Preotul românilor de peste Ocean. Arhiepiscopul Nicolae Condrea: „Visul american este foarte departe de realitate“

Înalt Prea Sfinţitul Nicolae Condrea, arhiepiscopul românilor ortodocşi din America, vorbeşte, despre marile poveri ale unei naţiuni care îşi pierde fiii printre străini: dezbinare, deziluzie şi neîmplinire.

Preotul Nicoale Condrea conduce, din 2001, Arhiepiscopia Ortodoxă Română din America de Nord şi de Sud, cu sediul la Chicago, şi este cel care, de aproape 13 ani, cunoaşte problemele sufleteşti şi pământeşti ale românilor care şi-au luat lumea în cap şi şi-au găsit un rost peste Ocean. Şi nu numai că le cunoaşte, dar caută să le găsească şi rezolvări.

Spiritul american

„Mulţi români nu se mai împlinesc profesional, ajung acolo pentru copii, pentru o altfel de viaţă, iar la un moment dat, situaţia lor devine una de prizonierat dacă nu se acomodează. Nu se mai pot întoarce acasă în România. Copiii cresc acolo, aceea devine lumea lor. Părinţii, dacă nu-şi găsesc o rânduială a vieţii unde componenta spirituală este foarte importantă, rămân oameni neîmpliniţi. Tot visul acesta, de a avea o viaţă mai bună în America, poate că se împlineşte doar pentru copiii lor“, începe părintele Condrea o radiografie spirituală a românilor din America. Realitatea americană este una strictă şi oarecum departe de „tărâmul tuturor posibilităţilor“. Acolo, copiii, chiar dacă sunt din familii înstărite, sunt educaţi să muncească de la 15-16 ani, la început numai în timpul vacanţelor. Este o educaţie care, spune arhiepiscopul, nu îngăduie copilului să creadă că părinţii îl vor susţine toată viaţa. „Copiii învaţă acest spirit american, iar limba engleză devine limba lor. Pleacă de acasă, îşi formează propria familie. Părinţii nu pot rămâne doar cu mulţumirea că şi-au văzut copiii împliniţi, pentru că fiecare ne căutăm propria împlinire. Este o mare problemă pentru toate familiile de români: să găsească acest echilibru de susţinere a copiilor şi de împlinire a propriei vieţi“, mărturiseşte Nicolae Condrea.

Cauza conflictului şi a dezbinării

Unde trebuie căutată împlinirea? Înainte de toate, în sine, răspunde preotul. Poţi pleca oricât de departe, dar nu poţi fugi de tine. Dacă eul tău nu este mulţumit, poate nu realizarea materială este singura condiţie pentru fericire. Altfel spus, trebuie să pleci departe pentru a te regăsi? „Nu sunt mulţi care au plecat din ţară pentru că nu L-au putut găsi pe Dumnezeu în România. Realitatea e alta. Sunt oameni care nu mergeau la biserică în România, care au o educaţie religioasă redusă. Alţii mărturisesc că legătura lor cu Dumnezeu a căpătat importanţă acolo, departe“, spune ierarhul.

Într-o lume străină, oamenii au puţine puncte de reper, iar legătura cu Dumnezeu, crede Nicolae Condrea, este o necesitate de echilibrare cu lumea. „Cei dezrădăcinaţi au nevoi spirituale particulare. Lumea americană îi îndeamnă pe creştini să se închine la doi domni: la cele materiale şi la Dumnezeu. Hristos spune clar: «Nu puteţi să vă închinaţi şi lui Dumnezeu, şi banului!»“, argumentează părintele, spunând, totodată, că românul are o mare problemă de conştiinţă, odată intrat într-un sistem pecuniar. Prima mare ispită a românilor în America este aceea de a sluji la doi stăpâni. De aici vin, explică arhiepiscopul, şi conflictul, şi dezechilibrul. „Trebuie să faci o alegere. Trec anii, situaţia noastră rămâne tot neîmplinită, nefericită. Suntem oameni liberi. Este o diferenţă în stilul de viaţă“, îndeamnă Nicolae Condrea. Pe de altă parte, el spune că românii care ajung în America se trezesc foarte repede la o realitate care diferă de visul american la care speraseră. „Ceea ce părea frumos din România păleşte în America. Noi, din România, visăm la America precum la o lume a libertăţii, a prosperităţii. Abia acolo înţelegi. Visul este foarte departe de realitate. Şi poate că visul există aici, nu trebuie să fugim. Trebuie să ne gândim că nu în altă parte este mai bine“, îi sfătuieşte arhiepiscopul pe români.

