă lua în faţa lui, să îl împuşte pe el, să mă salveze pe mine, unii s-or trântit jos, dar tot împuşcaţi…"

O zi şi o noapte s-au auzit împuşcăturile. Sute de oameni au fost ucişi sau răniţi.

Holovati: "Or fi fost cel puţin 5000 de oameni. Şi din ăştia jumătate, nu ştiu, că îi vedeai că n-or ieşit din pădure, unde să fie. El era deja în pădure. Era rănit sau mort în pădure… Şi după aia or împuşcat şi în noaptea aia, or împuşcat cât or prins. Şi acasă când am ajuns încă se mai auzeau împuşcături. Noi am scăpat minune dumnezeiască - ne rugăm la Dumnezeu, "Doamne, Dumnezeule, salveaza-ne' şi ne-a salvat pe amândoi, şi ne-a salvat pe amândoi, şi eu şi tata…"

Într-o telegramă trimisă la Moscova, Nichita Sergheevici Hruşciov, pe vremea aceea secretarul general al Partidului Comunist din Ucraina, îi raportă triumfător lui Iosif Visarionovici Stalin că nici un român nu a trecut graniţa!

Sute de români au fost atunci aruncaţi în gropile comune, unii fiind încă în viaţă. Localnicii spun că timp de două zile pământul înroşit de sânge s-a mişcat până când toţi şi-au dat duhul.

Petro Christiuc: "Gropile commune? Undeva pe aici, nimeni nu ştie sigur unde…Însă în acest loc a existat o cruce mare din lemn şi lângă câteva cruci mai mici. Iar mormintele erau tot undeva pe aici - Câte unu, doi, trei - Se spune că au fost trei gropi comune".

După destrămarea Uniunii Sovietice, în locul teribilei crime au fost ridicate monumente de comemorare.

Petro Christiuc: "L-am întrebat pe tatăl meu de ce … Apoi brazii au crescut şi veneam aici după ciuperci, iar bunicul meu îmi spunea să plec din acest loc, pentru că aceste ciuperci cresc pe sângele oamenilor. Ciupercile aveau pălăria oarecum roşie. Prin urmare, m-am tot gândit ce putea să se întâmple în acest loc. Pe urmă, am crescut, iar la şcoală nimeni nu vorbea despre acele evenimente, ziarele nu scriau despre acest lucru. Oamenii scriau că cineva a fost împuşcat în această zonă, că aşa au fost timpurile."

La doar câţiva kilometri , peste graniţe este mănăstirea Putna. Aici a fost ridicat unul dintre primele memoriale pentru cei decedaţi la Fântâna Albă.

Părintele Dosoftei: "Chiar dacă ei nu vor fi canonizaţi aşa, formal, de către biserică, Dumnezeu îi ştie pe fiecare şi oamenii se închina cu multă evlavie la această troiţă."

Părintele Dosoftei: "Ce-o fi fost în sufletul oamenilor ălora când şi-au părăsit casa, animalele, gospodăria în care au muncit o viaţă întreagă…- ei părăseau ceva văzut, dar se duceau la ceva nevăzut, casa nevăzută unde ştiau ei că sunt acasă. Adică ţara văzută, România. Ei au spus că nu iau nimic cu ei, lăsăm acolo toată bogăţia, şi aveau pentru că bucovinenii sunt vrednici de felul lor, dar nu aveau libertatea aceasta de a fi conform firii lor."

Dar ce au făcut autorităţile, cele de aici şi de peste graniţă? Cum este privit momentul în lucrările de istorie româneşti? Cât de multe ştiu tinerii ucrainieni despre istoria recentă, comună, nouă şi lor?

Coşmarul supravieţuitorilor de pe Valea Siretului era abia la început. S-au făcut anchete, arestări, liste. Documentele din acea perioadă sunt încă secretizate de Securitatea ucrainiană, chiar şi acum după 70 de ani de la evenimente. Am reuşit să cercetăm doar câteva dosare.

Dacă Teodor sau Gheorghe Popescu au fost acuzaţi pentru "trădarea patriei, Uniunea Sovietică ", Ilie Vasca a fost fost acuzat că a făcut parte dintr-o grupare anti-sovietică şi a încercat să trădeze patria.

