Preotul românilor de peste Ocean. Arhiepiscopul Nicolae Condrea: „Visul american este foarte departe de realitate“

Înalt Prea Sfinţitul Nicolae Condrea, arhiepiscopul românilor ortodocşi din America, vorbeşte, despre marile poveri ale unei naţiuni care îşi pierde fiii printre străini: dezbinare, deziluzie şi neîmplinire.

Preotul Nicoale Condrea conduce, din 2001, Arhiepiscopia Ortodoxă Română din America de Nord şi de Sud, cu sediul la Chicago, şi este cel care, de aproape 13 ani, cunoaşte problemele sufleteşti şi pământeşti ale românilor care şi-au luat lumea în cap şi şi-au găsit un rost peste Ocean. Şi nu numai că le cunoaşte, dar caută să le găsească şi rezolvări.

Spiritul american

„Mulţi români nu se mai împlinesc profesional, ajung acolo pentru copii, pentru o altfel de viaţă, iar la un moment dat, situaţia lor devine una de prizonierat dacă nu se acomodează. Nu se mai pot întoarce acasă în România. Copiii cresc acolo, aceea devine lumea lor. Părinţii, dacă nu-şi găsesc o rânduială a vieţii unde componenta spirituală este foarte importantă, rămân oameni neîmpliniţi. Tot visul acesta, de a avea o viaţă mai bună în America, poate că se împlineşte doar pentru copiii lor“, începe părintele Condrea o radiografie spirituală a românilor din America. Realitatea americană este una strictă şi oarecum departe de „tărâmul tuturor posibilităţilor“. Acolo, copiii, chiar dacă sunt din familii înstărite, sunt educaţi să muncească de la 15-16 ani, la început numai în timpul vacanţelor. Este o educaţie care, spune arhiepiscopul, nu îngăduie copilului să creadă că părinţii îl vor susţine toată viaţa. „Copiii învaţă acest spirit american, iar limba engleză devine limba lor. Pleacă de acasă, îşi formează propria familie. Părinţii nu pot rămâne doar cu mulţumirea că şi-au văzut copiii împliniţi, pentru că fiecare ne căutăm propria împlinire. Este o mare problemă pentru toate familiile de români: să găsească acest echilibru de susţinere a copiilor şi de împlinire a propriei vieţi“, mărturiseşte Nicolae Condrea.

Cauza conflictului şi a dezbinării

Unde trebuie căutată împlinirea? Înainte de toate, în sine, răspunde preotul. Poţi pleca oricât de departe, dar nu poţi fugi de tine. Dacă eul tău nu este mulţumit, poate nu realizarea materială este singura condiţie pentru fericire. Altfel spus, trebuie să pleci departe pentru a te regăsi? „Nu sunt mulţi care au plecat din ţară pentru că nu L-au putut găsi pe Dumnezeu în România. Realitatea e alta. Sunt oameni care nu mergeau la biserică în România, care au o educaţie religioasă redusă. Alţii mărturisesc că legătura lor cu Dumnezeu a căpătat importanţă acolo, departe“, spune ierarhul.

Într-o lume străină, oamenii au puţine puncte de reper, iar legătura cu Dumnezeu, crede Nicolae Condrea, este o necesitate de echilibrare cu lumea. „Cei dezrădăcinaţi au nevoi spirituale particulare. Lumea americană îi îndeamnă pe creştini să se închine la doi domni: la cele materiale şi la Dumnezeu. Hristos spune clar: «Nu puteţi să vă închinaţi şi lui Dumnezeu, şi banului!»“, argumentează părintele, spunând, totodată, că românul are o mare problemă de conştiinţă, odată intrat într-un sistem pecuniar. Prima mare ispită a românilor în America este aceea de a sluji la doi stăpâni. De aici vin, explică arhiepiscopul, şi conflictul, şi dezechilibrul. „Trebuie să faci o alegere. Trec anii, situaţia noastră rămâne tot neîmplinită, nefericită. Suntem oameni liberi. Este o diferenţă în stilul de viaţă“, îndeamnă Nicolae Condrea. Pe de altă parte, el spune că românii care ajung în America se trezesc foarte repede la o realitate care diferă de visul american la care speraseră. „Ceea ce părea frumos din România păleşte în America. Noi, din România, visăm la America precum la o lume a libertăţii, a prosperităţii. Abia acolo înţelegi. Visul este foarte departe de realitate. Şi poate că visul există aici, nu trebuie să fugim. Trebuie să ne gândim că nu în altă parte este mai bine“, îi sfătuieşte arhiepiscopul pe români.

Lecţia Americii

Nici el nu şi-a dorit să plece din ţară. „Am fost chemat la slujire. Am trecut printr-un proces selectiv. În timpul studiului la Strasbourg, în cei patru ani şi jumătate cât am stat acolo, am înfiinţat parohia la Stuttgart. Acesta a fost, probabil, lucrul care m-a recomandat pentru o misiune în America“, spune Nicolae Condrea. Dacă va fi chemat să slujească în altă parte, va merge acolo unde este nevoie. „Cea mai bună lecţie a Americii este să te orientezi, să înţelegi realitatea cu bune, cu rele. Să îţi găseşti locul în această realitate“, afirmă ierarhul.

În ţara tuturor posibilităţilor, inclusiv religioase, să rămâi ortodox, legat de Biserica oficială din ţara-mamă, este o încercare. „Acesta este rolul Bisericii în diaspora. Românii care ajung în America au nevoie de puncte de reper. Cel mai important lucru este credinţa în Dumnezeu. Dacă şi-au pierdut rădăcinile în pământ, trebuie să le găsească în Ceruri“, spune preotul. Integrarea într-o comunitate religioasă le poate oferi, în opinia lui, o stabilitate. „Ei trebuie să rămână în comuniune cu fraţii de limbă şi de credinţă. Misiunea mea se referă la a mărturisi, în primul rând, cine sunt“, continuă ierarhul. Se spune că, în America, ortodoxia este cel mai bine păzit secret. Dintre cele peste 330 milioane locuitori din Statele Unite, numai în jur de un milion sunt ortodocşi. Deşi această confesiune este de mai bine de 200 de ani prezentă în SUA, sunt foarte mulţi americani care nu au auzit de ortodoxie. „Dacă spui că eşti ortodox, ei cred că eşti evreu ortodox şi trebuie să spui că eşti creştin-ortodox. Dacă au auzit de creştin-ortodox, te întreabă dacă eşti rus sau grec“, explică Nicolae Condrea. Dialogul descoperă mult necunoaşterea ortodoxiei. „Convertiţi sunt mulţi, mai puţin din episcopia noastră care foloseşte mult limba română. În predica mea, am vorbit despre necesitatea învăţării limbii române pentru copii. Sunt alte episcopii care folosind aproape exclusiv limba engleză oferă alternativa convertirii“, explică arhiepiscopul. Problemele eparhiei pe care o conduce sunt cu educaţia copiiilor, a credincioşilor care încă nu înţeleg ce înseamnă să fii creştin.

Să creşti un copil, să faci o casă, să plantezi un copac. Ajunge? „Asta le spun tuturor enoriaşilor. Să zidească o casă duhovnicească, nu doar materială, copiilor. Să nu ne uităm copiii, să le înţelegem frământările şi să-i îndrumăm pe calea educării creştine, în biserică. Trăim în epoca aceasta a comunicaţiilor rapide, epoca vitezei. Trebuie să îi înţelegem, cu mijloacele lumii lor. Să le transmitem credinţa prin cuvânt. Românii trebuie să aibă grijă de copiii lor să rămână creştini“, le doreşte arhiepiscopul românilor din America.