Lecţia Americii

Nici el nu şi-a dorit să plece din ţară. „Am fost chemat la slujire. Am trecut printr-un proces selectiv. În timpul studiului la Strasbourg, în cei patru ani şi jumătate cât am stat acolo, am înfiinţat parohia la Stuttgart. Acesta a fost, probabil, lucrul care m-a recomandat pentru o misiune în America“, spune Nicolae Condrea. Dacă va fi chemat să slujească în altă parte, va merge acolo unde este nevoie. „Cea mai bună lecţie a Americii este să te orientezi, să înţelegi realitatea cu bune, cu rele. Să îţi găseşti locul în această realitate“, afirmă ierarhul.

În ţara tuturor posibilităţilor, inclusiv religioase, să rămâi ortodox, legat de Biserica oficială din ţara-mamă, este o încercare. „Acesta este rolul Bisericii în diaspora. Românii care ajung în America au nevoie de puncte de reper. Cel mai important lucru este credinţa în Dumnezeu. Dacă şi-au pierdut rădăcinile în pământ, trebuie să le găsească în Ceruri“, spune preotul. Integrarea într-o comunitate religioasă le poate oferi, în opinia lui, o stabilitate. „Ei trebuie să rămână în comuniune cu fraţii de limbă şi de credinţă. Misiunea mea se referă la a mărturisi, în primul rând, cine sunt“, continuă ierarhul. Se spune că, în America, ortodoxia este cel mai bine păzit secret. Dintre cele peste 330 milioane locuitori din Statele Unite, numai în jur de un milion sunt ortodocşi. Deşi această confesiune este de mai bine de 200 de ani prezentă în SUA, sunt foarte mulţi americani care nu au auzit de ortodoxie. „Dacă spui că eşti ortodox, ei cred că eşti evreu ortodox şi trebuie să spui că eşti creştin-ortodox. Dacă au auzit de creştin-ortodox, te întreabă dacă eşti rus sau grec“, explică Nicolae Condrea. Dialogul descoperă mult necunoaşterea ortodoxiei. „Convertiţi sunt mulţi, mai puţin din episcopia noastră care foloseşte mult limba română. În predica mea, am vorbit despre necesitatea învăţării limbii române pentru copii. Sunt alte episcopii care folosind aproape exclusiv limba engleză oferă alternativa convertirii“, explică arhiepiscopul. Problemele eparhiei pe care o conduce sunt cu educaţia copiiilor, a credincioşilor care încă nu înţeleg ce înseamnă să fii creştin.

Să creşti un copil, să faci o casă, să plantezi un copac. Ajunge? „Asta le spun tuturor enoriaşilor. Să zidească o casă duhovnicească, nu doar materială, copiilor. Să nu ne uităm copiii, să le înţelegem frământările şi să-i îndrumăm pe calea educării creştine, în biserică. Trăim în epoca aceasta a comunicaţiilor rapide, epoca vitezei. Trebuie să îi înţelegem, cu mijloacele lumii lor. Să le transmitem credinţa prin cuvânt. Românii trebuie să aibă grijă de copiii lor să rămână creştini“, le doreşte arhiepiscopul românilor din America.

Sursa: Adevărul

De la Flower power la Hristos. File din istoria unor convertiri / Şcoala de Duminică

Diaconul Tudor Sâmbeteanu, slujitor la Parohia „Holy Resurrection“ din Boston

de Augustin Păunoiu, Ziarul Lumina

Când ne gândim la Ortodoxia pe pământ american, gândul se îndreaptă către marile personalităţi teologice şi filosofice care au făcut parte din diaspora română, greacă şi rusă. Prea puţin ştim însă despre numeroasele convertiri ale unor americani. Între aceştia, emblematică rămâne figura părintelui Serafim Rose, ieromonah la mănăstirea din Platina, California. Diaconul Tudor Sâmbeteanu, slujitor la Parohia „Holy Resurrection“ din Boston, ne descrie în interviul de faţă o pagină din istoria Ortodoxiei în America.

Părinte diacon, sunteţi plecat din 2005 în SUA. Cum i-aţi perceput pe americani la ei acasă?

Atunci când călătoreşti prin lume, ceea ce descoperi, din poziţia ortodoxului, bineînţeles, este că Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut. Cred că acesta este cel mai important lucru. Există adesea în societatea în care trăim un sentiment antiamerican, justificat poate de multe ori de politicile guvernului acestei ţări. Dar pe plan uman am constatat că americanii sunt de o cu totul altă calitate. Există foarte multe clişee în ceea ce-i priveşte pe americani. Că nu sunt bine educaţi, că sunt, în sfârşit, de-a dreptul ignoranţi. Însă trebuie să înţelegem că există nişte motive foarte clare pentru care aceşti oameni sunt unde sunt în momentul de faţă în lume, iar asta nu are de-a face cu teoriile conspiraţiei, cât cu faptul că societatea americană este foarte bine organizată. Organizarea şi setea lor de cunoaştere se văd şi atunci când Îl caută pe Dumnezeu. Duhul Sfânt lucrează şi aduce pe căi nebănuite oamenii în Biserica Lui.

