De la Flower power la Hristos. File din istoria unor convertiri / Şcoala de Duminică

Diaconul Tudor Sâmbeteanu, slujitor la Parohia „Holy Resurrection“ din Boston

de Augustin Păunoiu, Ziarul Lumina

Când ne gândim la Ortodoxia pe pământ american, gândul se îndreaptă către marile personalităţi teologice şi filosofice care au făcut parte din diaspora română, greacă şi rusă. Prea puţin ştim însă despre numeroasele convertiri ale unor americani. Între aceştia, emblematică rămâne figura părintelui Serafim Rose, ieromonah la mănăstirea din Platina, California. Diaconul Tudor Sâmbeteanu, slujitor la Parohia „Holy Resurrection“ din Boston, ne descrie în interviul de faţă o pagină din istoria Ortodoxiei în America.

Părinte diacon, sunteţi plecat din 2005 în SUA. Cum i-aţi perceput pe americani la ei acasă?

Atunci când călătoreşti prin lume, ceea ce descoperi, din poziţia ortodoxului, bineînţeles, este că Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut. Cred că acesta este cel mai important lucru. Există adesea în societatea în care trăim un sentiment antiamerican, justificat poate de multe ori de politicile guvernului acestei ţări. Dar pe plan uman am constatat că americanii sunt de o cu totul altă calitate. Există foarte multe clişee în ceea ce-i priveşte pe americani. Că nu sunt bine educaţi, că sunt, în sfârşit, de-a dreptul ignoranţi. Însă trebuie să înţelegem că există nişte motive foarte clare pentru care aceşti oameni sunt unde sunt în momentul de faţă în lume, iar asta nu are de-a face cu teoriile conspiraţiei, cât cu faptul că societatea americană este foarte bine organizată. Organizarea şi setea lor de cunoaştere se văd şi atunci când Îl caută pe Dumnezeu. Duhul Sfânt lucrează şi aduce pe căi nebănuite oamenii în Biserica Lui.

Ce ne puteţi spune despre convertiţii la Ortodoxie de origine americană?

Ca să vorbim despre Ortodoxia americană în masă, trebuie să ne întoarcem în urmă cu vreo 50 de ani. În anii â60, în SUA a existat o revoluţie care a îmbrăţişat aproape toate aspectele vieţii. Nu vă gândiţi că a fost ceva sângeros. În special tinerii de 18-25 de ani au început să se revolte împotriva bunăstării pe care le-o oferea statul american de atunci. Această bunăstare nu-i mai satisfăcea. A avea o maşină, două, a-ţi permite să cumperi orice, a deţine o casă, pentru ei toate lucrurile astea, care sunt de dorit şi care se obţin destul de greu astăzi, pentru ei nu mai contau. Ei căutau mai mult decât ceea ce li se oferea, confortul şi siguranţa de care vorbim. Atunci au început să se revolte împotriva ordinii societăţii şi au urmat drogurile, apoi a venit festivalul de la Woodstock cu toţi apostolii mişcării, Jimmy Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison şi toţi ceilalţi. După ce au consumat toate lucrurile astea, s-au simţit şi mai goi. Acesta este lucrul pe care constant îl declară mulţi din cei care au prins acea perioadă. Cu toţii s-au simţit şi mai goi, şi mai lipsiţi de sens. Unii dintre ei, destul de numeroşi, nu s-au mai recuperat niciodată din cauza drogurilor sau a abuzului de alcool. Era perioada războiului din Vietnam şi mulţi nu înţelegeau de ce trebuie să meargă într-o altă ţară şi să lupte împotriva unor oameni cu care ei, personal, nu aveau nimic de împărţit. De altfel, se ştie că atunci America a fost împărţită, 50% nu au fost pentru, iar acum procentul celor care se declară împotriva oricărui fel de război este mult mai mare. Oamenii, după ce au trăit asemenea experienţe, au început să-L caute pe Dumnezeu. Interesant că mulţi dintre ei veneau din medii agnostice sau chiar atee. Pur şi simplu din cauza suferinţelor prin care au trecut s-au apropiat de Dumnezeu.

Întoarcerea la credinţa cea adevărată s-a produs brusc, dintr-odată?