Sursa: Adevărul

O româncă dă cărțile pe față. Iată cum e să fii stewardesă în Dubai

“Am parasit Romania cu gandul “… ultimul stinge lumina… “. Putin imi pasa daca plecam spre New York ,Tokyo sau chiar Alaska. Plecam si asta era cel mai important. Era un amestec de fuga si reusita, in acelasi timp.

Noua slujba ma reloca in Dubai. Nu mi-am imaginat si nici nu am sperat vreodata sa lucrez ca insotitor de zbor. Dar viata avea alte planuri pentru urmatorii trei ani. O noua viata ma astepta intr-o cu totul alta lume.

Trecusem cu brio de cele 3 zile de interviu. Mi-am impachetat jumatate de viata intr-un bagaj si am plecat la aeroport. Nu pot sa descriu in cuvinte cat de greu mi-a fost sa ma despart de familie la aeroport. Stiu doar ca desi imi simteam inima sfasiata, nu puteam sa dau inapoi.

Traiul in Dubai s-a dovedit a fi o provocare din cauza temperaturilor ridicate din desert. Iarna, sau acel sezon racoros dintre noiembrie si februarie cand temperatura nu scade sub 20 de grade C era singura perioada cand ai fi putut petrece toata ziua in aer liber. Restul anului, toata lumea era dependenta de aer conditionat. Un alt test a fost Ramadanul, luna de post negru. Pentru toti cei care traiau in Dubai regulile erau foarte clare : nu puteai manca, bea, canta sau dansa in public. Fustele sau scpantaloni urti, decolteurile adanci precum si orice afisare publica a afectiunii putea atrage dupa sine consecinte juridice grave pe tot parcursul anului , dar mai ales in timpul Ramadanului . Indiferent de religia pe care o urmai trebuia sa respecti faptul ca esti rezident al unui emirat musulman. Si era absolut normal.

Asadar, iata-ma in uniforma mea impecabila, traversand globul in lung si-n lat, descoperind locuri de neimaginat , atragand priviri in aeroporturile din intreaga lume, fiind fotografiata, admirata si mai presus de toate, invidiata. Salariul meu era acum de 7 ori mai mare decat cel pe care il aveam acasa, eram cazata in hoteluri de 5 stele, pe scurt — eram platita sa calatoresc, pur si simplu. Si eram platita bine.

Aici am invatat sa lucrez cu o echipa diferita pe fiecare zbor, sa traiesc alaturi de mai mult de 100 de nationalitati. Am invatat sa gestionez cazuri medicale grave, sa salvez vieti in situatii catastrofice, sa zambesc indiferent de situatie, sa dorm fara sa-mi fie somn, sa mananc fara sa-mi fie foame, sa impachetez o valiza cu viteza luminii. Chiar si astazi, imi pot aplica perfect rujul rosu intr-un taxi care face slalom printre gropile capitalei.

Mii de poze de pe toate continentele stau ca marturie a unei slujbe minunate si a unui stil de viata unic. Iti savurezi cafeaua in Trafalgar Square, masa de pranz intr-o calatorie cu barca spre insulele din Seychelles si cocktailurile nocturne pe strazile din Melbourne. Calci pe urmele actorilor in America, calaresti elefanti in Thailanda si mergi in safari in Africa de Sud.

Lapte si miere ar spune multi. Si asa a si fost, pana intr-o dimineata cand m-a trezit un gand:” Incotro ? “. Trei ani de impachetat si despachetat. Este ironic cum a calatori atat de mult poate sa devina monotonie.

Oricat de convenabil as fi reusit sa-mi organizez concediile, am fost marea absenta de la Craciun, Revelion, aniversari, nunti, botezuri si anunturi de sarcina. Imi lipseau cele patru anotimpuri cu care crescusem. Imi lipsea mancarea mamei si conversatiile nesfarsite despre nimicuri femeiesti. Imi era dor de casa. Da, imi era dor de aerul asta dubios din Bucuresti. Credeti-ma, este mult mai respirabil decat cel din Dubai. Cand reuseam sa vin acasa, fugeam sa-mi iau covrigi cu iaurt si ma duceam in Herastrau. Stiti cata fericire se gaseste intr-un covrig? Imi umpleam bagajul de eugenii si cirese de vara si ma intorceam inapoi la munca in desert.

Viata isi urma cursul ei firesc in timp ce eu serveam pasageri deasupra norilor. Un apel m-a trezit intr-un miez de noapte. Era mama care ma anunta ca tata suferise un atac vascular. Si eu nu eram acolo langa el. M-am invinuit mult timp pentru absenta mea. Uneori inca ma invinuiesc. Am reusit sa obtin un concediu de urgenta , nu inainte ca managerul meu sa-mi aduca aminte ca “ In momentul in care te-ai decis sa te muti in Dubai , trebuie sa fi fost constienta de faptul ca nu vei putea merge acasa oricand doresti, nu? “. Pretutindeni in aceasta lume, accidentul vascular este o urgenta medicala, asa ca m-am urcat in primul avion spre casa, intrebandu-ma daca imi voi gasi tatal in viata. Au mai fost si alte comentarii din partea managerului dar sunt atat de dureroase incat mana mea refuza sa le scrie.

Mi-am luat portia de umilire, rasism si discriminare sexuala la bord de la toate tipurile de pasageri. Am fost insultata, privita de sus si subapreciata. Singurul lucru pe care il puteam face, era sa ma retrag daca nu cu un zambet, macar cu o privire care sa ascunda orice gram de furie, revolta sau dezgust. Nu aveai voie sa ripostezi, indiferent de situatie. Aveai voie sa taci.

Mi s-a pus eticheta de “tiganca” de catre cativa colegi. Unul dintre ei era din India. Altul era sef de echipaj, primul om cu putere de decizie dupa capitan si secund. Pe primul l-am iertat considerand ca la ora de istorie, uda buretele. Pe celalalt insa….

Dar, ce nu te omoara, te face mai puternic.

Am suferit doua accidente industriale, ambele in zona coloanei vertebrale, doua barotraume severe si un dezechilibru hormonal destul de serios. Radiatiile, diferenta de fus orar, lipsa de somn si oxigen, afectiuni medicale partial vindecate — toate acestea au lasat urme adanci asupra imunitatii mele. Lista de medicamente permise personalului de zbor este limitata din motive obiective. La fel si zilele de convalescenta permise la sol. Uneori, simteam o presiune din partea medicilor de a ma intoarce la munca, desi, in mod evident, simptomele erau inca prezente. A te intoarce la zbor complet vindecat era pura utopie.

Am invatat ca profitul companiei este pe primul loc. Si am invatat-o pe pielea mea.

Am fost printre primii stewarzi care n-au asteptat decizia seniorilor si care au inceput resuscitarea unei pasagere imediat. Mi-am spart un canin apasand pieptul acelei femei gasite fara suflare. Am simtit cand moartea mi-a smuls-o de sub palme dar am continuat sa imping. Un alt zbor a adus experienta de a gestiona un avort spontan al unei tinere care nici macar nu stia ca este insarcinata. Sangerarile nazale si lesinurile erau la ordinea zilei, chiar si pe zboruri scurte . Aceste incidente erau probabil, singurele momente la locul de munca cand ma simteam utila si implinita spiritual. Evident, atunci cand finalul era unul fericit.