Ce ne puteţi spune despre convertiţii la Ortodoxie de origine americană?

Ca să vorbim despre Ortodoxia americană în masă, trebuie să ne întoarcem în urmă cu vreo 50 de ani. În anii â60, în SUA a existat o revoluţie care a îmbrăţişat aproape toate aspectele vieţii. Nu vă gândiţi că a fost ceva sângeros. În special tinerii de 18-25 de ani au început să se revolte împotriva bunăstării pe care le-o oferea statul american de atunci. Această bunăstare nu-i mai satisfăcea. A avea o maşină, două, a-ţi permite să cumperi orice, a deţine o casă, pentru ei toate lucrurile astea, care sunt de dorit şi care se obţin destul de greu astăzi, pentru ei nu mai contau. Ei căutau mai mult decât ceea ce li se oferea, confortul şi siguranţa de care vorbim. Atunci au început să se revolte împotriva ordinii societăţii şi au urmat drogurile, apoi a venit festivalul de la Woodstock cu toţi apostolii mişcării, Jimmy Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison şi toţi ceilalţi. După ce au consumat toate lucrurile astea, s-au simţit şi mai goi. Acesta este lucrul pe care constant îl declară mulţi din cei care au prins acea perioadă. Cu toţii s-au simţit şi mai goi, şi mai lipsiţi de sens. Unii dintre ei, destul de numeroşi, nu s-au mai recuperat niciodată din cauza drogurilor sau a abuzului de alcool. Era perioada războiului din Vietnam şi mulţi nu înţelegeau de ce trebuie să meargă într-o altă ţară şi să lupte împotriva unor oameni cu care ei, personal, nu aveau nimic de împărţit. De altfel, se ştie că atunci America a fost împărţită, 50% nu au fost pentru, iar acum procentul celor care se declară împotriva oricărui fel de război este mult mai mare. Oamenii, după ce au trăit asemenea experienţe, au început să-L caute pe Dumnezeu. Interesant că mulţi dintre ei veneau din medii agnostice sau chiar atee. Pur şi simplu din cauza suferinţelor prin care au trecut s-au apropiat de Dumnezeu.

Întoarcerea la credinţa cea adevărată s-a produs brusc, dintr-odată?

Nu, desigur. O parte din aceşti oameni au mers iniţial la bisericile protestante, cele mai numeroase atunci. Curios lucru e faptul că ei, practic, au refăcut istoria creştinismului în sens invers cronologic şi au ajuns în cele din urmă în Biserica primară, în Biserica Ortodoxă, în Biserica lui Hristos. Ce s-a întâmplat? Au mers în bisericile protestante, dar acolo lipsea ceva. Se simţea o absenţă. Era frumos la nivel uman, era plină de sentimente atmosfera, dar mai era nevoie de ceva. Da, lipsea harul, lipsea Dumnezeu. După care au continuat căutarea la Bisericile catolice. Dar şi acolo s-au lovit de un formalism, pe de o parte lipsit de viaţă. Apoi constatarea generală era că biserica era plină de umanism, dar de un umanism neîndumnezeit. Acestea sunt mărturiile oamenilor care au ajuns până la urmă la cunoaşterea Ortodoxiei. Drumul lor nu s-a oprit la catolicism. Au citit în cartea Faptele Apostolilor despre o Biserică pe care atunci nu o regăseau nicăieri. Şi s-au întrebat unde se află astăzi Biserica de care se vorbeşte acolo? Nu ştiau nimic despre Biserica Ortodoxă, aşa că şi-au zis: hai să refacem noi această comunitate apostolică care era la începutul Bisericii primare. Trebuie să menţionez că Biserica Ortodoxă era în acel moment - şi poate încă mai este - „the best kept secret in America“ (cel mai bine păstrat secret din America).

Cum au început să se organizeze?

