Fragment din interviul Danei Captilin, promotoarea petiţiei „S.O.S.
familia!”, acordat sitului www.drumeuropen.ro
Rep.: De ce credeți că avem nevoie de protejarea
familiei și de o reafirmare a valorilor ei?
Dana Captilin: Familia este coconul de căldură, de iubire şi de sprijin al oricărui om, cu
atât mai mult al copilului. Orice copil este o planetă lansată în acest
Univers, care va avea propria-i dinamică, care va mişca lumea într-un sens sau
altul (dar o va mişca), care-şi va genera propriul sistem de relaţii şi care va
prolifera sau va stopa viaţa. Depinde exclusiv de familie aceasta dinamică, şi
depinde de familie din momentul în care familia doreşte să conceapă copilul
până când copilul acesta, devenit adult, va trece dincolo de această lume, atât
de puternică este legătura familială.
În această notă, familia este atât pentru copil, dar şi pentru adult, aşa
cum e grădina pentru flori – spaţiul în care apare, se dezvoltă, locul din
care-şi trage seva şi condiţia înfloririi de care se vor bucura şi alţii,
ulterior.
Familia reprezintă perechile de aripi ale unui om, fără de care zborul îi
poate fi dezechilibrat sau frânt. Pe speţa mamei există două perechi de aripi
din partea bunicilor şi, similar, pe speţa tatălui, celelalte două perechi de
aripi. Din ambele familii se unesc în taina căsătoriei doi oameni care vor
deveni o lume întreagă, o poveste din care rămân peste timp trăiri puternice ca
rădăcini pentru urmaşi. De aceea, când un bărbat şi o femeie se căsătoresc,
participă şi familiile, pentru că unirea nu se face doar între acel bărbat şi acea
femeie, ci între două familii. Căsătoria este responsabilitate, mai presus de
orice: devii responsabil de soarta celui de care ţi-ai legat destinul în
aceeaşi măsură în care şi celălalt devine la fel. Iar copilul este chipul din
scorbură unui copac în care-şi face cuib puiul, în vreme ce copacul are
ramurile mamei şi ramurile tatălui – nu degeaba arborele genealogic este un
arbore, şi nu o schemă simplistă.
Este mare nevoie, ar trebui să fie o nevoie permanentă în a proteja familia
şi a-i fi (re)afirmate valorile, aceasta trebuie să fie grija continuă a
societăţii, mai ales în zilele noastre, pentru că vom trăi vremuri în care
familia, ca instituţie, va fi definită prin concepte străine, şi atunci e
nevoie ca fiecare să ŞTIE exact cine este. Iar omul nu poate fi definit doar
conceptual, omul este o mişcare vie de sentimente, de trăiri, de emoţii,
lucruri care se învaţă corect în cadru familial.
Pe de o parte, exista o varietate mare a problemelor zilnice cu care se
confruntă tinerii, dar nu numai ei, timpul trece în goana de-a acumula cât mai
mulţi bani, iar tinerii se trezesc la vârste înaintate că nu şi-au trăit frumos
şi pe-ndelete iubirea, iar venirea pe lume a unui copil a fost atât de mult
întârziată, încât fie nu mai este pe lista dorinţelor, fie căpăta o prioritate
falsă şi grăbită. Iar din această grabă apare un copil pentru care poate nu mai
au nici răbdarea, nici timpul, nici dispoziţia acordării unei atenţii calde şi
consecvente, astfel că din ce în ce mai mulţi copii sunt crescuţi de „mame artificiale”
sau lăsaţi la after-school-uri, de unde părinţii îi iau pe copii acasă seara,
când e deja timpul pentru culcare. În aceste condiţii, un copil este privat în
mod nedrept de căldura familiei, de problemele în care ar trebui să fie cu
toţii implicaţi, căci problemele distribuite în mod egal tuturor membrilor
familiei sudează – nu despart.
Pe de altă parte, există şi o mare varietate de oferte de petrecere a
timpului liber care duc tinerii în derivă (cluburi, de exemplu, şi mă refer la
puzderia de cluburi în care parcă s-ar înghesui să semneze condici de
prezenţă), sărăcindu-i de simplul contact cu natura, de somnul atât de necesar
pentru a putea funcţiona la maxima capacitate, de ritmul biologic al
organismului care-şi cere necesarul de alimentaţie echilibrat şi natural, de
plăcerea unei lecturi şi curiozitatea de-a împărtăşi idei despre lume şi
iubire, de contactul direct, simplu şi cald din dialogurile directe, lucruri
care în trecut au născut mari poeţi şi prozatori, mari pictori ale căror opere
înalță şi astăzi sufletul nostru prin trăirile pe care
le transmit.