Nu, desigur. O parte din aceşti oameni au mers iniţial la bisericile protestante, cele mai numeroase atunci. Curios lucru e faptul că ei, practic, au refăcut istoria creştinismului în sens invers cronologic şi au ajuns în cele din urmă în Biserica primară, în Biserica Ortodoxă, în Biserica lui Hristos. Ce s-a întâmplat? Au mers în bisericile protestante, dar acolo lipsea ceva. Se simţea o absenţă. Era frumos la nivel uman, era plină de sentimente atmosfera, dar mai era nevoie de ceva. Da, lipsea harul, lipsea Dumnezeu. După care au continuat căutarea la Bisericile catolice. Dar şi acolo s-au lovit de un formalism, pe de o parte lipsit de viaţă. Apoi constatarea generală era că biserica era plină de umanism, dar de un umanism neîndumnezeit. Acestea sunt mărturiile oamenilor care au ajuns până la urmă la cunoaşterea Ortodoxiei. Drumul lor nu s-a oprit la catolicism. Au citit în cartea Faptele Apostolilor despre o Biserică pe care atunci nu o regăseau nicăieri. Şi s-au întrebat unde se află astăzi Biserica de care se vorbeşte acolo? Nu ştiau nimic despre Biserica Ortodoxă, aşa că şi-au zis: hai să refacem noi această comunitate apostolică care era la începutul Bisericii primare. Trebuie să menţionez că Biserica Ortodoxă era în acel moment - şi poate încă mai este - „the best kept secret in America“ (cel mai bine păstrat secret din America).

Cum au început să se organizeze?

Iniţial nu erau foarte mulţi, ci doar câteva zeci. Şi şi-au zis: „Nu trebuie să trăim izolat, separaţi, ci oarecum în comunitate pentru că aşa vom putea practic să ne susţinem unii pe alţii în viaţa noastră creştină, ca o familie“. Oamenii munceau, erau tineri, dar nu aveau joburi extraordinare. Serviciile lor le permiteau totuşi să facă nişte bani. Pe aceştia îi aduceau înapoi la comunitate. Şi aşa au început să strângă fonduri şi să-şi cumpere proprietăţi. Şi-au cumpărat case în care locuiau la etaj fetele, iar la parter, băieţii. Masa o luau în comun, se rugau împreună. Îşi făcuseră singuri rugăciunile de dimineaţă, de seară, le compuseseră ei pentru că nu aveau alte repere după care să se ghideze. Îşi alcătuiseră propria Liturghie, după mintea lor, la care se împărtăşeau cu toţii duminica. Asta se întâmpla undeva la începutul anilor â70... Locul unde ei activau era California, San Francisco, acolo unde mişcarea Flower power fusese mai puternică.

Aceşti creştini erau şi foarte activi, misionari. Mergeau pe stradă (street mission) şi vizitau cartierele cele mai rău famate unde le vorbeau despre Hristos celor care locuiau în ele, fie că era vorba de drogaţi, de beţivi, oameni care săvârşeau activităţi ilegale, proxenetism sau mai ştiu eu ce. Curajul lor şi faptul că erau foarte sinceri au început să dea rezultate. Foarte mulţi au început să intre în comunitatea lor căreia i-au spus „Frăţia Hristos Mântuitorul“, „Christ The Saviour Brotherhood“. Dar să nu idealizăm. Aceşti oameni făcuseră un melanj oarecum, aveau partea aceasta creştină puternică, dar aduseseră cu ei şi nişte influenţe new age care erau foarte la modă în perioada respectivă. Aproape că nu puteai să gândeşti atunci în afara curentului new age. Doar dacă studiai în mod special, dacă erai o minte luminată, aşa cum a fost părintele Serafim Rose, care să aibă puterea să iasă în afara contextului în care se trăia, puteai să faci distincţii, să ştii unde te situezi.

Aveau deci şi influenţe new age, dar oamenii în momentul de faţă cu greu recunosc acest lucru. Ei mi-au spus că totuşi au avut experienţa harului chiar şi în aceste condiţii. Dar experienţa harului au continuat să o aibă doar până în momentul în care au aflat ca instituţie de Biserica Ortodoxă. Îmi mărturiseau: „Când ne împărtăşeam aveam pace, aveam bucurie. Dar toate au încetat atunci când am aflat despre Biserica Ortodoxă ca grupare, ca organizaţie“. Dumnezeu i-a luat şi i-a adus astfel la Biserică.

Care au fost paşii următori spre convertirea lor deplină?