Iniţial nu erau foarte mulţi, ci doar câteva zeci. Şi şi-au zis: „Nu trebuie să trăim izolat, separaţi, ci oarecum în comunitate pentru că aşa vom putea practic să ne susţinem unii pe alţii în viaţa noastră creştină, ca o familie“. Oamenii munceau, erau tineri, dar nu aveau joburi extraordinare. Serviciile lor le permiteau totuşi să facă nişte bani. Pe aceştia îi aduceau înapoi la comunitate. Şi aşa au început să strângă fonduri şi să-şi cumpere proprietăţi. Şi-au cumpărat case în care locuiau la etaj fetele, iar la parter, băieţii. Masa o luau în comun, se rugau împreună. Îşi făcuseră singuri rugăciunile de dimineaţă, de seară, le compuseseră ei pentru că nu aveau alte repere după care să se ghideze. Îşi alcătuiseră propria Liturghie, după mintea lor, la care se împărtăşeau cu toţii duminica. Asta se întâmpla undeva la începutul anilor â70... Locul unde ei activau era California, San Francisco, acolo unde mişcarea Flower power fusese mai puternică.

Aceşti creştini erau şi foarte activi, misionari. Mergeau pe stradă (street mission) şi vizitau cartierele cele mai rău famate unde le vorbeau despre Hristos celor care locuiau în ele, fie că era vorba de drogaţi, de beţivi, oameni care săvârşeau activităţi ilegale, proxenetism sau mai ştiu eu ce. Curajul lor şi faptul că erau foarte sinceri au început să dea rezultate. Foarte mulţi au început să intre în comunitatea lor căreia i-au spus „Frăţia Hristos Mântuitorul“, „Christ The Saviour Brotherhood“. Dar să nu idealizăm. Aceşti oameni făcuseră un melanj oarecum, aveau partea aceasta creştină puternică, dar aduseseră cu ei şi nişte influenţe new age care erau foarte la modă în perioada respectivă. Aproape că nu puteai să gândeşti atunci în afara curentului new age. Doar dacă studiai în mod special, dacă erai o minte luminată, aşa cum a fost părintele Serafim Rose, care să aibă puterea să iasă în afara contextului în care se trăia, puteai să faci distincţii, să ştii unde te situezi.

Aveau deci şi influenţe new age, dar oamenii în momentul de faţă cu greu recunosc acest lucru. Ei mi-au spus că totuşi au avut experienţa harului chiar şi în aceste condiţii. Dar experienţa harului au continuat să o aibă doar până în momentul în care au aflat ca instituţie de Biserica Ortodoxă. Îmi mărturiseau: „Când ne împărtăşeam aveam pace, aveam bucurie. Dar toate au încetat atunci când am aflat despre Biserica Ortodoxă ca grupare, ca organizaţie“. Dumnezeu i-a luat şi i-a adus astfel la Biserică.

Care au fost paşii următori spre convertirea lor deplină?

Mai departe, au început să crească ca număr, au ajuns de ordinul miilor, au trecut de pe coasta de vest a Statelor Unite, San Francisco, pe coasta de est, la Boston, cred că au avut o casă şi prin New York. Deci s-au răspândit şi în Midwest, sau zona central-vestică a SUA. Aceasta e o zonă eminamente agricolă. Acolo sunt culturi de cartofi, de porumb. Anii au mai trecut şi ne apropiem acum de 1980. Un lucru interesant este conştiinţa aceasta misionară a lor. Au socotit că nu trebuie să ţină lumina sub obroc, că trebuie să vorbească lumii despre Hristos, despre biserică, să împărtăşească şi celorlalţi bucuria şi pacea din sufletele lor. Au făcut un fel de revistă pe care o trimiteau diferitelor comunităţi creştine din America. Mai înainte de aceasta, părintele Serafim Rose scosese şi el o revistă care există până astăzi, Cuvântul Ortodox, The Orthodox Word, scoasă acum de monahii de la Mănăstirea Platina. Acolo este o mănăstire deosebită, cu regim de viaţă aproape athonit, destul de dur. Chiliile sunt făcute din bârne de lemn. Majoritatea monahilor de acolo provin din societatea înaltă americană, adică în viaţa lor civilă aceştia aveau posturi importante în companii serioase din SUA, cu salarii de 150.000 - 200.000 de dolari pe an. Revenind, şi părintele Serafim Rose trimitea mai multor comunităţi creştine revista scoasă de el la Platina. În momentul în care călugării au primit publicaţia scoasă de Frăţia Hristos Mântuitorul, au trimis şi ei către frăţie Cuvântul Ortodox. Atunci când această revistă a ajuns în mâinile fraţilor, ei au început să citească şi au rămas foarte uimiţi: „Extraordinar! Ce duh au oamenii aceştia în ei! Acesta este duhul pe care de fapt îl căutam noi! Şi deşi oarecum simţeam că ne-am apropiat de el, de abia acum, când citim ce scriu oamenii ăştia aici, ne dăm seama că acesta este duhul creştin, acesta este acasă!“ Imediat după ce s-a întâmplat aceasta, prin lucrarea Duhului, foarte mulţi dintre fraţi au început să intre aparent accidental în bisericile ortodoxe. Aşa s-a întâmplat cu părintele Patrick Tishel, parohul bisericii unde slujesc şi eu, un evreu convertit din Brooklyn, New York, şi cu părintele Michael Kon, evreu şi el. Străbunicii părintelui Michael erau evrei nemţi. Tatăl lui a plecat din Germania în 1937, iar unchiul lui a plecat în 1939, cu mai puţin de o lună de închiderea graniţelor. Ei doi au fost singurii din familia părintelui care au supravieţuit terorii naziste. Iar cei din partea părintelui Patrick au venit din zona slavă, din Rusia şi Polonia.