Le spuneam mereu colegilor mei ca nu demisionez pana nu asist la o nastere la bord.

Ati fi fascinati de cel mai mare restaurant subacvatic din lume cu o bucatarie internationala de multe stele. Mie imi lipsea supa de pui cu taitei de casa a mamei.

Ati fi fascinati de viata cosmopolitana a Dubaiului, unde mai mult de 150 de nationalitati traiesc si muncesc impreuna. Mie imi era dor mine, cea care eram candva.

V-ar placea sa auziti ca Dubaiul este cel mai sigur loc din lume. Un loc unde nu exista prostitutie sau droguri. Eu n-as fi atat de sigura!

Curand, corpul meu a inceput sa-mi trimita mesaje disperate. Stiam ca era timpul sa inchid acest capitol al vietii mele. Si am facut-o violent fara niciun regret. Exact cum indepartezi un plasture. Starea mea de sanatate dictase numaratoare inversa, scrie unica.md.

Azi, cantarind binele si raul, primul taler atarna mai greu.Timpul are grija de toate. Sunt mandra ca am fost stewardesa, la fel de mult cum sunt mandra ca am plecat.

Iar tu, cel care citesti acum, daca ai vreodata aceasta sansa, profita. Ia tot ce e mai bun din ea si fugi. Cand incepe sa te consume din interior, e timpul sa mergi acasa sau mai departe.

Astazi, sunt fericita. Stiu ce zi a saptamanii este astazi. Stiu ce inseamna duminica. Mi-am cumparat o geanta mica, foarte mica. Azi ador rujul rosu, pentru ca-l port cand si daca vreau.

M-am intors la supa de pui a mamei cu certitudinea ca lucrurile nu se schimba stingand lumina. “

Sursa: Turism

Interviu cu Alexandra Nadane, Preşedinta Studenţi pentru viaţă: „Se spune că oamenii își găsesc o cauză pentru care să lupte, însă în situația mea aș spune că ea m-a găsit pe mine”

Foto: Dinu Savopol Photography

Alexandra Nadane are 22 ani și este studentă la Facultatea de Comunicare și Relații Publice ( SNSPA) din București și Președinte al Asociației „Studenți pentru viață”. Mai multe detalii legate de activitățile realizate de Alexandra, de care noi, românii trebuie să fim mândri, vom afla din următorul material.

– Bună ziua Alexandra și îți mulțumesc că ai acceptat să ne acorzi acest interviu.

– Bună ziua! Vă mulțumesc și eu pentru invitație și vă felicit pentru inițiativa de a promova viața printre românii din diaspora și nu numai.

– Aș dori să ne dai câteva detalii despre felul în care a început proiectul „Studenți pentru viață” și care sunt principiile care stau la baza acestuia.

Se spune adeseori că oamenii își găsesc o cauză pentru care să lupte sau o vocație, însă în situația mea aș putea spune că ea m-a găsit pe mine. Totul a început în urmă cu 6 ani. Aveam 16 ani, eram elevă și, la fel ca mulți adolescenți de vârsta mea, îmi plăcea să mă implic în diferite activități de voluntariat. În acea perioadă eram coordonator media într-o organizație umanitară și într-o zi am primit un mail de la o tânără de 24 de ani, care spunea că este însărcinată și că are nevoie de ajutor, deoarece părinții o presează să facă avort și o amenință că o vor da afară din casă în cazul în care va păstra copilul. Era un apel disperat, chiar ea spunea că e o ultimă șansă pentru viața acelui copil și că nu mai are puterea de a merge mai departe în lipsa unui sprijin. Am arătat mailul superiorilor mei, iar răspunsul a fost că nu îi interesează și că nu e treaba lor. După discuția cu aceștia, am mai citit odată mailul și mi-am dat seama că nu pot să îl închid și să merg mai departe, am simțit că trebuie să fac ceva pentru această tânără. Am sunat-o și am stabilit o întâlnire în următoarele ore. Înainte să o sun m-am gândit că nu știu cum să o ajut și nici ce ar trebui să îi spun, era și prima dată când mă loveam de o astfel de situație, dar am zis, totuși, să mă văd cu ea, așa, ca să știe că îi sunt alături.

Ne-am întâlnit și singurul lucru pe care am putut să i-l spun a fost: „Fii puternică, porți o viață în interiorul tău. Ai curajul să mergi mai departe, indiferent de presiunile care vin de la ceilalți. Eu îți voi fi alături și te voi sprijini de acum încolo, poți să mă consideri sora ta”. A fost un moment emoționant și pentru ea și pentru mine. Ea s-a liniștit că a găsit o persoană care să o asculte și să o sprijine, iar eu m-am bucurat că am putut să îi fiu de ajutor. Stând de vorbă, mi-a trecut prin minte gândul că, dacă va ajunge acasă, presiunile părinților vor continua și lucrurile vor ajunge iarăși în același punct, prin urmare i-am spus: „Vin cu tine acasă să vorbesc cu părinții tăi”. Ea s-a bucurat, pentru că era foarte neliniștită gândindu-se că iarăși se va lovi de atitudinea lor negativă. Când am ajuns la ea acasă am făcut cunoștință cu părinții, iar ei au început să îmi spună dintr-o dată toate motivele pentru care acel copil nu merită să trăiască: lipsa unei locuințe, lipsa banilor, a alimentelor, lipsa unui serviciu pentru tatăl copilului, lipsa banilor pentru controale, investigații medicale și tot ce necesita dezvoltarea sarcinii și nașterea. Era așa, un fel de asalt. Peste tot se auzeau motive care justificau presiunile. Până la urmă i-am oprit și i-am rugat să punem toate problemele existente pe hârtie. După ce s-a făcut acest lucru, am luat hârtia și le-am zis că eu o să îi ajut să își rezolve toate aceste probleme. Din fericire, ei m-au crezut, deși eu n-aveam nicio idee despre cum aș putea să fac asta, mai ales că situația mea financiară nu era una deosebită, iar părinții mei n-aveau idee despre ce promisiuni fac eu în acel moment. Discuția s-a încheiat pașnic, într-o notă foarte optimistă. Ei au început să se pregătească sufletește de venirea pe lume a copilului, eu am plecat acasă cu lista și o poză cu ei. Când am ajuns acasă am început să mă gândesc ce aș putea face eu cu acea listă. Mi-a venit ideea salvatoare de a scrie o poveste despre această tânără și de a o posta pe internet, împreună cu numărul de telefon, deși nu știam dacă va citi sau nu cineva acel mesaj.

A doua zi am primit un telefon de la o doamnă, care mi-a spus că a citit anunțul și ar vrea să asigure costurile pentru investigațiile medicale (tânăra nu avea asigurare de sănătate), apoi cei din cadrul organizației în care făceam voluntariat s-au decis să o sprijine lunar cu un pachet de alimente, după care au început să apară diferite persoane sau organizații care să îi sprijine. Acum tânăra este căsătorită cu tatăl copilului și au împreună 3 copii. Pentru mine, acel moment a însemnat o schimbare foarte mare. Mi-am dat seama că implicarea în salvarea vieții acestor copii este cea mai frumoasă formă de voluntariat pe care o poate face cineva. Prin urmare, am renunțat la toate activitățile de voluntariat pe care le făceam și m-am gândit să merg pe această direcție.

