Predica la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci: Ia-ţi crucea şi mergi după Hristos / Sfântul Luca al Crimeei

APOSTOLUL

Fraţilor, ştiind că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptă din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta. Dacă însă, căutând să ne îndreptăm în Hristos, ne-am aflat şi noi înşine păcătoşi, este, oare, Hristos slujitor al păcatului? Nicidecum! Căci dacă zidesc iarăşi ceea ce am dărâmat, mă arăt pe mine însumi călcător (de poruncă). Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.

EVANGHELIA

MARCU 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Şi ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul său? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Iar de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.

Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.

Sfântul Luca al Crimeei: Ia-ţi crucea şi mergi după Hristos

Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul, îl va pierde; iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. (Marcu 8, 35)

Aceste cuvinte ale lui Hristos, cuvinte de o mare profunzime, pot trezi la mulţi dintre voi nedumerire. Cum spune Domnul ca dacă vrei să-ţi mântuieşti sufletul trebuie să-l pierzi? Cum vine asta? Doar noi tindem să ne mântuim sufletul, iar Domnul spune că dacă vom dori aceasta îl vom pierde. Prin urmare, ca să-ţi mântuieşti sufletul, trebuie să-l pierzi, să-l pierzi de dragul Domnului Iisus Hristos însuşi şi pentru Evanghelie. Ce înseamnă aceasta? Cum să înţelegem aceasta?

Desigur, nu poate fi nimic contradictoriu în cuvintele lui Hristos. Trebuie să le înţelegem corect. Iată ce răspuns ne da Domnul la această nedumerire:

Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.

Dacă vom împlini această, atunci ne vom mântui sufletul.

Ce ne trebuie ca să putem împlini aceste cuvinte ale lui Hristos? Trebuie să ne lepădăm de noi înşine, să ne luăm crucea şi să mergem după Domnul Iisus Hristos. Deci trebuie să ne gândim cum să împlinim aceste trei condiţii puse de Domnul.

Ce înseamnă să te lepezi de sine?

Lepădarea de sine înseamnă să renunţăm la propria înţelegere a căilor vieţii, să renunţăm la ceea ce râvnim, după voia inimii noastre. Înseamnă să lepădăm complet acea cale a vieţii pe care ne-am trasat-o singuri, înseamnă să renunţăm în întregime la voia proprie, la raţiunea proprie. Este ceva străin aceasta, irealizabil? Sigur că nu! Voi ştiţi că atunci când ucenicul învaţă meserie, el trebuie să se conducă în întregime după îndrumările meşterului, trebuie să se supună întocmai meşterului; să împlinească toate îndrumările lui şi să lucreze aşa cum spune meşterul. Ucenicul nu îndrăzneşte să înveţe ceva singur, să se abată de la îndrumările meşterului. Când omul ia hotărârea să meargă pe calea monahismului şi vine în mănăstire, prima cerinţă care se impune este deplină tăiere a voii proprii. Lui i se dă un învăţător bătrân din rândul monahilor, destul de experimentat în viaţa duhovnicească, şi ucenicul trebuie să îndeplinească întocmai tot ce-i va cere bătrânul. El nu va îndrăzni să facă nici un pas, să săvârşească nici o faptă fără binecuvântarea bătrânului. Nu va îndrăzni să gândească altfel decât gândeşte bătrânul. Trebuie să-şi respingă în întregime voia sa şi să trăiască după voia îndrumătorului său. Doar aşa va deveni un monah adevărat.

La război, voi ştiţi că orice soldat este obligat să se supună întocmai  ordinelor conducerii superioare, dar şi conducătorului inferior. El nu îndrăzneşte să judece şi să critice dispoziţiile acelora, ci trebuie să îndeplinească exact aceste ordine, trebuie să fìe gata de orice, chiar şi de moarte, şi să nu îndrăznească să riposteze. Iată ce înseamnă în viaţa obişnuită, în viaţa lumească, lepădarea de voia proprie!

O astfel de lepădare ne cere Domnul Iisus Hristos, o deplină lepădare: tot ce ni se pare de dorit, corect şi raţional, lepădare de toate căile inventate, trasate de noi, ale vieţii şi activităţii noastre. Trebuie să lepădăm necondiţionat tot ceea ce gândim, ce ne dorim. Trebuie să devenim ascultători de Domnul Iisus Hristos, ascultători până la capăt, ascultători până la moarte.