Parohul bisericii a avut mai multe momente în evoluţia lui spirituală. Unul a fost pentru el ca evreu, recunoaşterea, acceptarea lui Iisus ca Hristos, ca Mesia. Aceasta s-a petrecut în tinereţea lui. În SUA, înainte de a începe facultatea, se obişnuieşte să mergi în vacanţa de vară să călătoreşti puţin şi să vezi un pic lumea. A mers în Europa şi în Italia a fost foarte impresionat de Pietà lui Michelangelo. Pe el l-a mişcat puternic atitudinea Maicii Domnului care în grupul statuar avea imprimată în fiinţa ei o suferinţă cumplită. În momentul acela, în care a privit statuia, Patrick a realizat că Iisus nu a fost doar un personaj istoric, ci că El este şi Hristosul, Fiul lui Dumnezeu întrupat, acest Hristos pe care evreii L-au ratat cu totul.

Din momentul acela s-a încreştinat la inimă şi a crezut. S-a întors în America şi a intrat în Christ The Saviour Brotherhood.

Când şi-a dat seama părintele Patrick că Ortodoxia înseamnă un acasă pentru sufletul său?

Parohul meu şi-a continuat căutarea cu ei, dar convertirea la Ortodoxie a venit atunci când a intrat într-o biserică rusească. Biserica era la câteva case distanţă de locuinţa frăţiei. Nu îşi dăduse seama de ea până când, din greşeală, a ajuns acolo într-o duminică, la Liturghie. Se slujea în slavonă şi mi-a povestit ce a simţit în acel loc. Era momentul în care diaconul ieşea cu Sfânta Evanghelie. Părintele Patrick a fost uimit de asemănarea cu ritualul scoaterii Torei în templul iudaic, pe care îl frecventa în copilărie. Bărbaţii evrei, cu şalul de rugăciune pe cap, se închinau şi atingeau cu multă reverenţă Tora, la fel cum creştinii ortodocşi cinsteau Evanghelia. Este vorba de două sentimente contradictorii. Pe de o parte, pentru el, ca om din Vest, totul era străin şi foarte ciudat. Mult fum de la cădelniţe, diaconii cădeau din belşug, icoane, oameni care se închinau la icoane, slujba în slavonă, nu în engleză. Totul părea făcut să te îndepărteze de locul acela. Dar, pe de altă parte, a simţit foarte puternic în acea biserică sentimentul că este acasă. Nu ca acasă la el, în Brooklyn, între evreii cu care crescuse şi cu care jucase baseball când era mic, când se adunau toţi vecinii şi copiii lor, Itzak şi ceilalţi şi povesteau ce se mai petrece prin cartier, ci pur şi simplu un acasă pentru suflet.

Continuaţi periplul spre convertire…

Această trăire au început să o aibă tot mai mulţi dintre cei care intrau în bisericile ortodoxe. Membrii frăţiei au împărtăşit unii altora aceste trăiri pe care le experiau şi au început să se întrebe ce este cu Biserica aceasta Ortodoxă, de unde provine, istoria ei…

Au pus aşadar mâna pe cărţi, au început să citească şi aşa au ajuns la concluzia că aceasta este Biserica lui Hristos, Biserica care a rămas fidelă învăţăturii Mântuitorului şi Apostolilor care totdeauna au căutat adevărul şi nu părtinirea lumească, şi care a avut traiectoria şi direcţia ei proprie în istorie.