Inițial nu prea știam ce ar trebui să fac, dar, scriind articole de informare pentru viață, am primit într-o zi vreo 20 de mesaje de la tinere din diverse colțuri ale țării, toate cu un conținut asemănător: „Bună ziua, mă cheamă X, sunt din orașul Y, am rămas însărcinată, prietenul mă amenință că mă părăsește dacă nu fac avort, iar părinții îmi spun că dacă voi păstra copilul mă vor da afară din casă. Vă rog să mă ajutați”.

În momentul acela am realizat că femeile aflate în criză de sarcină au nevoie de încurajare și de informare, însă acestea două nu sunt suficiente și că este mare nevoie de sprijin concret. Așa a apărut în anul 2013 Asociația Studenți pentru viață, o asociație studențească înființată cu scopul de a oferi sprijin tinerelor și adolescentelor aflate în situații de criză și de a pregăti, de a forma și informa tinerii pentru viață, pentru familie și pentru integrare socială.

– Ai întâmpinat multe obstacole în realizarea acestui proiect? Ce te motivează să continui, chiar și atunci când lucrurile nu sunt întotdeauna roz?

– Desigur că există obstacole la tot pasul, nu e deloc ușor și se întâmplă asta din două mari motive. Primul este legat de faptul că majoritatea femeilor nu își doresc cu adevărat să facă avort: circa 85% dintre ele sunt presate de către partener, soț, familie sau alte persoane din jur să facă avort împotriva voinței lor, iar presiunile ajung până la situații de violență gravă. De exemplu, am avut o tânără din Brașov care ne-a cerut ajutorul. Era într-o relație de concubinaj cu un militar, iar acesta a ajuns să o bată cu picioarele în burtă pentru a-i provoca avortul și, cu toate că am încercat să îi oferim sprijin, a ajuns să facă avort pentru că frica a biruit. Astfel de situații grave sunt frecvente, iar încercarea noastră de a sprijini femeile care trec prin astfel de momente este dificilă, uneori siguranța noastră fizică este pusă în pericol. În al doilea rând există obstacole pentru că în societate nu există o cultură care să promoveze și să protejeze viața. De multe ori ne ascundem în spatele indiferenței spunând că este decizia femeii, iar alteori pur și simplu spunem că nu e treaba noastră. O consecință a indiferenței noastre este faptul că femeia ajunge să considere avortul singura soluție. De exemplu, a ajuns la noi o femeie de 35 de ani, care spunea că a făcut 6 avorturi cu același partener și că regretă foarte mult. Vorbind cu ea ne-a spus că i-ar fi păstrat pe toți cei 6 copii, chiar dacă nu era căsătorită cu acel bărbat, chiar dacă el era de altă naționalitate și locuiau într-o țară străină, însă indiferența lui, faptul că i-a spus: „Descurcă-te singură” și faptul că s-a simțit lipsită de orice sprijin au determinat-o să facă 6 avorturi.

Cea mai puternică motivație este bucuria pe care o ai atunci când sprijini femeile aflate în astfel de situații și când știi că ai participat la schimbarea și salvarea unor vieți, iar asta îți dă puterea să mergi mai departe.

– Știu că voi ați organizat și „Marșul pentru viață” de pe 21 martie (a.c.) la București. A decurs conform așteptărilor?

– Pe 21 martie a avut loc Marșul pentru viață cu tema „Fiecare viață este un dar”. Evenimentul s-a desfășurat în 77 de orașe din România și Republica Moldova, au fost mii de oameni din toate orașele care au ieșit pe stradă în aceeași zi să transmită un mesaj puternic de sprijin pentru viață. Gestul lor a avut un impact pozitiv în spațiul public în ce privește conștientizarea faptului că fiecare viață este un dar, că viața unui copil cu dizabilități este la fel de importantă ca viața unui om de știință sau ca viața oricăruia dintre noi. Pe 21 martie este și Ziua Mondială a Sindromului Down și, având în vedere că la nivelul Uniunii Europene 96% dintre copiii diagnosticați intrauterin cu probabilitatea de a avea acest sindrom sunt avortați doar pe acest criteriu, am încercat să atragem atenția că acest lucru este nefiresc și este împotriva umanității. Copii diagnosticați cu Sindrom Down sunt copii extraordinari, care pot face multe lucruri dacă sunt încurajați și sprijiniți. Cu ocazia Marșului pentru viață noi am încercat să promovăm poveștile lor. Aici puteți citi o mărturie emoționantă a unui tată care a vrut să își avorteze fetița cu Sindrom Down, despre cum s-a schimbat viața familiei de când s-a născut copilul și despre bucuria pe care le-a adus-o acest copil.

Ne-am bucurat de faptul că mulți oameni au sprijinit acest demers și sperăm ca la anul să crească numărul de localități în care se organizează Marșul pentru viață sau alte activități de informare pentru viață. Marșul pentru viață este pentru fiecare dintre noi o ocazie excelentă de a ieși din spațiul indiferenței și de a sprijini viața.

– Problema avortului în România, rămâne un subiect destul de controversat, cu păreri pro și contra, iar statisticile arată niște rezultate greu de imaginat. Cum le putem ajuta pe tinerele fete din ziua de azi, să nu mai recurgă la un asemenea gest?

– Dacă tot vorbiți de statistici, aș vrea să vă dau câteva cifre. Din 1958 până în 2012, în România s-au făcut 21.739.412 de avorturi, cu precizarea că avorturile efectuate în clinicile particulare nu sunt raportate, deci nu sunt incluse în statistici, prin urmare, la acest număr se adaugă avorturile făcute în clinicile particulare, a căror număr este necunoscut. De asemenea, cred că la numărul real al avorturilor în România ar trebuie adăugat numărul de avorturi pe care îl fac românii în străinătate, despre care nu am citit niciodată măcar vreo estimare; oricum, având în vedere că sunt plecați în străinătate în general persoane active, cred că acest număr este, la rândul său, uriaș.

Aș vrea să mai precizez un aspect mai puțin cunoscut legat de avort în perioada comunistă. Între anii 1967-1989, în perioada în care avortul a fost restricționat prin celebrul decret 770/1966, în România s-au făcut 6.549.823 de avorturi legale – nu vorbesc despre avorturile ilegale, care nu au fost cuprinse în statisticile oficiale.

Din cauza faptului că din societate lipsește o cultură a vieții, iar informarea legată de această problemă, despre cauze, efecte și soluții este extrem de redusă, se întâmplă de multe ori ca în momentul în care cineva aduce în discuție problema avortului și a consecințelor acestuia asupra femeii, a copilului și a familiei să fie imediat acuzat că dorește să se întoarcă la comunism sau că promovează interzicerea avortului. Puțini oameni își dau seama că în timpul comunismului nu a existat un interes real pentru sprijinirea și protejarea femeilor și a copiilor, pentru viața lor, ci necesitatea forței de muncă pentru realizarea planurilor dictaturii comuniste a determinat apariția acestui decret. Avortul a fost legalizat în România în anul 1958, în perioada Gheorghe Gheorghiu Dej, deci tot de către comuniști, iar faptul că existau o serie de posibilități prin care femeile puteau face avort arată că nu viața femeii sau a copilului era importantă. De exemplu, dacă mama avea deja 4 copii putea face avort în mod legal. În plus, un aspect prea puțin cunoscut este acela că doctorii ginecologi erau obligați să facă avorturi, nu puteau refuza pe motive de conștiință avorturile la cerere, deci cele fără specificații medicale – iar aceasta spune mult despre adevărata atitudine a regimului comunist față de valoarea și demnitatea vieții umane. Pentru a înțelege și mai clar că restricționarea avortului nu este corelată cu ideologia comunistă, avem exemplu primului stat care a legalizat avortului în istorie, URSS, în 1920, de către comuniștii conduși de Lenin. De altfel, o altă țară comunistă, China, urmând același principiu al reglementării forțate a natalității pentru îndeplinirea dezideratelor de stat a introdus în 1979, și menține și în prezent, politica copilului unic, în cadrul căreia se fac circa 10.000.000 de avorturi forțate anual.