Trebuie să ne urăm sufletul nostru, fìindca Domnul Iisus Hristos, după cum citim în Evanghelia lui Luca, a spus:

Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fìe ucenicul Meu (Luca 14, 26)

Cum vine aceasta, de ce trebuie să ne urâm sufletul? E foarte simplu. Trebuie doar să ne uităm bine în el, să căutăm în abisurile sufletului nostru. Şi atunci vom vedea ce se petrece în acesta. Acolo, pe întuneric, mişună şerpii – şerpii minciunii, desfrâului, lăcomiei pântecelui, hoţiei, chiar şi ai uciderii. Toţi aceşti şerpi mişună şi sunt nenumăraţi. Oare noi nu urâm şerpii, nu-i distrugem, oare nu ne ferim de ei? Şi atunci, vom iubi şerpii care se cuibăresc în inima noastră? Noi trebuie să-i urâm, trebuie să ne urâm sufletul nostru dacă în el mişună şerpii. Şi sunt puţine calităţi pentru care merităm dragoste şi multe pentru care merităm ura. Dacă veţi vedea că pe umerii voştri stă o cămaşă urât mirositoare, murdară, oare n-o veţi călca cu picioarele? Dacă omul păcătos se va uita în sufletul său, atunci va vedea că îmbrăcămintea sufletului lui este asemănătoare cămăşii lui urât mirositoare. Şi lui îi va fi dezgustător şi neplăcut, va urî aceasta cămaşă, va urî sufletul său, care este îmbrăcat atât de ruşinos.

Vedeţi că nu este nimic straniu în această cerinţă a lui Hristos, că cel ce vrea să meargă după Dansul să-şi urască sufletul.

Trebuie să-ţi urăşti mândria şi îndoiala care ne poruncesc să construim viaţa noastră, să ne punem propriile scopuri ale vieţii în prim plan.

 

Trebuie să îndepărtăm aceasta, să rupem acest păienjeniş prăfuit, pe care l-am împletit, construindu-ne planurile vieţii noastre. Trebuie să rupem toate acestea, să ne luăm rămas bun de la toate. Trebuie să urâm sufletul nostru, să lepădăm voia noastră, planurile noastre de viaţă, raţiunea noastră, şi smerit să plecăm voia sub jugul uşor al lui Hristos.

Să-I întindem Domnului Iisus Hristos mâna care freamătă şi Îl cheamă:

“Doamne! Nu voi merge pe calea proprie, voi merge după Tine, condu-mă Tu!”

Numai atunci va fi posibilă pentru noi urmarea lui Hristos. Şi atunci nu va mai părea nimic straniu în aceste cuvinte ale lui Hristos. Dacă Domnul ne duce unde Însuşi a mers, dacă Domnul cere de la noi să ne luăm crucea, şi să mergem după El, unde vom merge oare?

Dacă ne este încredinţată crucea atunci sigur nu vom merge la veselie, nu la sărbătoare, ci vom merge acolo unde trebuie să meargă cei care îşi duc crucea. Trebuie să mergem pe Golgota, urmându-l pe Iisus Hristos până la capăt, trebuie să mergem după El chiar şi până la moarte.

Ce fel de moarte cere de la noi Domnul Iisus Hristos? Oare moarte fizică, pe cruce, pe care El singur a răbdat-o? Nu, nu această moarte o cere El de la noi. El cere altceva. Cere ca noi să fim ascultători, smeriţi cu desăvârşire, ca să-l urmăm pe El, Care s-a micşorat pe Sine Însuşi:

Care, Dumnezeu fiind în chip n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte – şi încă moarte pe cruce (Filipeni2, 6-8).

Cum El a fost ascultător Tatălui Său, aşa şi noi trebuie să-I fim ascultători până la capăt. El ne duce la moarte, însă nu la una de care ar trebui să ne temem. El cere de la noi să îndeplinim cuvintele lui Pavel:

Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Gălăteni 5, 24).

El cere ca trupul nostru, păcatele noastre să le răstignim pe cruce şi să le omorâm. Cere să răstignim pe cruce păcatele noastre, aşa cum El a pironit păcatele întregii lumi pe Crucea Sa. Cere ca noi să răstignim pe omul cel vechi, care nu trăieşte după poruncile Lui. Cere ca pe omul vechi, care se afla în stăpânirea diavolului, să-l dispreţuim, să-l aruncăm că o haină veche şi murdară şi să începem o viaţă nouă, viaţa unui om renăscut, care merge pe calea cea dreaptă.

Acest lucru îl cere de la noi Hristos. Aceasta trebuie să îndeplinim, fìindca altfel, dacă nu vom da la o parte toată necurăţia sufletului nostru, nu vom urî aceasta necurăţie, nu se poate vorbi ca inima noastră să fìe curată, că în ea să  strălucească lumina lui Hristos.

Ca să strălucească soarele, trebuie să se împrăştie întunericul nopţii. Pentru a fi proaspăt aerul în locuinţa noastră, trebuie să fìe curat.

La fel şi cu sufletul nostru – dacă nu ne vom lepăda de toată necurăţia, dacă nu vom răstigni pe cruce trupul nostru, care putrezeşte în păcate, cum vom putea merge după Hristos?