Au trimis apoi la Platina, de unde primeau revista The Orthodox Word, un comitet format din câţiva oameni cu înclinare religioasă mai profundă şi cu studii mai înalte decât ceilalţi să întrebe pe monahii de acolo cum se poate intra în Biserica Ortodoxă. Au ajuns la o lună după moartea părintelui Serafim Rose. Aş putea spune că povestea frumoasă a frăţiei a durat până aici, dar nu. Ea a continuat. Căutătorii Ortodoxiei s-au întâlnit cu părintele Gherman Podmoshensky, prietenul şi împreună-nevoitor cu părintele Serafim întru cele ale călugăriei, cel cu care părintele Rose a început ridicarea mănăstirii de la Platina.

Părintele Gherman, cu un simţ misionar deosebit, a început să-i catehizeze. Aceasta a durat câtva timp. Dar la un moment dat s-a pus problema intrării lor în biserică. Şi nu erau puţini, ci câteva mii de oameni, răspândiţi pe coasta de est, de vest şi în Midwestul SUA. Au renunţat la îndrumarea părintelui Gherman care se pare că avea ceva probleme cu episcopatul din America, dar Dumnezeu a rânduit altfel. Într-una din revistele trimise de Platina se vorbea despre martirii închisorilor comuniste din Europa de Est. Între cei pomeniţi şi pentru care se cereau să se facă rugăciuni era şi părintele Calciu. Era perioada de după 1978, când părintele Gheorghe Calciu împlinea cea de-a două perioadă de detenţie. Frăţia s-a rugat vreo şase luni pentru el, l-au pomenit, iar Dumnezeu le-a întors jertfa şi rugăciunile pentru acest om şi între timp părintele Calciu a ajuns în Statele Unite. Auzind de acest lucru, l-au chemat în comunitate şi l-au rugat să le împărtăşească din experienţa lui, din viaţa lui şi suferinţele din închisoare, cum a reuşit să reziste torturilor şi aşa mai departe.

Părintele slujea la Parohia „Sfânta Cruce“, care geografic ţine de statul Virginia, dar este foarte aproape de capitala Americii, Washington DC. Părintele a venit, s-a interesat îndeaproape de ei, i-a întrebat sub ce jurisdicţie sunt din punct de vedere canonic şi aflând că sunt în impas, i-a îndrumat să cerceteze mai mulţi episcopi canonici şi să vadă cine ar dori să-i ia sub păstorire. Aşa au început să meargă prin mai multe biserici şi au găsit ceea ce căutau. Aceasta se întâmpla în anul 2000. Iată o filă din istoria primilor americani convertiţi la Ortodoxie. Au fost ani de căutări şi regăsiri, dar Dumnezeu îi răspunde negreşit celui care întreabă sincer.

Discurs incredibil, în ritm de tobe, pentru cei 3.315 copii avortați zilnic în America

)

Un nou clip video ne oferă o perspectivă diferită cu privire la cele aproximativ 3.315 vieți curmate zilnic prin avort în America.

Clipul "Listen to the Beat" ("Ascultă ritmul"), postat pe YouTube de ProLiferation, prezintă un discurs pe fundalul a 3.315 bătăi de tobă, ce reprezintă bătăile inimilor bebelușilor ucişi zilnic prin avort.

Vorbitorul din clip este Josiah, care a fost la un pas de a fi ucis în Coreea, la 8 săptămâni de sarcină, prin chiuretaj, o procedură ce presupune dezmembrarea copilului nenăscut.

Iată discursul acestuia:

„America nu mai acordă valoare vieții umane. Un cimitir cu cadavre dezmembrate te duce cu gândul la un complot al strigoilor, dar în realitate nu e decât o zi obişnuită în agenda celor de la Planned Parenthood. Americii pare să îi pese mai mult de strigoi decât de cei nenăscuți.

Zilnic, bătăile inimii se opresc în mii de trupuşoare. Ascultați-le.

Dar apărarea vieţii a început; mai este încă speranță. Cine sunt eu? Sunt unul dintre voi. Gândiți-vă la acest adevăr: Dacă ai ajuns la vârsta la care poți folosi Internetul, e pentru că ai supraviețuit, în ciuda aprobării pe care guvernul a dat-o pentru uciderea ta...

Dar generația Internetului face mai mult decât să asculte retorica unui profesor de educație sexuală. Ne subestimați dacă credeţi că folosim Internetul doar pentru SnapChat și Instagram. Pentru că noi descoperim adevărul. Iar adevărul este acesta:

Cel mai important cuvânt din sintagma „drepturile omului” este „omul”. Și le spune tuturor acest adevăr.