Privaţiunea zilelor noastre este în zona inspiraționalului: lipsesc părinţii responsabili şi atenţi, lipsesc modelele din
societate, lipsesc elementele inspiraționale din natură, lipseşte legătura cu membrii familiei, lipseşte credinţa
prin îndepărtarea de Dumnezeu, pentru că din ce în ce mai mult aud spunându-se
că Dumnezeu „este ceva perimat”, care nu mai poate sta la baza societăţii
actuale. Nu, Dumnezeu n-are cum să fie „ceva” perimat, din moment ce noi toţi
şi toată lumea a fost creată de El. A încerca să gândim lumea altfel decât
întru Dumnezeu înseamnă a dori redefinirea lumii, ceea ce este imposibil la
nivel real, dar devine posibil la nivel conceptual, din păcate! De aici şi
luptele care apar aproape ad-hoc, şi chiar nedorite, între cei care fac
propaganda unei ideologii care nu-şi poate avea aplicabilitatea în societate
(în această categorie includ propaganda ideologiei homosexuale, dar nu numai).
Ar trebui să ştim că, odată deveniţi părinţi, devenim elevii propriei
vieţi. Copilul vine pur în lume, el deţine absolut tot ce-i este necesar, are
în el deja comoara umanităţii şi, ca părinte, dacă eşti atent la nevoile
copilului tău, este imposibil să nu înveţi să iubeşti, să fii răbdător, să
adopţi modelul smereniei pentru a-l învăţa pe copil ascultarea prin propriul
exemplu (care este cel mai puternic şi depăşeşte cu mult cuvintele).
Copilul are nevoie de ambii părinţi, deoarece, dacă doriţi o explicaţie pur
psihologică, are perioadele lui în procesul de creştere în care trebuie să-şi
afirme identitatea (identitatea sexuală se afirmă în cadrul familial,
obligatoriu raportat la părinţii de ambele sexe), şi anume în jurul vârstei de
3-4 ani, când fetiţele au nevoie să-şi domine prin negaţii mama, iar băieţii
să-şi domine prin acţiuni tatăl (totul la nivel de imagine, evident), de aceea
rolurile tatălui şi al mamei trebuie să fie două roluri distincte şi prezente,
asumate prin atenţie, dovezi de înţelegere. Fetiţa are nevoie să-şi vadă tatăl
protejându-şi mama, iar băieţelul are nevoie să-şi vadă mama oferind înţelegere
şi ascultare deciziilor luate de tată; apoi, mai este o perioadă de testare a
identităţii, în jurul vârstei de 7-9 ani, când copiii devin conştienţi de
diferenţele sexuale şi se reiau dorinţele de dominaţie asupra părintelui de
acelaşi sex, când este nevoie de o reîntărire a convingerilor formate până la
această vârstă, în acelaşi echilibru; şi, în sfârşit, perioada pubertăţii, a
adolescenţei, care aduce ca noutate procesul hormonal la care e supus
organismul, iar fetele, ca viitoare femei, au nevoie să-şi asculte tatăl
vorbindu-le despre faptul că, atunci când au ales-o pe mama să le fie soţie, au
căutat o fată frumoasă, bună la suflet, cultă, mai degrabă reţinută decât
expansivă etc., iar băieţii, ca viitori bărbaţi, au nevoie să-şi asculte mama
atunci când aceasta le vorbeşte despre calităţile pe care le doreşte o femeie la
un bărbat, şi anume puterea de caracter, nobleţea, aplecarea către ascultarea
sufletului feminin etc., în felul acesta învăţând în mod practic
responsabilizarea în viaţa de familie.
Toate acestea nu le poate găsi nimeni în tratate, nu există reţete ale fericirii,
însă cu atenţie şi înţelegere reciprocă lucrurile merg firesc, de la sine,
poate mai ales atunci când ne este greu, şi neapărat cu ajutorul unui duhovnic
bun care ne ţine pe calea credinţei atunci când simţim că noi nu mai avem
putere.