Dar trebuie să ştim că, dacă vom face această faptă mare, vom avea de dat o luptă grea şi lungă, fiindcă omul cel vechi pe care l-am lepădat, pe care l-am răstignit pe cruce, este o fiară cumplită. Şi cu cât mai mult îl vom bate, cu cât mai mult îl vom răstigni, cu atât mai mânios el se va împotrivi. Nu ne va lăsa  niciodată în pace. Şi noi vom lupta cu această fìară până la sfârşitul vieţii noastre.

Ştim din Vieţile Sfinţilor că toţi au dus până la capătul vieţii o luptă neostenită cu acest om vechi, pe care l-au răstignit pe cruce. Ştim că mulţi ani  a suferit cumplit Cuvioasa Maria Egipteanca, după ce şi-a părăsit viaţa cea desfrânată, plină de lux, goliciune şi mângâieri şi a plecat în pustie. Ştim cum o chinuiau permanent imaginile vieţii de mai înainte. I se arătau bucate dulci şi gustoase, cu care era obişnuită, înseta după vinurile scumpe pe care le avea înainte, înseta după mângâierile dragostei şi după strălucirea vieţii în Alexandria. Se chinuia cu aceste ademeniri pe care i le cerea trupul, omul vechi, care nu voia s-o lase în pace. I-au trebuit mulţi ani de luptă, că la sfârşitul vieţii să poată dobândi liniştea sufletului pe care o dorea.

O astfel de luptă au dus toţi sfìntii şi o asemenea luptă îi revine fiecăruia dintre cei care au hotărât să urmeze cuvintele lui Hristos - să se lepede de sine până la dispreţuirea sufletului propriu, să-l răstignească pe cruce pe omul vechi şi să meargă după Hristos. El va trebui să parcurgă un drum lung, spinos. Şi nu trebuie să se oprească niciodată pe această cale, fiindcă a te opri în viaţa duhovnicească înseamnă să te întorci înapoi, înseamnă să pierzi tot ce ai acumulat, bun şi sfânt. Trebuie să te grăbeşti, trebuie să mergi neclătinat, să mergi neobosit înainte, înainte şi tot înainte.

Cine a fost mai mare ca Sfântul Apostol Pavel, care a fost ridicat până la al treilea cer şi a văzut fericirea drepţilor? Cine se poate compara cu el în hotărârea de a-şi răstigni trupul? Cine îndrăzneşte să spună că şi dânsul:

Acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine, pentru mine toată lumea este răstignită pe cruce?

Şi iată acest om mare priviţi ce spune: Fraţilor, eu încă nu socotesc să fi cucerit (îndreptarea), dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă (Filipeni 3, 13). El tinde înainte, fiindcă ţinta pusă în faţa lui este mare, sfântă şi extrem de greu de atins. El se grăbeşte, fuge.  Şi noi, oare, să nu ne grăbim, să nu fugim, dacă vom merge pe calea pe care a mers Apostolul Pavel şi care ne-a fost arătată de Domnul Iisus Hristos?

Iată ce înseamnă să te lepezi de sine şi să mergi în urma lui Hristos!

Dar ce înseamnă să-ţi iei crucea?

Domnul spune că fiecare dintre noi trebuie să-şi ia crucea. Ce înseamnă aceasta? Ce fel de cruci avem noi? Crucile sunt diferite de la om la om, fiindcă Dumnezeu a pregătit pentru fiecare o cruce a sa. Este foarte important să înţelegem care este crucea noastră, pe care ne-a oferit-o Dumnezeu. E periculos să ne inventăm noi singuri cruci, cu toate că acest lucru se întâmplă foarte des. Crucea vieţii pământeşti este pregătită de Dumnezeu pentru fìecare dintre noi – cea a vieţii de familie, a celei sociale. Şi omul, chiar luând hotărârea să meargă după Hristos şi să-şi ducă crucea, chiar lepădându-se de sine, nu va putea face nimic dacă îşi va inventa sieşi o cruce care i se pare mai potrivită. De exemplu, când cineva a hotărât de unul singur că trebuie să meargă în mănăstire sau în pustie şi acolo să se mântuiască.

Această cale, această cruce este pregătită de Dumnezeu nu pentru mulţi, iar pentru cea mai mare parte a oamenilor sunt pregătite alte cruci, pe care oamenii nu sunt înclinaţi să le numească cruci.