Dincolo de aspectele legate de statistici, cam 80-85% dintre femei sunt presate să facă avort de către partener, soț, părinți, familie sau alte persoane din jur. Din cauza acestui lucru, de cele mai multe ori avortul nu este decizia femeii, ci ea este obligată să se conformeze acestor presiuni, în caz contrar rămânând fără sprijin sau chiar pe drumuri. Prin urmare, demersul de sprijinire a femeilor aflate în situații de criză este foarte important și fiecare dintre noi ne putem implica, fie cu o vorbă bună, fie cu o încurajare, fie cu sprijin moral, material, fiecare cu ce putem, important este să le fim alături și să nu ne ascundem în spatele indiferenței. Pe site-ul www.studentipentruviata.ro găsiți datele noastre de contact și modalitățile prin care puteți ajuta.

– Pe lângă faptul că ești președintele unei asociații și te ocupi cu foarte multe acte de voluntariat, întâi de toate ești tânără. Povestește-ne despre o zi din viața ta. Ce face Alexandra într-o zi obișnuită, atunci când nu pune bazele unui proiect?

– Am o viață obișnuită, la fel ca mulți tineri din generația mea. În primul rând am bucuria faptului că am alături prieteni și oameni dragi care au aceleași preocupări și încercăm întotdeauna să ne gândim la lucruri constructive pe care le putem face împreună. A fi pentru viață nu e doar o activitate de voluntariat, e un mod de viață, care se regăsește și în relațiile personale cu oamenii, în discuțiile cu prietenii sau în alte lucruri pe care încerc să le fac. Pe lângă voluntariat îmi place să fac lucruri care să îi aducă pe oameni împreună, chiar dacă asta înseamnă un meci de volei, o ieșire pe munte sau o plimbare în parc. Cred că este foarte important ca tinerii să își găsească prieteni cu care să împărtășească aceleași idei, pentru că așa se pot lega multe lucruri frumoase, care să pună în practică talentele și capacitatea fiecăruia de a face ceva.

– Spune-ne, te rog, câteva cuvinte și despre revista „Pentru viață” .

– Până în acest moment au apărut 4 numere din revista pentru viață și fiecare dintre ele a avut o temă: „Iubește-i pe amândoi”, în primăvara anului 2013, „Adopția, o alegere nobilă”, în primăvara anului 2014, „Bărbatul și femeia, egali și complementari” în toamna anului 2014 și „Fiecare viață este un dar” în primăvara anului 2015. Le găsiți pe toate pe site-ul nostru, www.studentipentruviata.ro. Revista a apărut dintr-o nevoie de informare. Vorbind cu oamenii ne-am dat seama că foarte multe lucruri nu se știu, iar lipsa de cunoaștere a problemei determină lipsa de atitudine și conduce la decizii greșite, motiv pentru care ne-am gândit că trebuie să facem ceva și așa a început apariția revistei „Pentru viață”. Este un format simplu, A4, de 12 sau 14 pagini și fiecare număr a fost distribuit în zeci de mii de exemplare. Au fost multe persoane în situații de criză, care au ajuns la noi prin intermediul revistei și ne-au cerut sprijinul, la fel cum au fost persoane care și-au schimbat părerea după ce au citit mărturiile și articolele din revistă. Cu această ocazie aș vrea să-i îndemn pe cei care pot da o mărturie să își găsească curajul și să povestească experiența prin care au trecut pentru că astfel de mărturii sunt foarte importante pentru femeile care se află într-o situație de criză și nu știu ce să facă. Mărturiile se pot trimite pe adresa asociației: studentipentruviata@gmail.com.

– Care sunt planurile tale de viitor? După ce vei termina facultatea, spre exemplu, ce-ți dorești să faci mai departe?

– Am convingerea interioară că n-aș putea să fac altceva decât ceea ce fac acum. Sunt mii de femei și copii din România care au nevoie de sprijinul nostru, care au nevoie de programe care să le vină în ajutor, mai ales că în țara noastră nu există o strategie publică de sprijin pentru femeile aflate în situații de criză de sarcină, care trec prin momentele dificile, descrise mai sus. Prin urmare, efortul fiecăruia dintre noi este extrem de important și poate contribui în mod pozitiv la schimbarea vieților acestor persoane și la salvarea copiilor. Îmi doresc să termin ceea ce mi-am propus să fac pe plan educațional și să folosesc cunoștințele și competențele obținute în dezvoltarea unor programe care să vină în sprijinul femeilor aflate în situații de criză, să îmbunătățească situația lor și să sporească conștientizarea în spațiul public în legătură cu problematica vieții.

– Care a fost cel mai greu lucru pe care a trebuit să îl faci, pentru a ajunge aici?

– Depinde cu ce comparăm. Dacă comparăm greutatea lucrurilor prin care trecem noi cu dorința ca totul să fie ușor, să nu existe nicio problemă și totul să meargă mereu bine, atunci foarte multe lucruri sunt grele, dar dacă facem comparația între greutățile pe care le întâmpinăm noi și greutățile, abuzurile și presiunile de care se lovesc mii de femei aflate în situații de criză sau cu jertfa unor oameni care și-au dat și viața pentru salvarea celorlalți, atunci nimic nu e greu. De exemplu, Măriuca Zaharia a fost o fetiță care s-a născut în satul Răzoare, în regiunea Moldovei. În anul 1919, când ea avea 12 ani, frontul a ajuns în dreptul satului ei și acolo a avut loc o grea bătălie între armata română și armata germană. S-a întâmplat ca armata română să instaleze un post de observație tocmai în nucul din grădina bunicului ei, Ion Zaharia. Un soldat stătea mereu ascuns între ramurile nucului și supraveghea prin binoclu mișcările armatei germane. Soldatul transmitea tot ce vedea sergentului, care stătea la rădăcina nucului, iar acesta transmitea mai departe ceea ce văzuse. În a zecea zi de luptă, soldații germani au descoperit observatorul din nuc și au început să îl bombardeze, iar o schijă l-a atins pe soldatul observator și l-a ucis. Măriuca, fără să stea pe gânduri, s-a urcat în nuc în locul soldatului observator și a început să transmită și să dea indicații esențiale armatei române. În scurt timp armata română a reușit să contraatace și să îndepărteze armata germană, însă, la un moment dat, un soldat german a observat-o pe Măriuca și a tras, iar glonțul a lovit-o în piept și a ucis-o. Măriuca a îndeplinit o misiune eroică și este singurul copil îngropat în Mausoleul de la Mărășești. Datorită jertfei ei, asaltul armatei germane nu a mai continuat. Nu putem să nu ne întrebăm ce avea Măriuca: putere nu avea, arme nu avea, capacități ieșite din comun nu știm să fi avut, însă a avut foarte mult curaj și dorința de a-și ajuta semenii, iar asta a ajutat-o să meargă până la capăt. Și nouă, de multe ori, ni se pare că e greu să ajutăm, că nu avem ce ne trebuie, însă avem nevoie doar de curaj și de dorința de a sprijini.