În familie se învaţă rugăciunea de dimineaţă, în care trebuie să-i mulţumim
lui Dumnezeu pentru noaptea peste care am trecut şi pentru ziua pe care o avem
în faţă, rugăciunea de la masă, în care cerem sfinţirea bucatelor şi asigurarea
pâinii şi pentru săraci, rugăciunea de seară pentru ziua ce a trecut şi noaptea
ce vine, rugăciunea de la slujbă, citirea acasă, împreună, din Sfintele
Scripturi şi discutarea pe înţelesul copiilor a pildelor, rugăciunea pentru
orice probă, examen şi/sau concurs pe care-l avem de trecut. Când copiii,
suflete pure, învaţă să respecte şi să ţină şi singuri în taina sufletului lor
aceste tradiţii, rugăciunea lor simplă face minuni şi aduce multă linişte
părinţilor şi întregii familii, fără ca aceştia măcar să ştie.
Puterea rugăciunii în sânul familiei este condiţia liniştii pentru acea
familie, mai întâi. Fiecare membru al familiei, odată ieşit din casă, are lumea
lui în care-şi exercita activităţile şi o face în mod echilibrat şi cu bucurie
inspirând celor din jur acelaşi comportament pentru ca, mai apoi, această
influență să exercite şi în alţii, din ce
în ce mai mult şi mai departe, echilibrul şi pacea interioară, atât de necesare
dorinţei noastre de fericire. Aşa, şi numai astfel, putem găsi fericirea în
lucruri simple, pe care altfel nici nu le-am mai observa în vâltoarea atâtor
diversităţi.
Nimic nu are mai multă duioşie ca Sărbătorile Creştine petrecute în
familie. Crăciunul, ca sărbătoare a bucuriei, a Naşterii lui Iisus care aduce
însăşi Viaţa pe lume şi în noi, ca o promisiune a reînnoirii purităţii an de
an, ne umple sufletele de resurse duhovniceşti pentru a putea trece cu bine
peste momentele de răscruce de peste ani, ne uneşte, ne ajută să ne împlinim
dorinţele prin minunile care chiar se săvârşesc în noaptea Sfântă a Crăciunului,
ne împacă între noi, ne aminteşte că putem fi mai îngăduitori şi mai darnici. Paştele,
ca sărbătoare a jertfei, ne aminteşte că viaţa aceasta este pregătirea pentru
veşnicie, poarta prin care învăţăm să trecem dincolo de moarte, iertând şi
iertându-ne, regăsindu-ne şi depăşind suferinţele, dar mai ales suferind la
gândul că orice greşeală a noastră este un spin înfipt în trupul lui Iisus,
suferinţă care ar trebui să transceadă timpul, căci Iisus nu a murit pentru
păcatele din timpul vieţii Lui, ci pentru păcatele fără timp, înţelese la
timpul trecut-prezent-viitor, deci cu fiecare greşeală de-a noastră îi mai
înfigem un spin.
Cred că în această metamorfoză ar trebui înţelese tradiţiile, pornind de la
faptele de zi cu zi, în care se conturează educaţia întărită prin exemplul
personal, până la Sărbătorile Creştine, pentru care există şi zile libere,
anume pentru a ne strânge cu toţii în căldura familiei, în tradiţie, în
credinţă, dincolo şi mai presus de orice legislaţie/normă impusă din afară.
Mai apoi, se ştie că toate pornesc din copilărie, iar o privaţiune afectivă
lasă goluri pe care adultul le va compensa ulterior aşa cum va putea, cum îi va
fi mai lesne, căci viaţa pare mai grăbită atunci când o încărcăm cu lucruri
inutile, atunci când ne lăsăm trăiţi. O întâmplare neplăcută din copilărie
poate lăsa urme definitive în comportamentul unui om, căci, de fiecare dată
când va reveni o situaţie neplăcută asemănătoare celei din copilărie, adultul
va retrăi senzaţia de disconfort încercată în copilărie şi, în loc să găsească
înţelepciunea şi puterea de-a o rezolva, va încerca să amâne sau să dezvolte un
comportament dedublat pe principiul „dacă mă fac că nu văd, nu există”, însă o
trăire negativă va genera în drumul adultului alte şi alte astfel de trăiri. Or,
tradiţia simplifică angoasarea individuală păstrând esenţa umanităţii, a
divinităţii, învăţându-ne drumul drept al moralei, al bunătăţii, al iubirii, al
smereniei şi-al izbânzii.