Ce fel de cruci sunt pregătite pentru majoritatea dintre noi? Cruci simple nu la fel cum purtau mucenicii, nu la fel ca cele pe care le duceau asceţii în pustie până la sfârşitul vieţii. Nouă ne sunt pregătite alte cruci. Viaţa noastră, viaţa tuturor oamenilor este plină de amar, de tristeţe şi suferinţă şi toate aceste amărăciuni, întristări şi suferinţe sufleteşti – sociale şi de familie - constituie crucea noastră. O căsătorie nereuşită, o alegere nereuşită a profesiei, oare provoacă puţine suferinţe? Puţin trebuie să rabde omul care a avut un mare necaz? Boli grele, umilire, necinste, ruinarea averii, gelozia dintre soţi, defăimarea – tot ce-i rău, nu este oare aceasta crucea noastră?

Anume aceasta este crucea noastră, crucea majorităţii oamenilor. Asemenea suferinţe îndură şi sunt obligaţi să ducă toţi oamenii, deşi ei nu vor asta. Oamenii care Îl urăsc pe Hristos, oamenii care au respins calea lui Hristos oricum îşi duc crucea suferinţelor lor.

În ce constă diferenţa dintre ei şi creştinii care îşi duc crucea? Diferenţa stă în faptul că cei din urmă o poartă cu supunere, prin aceea că nu-L hulesc pe Dumnezeu, ci smerit, plecându-şi capul, poartă până la sfârşitul vieţii crucea grea, urmându-L pe Domnul Iisus Hristos, o poartă de dragul Lui şi a Evangheliei, o poartă din dragoste fierbinte faţă de Hristos, pentru că mintea  şi toate dorinţele lor sunt supuse învăţăturilor Evangheliei.

Pentru că omul să îndeplinească învăţătura Evangheliei, pentru a merge pe calea lui Hristos, trebuie să-şi ducă crucea supus şi neobosit, fără s-o blesteme ci binecuvântând-o. Şi atunci va îndeplini porunca lui Hristos, fiindcă s-a lepădat de sine, şi-a luat crucea şi a mers după Hristos, a mers pe o cale lungă, acea cale despre care Domnul Iisus Hristos a spus că este îngustă, plină de spini dar care duce în Împărăţia cerurilor.

Iar noi toţi vrem ca şi calea vieţii acesta să fie largă, netedă, fără spini, mizerie, pietre şi înţepături, că ea să fie presărată cu flori. Domnul ne arată o altă cale – calea suferinţelor. Trebuie să ştim că pe e aceasta, oricât de grea ar fi, dacă ne vom îndrepta din toată inima spre El, El Însuşi ne va ajuta minunat. Ne va susţine atunci când vom cădea. Ne va întări, ne va încuraja şi ne va mângâia. Şi atunci vom înţelege cuvintele Apostolului Pavel despre faptul că necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce mai presus de orice măsură, slava veşnică covârşitoare (II Corinteni 4, 17). Atunci aceste suferinţe ale vieţii noastre scurte vor părea uşoare.

Când vom parcurge această cale, care pare cumplită şi grea doar la început, când vom simţi harul lui Dumnezeu care ne întăreşte pe această cale, atunci cu bucurie şi cu smerenie ne vom duce crucea şi, mergând, vom şti că prin aceasta ni se deschide intrarea în Împărăţia cerurilor.

Iată ce înseamnă să-ţi urăşti sufletul, să urăşti necurăţia lui, să lepezi pe omul cel vechi pentru a-l mântui pe el, nemuritorul, care este destinat uniunii cu Dumnezeu.

Cine îşi va pierde astfel sufletul, îl va mântui şi acela va fi cu Hristos.

Să vă învrednicească pe voi pe toţi Domnul nostru Iisus Hristos de veşnică, slăvita şi nesfârşită cu El, cu Tatăl Lui Cel Sfânt şi cu toate cetele sfinţilor îngeri!

30 septembrie 1945

Sursă: Război întru Cuvânt

 

P​redica la Duminica a IX-a după Rusalii, Umblarea pe mare - Potolirea furtunii - Despre credință și îndoială / Protos. Dosoftei​, Mănăstirea Putna

APOSTOLUL

Fraţilor, noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte. Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc. Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.

EVANGHELIA

MATEI 14, 22-34

În vremea aceea a silit Iisus pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. După ce a dat drumul mulţimilor, Iisus s-a suit în munte să se roage, în singurătate; şi când s-a înserat, era singur acolo. În vremea aceea, corabia era în mijlocul mării învăluindu-se de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Ucenicii însă, văzându-L umblând pe mare, s-au înspăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat. Dar Iisus le-a vorbit îndată, zicându-le: îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi. Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să viu la Tine pe apă. Iar El i-a zis: vino. Şi, coborându-se din corabie, Petru a pornit pe apă, ca să meargă la Iisus. Dar, văzând că vântul este puternic, s-a înfricoşat şi, începând să se scufunde în mare, a strigat şi a zis: Doamne, scapă-mă. Iar Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi intrând ei în corabie, s-a potolit furtuna. Iar cei care erau în corabie I s-au închinat, zicând: cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.