Mai departe, au început să crească ca număr, au ajuns de ordinul miilor, au trecut de pe coasta de vest a Statelor Unite, San Francisco, pe coasta de est, la Boston, cred că au avut o casă şi prin New York. Deci s-au răspândit şi în Midwest, sau zona central-vestică a SUA. Aceasta e o zonă eminamente agricolă. Acolo sunt culturi de cartofi, de porumb. Anii au mai trecut şi ne apropiem acum de 1980. Un lucru interesant este conştiinţa aceasta misionară a lor. Au socotit că nu trebuie să ţină lumina sub obroc, că trebuie să vorbească lumii despre Hristos, despre biserică, să împărtăşească şi celorlalţi bucuria şi pacea din sufletele lor. Au făcut un fel de revistă pe care o trimiteau diferitelor comunităţi creştine din America. Mai înainte de aceasta, părintele Serafim Rose scosese şi el o revistă care există până astăzi, Cuvântul Ortodox, The Orthodox Word, scoasă acum de monahii de la Mănăstirea Platina. Acolo este o mănăstire deosebită, cu regim de viaţă aproape athonit, destul de dur. Chiliile sunt făcute din bârne de lemn. Majoritatea monahilor de acolo provin din societatea înaltă americană, adică în viaţa lor civilă aceştia aveau posturi importante în companii serioase din SUA, cu salarii de 150.000 - 200.000 de dolari pe an. Revenind, şi părintele Serafim Rose trimitea mai multor comunităţi creştine revista scoasă de el la Platina. În momentul în care călugării au primit publicaţia scoasă de Frăţia Hristos Mântuitorul, au trimis şi ei către frăţie Cuvântul Ortodox. Atunci când această revistă a ajuns în mâinile fraţilor, ei au început să citească şi au rămas foarte uimiţi: „Extraordinar! Ce duh au oamenii aceştia în ei! Acesta este duhul pe care de fapt îl căutam noi! Şi deşi oarecum simţeam că ne-am apropiat de el, de abia acum, când citim ce scriu oamenii ăştia aici, ne dăm seama că acesta este duhul creştin, acesta este acasă!“ Imediat după ce s-a întâmplat aceasta, prin lucrarea Duhului, foarte mulţi dintre fraţi au început să intre aparent accidental în bisericile ortodoxe. Aşa s-a întâmplat cu părintele Patrick Tishel, parohul bisericii unde slujesc şi eu, un evreu convertit din Brooklyn, New York, şi cu părintele Michael Kon, evreu şi el. Străbunicii părintelui Michael erau evrei nemţi. Tatăl lui a plecat din Germania în 1937, iar unchiul lui a plecat în 1939, cu mai puţin de o lună de închiderea graniţelor. Ei doi au fost singurii din familia părintelui care au supravieţuit terorii naziste. Iar cei din partea părintelui Patrick au venit din zona slavă, din Rusia şi Polonia.

Parohul bisericii a avut mai multe momente în evoluţia lui spirituală. Unul a fost pentru el ca evreu, recunoaşterea, acceptarea lui Iisus ca Hristos, ca Mesia. Aceasta s-a petrecut în tinereţea lui. În SUA, înainte de a începe facultatea, se obişnuieşte să mergi în vacanţa de vară să călătoreşti puţin şi să vezi un pic lumea. A mers în Europa şi în Italia a fost foarte impresionat de Pietà lui Michelangelo. Pe el l-a mişcat puternic atitudinea Maicii Domnului care în grupul statuar avea imprimată în fiinţa ei o suferinţă cumplită. În momentul acela, în care a privit statuia, Patrick a realizat că Iisus nu a fost doar un personaj istoric, ci că El este şi Hristosul, Fiul lui Dumnezeu întrupat, acest Hristos pe care evreii L-au ratat cu totul.

Din momentul acela s-a încreştinat la inimă şi a crezut. S-a întors în America şi a intrat în Christ The Saviour Brotherhood.

Când şi-a dat seama părintele Patrick că Ortodoxia înseamnă un acasă pentru sufletul său?