Dincolo de asta, da, uneori trebuie să renunți la anumite lucruri legate de propriul confort și să te gândești mai mult la ceilalți, să dăruiești mai mult. Alteori este greu că oamenii nu te înțeleg, nu sprijină astfel de inițiative sau că te privesc în mod negativ pentru că ai ales să faci asta, dar trebuie să îți găsești forța de a merge mai departe.

– Te-ai gândit vreodată să pleci în străinătate? Ce te-a reținut să rămâi și să desfășori activități aici în România?

– Nu numai că m-am gândit, dar am avut și câteva ocazii. Foarte mulți prieteni și colegi au plecat la studii și nu odată mi-au zis: „Hai cu noi”, dar n-am putut. Nu m-a lăsat inima să plec. Nu se compară sentimentul și bucuria pe care le am când sunt în țară cu momentele în care plec pentru scurt timp în străinătate. Acasă sunt părinții, bunicii, strămoșii, locurile în care m-am născut, oamenii dragi, tradițiile și credința acestui popor, de care eu nu pot să mă despart, indiferent de oportunitățile și avantajele pe care le-aș avea în străinătate. În respect foarte mult pe românii din diaspora, chiar le-am zis prietenilor mei că, din când în când, ar trebui să mai transmitem un gând bun și o rugăciune, pentru că nu e deloc ușor să fii plecat din țară. Fiecare are greutăți, probleme, momente în care simte că nu mai poate, iar la asta se adaugă dorul de casă și de cei dragi.

Cred că nu e rău ca oamenii să plece să facă studii, să aprofundeze anumite domenii sau să se dezvolte, însă este foarte necesar să se întoarcă acasă. Societatea are multe probleme pe care le știm cu toții, dar ele nu se pot schimba fără efortul celor plecați. Am făcut odată un bilanț și mi-am dat seama că cei mai capabili și inteligenți colegi și prieteni, care ar fi putut schimba ceva aici sunt plecați din țară, de aceea consider că întoarcerea e esențială și pentru noi și pentru ceilalți. Desigur, veți spune că în România nu ești la fel de bine primit, că eforturile nu sunt recunoscute la fel, că salariile nu sunt atât de mari, însă schimbările în bine nu se produc fără jertfă. Trebuie să ne propunem să depășim aceste probleme și, în ciuda ostilităților, să avem curajul să facem ceva în țară, iar acest lucru va influența în bine viitorul societății și al copiilor noștri. Și am sentimentul că prea puțini dintre românii plecați în străinătate reușesc, pe termen lung, să se împlinească așa cum ar fi putut să o facă în România…

– Eu te-am cunoscut în tabăra de voluntariat „Împreună pentru copiii de la Valea Plopului”, unde împreună cu asociația „Studenți pentru viață” și alte filiale ASCOR, ai făcut parte din organizare. Acolo, pe lângă proiectele pe care le desfășurai împreună cu Pr. Nicolae Tănase, te ocupai și de activitățile din tabără. Când obosește Alexandra? Dar, cel mai important, cum își încarcă Alexandra „bateriile”?

– Obosesc repede când sunt multe de făcut, dar mai ales când nu dorm când trebuie. Pentru ca lucrurile să meargă bine, e nevoie de un echilibru în toate. Bateriile se încarcă și în urma acestor activități, pentru că orice ajutor pe care îl oferi aduce multă bucurie și împlinire, iar acestea reprezintă o puternică motivație pentru a merge mai departe. În rest, avem o țară frumoasă și sunt multe locuri în care putem regăsi liniștea și firescul, departe de zgomotul marilor orașe. Însă, până la urmă, cred că puterea de a face binele vine de la Dumnezeu.

– Acum pe final, te-aș ruga să le transmiți un mesaj elevilor, studenților, tinerilor dar și cititorilor noștri de peste hotare.

– Sprijinirea femeilor aflate în criză de sarcină și salvarea vieții copiilor depinde de fiecare dintre noi. E suficient să privim cu atenție la ce se întâmplă în jur și în scurt timp vom descoperi o rudă, o prietenă, o colegă de serviciu sau de facultate care trece printr-o astfel de situație și are nevoie de ajutor. Hai să ne oprim și să îi fim alături, să nu trecem mai departe ignorând situația. Și chiar dacă nu avem pe cineva apropiat, sunt mii de femei care trec prin astfel de momente, iar unele dintre ele ajung la Asociația Studenți pentru viață și solicită ajutor. Puteți sprijini aceste femei prin intermediul asociației noastre, puteți să le trimiteți un mesaj de încurajare, puteți să le sprijiniți material pe parcursul sarcinii, să ne trimiteți mărturiile voastre sau să faceți voluntariat pentru viață acolo unde sunteți, să scrieți articole de opinie, să faceți traduceri, să distribuiți materiale de informare pe contul vostru de Facebook, orice efort care sprijină îmbunătățirea situației este binevenit.

Și nu în ultimul rând aveți grijă la alegerile pe care le faceți în viață. De multe ori, atunci când o tânără rămâne însărcinată în mod neașteptat, are impresia că lumea se prăbușește peste ea și că tot viitorul ei se va schimba în rău, motiv pentru care ajunge să considere avortul o soluție, dar lucrurile nu stau deloc așa. Atunci când o femeie alege viața spre binele ei și al copilului, efectele pozitive nu vor întârzia să apară. Anul trecut a ajuns la noi o tânără din Suceava, însărcinată în 7 luni, care fusese părăsită de prieten pentru că nu a dorit să facă avort, iar părinții erau din alt oraș și nu știau că fiica lor este însărcinată. Noi am încercat să-i oferim sprijinul de care avea nevoie, ei îi era foarte teamă de ce vor zice părinții, iar într-o zi, când era aproape să nască, mama ei s-a hotărât să-i facă o vizită și a aflat de sarcină. S-a bucurat pentru fiica ei și a rămas cu ea să o ajute în primele luni de după naștere. După ce a născut și s-a întors acasă, prietenul ei care o părăsise a venit și și-a cerut iertare pentru gestul lui și a cerut-o în căsătorie.

– Îți mulțumesc frumos pentru interviul acordat și sper să ne revedem curând în noile proiecte în care vom colabora. A fost o onoare pentru mine să îmi acorzi acest interviu, iar România, DA – avem studenți cu care trebuie să ne mândrim. Avem studenți care coordonează și desfășoară activități, asociații și fac un BINE țării.

Vă mulțumesc și eu pentru ocazia de a transmite un mesaj românilor din diaspora și vă felicit pentru entuziasmul cu care promovați viața.

Sursa: Agenţia de Presă Aşii Români

Preluat de pe Știri pentru Viață

Bogdan Florin Vlaicu, vocea prin care Ortodoxia este mărturisită în Franța

Bogdan Florin Voicu

Interviu realizat de Gheorghe-Cristian Popa, apărut în Ziarul Lumina - Ediția din 25.08.2011

Deşi e una din cele mai secularizate ţări europene, Franţa îşi redescoperă rădăcinile creştine. În ultimii 20 de ani, marile oraşe franceze primesc tot mai mulţi emigranţi ortodocşi care dau o mărturie discretă şi vie despre frumuseţea Ortodoxiei, inclusiv prin mijloacele de comunicare moderne. Unul dintre aceşti mărturisitori este jurnalistul Bogdan Florin Vlaicu, teolog român stabilit în Paris acum 12 ani, care realizează, încă din anul 2001, o emisiune ortodoxă difuzată săptămânal la Radio Enghien idFM (98.0 FM) şi la Radio Notre Dame (100.7 FM), cu arie de emisie în Paris şi în toată regiunea Ile-de-France.