În noaptea de 12 spre 13 iunie peste 13.000 de familii de bucovineni au fost ridicate şi deportate în Siberia şi Kazahstan. Puţini s-au mai întors.

Vasile Sucevean avea 9 ani când a fost ridicat împreună cu mama sa şi fratele său de 4 ani şi trimişi în Kazahstan. Au ajuns acolo după 3 săptămâni petrecute într-un vagon de vite înghesuiţi cu alte zeci de bucovineni.

Vasile Sucevean: "Ne-o dat într-un grajd cu dormitor. Şi am stat în grajdul acela vreo 3 sau 4 luni. Şi după aceea ne-o dat o cameră, eram 25 de oameni, stăteam pe jos în paie. Şi aşa îţi dădea, care lucra 450 de grame şi care nu lucra, 150 de grame, ori orz ori secară ori grâu. Trebuia să râneşti sau îl uscam în oală şi puneam nişte apă şi amestecăm aşa cum ai mesteca la vacă."

Vasile Sucevean: "Căutam nişte suşi, nişte guzgani aşa galbeni pe câmp, şoareci, şobolani, da, mergeam cu găleţiile de apă şi turnam unde era borta lui şi el ieşea din borta şi noi îl prindeam şi îl trânteam cu capul de găleată şi îl pârleam o ţâră prin ce aveam paie sau fân, că acolo e uscat, verde nu era. Purtăm cu noi un ceunaş, aveam de acasă un ceunaş aşa, îl puneam aşa, îl fierbeam şi-l mâncam."

Prima iarnă a fost fatală pentru mama care n-a putut rezista. Pământul era atât de îngheţat încât morţii trebuiau să aştepte primavera până în a-şi găsi liniştea.

Acolo şi-a pierdut şi fratele care într-o zi a dispărut. După 7 ani de chin, Vasile s-a întors acasă unde speră şi acum, după aproape 70 de ani, să primească un semn de la Grigore, frăţiorul lui bun…

Oamenii din Suceveni au ridicat un paraclis în memoria celor omorâţi de regimul stalinist.

Ion Sucevean: "Pe Popescu Vasile îl ridică în noaptea de 14 spre 15 , pe soţia de 29 de ani şi pe bunelul de 82 de ani. Şi uitaţi-vă 1, 2, 7 fetiţe, dintre care cea mai mare de 10 ani şi cea mai mică de 2 ani şi or murit cu toţii în Kazahstan."

Prima atestare a Cernauţiului apare în urmă cu 605 ani în hrisoavele domnitorilor moldoveni. Cernăuţi este un oraş încărcat de istorie. Într-o clădire de acolo a studiat Mihai Eminescu.

Aici îl întâlnim pe Ilie Popescu, profesor universitar pensionat. De loc este din Pătrăuţi, aproape de Fântâna Albă. Tatăl său, Vasile Grijincu apare în documentele NKVD-ului. "Au fost prinşi 22 de persoane care s-au considerat că au organizat Revoluţia pe malurile Siretului şi pe tata, era primul pe listă, primul, chipurile ca a condus revoluţia din '41. Eu până azi nu cred că a fost aşa ceva… Hotărârea a fost ca noi să fim arestaţi, tata împuşcat, averea să fie confiscată şi noi să fim deportaţi. Tatăl său s-a prăpădit în Siberia, înainte de a fi executat. Cei care au rămas în urmă, o mamă cu opt copii au fost trimişi în Kazahstan."

Au ajuns într-un bordei fără uşi şi geamuri la 7000 de km de casă.

Ilie Popescu, supravieţuitor al Gulagului sovietic: "Stăm noi oamenii şi îngheţăm, murim. Şi s-o dus mama şi o observat un cimitir cu cruci. Şi unele erau deja putrede şi cădeau. Păi acum ce să facem, luăm o cruce din aceea şi s-o dus, noi în casa muream şi s-o dus cu Ionică şi o luat crucile acelea de jos şi a zis Doamne iartă-mă, că dacă nu facem foc mor cei 8 copii. Dacă ne vede cineva o să creadă că suntem păgâni, dar noi nu eram păgâni, eram creştini., dar eram între moarte şi viaţa!