Parohul meu şi-a continuat căutarea cu ei, dar convertirea la Ortodoxie a venit atunci când a intrat într-o biserică rusească. Biserica era la câteva case distanţă de locuinţa frăţiei. Nu îşi dăduse seama de ea până când, din greşeală, a ajuns acolo într-o duminică, la Liturghie. Se slujea în slavonă şi mi-a povestit ce a simţit în acel loc. Era momentul în care diaconul ieşea cu Sfânta Evanghelie. Părintele Patrick a fost uimit de asemănarea cu ritualul scoaterii Torei în templul iudaic, pe care îl frecventa în copilărie. Bărbaţii evrei, cu şalul de rugăciune pe cap, se închinau şi atingeau cu multă reverenţă Tora, la fel cum creştinii ortodocşi cinsteau Evanghelia. Este vorba de două sentimente contradictorii. Pe de o parte, pentru el, ca om din Vest, totul era străin şi foarte ciudat. Mult fum de la cădelniţe, diaconii cădeau din belşug, icoane, oameni care se închinau la icoane, slujba în slavonă, nu în engleză. Totul părea făcut să te îndepărteze de locul acela. Dar, pe de altă parte, a simţit foarte puternic în acea biserică sentimentul că este acasă. Nu ca acasă la el, în Brooklyn, între evreii cu care crescuse şi cu care jucase baseball când era mic, când se adunau toţi vecinii şi copiii lor, Itzak şi ceilalţi şi povesteau ce se mai petrece prin cartier, ci pur şi simplu un acasă pentru suflet.

Continuaţi periplul spre convertire…

Această trăire au început să o aibă tot mai mulţi dintre cei care intrau în bisericile ortodoxe. Membrii frăţiei au împărtăşit unii altora aceste trăiri pe care le experiau şi au început să se întrebe ce este cu Biserica aceasta Ortodoxă, de unde provine, istoria ei…

Au pus aşadar mâna pe cărţi, au început să citească şi aşa au ajuns la concluzia că aceasta este Biserica lui Hristos, Biserica care a rămas fidelă învăţăturii Mântuitorului şi Apostolilor care totdeauna au căutat adevărul şi nu părtinirea lumească, şi care a avut traiectoria şi direcţia ei proprie în istorie.

Au trimis apoi la Platina, de unde primeau revista The Orthodox Word, un comitet format din câţiva oameni cu înclinare religioasă mai profundă şi cu studii mai înalte decât ceilalţi să întrebe pe monahii de acolo cum se poate intra în Biserica Ortodoxă. Au ajuns la o lună după moartea părintelui Serafim Rose. Aş putea spune că povestea frumoasă a frăţiei a durat până aici, dar nu. Ea a continuat. Căutătorii Ortodoxiei s-au întâlnit cu părintele Gherman Podmoshensky, prietenul şi împreună-nevoitor cu părintele Serafim întru cele ale călugăriei, cel cu care părintele Rose a început ridicarea mănăstirii de la Platina.

Părintele Gherman, cu un simţ misionar deosebit, a început să-i catehizeze. Aceasta a durat câtva timp. Dar la un moment dat s-a pus problema intrării lor în biserică. Şi nu erau puţini, ci câteva mii de oameni, răspândiţi pe coasta de est, de vest şi în Midwestul SUA. Au renunţat la îndrumarea părintelui Gherman care se pare că avea ceva probleme cu episcopatul din America, dar Dumnezeu a rânduit altfel. Într-una din revistele trimise de Platina se vorbea despre martirii închisorilor comuniste din Europa de Est. Între cei pomeniţi şi pentru care se cereau să se facă rugăciuni era şi părintele Calciu. Era perioada de după 1978, când părintele Gheorghe Calciu împlinea cea de-a două perioadă de detenţie. Frăţia s-a rugat vreo şase luni pentru el, l-au pomenit, iar Dumnezeu le-a întors jertfa şi rugăciunile pentru acest om şi între timp părintele Calciu a ajuns în Statele Unite. Auzind de acest lucru, l-au chemat în comunitate şi l-au rugat să le împărtăşească din experienţa lui, din viaţa lui şi suferinţele din închisoare, cum a reuşit să reziste torturilor şi aşa mai departe.

Părintele slujea la Parohia „Sfânta Cruce“, care geografic ţine de statul Virginia, dar este foarte aproape de capitala Americii, Washington DC. Părintele a venit, s-a interesat îndeaproape de ei, i-a întrebat sub ce jurisdicţie sunt din punct de vedere canonic şi aflând că sunt în impas, i-a îndrumat să cerceteze mai mulţi episcopi canonici şi să vadă cine ar dori să-i ia sub păstorire. Aşa au început să meargă prin mai multe biserici şi au găsit ceea ce căutau. Aceasta se întâmpla în anul 2000. Iată o filă din istoria primilor americani convertiţi la Ortodoxie. Au fost ani de căutări şi regăsiri, dar Dumnezeu îi răspunde negreşit celui care întreabă sincer.