Începând din toamna anului trecut, cu binecuvântarea IPS Iosif, Mitropolitul ortodox român al Europei Centrale şi Meridionale, Bogdan Vlaicu a lansat o altă emisiune, intitulată "Vocea română din lume", adresată românilor din toată diaspora şi din ţară. Emisiunea este difuzată la Radio Trinitas în fiecare duminică, de la ora 18:30, şi este disponibilă permanent şi pe site-ul voceadiasporei.mitropolia.eu. Realizatorul ne-a acordat un interviu.

Domnule Bogdan Florin Vlaicu, care sunt motivele pentru care aţi considerat necesară emisiunea "Vocea română din lume" şi cum vine ea în sprijinul românilor din diaspora?

Această emisiune s-a dorit a fi o voce a românilor plecaţi în lume. Locuiesc de 12 ani în Paris. Cunosc destul de bine această lume a diasporei şi am întâlnit aici români care pot fi exemple atât pentru cei din ţară, dar mai ales pentru cei care au plecat în afara graniţelor, prin felul în care şi-au păstrat identitatea românească şi identitatea spirituală ortodoxă. Am făcut acest proiect de emisiune după ce am devenit conştient de un fapt: noi avem o diasporă uriaşă, poate cea mai mare din istoria poporului român, dar noi nu avem, din păcate, încă experienţa altor popoare care sunt învăţate să trăiască în diaspora de câteva sute de ani, cum sunt cei din diaspora evreiască, grecească sau armenească.

Românii sunt încă pe cale să înveţe modul în care îşi pot păstra identitatea în diaspora şi au nevoie de exemplele celor care au reuşit acest lucru, deoarece nu e deloc simplu să trăieşti într-o lume diferită, în care există permanent tentaţia de a încerca să te topeşti în masa de oameni care te înconjoară, de a-ţi schimba identitatea şi naţionalitatea.

Cea dintâi şi singura instituţie care s-a ocupat de păstrarea identităţii româneşti peste hotare, într-un mod serios, a fost şi este Biserica Ortodoxă Română, care s-a străduit, în ciuda dificultăţilor materiale, să organizeze parohii şi să răspundă nevoilor acestor români. În Occident, biserica este principalul loc unde românii se întâlnesc, unde pot să vorbească româneşte, unde pot să-şi împărtăşească experienţa, unde pot să-şi spună problemele şi să găsească soluţii împreună. Emisiunea "Vocea română din lume" vine în sprijinul acestor români, în primul rând, arătându-le exemple pozitive.

Cum vă alegeţi invitaţii?

De când a fost lansată această emisiune, am încercat să am invitaţi cât mai variaţi, oameni care au reuşit aici, în diferite sfere de activitate şi care pot să împărtăşească şi altora din experienţa lor. Aceştia le povestesc ascultătorilor cum au reuşit ei să-şi menţină identitatea naţională şi spirituală şi ce beneficii le-a adus acest lucru. În diaspora, există români care, deşi trăiesc de mult timp aici, nu reuşesc să se adapteze; privesc cu foarte mare dor către ţara lor şi şi-ar dori să se întoarcă. Situaţiile sunt foarte diferite şi este important să cunoască aceste exemple, atât pentru românii de aici, din afară, cât şi pentru cei din ţară. Apoi, experienţa celor din diaspora poate fi valoroasă pentru cei din ţară din alte puncte de vedere.

Eu cred în întoarcerea multora dintre românii de aici în ţară, în momentul în care va exista o relansare economică a României. Atunci ar putea veni în România cu toată experienţa dobândită aici, în diferitele domenii de activitate în care au lucrat. Încerc să le cultiv ascultătorilor mei această dorinţă de a reveni în ţară, aducând în emisiune români care îşi exprimă în mod sincer dorul de ţară, povestind despre bucuria pe care o simt când revin, despre faptul că nu pot uita ţara de unde au plecat şi s-au format.

Majoritatea românilor de aici, din Paris, sunt veniţi la studii sau la muncă. În ambele cazuri, investesc foarte mult timp în ceea ce fac. Cum faceţi ca mesajul acestei emisiuni să fie auzit şi de către cei care nu au acces la radio sau internet la ora difuzării?

Pentru cei care nu au posibilitatea să asculte în direct emisiunea, am construit, încă de la începutul acestei emisiuni, un site care funcţionează pe sistem de blog, care poate fi accesat la adresa voceadiasporei.mitropolia.eu. În fiecare duminică, eu adaug textul de prezentare al emisiunii, fotografii legate de tema dezbătută şi adaug emisiunea în format audio în podcast. În felul acesta, ea se poate descărca şi asculta oricând. Astfel emisiunea îşi îmbogăţeşte paleta de informaţii şi îşi măreşte gradul de accesibilitate.

Aveţi un feed-back din partea ascultătorilor?

Am comentarii pe care le primesc fie pe site, fie prin email de la ascultători care se bucură de existenţa acestei emisiuni şi îmi împărtăşesc din gândurile lor. Am primit chiar un mesaj din Japonia de la un român care mă ascultase în direct, deşi în Japonia era două noaptea. Primesc mesaje din toată diaspora, dar şi din ţară. În general, români care sunt foarte entuziasmaţi de faptul că pot asculta experienţa celor plecaţi în diaspora.

Emisiunea "Vocea română din lume" este relativ tânără. În octombrie împlineşte primul an. Vorbiţi-ne, vă rugăm, despre emisiunea pe care o realizaţi în cadrul postului francez Radio Notre Dame, care aniversează 10 ani de emisie săptămânală.

După cum vă spuneam, am sosit în Paris acum 12 ani, în dorinţa de a-mi continua studiile în domeniul teologic, începute în ţară la Bucureşti. La un an şi ceva după ce am sosit, la îndemnul Înalt Preasfinţitului Mitropolit Iosif, am făcut proiectul unei emisiuni în limba franceză pentru toţi creştinii ortodocşi din Franţa. Astfel, pe 7 aprilie 2001, a fost lansată prima emisiune ortodoxă din Paris, intitulată "LâEglise Orthodoxe aujourdâhui" (Biserica Ortodoxă astăzi), difuzată la început pe postul de radio Enghien idFM 98.0 FM, iar ulterior şi la Radio Notre Dame 100.7 FM, care este postul de radio catolic al Parisului. Cel din urmă are o arie de emisie pe toată regiunea Ile-de-France şi cu un public estimat la 10 milioane de ascultători. Emisiunea este preluată din baza de date a Confederaţiei Francofone a Radiourilor Creştine şi difuzată săptămânal de mai multe radiouri din Franţa şi din lumea francofonă. De anul trecut, este prima emisiune ortodoxă difuzată în Antilele franceze, pe undele radioului catolic Massabielle din Guadaloupe.