 

Protos. Dosoftei​, Mănăstirea Putna: Despre credință și îndoială (Predica la Duminica a IX-a după Rusalii)

Iubiţi credincioşi,

Ceea ce s-a întâmplat în acea noapte pe lacul Ghenizaretului are legătură cu alte două episoade din viaţa ucenicilor alături de Domnul. Primul episod se referă la potolirea unei furtuni pe mare. În capitolul VIII al Evangheliei de la Matei, versetele 23-27, ni se spune cum, în timp ce erau ucenicii şi Iisus în corabie, a început o furtună, „încât corabia se acoperea de valuri”. Mântuitorul dormea. Ucenicii se sperie şi Îl trezesc spunându-I: „Doamne, mântuieşte-ne, că pierim”. Iisus porunceşte furtunii să înceteze şi aşa se întâmplă.

Al doilea episod este minunea în care cinci pâini şi doi peşti, înmulţite minunat de Mântuitorul Iisus Hristos, hrăniseră 5.000 de bărbaţi, împreună cu soţiile şi copii lor.

După această minune, Domnul Iisus îi trimite pe ucenici să treacă lacul, iar El merge să se roage singur. Pentru trimiterea ucenicilor, Sfântul Evanghelist Matei foloseşte verbul „a sili”: „Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie”. E lesne de înţeles de ce a trebuit să-i silească, căci, în chip normal, cine ar fi plecat de lângă Iisus după ce văzuse o minune atât de mare, precum a înmulţirii pâinilor? Dar rostul minunilor nu este să oprească viaţa în loc, ci să o îndrepte către sensul ei adevărat. Pe ucenici îi aştepta o nouă lecţie.

Şi iată că, în timp ce corabia este pe ape, porneşte furtuna, valurile o înconjoară şi o ameninţă cu scufundarea, iar pe ucenici cu moartea. Frica pune stăpânire pe ei şi le şterge din minte ceea ce tocmai se întâmplase. Căci dacă este să gândim strict raţional, nu ar fi avut nici un motiv de teamă: pe de o parte, o astfel de întâmplare mai păţiseră, când Domnul poruncise furtunii să se oprească şi se oprise, iar, pe de alta, cu doar câteva ore înainte avusese loc înmulţirea acelor pâini. Şi, tot dacă cineva ar fi gândit pur raţional, cum ar fi crezut că Cel în care se încredeau în ce priveşte viaţa veşnică, îi trimite, silit, într-o primejdie de moarte.

Dar frica, care apare în lipsa sau din împuţinarea credinţei, pune stăpânire pe suflet şi întunecă mintea, voinţa şi sentimentele.

Aflându-se ucenicii în această stare, Iisus vine şi li se arată: „Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare”. De întuneric, dar mai ales de spaimă, ucenicii nu au puterea să-L recunoască. Îi recunosc chipul, dar se sperie că Îl văd mergând pe ape: adică nu au puterea să înţeleagă că este firesc să meargă pe apă Cel care poate porunci furtunii să se oprească, Cel care înmulţeşte câteva pâini şi satură mii de oameni. Discernământul lor era aproape paralizat de frică. Încep să strige de spaimă. Şi, auzindu-i pe ei, parcă ne auzim pe noi în clipele grele ale vieţii, de deznădejde, cum strigăm şi ni se pare că strigăm „la pereţi”.

Mântuitorul le vine în întâmpinare: „Îndată le-a grăit lor Iisus, zicând: „Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi””. Aceste cuvinte, duhul lor, le-a dat nădejde, le-a alungat frica.

Sfântul Pentru, cel care Îl iubea cu înflăcărare pe Domnul, Îi cere: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă”.

Este o îndrăzneală, căci nu era nevoie să meargă pe apă. Dar Dumnezeu ne lasă să ne exprimăm, nu ne tratează ca pe nişte obiecte care trebuie disciplinate. Mântuitorul îi răspunde: „Vino! Dacă asta vrei, dacă vrei să vii lângă Mine, căci mă iubeşti şi eşti nerăbdător să mă întâlneşti mai repede, vino, îţi dau şi ţie puterea să mergi pe apă”. Şi îi dă această putere, făcând şi cu el o minune:

„Şi coborându-se Petru din corabie, a mers pe apă şi a venit la Iisus” ne spune Sf Evanghelist Matei.

Să nu uităm că Mântuitorul nu poruncise furtunii să se oprească, ca prima dată. Acum, să spunem aşa, era partea a doua a lecţiei cu furtuna pe mare: ucenicii trebuiau să înveţe să rabde necazul, să înveţe că în greutăţi se desăvârşeşte binele.

