Cugetând la 22 decembrie

Ierom. Dosoftei Dijmărescu

Mântuitorul Hristos a numit Biserica „Stâlp şi temelie a adevărului”. De aceea, una dintre datoriile ei este să mărturisească adevărul despre Dumnezeu şi om. Şi pentru ca adevărul Bisericii să nu fie întunecat de umbrele acestei lumi, unii dintre fiii ei cei mai aleşi şi-au jertfit viaţa.

Secolul al XX-lea a fost străbătut de multe ideologii care i-au persecutat pe creştini. Dintre ele, ideologia comunistă a generat cel mai mare număr de morţi. După căderea regimurilor comuniste din Europa de Est în 1989, au început dezbateri publice referitoare la problematica opresorilor şi a victimelor din timpul comunismului.

În Rusia, unde circa 60.000.000 de oameni au fost ucişi de către regimul comunist, dintre care 70.000 de clerici şi 30.000 de monahi, comunismul nu a fost condamnat de stat, dar Biserica a recunoscut ca sfinţi mai mult de 1.700 de martiri din această perioadă. În ziua de 16 august 2000, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a declarat: „Noii mucenici şi mărturisitori ruşi, care prin suferinţe de necrezut şi-au pecetluit devotamentul lor faţă de Sfânta Ortodoxie, s-au asemănat grăuntelui evanghelic, care, murind, a dobândit înviere şi viaţă nouă. Acum din acest grăunte binecuvântat răsare ogorul îmbelşugat al înnoirii duhovniceşti a poporului lui Dumnezeu. Nevoinţa mucenicilor şi a mărturisitorilor a întărit Biserica, devenind temelia ei cea tare (2 Tim. 2, 19)”.

Alexandr Soljeniţîn, autorul „Arhipelagului Gulag” (actul de acuzare la nivel mondial a comunismului), declara că torturile din închisorile româneşti au fost mai grele decât cele din U.R.S.S. Pe 18 decembrie 2006, România, prin Preşedintele ţării, a condamnat oficial comunismul. Raportului care a fost întocmit cu această ocazie i s-au adus, pe bună dreptate, multe critici. Însă, pe lângă cele declarate oficial de către statul român, este firesc ca Biserica să aibă şi altceva de spus despre victimele comunismului.

 IPS Antonie Plămădeală spunea despre părintele Daniil: „Sandu Tudor poate fi canonizat! Eu aş face o propunere, de canonizare, pentru că el a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru “Rugul aprins”, pentru credinţa lui. El ar putea intra foarte bine într-un catalog al martirilor creştini, pe care ar trebui să-l alcătuim noi cei de astăzi. Mi-a scris un profesor din Bucovina care a stat cu părintele Daniil la Aiud. Îmi scria că toată lumea din Aiud îi spunea «Sfântul».”

Ieroschimonah Daniil - Sandu Tudor

† 17 noiembrie 1962, Aiud

 Părintele Gheorghe Calciu mărturiseşte despre Constantin Oprişan: „Ne vorbea în fiecare zi în jur de una‑două ore, dar fiecare cuvânt care ieşea din gura lui era un cuvânt sfânt – numai despre Hristos, numai despre dragoste, nutmai despre iertare. Îşi rostea rugăciunile şi auzindu-l cum le spune, ştiind cât de mult suferea, eram profund impresionaţi. ... Simţeam prezenţa Duhului Sfânt în jurul lui... Chiar şi în ultimele sale zile, când nu mai era în stare să vorbească, nu şi-a pierdut bunătatea faţă de noi. Citeam în ochii lui iluminarea lăuntrică şi dragostea. Faţa lui era ca o                                             revărsare de dragoste.” 

Constantin Oprişan

† iulie 1958, Jilava

 „Nu trebuie să ne înşelăm. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru creştinism. Cum n-a fost nici cea care pleacă. Ci ca tot veacul, vremea ce vine e o vreme de-ncercare. O vreme în care se vor număra oile de capre, însă nu se vor despărţi, cum nici grâul nu se desparte de neghină! S-a schimbat numai sensul ispitelor! Puterile celor care intră în acest apocalips sunt numărate. Nimic mai primejdios decât să intri în el naiv şi fără să ştii ce te aşteaptă!”

Mircea Vulcănescu

† 28 octombrie 1952, Aiud

 Într-o discuţie cu Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu spunea: „Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie să trăiască în Duhul Sfânt toată viaţa, ori noi tocmai asta n-am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am păstrat credinţa, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar să te curăţeşti lăuntric prin spovedanie şi să te înnoieşti prin Sfânta Împărtăşanie. Conştient deci şi cu toată stăruinţa să te uneşti cu Hristos, să te faci purtător al sfinţeniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie să înfrunţi păcatul până la sânge. Aşa te naşti din nou. Nu există cale de compromis.” 