Unii vor afirma că nu ai dreptul să-ţi spui părerea despre subiect. Dacă aşa este, atunci cine sunt eu? Cred că am şi eu dreptul să vorbesc. Cred că am valoare acum, la fel cum aveam și înainte ca doctorul să pătrundă în pântecele mamei mele la 8 săptămâni de sarcină si să mă scoată afară bucată cu bucată. Nu știu de ce doctorul s-a oprit. Nu știu dacă exista un frate geamăn în uter împreună cu mine. Nu știu cine eram. Dar știu cine sunt și ştiu că am valoare. Așa că ascultați bătăile.”

Discursul este urmat de o secvență cutremurătoare de bătăi de tobă, în număr totală de 3.315.

Apoi vorbitorul încheie cu remarca amară:

„Dacă crezi că au fost prea multe bătăi, prea multe vieţi pierdute, privește clipul și mâine. Pentru că se va întâmpla din nou”.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Alexandra Maria Vieru

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Afişe şi broşuri pro-homosexualitate în cabinetele medicilor pedriatri americani/ Cea mai tânără dictatură (7)

Principalul argument al mişcării de promovare a homosexualităţii este că, atât homosexualitate cât şi căsătoriile între persoanele de acelaşi sex, îi privesc doar pe cei în cauză. În realitate, efectele se răsfrâng asupra întregii societăţi. Ce părere aţi avea dacă în cabinetele de pediatrie copii ar vedea afişe şi pliante conţinând imagini şi mesaje ce înfăţişează homosexualitatea ca fiind ceva normal? Vi se pare ? Ei bine, acesta va fi firescul sub noua dictatura a homosexualităţii. Despre noile directive, pe care Academia Americană de Pediatrie le-a trasat, puteţi citi mai multe în acest articol.

articol semnat de Kirsten Andersen

Washington, 1 august 2013 - Conform Academiei Americane de Pediatrie, dacă sunteți un medic cu pacienţi copii şi adolescenți, există o mulțime de lucruri pe care le puteți face pentru a-i încuraja, atât pe tineri şi pe familiile lor, să privească homosexualitatea ca fiind normală și sănătoasa,.

AAP a emis recent o declarație adresată celor 60.000 de membri ai săi ce se referă la homosexualitate. În noile linii directoare se spune că pediatrii ar trebui să depună eforturi pentru a "oferi un cadru în care, a fi LGBTQ (lesbian, gay, bisexual, and transgender), să fie considerat ceva diferit, dar normal."

Potrivit AAP, homosexualitatea "ar trebui să nu fie considerată anormală." În timp ce organizația recunoaște că adolescenţii "LGBTQ" reprezintă un grup angajat în comportamente mai riscante, având rate mai mari de abuz de substanţe, promiscuitate, depresie, auto-vătămare, și chiar sarcini la adolescente, se motivează aceste lucruri prin faptul că "prezența stigmatului de homofobie și heterosexismul duc de multe ori la stres psihologic şi o creştere a comportamentelor de risc."

Ca urmare, organizația spune că medicii ar trebui să depună toate eforturile pentru a elimina heterosexismul din practicile lor.

Heterosexismul este definit ca "adoptarea de către societate a heterosexualităţii ca şi normă, comportamentul persoanelor LGBTQ fiind considerat anormal."

AAP numește heterosexismul "insidios și dăunător."

Organizaţia recomandă medicilor să afişeze în cabinetele lor broșuri şi imagini, atât cu cupluri heterosexuale cât şi de același sex, precum şi însemne conţinând imaginea curcubeului pentru a arăta astfel că sunt de acord cu homosexualitatea.

Medicilor li se cere ca în toate formulările pe care le folosesc să nu presupună heterosexualitatea. De exemplu, să folosească termenul de "părintele (părinții) sau tutore (tutori) în loc de "mamă și tată."

De asemenea, grupul avertizează medicii să nu presupună că un pacient tânăr este heterosexual. Dacă un tânăr spune doctorului că face sex, prima întrebare pe care AAP o recomandă a fi pusă de către medici este:"Faci sex cu bărbați, femei sau atât cu unii, cât şi cu ceilalţi?"

Potrivit AAP, medicii ar trebui să le explice foarte clar  pacienţilor minori că nu vor discuta despre viaţa lor sexuală cu părinții lor.

Iată alte câteva linii directoare trasate de AAP:

"Pediatrii ar trebui să îi încurajeze pe tineri să se simtă confortabil atunci când vorbesc cu ei despre identitatea și preocupările lor sexuale".

"Consultaţiile ar trebui să fie confidențiale. Nu este rolul medicului pediatru de a informa părinții / tutorii despre identitatea sexuală şi comportamentul adolescentului. Acest lucru le-ar putea dăuna tinerilor.”