Şi cum merge Sfântul Petru pe apă, „văzând vântul tare, s-a înfricoşat şi a început să se scufunde”. Strigă la Mântuitorul: „Doamne, scapă-mă”, iar Iisus îi întinde mâna, îl apucă şi îi spune: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”

Iubiţi credincioşi, dacă nu am avea propria noastră experienţă despre cum cădem, am zice că este imposibil ceea ce s-a întâmplat: Petru merge pe apă, trăieşte această minune uriaşă, că nu se scufundă, dar se teme de bătaia vântului. Şi, din teamă, îl apucă îndoiala şi se desparte de puterea care îl ţinea pe apă – de ascultarea de Hristos care se afla la doi paşi de el.

Sfântul Petru nu se scufunda pentru că trupul său era mai greu decât apa. El se scufunda pentru că duhul lui se depărtase de ascultarea faţă de Dumnezeu prin îndoială. Când Mântuitorul îl ia de mână, frica şi îndoiala se risipesc din nou.

La fel se întâmplase cu toţi ucenicii, când Îl văzuseră pe Domnul: s-au speriat, deşi ar fi trebuit să se liniştească. Dar aşa se întâmplă de fiecare dată când apare necredinţa şi îndoiala: atunci apare şi lipsa de înţelegere, atunci ne comportăm fără nici o logică, atunci absurdul capătă putere pentru că noi îi dăm.

Atunci când suntem stăpâniţi de necredinţă ori de îndoială, putem să facem cele mai mari greşeli fără să sesizăm câtuşi de puţin ce rău facem şi, de asemenea, putem să ratăm şanse uriaşe ale vieţii noastre.

Această stare este unul dintre cele mai periculoase gânduri pe care le putem primi în mintea şi în sufletul nostru. Aparent nu este un păcat, căci nu săvârşim ceva rău. Dar ca să vedeţi cât de gravă este această stare, să comparăm cu un om care ziua, în amiaza mare, susţine că nu se vede nimic în jurul lui. Se poate vedea, dar el nu vede pentru că este bolnav.

Uneori această atitudine se manifestă ca o revoltă împotriva lui Dumnezeu şi aici aş vrea să dau un exemplu cutremurător. O femeie de origine greacă, care locuia în America, avea un copil mic. Într-o zi acesta s-a îmbolnăvit brusc şi, cu toate că a fost dus de urgenţă la spital, doctorii i-au spus că sunt neputincioşi. Starea lui se agrava cu fiecare minut care trecea şi nu ştia nimeni ce ar putea opri boala. Femeia, am spus că era de origine greacă, era un om credincios, din familie, obişnuit să se raporteze la Dumnezeu în diferite împrejurări ale vieţii. Ştia că, până la urmă, de la El este viaţa sau moartea. Şi, în durerea ei de mamă şi din dragostea pentru copilaş, în timp ce îl ţinea în braţe, s-a îndreptat către fereastra camerei unde era şi, uitându-se spre cer, cu o mână a făcut un semn ameninţător şi a spus: Să nu îndrăzneşti! Nu a cugetat prea mult la ce a făcut. Şi iată că, aşa cum pruncul se îmbolnăvise fără motiv şi era pe moarte, fără explicaţie, în scurt timp starea lui s-a îndreptat şi s-a însănătoşit fără vreo intervenţie a doctorilor. Au trecut anii şi aproape s-a uitat această întâmplare. Copilul ajunge un adolescent dar nu face chiar cele bune, ba din contră. Într-o zi mama sa aude la radio despre un atac tâlhăresc urmat de o confruntare între banda care organizase tâlhăria şi forţele de poliţie chemate acolo în care a fost omorât un tânăr din banda respectivă. L-a înmormântat, cu multă durere, şi credincioasă fiind s-a gândit ce se va întâmpla cu sufletul fiului ei. A ajuns la un părinte duhovnic şi, discutând îndelung, şi-a amintit acea întâmplare din copilărie. Părintele i-a explicat că Dumnezeu, în atotştiinţa Sa, a vrut să ia atunci sufletul copilului, până să apuce să se strice de păcate. Dar cererea mamei, neînţeleaptă, dar cu tărie, fusese cea care schimbase drumul vieţii copilului. Mama a înţeles acum că greşise amarnic, ceea ce ar fi fost o durere pentru ea reprezentând, de fapt, o fericire pentru copil şi, prin urmare, şi pentru viaţa ei. Şi a înţeles că trebuie să facă pocăinţă şi pentru greşeala ei, şi pentru a ajuta sufletul fiului care trecuse dincolo într-o stare nepotrivită.

Aceasta se poate întâmpla când ne revoltăm împotriva a ceea ce credem că ar fi o nepurtare de grijă sau o greşeală a lui Dumnezeu.