Am ales titlul "Biserica Ortodoxă astăzi" pentru a sublinia unitatea şi unicitatea Bisericii Ortodoxe, precum şi actualitatea sa. Am considerat că termenul "ortodoxia", titlu al unor cărţi teologice şi al altor emisiuni de radio şi televiziune din Franţa, nu este destul de precis din punct de vedere eclesiologic, mai ales într-o ţară unde se foloseşte într-un sens mai larg şi unde se vorbeşte despre Biserici Ortodoxe doar la plural. Emisiunea are binecuvântarea Adunării Episcopilor Ortodocşi din Franţa şi este disponibilă, la rubrica podcast audio, şi pe site-ul www.orthodoxie.com, care este principalul site de informaţie ortodoxă în limba franceză. Prin faptul că este disponibilă în podcast pe internet, este ascultată în întreaga lume de ortodocşii francofoni. Am avut reacţii din colţurile îndepărtate ale lumii, unele chiar din America sau Africa. Recent am primit o cerere oficială din partea directorului radioului Vocea Ortodoxiei din Congo Brazzaville pentru a-i da acordul ca emisiunea mea, pe care el o ascultă de o vreme pe internet, să fie difuzată la acest post de radio de misiune ortodoxă din Africa, ceea ce am acceptat cu plăcere.

În ceea ce priveşte invitaţii, am în vedere să aduc la microfonul Radio Notre Dame persoane care să reprezinte toate comunităţile ortodoxe din Franţa. Ţinând cont că în Paris există ortodocşi de toate naţionalităţile, precum şi autohtoni convertiţi la Ortodoxie, emisiunea aceasta are rolul de a crea o legătură între comunităţile ortodoxe de aici. Mai sunt multe de făcut în acest sens, deoarece există această tentaţie ca fiecare comunitate să-şi trăiască credinţa puţin închisă în sine; or, în această varietate pe care o are expresia credinţei ortodoxe la diferite popoare există o bogăţie foarte mare şi este foarte util ca ortodocşii să se cunoască între ei, să aibă slujbe la care să participe împreună, pentru că avem de învăţat unii de la alţii.

În cei 10 ani de când a fost lansată emisiunea, am avut şansa să invit în studio numeroase personalităţi din lumea ortodoxă, între care Mitropolitul englez Kallistos Ware de Diokleia, Mitropolitul arab George Khodr al Muntelui Liban, precum şi teologi renumiţi precum Olivier Clément, părintele Boris Bobrinskoy, părintele Nicolas Ozoline, părintele John Breck şi Jean-François Colosimo. Un interviu pe care l-am realizat în franceză cu părintele Teofil Părăian, cu prilejul ultimei sale vizite la Paris, l-a făcut cunoscut în Franţa pe acest mare duhovnic român.

Cum privesc ascultătorii prezenţa unei emisiuni ortodoxe în grila de programe a unui radio catolic?

Fiind difuzată la Radio Notre Dame, emisiunea este ascultată bineînţeles de foarte mulţi romano-catolici de aici, din Franţa. Am avut şi de la aceştia reacţii frumoase, iar unii mi-au spus că sunt interesaţi de Ortodoxie şi mi-au mărturisit că această emisiune le aduce foarte mult pe plan duhovnicesc. În momentul în care am propus proiectul postului de radio Notre Dame, directorul de programe mi-a spus că această emisiune era aşteptată de mult şi că mulţi ascultători le-au spus că această deschidere către Biserica Ortodoxă este foarte importantă.

Emisiunea promovează cu precădere dialogul interortodox şi are o deschidere ecumenică, în sensul că o mare parte din ascultători sunt catolici, iar anumite lucruri trebuie explicate şi pe înţelesul lor, mărturisindu-le despre bogăţia extraordinară a Ortodoxiei, aşa cum este ea trăită aici în Franţa. În cadrul mitropoliei noastre, avem comunităţi întregi de francezi deveniţi ortodocşi, păstoriţi de preoţi ortodocşi francezi. Aş da exemplul părintelui Marc-Antoine Costa de Beauregard, care este un preferat al emisiunilor mele, deoarece este un bun exemplu pentru felul cum înţelege şi trăieşte Ortodoxia un occidental, un francez născut într-o familie catolică, care a întâlnit Ortodoxia şi a înţeles profunzimile ei, care a avut şi şansa să-l cunoască bine pe părintele Dumitru Stăniloae. L-am invitat atât la emisiunea în limba franceză, cât şi la cea în limba română, pentru ca românii să înţeleagă valoarea pe care o are moştenirea lor spirituală. Atunci când un intelectual francez, de origine aristocrată, vorbeşte atât de frumos despre spiritualitatea ortodoxă românească, mulţi români care pun la îndoială valorile pe care le-au moştenit din familie au ocazia să preţuiască mai bine Ortodoxia şi să se întoarcă în Biserică.

Aţi amintit numele unor erudiţi profesori de teologie, unii dintre ei convertiţi la Ortodoxie de la Catolicism, precum şi exemplul părintelui Marc-Antoine Costa de Beauregard. Cum se raportează ascultătorii catolici atunci când invitaţi în emisiune un creştin care a îmbrăţişat Biserica Ortodoxă, deşi s-a născut în Biserica Romano-Catolică?

Nu s-a pus niciodată problema din acest punct de vedere. Este bine ştiut faptul că, din păcate, în Franţa, din cauza procesului accelerat de secularizare din ultimele decenii, comunitatea majoritară nu mai este Biserica Catolică, ci mulţimea oamenilor liber-cugetători sau atei, majoritatea nebotezaţi. Biserica Catolică a conştientizat această situaţie şi nu mai are imediat un reflex negativ atunci când un francez convertit vorbeşte despre credinţa ortodoxă. Olivier Clément, spre exemplu, provenea dintr-o familie complet atee, unde a primit o educaţie fără nici o referinţă creştină.

Se poate vorbi despre o bucurie comună a celor două Biserici pentru fiecare om convertit la creştinism, indiferent pentru care din ele a optat?

N-aş putea să generalizez acest lucru, dar pot să spun că am întâlnit o asemenea atitudine, atât din partea reprezentanţilor celor două Biserici, cât şi din partea ascultătorilor catolici care mi-au scris. De exemplu, în urma unei emisiuni, în care părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard explica legătura dintre Euharistie şi Căsătorie, am primit comentariul unui ascultător catolic care spunea că nu a auzit în viaţa lui un preot catolic vorbind atât de frumos despre legătura dintre cele două Sfinte Taine şi că a fost foarte încântat să-l asculte. Un alt exemplu: când am făcut o emisiune despre Comunicatul de la Ravenna, unde a avut loc în urmă cu câţiva ani întâlnirea Comisiei mixte de dialog ortodox-catolic, am comentat textul comunicatului pentru a disipa confuziile care se creaseră, deoarece unii jurnalişti anunţau deja că ortodocşii recunosc primatul papal. Mergând pe text, am explicat că s-a discutat despre rolul episcopului Romei în primul mileniu şi nu mai mult decât atât. Ulterior, am primit un mesaj de la un ascultător catolic, care mi-a transmis felicitările lui pentru sinceritatea şi justeţea afirmaţiilor din emisiune. Există mulţi catolici de bună-credinţă, care sunt într-adevăr deschişi spre dialog şi cu care este o plăcere să discuţi.

Ce vă propuneţi pentru viitor în ceea ce priveşte cele două emisiuni?

Pentru viitor îmi propun, în primul rând, să le continui deoarece nu este uşor să pregăteşti săptămânal două emisiuni cu durată de jumătate de oră. Îmi propun să diversific gama invitaţilor, astfel încât aceste emisiuni să-şi atingă scopul cât mai bine. Pentru emisiunea în limba franceză, îmi doresc să reuşească să prezinte cât mai bine o vitrină a Ortodoxiei în Franţa, iar pentru emisiunea în limba română, să le amintească permanent românilor de pretutindeni de marile personalităţi române din diaspora care fac cinste ţării noastre.