"Pediatrii ar trebui să sprijine sau să creeze alianțe în școli între persoanele gay şi cele heterosexuale și să sprijine dezvoltarea și punerea în aplicare a politicilor de toleranță zero în cazul tachinărilor, intimidărilor, hărţuirilor şi violenţei."

Grupul recomandă, de asemenea, medicilor să ţină la îndemână o listă a grupurilor de susţinere a homosexualităţii și a site-urilor lor, pentru a le da copiilor care sunt confuzi cu privire la sexualitatea lor.

Prelucrare după: LifeSiteNews

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

 

Publicaţii importante din America refuză publicarea unei reclame pro-viaţă: "Prea controversată!"

O organizaţie naţională pro-viață este revoltată după ce trei ziare importante din America au respins publicarea unei reclame pro-viață ca fiind "prea controversată."

Chicago Tribune, USA Today şi LA Times au refuzat publicarea reclamei creată de Heroic Media.

Anunţul prezintă o mână ce ţine un copil nenăscut, în vâstă de 20-24 săptămâni, alături de mesajul: "Acest copil nu are voce, de aceea el depinde de a ta. Vorbeşte!"

Directorul executiv al Heroic Media, Joe Young, a spus că a fost șocat și înfuriat de faptul că mass-media este dispusă să vorbească despre problema avorturilor, dar refuză să arate realitatea vieții la 20 de săptămâni.

 "Sunt îngrijorat, căci aceste ziare ar putea publica articol după articol promovând faptul că avortul este un act fără victime şi fără consecinţe ", a spus Young. "Realitatea însă rămâne: copiii,  indivizi unici ce niciodată nu vor putea fi duplicaţi, sunt uciși în cel mai violent mod imaginabil, iar ei  simt durerea chinuitoare a acelei morţi."

Problema ziarelor este legată de imaginea copilului.

"Se pare că este bine să vorbim despre problema avorturilor în general, dar atunci când este ataşată şi o imagine acestei discuţii, atunci ea devine controversată", a spus Young.

Săptămâna trecută, după ce Casa Albă a trecut Legea pentru protejarea copiilor nenăscuţi ce pot simţi durerea, Heroic Media a dat o declarație prin care solicită comunităţilor pro-viață să-şi contacteze senatorii, încurandu-i să ia în considerare și să sprijine legea.

"Americanii merită să știe adevărul despre copiii condamnați să moară fără nici o vină, având astfel șansa de a salva pe unii dintre ei prin intermediul acestei legislații", a spus Young.

Legea pentru protejarea copiilor nenăscuţi ce pot simţi durerea împiedică efectuarea unui avort la sau după 20 de săptămâni de viaţă, bazându-se pe dovezi medicale științifice care demonstrează că bebelușii nenăscuți pot simți durerea. Datele ştiinţifice arată că, la opt săptămâni după fertilizare, copilul nenăscut reacţioneaza la atingere, iar la 20 de săptămâni, copilul nenăscut răspunde la durere.

Ulterior, organizația non-profit a retrimis anunțul cu o altă imagine, de data aceasta cu un copil de 20 de săptămâni, aflat în uter.

Chicago Tribune a fost de acord să publice anunțul, atâta timp cât Heroic Media indică faptul că aceasta este o reclamă.

"Speranţa noastră este ca publicul american să înceapă să dezbată această problemă având, atât mama, cât şicopilul în minte", a spus Young.

Heroic Media este o organizatie non-profit a carei misiune este aceea de a educa publicul, în general, și a ajunge la femeile care se confruntă cu sarcini neplanificate, folosind toate mijloacele media: reclame de televiziune, internet  și panouri publicitare.

Traducere din Life Action News

 

 

 

A 30-a pomenire a Părintelui Serafim Rose - Reportaj foto

Pe 2 septembrie 2012 la Mănăstirea Sf. Gherman al Alaskăi din Platina s-a săvârşit a 30-a pomenire a Părintelui Serafim Rose. Acesta este cunoscut în întreaga lume ortodoxă datorită scrierilor sale. Cei care au participat la Sf. Liturghie şi la pomenire au fost americani care l-au cunoscut personal pe Părintele Serafim.

De asemenea, au fost prezenţi Mitropolitul Ilarion, Întâistătătorul Bisericii Ruse din afara Rusiei, Episcopul Daniel al Bisericii Ortodoxe Bulgare şi Episcopul Maxim al Bisericii Ortodoxe Sârbe din America de Vest.

Peste 200 de pelerini au venit din toate colţurile ţării pentru a-l comemora pe Părintele Serafim Rose.

Pravoslavie.ru şi OrthoChristian.com prezintă fotografiile făcute de Irina Shavopal. 

Sursă: Pravoslavie.ru