Dar majoritatea dintre noi nu suntem, să spunem aşa, atât de îndrăzneţi, precum această mamă. Ne încearcă puţinătatea credinţei şi nu mai simţim că Dumnezeu nu mai este prezent în anume momente ale vieţii noastre şi, fără a ne revolta, acţionăm după cum credem noi că este mai bine. Această atitudine poate avea urmări chiar mai rele decât cea de dinainte. Pentru că dacă mama despre care am spus s-a certat, fără de minte, cu Dumnezeu, măcar şi-a amintit mai târziu de Aceasta şi a avut un loc de unde să reia ascultarea de El.

Dar atunci când pur şi simplu nu Îi cerem, nu Îi reproşăm nimic lui Dumnezeu, ci Îl ignorăm, căderea noastră poate să fie mai rea. Această ignorare înseamnă o acoperire a minţii şi a simţirii noastre cu o carapace foarte groasă, a bizuirii pe sine şi a însingurării, prin care nu dăm voie să pătrundă nici un fir de lumină de sus.

Singurătatea de care suferă astăzi mulţi oameni s-a născut din însingurarea faţă de Dumnezeu. Iată un exemplu:

A crea un om este cel mai măreţ act al lumii. Nimic nu se compară cu omul, şi mai ales cu sufletul unui om. Căci sufletul are scânteie de dumnezeire în el şi este zidit după chipul lui Dumnezeu. Şi ce au crezut în circa două miliarde de rânduri oamenii în ultimii 50 de ani? Că un prunc zămislit, un suflet zidit de Dumnezeu şi care aşteaptă să vadă lumina zilei este ceva care va aduce rău şi probleme. S-au îndoit că Cel care i-a dat viaţă se va îngriji şi de acest prunc şi au ales să-i curme viaţa. Vedeţi cât de absurdă este îndoiala? Cel ce se îndoieşte vede că Dumnezeu creează un suflet, ceea ce nimeni nu va putea vreodată să facă, dar crede că Dumnezeu nu va găsi o modalitatea ca acest copil să-şi ducă viaţa, atâta câtă este, pe pământ, aşa cum şi-au dus-o cei care s-au născut, pentru că părinţii nu au bani, ori nu au casă, ori sunt prea tineri, ori sunt prea bătrâni. Dar Dumnezeu nu ştie toate astea?

Să învăţăm, iubiţi credincioşi, că atunci când Dumnezeu ne cheamă, ne dă ceva de făcut, tot cea ar părea o piedică în calea chemării se va risipi. Noi atâta trebuie să facem: să nu ne îndoim de chemarea Lui, de puterea Lui de a ne duce până la capăt sarcina încredinţată. Este complet falsă această frică, căci Dumnezeu nu ne va lăsa la mijlocul drumului, ci ne va duce până la capăt. Diavolul însă se va strădui să ne înfricoşeze, fie la început, să nu pornim al drum, fie la sfârşit, când suntem foarte aproape de a izbândi, pentru a pierde toată osteneală. Vedeţi, pe Sfântul Petru l-a cuprins frica când mai aveam doar un pic, cât ai întinde mâna, până la Hristos.

Să nu ne înspăimântăm atunci când Domnul ne cheamă „Vino la Mine!”. Să nu ne înspăimântăm nici de valuri, adică de mulţimea greşelilor şi a patimilor, nici de chipul Lui, care ne pare cu totul imposibil de atins. Dacă îi spui unui copil: construieşte o rachetă care zboară în cosmos, el cu siguranţă nu va putea face nimic. Dar toate aceste rachete, pe care le vedem că pleacă de pe pământ, au fost construite de oameni, care şi ei au fost copii. Şi aceşti copii au fost învăţaţi de alţi oameni, cu neputinţele lor. Şi dacă avem încredere că din copii care astăzi au câţiva anişori, unii vor construi peste ani rachete mai performante ca cele de astăzi, de ce să nu avem încredere că Domnul ne va învăţa şi pe noi tot ceea ce nu ştim şi ne va ajuta să împlinim tot ceea ce ne pare imposibil?