Şi era problema nr 1: să aprindea, ba nu se aprindea chibritul acela. Băi oameni buni. Şi tremurau toţi fraţii mei că dacă nu se aprinde ultimul băţ îi gata. Măi şi Dumnezeu a făcut şi s-a aprins! Şi pe pereţi era de 2 degete, era omăt. Şi o început să se dezgheţe în bordeiul ăla şi o început să-mi cadă pe cap bucăţi cu lut şi am început a plânge…"

Plânsul lui a fost plânsul miilor de bucovineni care au supravieţuit gulagului sovietic, dar au lăsat acolo copilăria, tinereţea, familiile…

Pe străzile din Cernăuţi îl cunoaştem pe Victor. Bulbuc Victor. El e ucrainean. Părinţii au fost români… Habar nu are de crimele împotriva românilor.

Ascultă muzică românească, "populari", "manali", pentru sufletul lui. "Cel mai tare îmi place Ionuţ Prinţul, io nu ştiu familia lui, dar foarte mulţi îmi place cum cântă."

Tinerii ucrainieni ştiu cine este Ionuţ Prinţu, dar au o vagă idee despre prigoana împotriva celor care aveau altă părere decât regimul stalinist.

Andrei este cadru universitar şi, împreună cu soţia sa Julia, acceptă să vorbească despre cunostiintele lor de istorie. Am aflat cu surprindere că numele lui este…Roşculeţ. Şi părinţii lui au fost români…

Andrei Roşculeţ: "Eu cred că aceste evenimente au fost secretizate. În perioada sovietică toate documentele despre NKVD au fost secretizate. Astăzi însă în Ucraina unele documente sunt desecretizate, însă nu s-a discutat foarte mult despre acest lucru. Cred că puţină lume ştie despre asta. Eu sincer nu am auzit niciodată despre acest lucru, ştim că au fost omorâţi foarte mulţi oameni nevinovaţi, însă este posibil ca acest lucru să se fi auzit abia recent….

L-am întrebat pe tatăl meu despre acele evenimente şi mi-a spus că unchiul lui a fost deportat în Siberia şi s-a întors bolnav. Din păcate nici în România nu s-a vorbit foarte mult despre evenimentele de acum 70 de ani. Nici un istoric nu s-a aplecat cu seriozitate asupra celor întâmplate acum 70 de ani la FÂNTÂNA ALBĂ.."

Fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe şi fost consilier presidential, Eugen Tomac este unul dintre puţinii demnitari care ştie ce a fost la Fântâna Albă.

"O spun răspicat, e de neiertat faptul că tratăm cu atât indiferenta trecutul deloc îndepărtat. Vorbim de români care fără nici o vină şi-au pierdut viaţa într-un tragic masacru regizat de NKVD atunci când oamenii au avut o singură dorinţă, aceea de a se repatria în propria ţară."

Votată de Parlament şi promulgată de preşedintele României, din 2011 avem o lege prin care ziua de 1 Aprilie a devenit Ziua naţională de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi din alte zone ale deportărilor, ale foametei și ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie.

Deputatul Eugen Tomac  face demersuri pentru că o comise de anchetă formată din istorici şi din alţi specialişti să afle ce s-a întâmplat la Fântâna Albă: "Şi mai important este să ştim cine a ordonat acest masacru. Pentru că vorbim despre un act care nu poate fi trecut cu vedere nici acum şi nici peste 100 de ani."

Vasile Tarăţeanu ne conduce în suburbiile Cernauţiului. Intrăm în cea mai frumoasă localitate, într-una dintre cele mai mari comune din regiunea Cernăuţi, comună Mahala. Este una dintre comunităţile de români care au suferit mult în timpul prigoanei staliniste. De aici, în februarie 1941, un grup numeros, aproape 500 de oameni au încercat să treacă graniţa. Doar 57 au scăpat de sovietici, restul au fost ucişi sau deportaţi.

În Mahala ajungem la tanti Aurora Bujeniţa. Aceasta a fost deportată în 1941 în Kazahstan. În vara tragicului an 1941 a ajuns în taiga, într-un lagăr de muncă. "Când am ajuns acolo, ne-o aşezat în genunchi pe fiecare să ne poată număra. S-o aşezat şi mama în genunchi, dar pentru că fratele tare plângea o vrut să se ridice să-l poată clătina pentru că până am ajuns în poiana aia mama mă ducea de mână şi bunica pe Petruta în braţe. Şi acolo mama s-o ridicat şi acolo un soldat o aţintit puşca spre dansa s-o împuşte. Dar altul, nu-i pădure fără uscături şi nu-I lume fără oameni buni. O fost unu mai milos sau mai priceput şi o arătat uite, îi plânge copilul."