S-a spus despre credinţă că este absurdă. Adevărul şi experienţa vieţii demonstrează că este exact invers: lipsa credinţei duce la absurd. Lipsa credinţei duce la lipsa oricăror răspunsuri din viaţa noastră, la lipsa răspunsurilor despre cele mai importante lucruri ale vieţii noastre: despre rostul nostru, despre dragoste, despre familie. Pe când credinţa dă posibilitatea obţinerii de răspunsuri şi a împlinirii. Niciunde nu scrie în Sfânta Scriptură „Crede şi nu cerceta”, ci îndemnul este „crede şi cercetează”. Lumina credinţei te va ajuta să afli rostul tău în viaţă, te va ajuta să-L afli pe Dumnezeu, te va ajuta să afli dragostea după care cu toţii tânjim. Necredinţa, în schimb, ne va scufunda în valurile patimilor, în întunericul singurătăţii şi al lipsei de sens. Pentru omul credincios totul are un sens, orice fir de iarbă este un cuvânt al lui Dumnezeu către om şi o treaptă către El, pentru omul necredincios nici măcar omul, dumnezeiasca făptură, nu reprezintă decât câteva kilograme de materie organică, fără sens. De aceea, pe acest om, pentru care Dumnezeu Fiul S-a întrupat, este gata de a-l ucide atunci când îi încurcă planurile. Căci, starea ultimă a bolii necredinţei este uciderea celuilalt şi uciderea de sine. Şi diavolul, atunci când ne prinde cu această boală, spre acestea ţinteşte.

Iubiţi credincioşi, să nu uităm niciodată că tot ceea ce este bine pentru un om este şi posibil de făcut. Dacă nu ar fi aşa, dacă binele ar fi imposibil, am avea un Părinte nedrept, care a pus un zid de netrecut între noi şi binele nostru, între noi şi fericirea noastră, şi a lăsat doar o fereastră prin care să vedem binele la care nu putem ajunge şi să ne pară rău. Dar Ortodoxia nu cunoaştem un astfel de Părinte, ci dimpotrivă. Părintele nostru este cel care a spus: Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş dori să se aprindă.

Să nu uităm că necredinţa şi îndoiala duc la nefericire şi deznădejde. Şi unde este nefericire şi deznădejde, acolo este semn că ne-am îndepărtat de la credinţă şi încredere în Dumnezeu. Cel care nu crede în nimic, crede în el însuşi, în capacitatea minţii lui de a analiza lumea şi de a lua decizii. Adică se face pe sine un dumnezeu, se crede capabil să cuprindă cu mintea trecutul şi viitorul, pe el şi întreaga existenţă. Este o înşelare amarnică, pe care numai orgoliul o naşte şi voinţa de a nu asculta de nimeni o întreţine.

Însăşi credinţa este un dar de la Dumnezeu pe care îl dobândim prin încredere: Doamne, mă încred în Tine că îmi vei da credinţă, dă-mi! La fel şi încredinţarea că Dumnezeu nu ne va lăsa în anumite situaţii care par imposibile: Doamne, nu ştiu cum pot trece prin această problemă, dar Tu ştii. Luminează-mă şi dă-mi putere. Şi vom primi!

Cine se ţine, iubiţi credincioşi, ca „orbul de gard” de puterea lui Dumnezeu ajunge acolo unde puterea şi înţelepciunea lumească nu ajung. Puterea lui Dumnezeu l-a făcut pe Sfântul Petru să meargă pe apă, a făcut mai apoi să-i cadă lanţurile de la mâini şi să se deschidă uşile temniţei în care era închis pentru credinţă. Dar Domnul Hristos este nu numai biruitor peste materie, ci mai ales peste duh. Cu El, putem merge peste valurile patimilor sufleteşti, El poate să unească pe oameni acolo unde orice dragoste pare stinsă, El desface cătuşele celor mai rele patimi. Dar să avem încredere în El, să ne încredinţăm Lui, şi să nu rămânem la neputinţele noastre. Înţelept este omul care nu se bizuiește pe puterile sale, dar şi mai înţelept este cel ce nu se bizuiește nici pe neputinţele sale, adică nu se lasă mărginit de neputinţele şi de greşelile sale, văzându-le nu cade în deznădejde, ci se încrede în Dumnezeu că puternic este să-l elibereze de ele.

Şi aşa, cel ce nu se bizuiește pe puterile sale se eliberează de mândrie, iar cel ce nu se lasă covârşit de problemele sale se eliberează de deznădejde.

Iubiţi credincioşi, toată Biblia, toată învăţătura Bisericii nu este numai o ştiinţă a îmbunătăţirii sufleteşti. Ţinta ei este dragostea, sălăşluirea omului alături de Dumnezeu în veşnicie. Nu suntem buni de dragul de a fi buni, nu ne ferim de păcate, pentru a nu păcătui, ci pentru a iubi. Şi din izbânzi şi din căderi, principala stare pe care trebuie să o dobândim este cea exprimată de ucenici astăzi: „Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu (Matei14.33)”. Dacă în încercări ne încredinţăm lui Dumnezeu izbândim; şi ştim că am izbândit cu puterea Lui; Îl cunoaştem mai bine şi cunoaştem mai bine cum lucrează. Acesta este rostul pentru care Dumnezeu sloboade ori îngăduie încercările, şi nicidecum acela de a eşua, ci de a înainta încă un pas înspre Hristos Domnul, înspre Dumnezeul nostru. Amin.

14.08.2011