Mama, bunica şi o mătuşă au fost trimise în pădure la tăiat de lemn.

Aurora: "Pentru că mama muncea primea 400 de grame de pâine. Dar ce fel de pâine era, vara, toamna, cum era, dacă o strângeai în mâna picura apă. Dar iarna o tăia cu toporul. Mama când venea de la lucru din pădure venea cu 400 de grame şi se aţinteau încă 4 ochişori, doi de aicea de un an ai fratelui şi ai mei de 4 ani. Să ne dea mama o fărmătură de pâine, cât putea mama să împărţească din acele 400 de g şi nouă să ne dea şi ea să mănânce că mâine ea din nou să poată lucra.

Dacă noi am ajuns în iulie să zic, acolo, bunica în septembrie o murit. Mătuşa o mai trăit până aproape primavera. Şi mama când o venit de la muncă o găsit-o pe bunica moartă. No, cum să vă spun, mama ei moartă, în străinătate, nu ştie limba, doi copii lângă, şi de aceea noaptea aceea am dormit cu bunica moartă pe pat. Şi mama o trebuit a doua zi să se ducă la muncă şi pe bunica or încărcat-o şi or dus-o la mormânt obştesc. N-o avut nici mormânt, nici preot…Şi îi arunca aşa că pe bolovani."

După doi ani au fost mutaţi într-o zonă mai bună. Aurora s-a dus la şcoală să înveţe să scrie ruseşte, mai ales că primea şi ea o bucată de pâine. Fratele de 3 ani era dus la creşă, dar a rămas cu probleme după frigul îndurat în prima iarnă din taiga.

Odată mama a lipsit trei zile de la muncă, a rămas în lagăr să-i facă micuţului Petru masaj şi băi cu apă fierbinte. Pedeapsa a fost cruntă.

Aurora: "Trebuie să te judece că ai lipsit trei zile de la lucru. Şi s-o dus mama, dimineaţa io m-am dus la şcoală, mama l-o dus pe fratele, mama m-o rugat să nu ne despărţim. Cum om putea, dar să am grijă de fratele. Nu şi-a dat seama că o să ne ia, ne-a şi luat la casa de copii (ghitop), ştie Dumnezeu ce-o fi fost cu noi. Şi s-a dus la judecată şi de acolo i-or dat 3 ani s-o ducă de acolo."

După 5 ani de gulag, au supravieţuit şi s-au întors acasă în Mahalaua Cernauţiului. N-a uitat prin ce-a trecut, aşa cum n-a uitat cântecele şi poeziile româneşti învăţate de la mama. Aşa sunt toţi acolo.

Zeci de mii de civili nevinovaţi au fost ucişi, schingiuiţi, deportaţi pentru unică vină de a fi fost români. Toate acestea se întâmplau în timp de pace, România nu era în stare de război. Fântâna Albă este o lecţie de istorie şi demnitate naţională ce nu trebuie să lipsească din manualele nici unei generaţii.

Localităţi martire în Bucovina de Nord:

-► Raionul Herţa: Culiceni, Godineşti, Horbova, Hreatca, Mihoreni, Molniţa, Ostriţa, Pilpauti, Proboteşti, Tărnăuca

-► Raionul Hliboca: Carapciu pe Siret, Ceahor, Cupca, Dimca, Molodia, Oprişeni, Puieni, Stăneşti, Tereblecea, Suceveni, Iordăneşti, Voloca pe Derelui, Bahrineşti

-► Raionul Noua Sulita: Boian, Buda Mare, Mahala, Stroieşti, Costiceni

-►Raionul Storojinet: Budinet, Crasna, Igesti, Patrautii de Jos, Patrautii de Sus, Storojinet Maidan, Ropcea Rosa-Cernauti, Horecea-Cernăuţi

Întregul reportaj poate fi vizualizat aici.

Sursă: Pro-TV - Emisiunea "România te iubesc"