Valeriu Gafencu

† 18 februarie 1952, Târgu Ocna

Lupta duhovnicească a mărturisitorilor

Cu opţiuni politice diferite, cu vieţi diferite, mulţi dintre deţinuţii politici nu au cunoscut înainte de închisoare adâncurile vieţii duhovniceşti. Dar intrarea lor în temniţă a fost determinată de împotrivirea, într-o formă sau alta, faţă de comunism, perceput ca o batjocorire a adevărului, a binelui: „Nu am putut să ne pângărim sufletele. Intraţi în această bătălie, nu am avut simţul proporţiilor, dar am acceptat martiriul” (Ioan Ianolide). Unii dintre ei, mai ales preoţi ori călugări, au fost conştienţi încă de la început de lupta duhovnicească pe care o aveau de purtat şi şi-au asumat crucea mărturisirii. Astfel, Părintele Gherasim Iscu, fost stareţ la Mănăstirea Tismana, a fost în numeroase rânduri bătut, izolat, înfometat, terorizat mai mult decât ceilalţi deţinuţi, pentru faptul că spovedea şi împărtăşea. Trupul i-a cedat şi a murit în închisoare pe când exclama: „Văd lumină! Văd numai alb! Numai alb!”.

Tot la fel a murit întemniţat şi Părintele Ilarion Felea, autorul „Religiei iubirii”. Părintele Daniil Sandu Tudor, dându-i-se hârtie pentru a scrie o apologie a sistemului comunist, a scris pe zeci de pagini o critică a acestuia; când a sfârşit-o, a fost ucis. Unul dintre marii intelectuali creştini ai perioadei interbelice, Mircea Vulcănescu, ucis în torturi pentru apostolatul creştin pe care îl făcea în închisoare, a lăsat ca testament cuvântul: „Să nu ne răzbunaţi!”.

Ca mulţi alţii, toţi aceştia au înţeles că esenţa spirituală a prigoanei comuniste a fost despărţirea omului de Dumnezeu şi aruncarea lui în necredinţă şi în iad. Pentru cei care cred că sistemul comunist a fost doar o dictatură ca oricare alta şi nu înţeleg că scopul adânc al lui a fost de natură spirituală, mărturiile arată că cele mai cumplite torturi au fost aplicate celor care nu voiau să se lepede de credinţă, cu scopul de a-i determina să apostazieze. În special în Reeducarea de la Piteşti, apogeul terorii l-a reprezentat folosirea celor mai diabolice şi blasfemiatoare mijloace de tortură pentru a-i transforma pe credincioşi în necredincioşi.

Cine a stat în spatele atrocităţilor? Este insuficient să spunem că au fost demnitarii comunişti, români sau neromâni. La Piteşti nu era ura omului faţă de semnul său, ci ura diavolului faţă de om: torţionari şi torturaţi erau deopotrivă ţintele distrugerii sufleteşti ale celui care „umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8). Astfel, cei care şi-au pierdut viaţa, dar şi-au păstrat credinţa, au câştigat o bătălie împotriva diavolului. Şi nu puteau fi biruitori împotriva diavolului fără ajutorul harului lui Dumnezeu. Cel care pe toate le poate i-a întărit să rabde ceea ce carnea nu poate răbda, asemenea mucenicilor cunoscuţi în istoria Bisericii. De aceea, dacă prin căderea comunismului nu sesizăm în primul rând o victorie împotriva răului spiritual, ne situăm la nivelul unui succes omenesc.

Dacă sărbătorim doar sfârşitul unui regim politic, aceasta mărturiseşte despre orbirea noastră sufletească: nu vedem o biruinţă asupra unei mari lucrări demonice, comparabilă cu biruinţa asupra iconoclasmului.

Înţelesul unei sărbători comune

Dacă înţelegem ziua de 22 decembrie ca pe cea a unei biruinţe spirituale, este firesc să-i cinstim pe cei cu ajutorul cărora s-a câştigat această victorie: cei care au murit, cei care au suferit prigoana, cei care, fără a îndura chinuri fizice, au fost marginalizaţi pentru credinţa lor, suferind batjocura, ştiuţi şi neştiuţi. Cinstirea tuturor acestor vase alese ale lui Dumnezeu nu este doar o opţiune, ci o necesitate pentru viaţa noastră în Hristos. Este datoria Bisericii să recunoască glasul prin care Dumnezeu a binecuvântat poporul în vremea unor cumplite lepădări de credinţă. Avem nevoie de această recunoaştere, căci aşa Îl vom cunoaşte mai bine pe Dumnezeu şi vom avea modele pentru viaţa noastră.

Prin cinstirea mărturisitorilor şi mucenicilor nu se neagă trăirea duhovnicească a celor care nu au suferit în închisori. Lucrarea mucenicilor nu exclude lucrarea duhovnicească şi sfântă a celor care L-au slujit pe Hristos în afara închisorii, în societatea comunistă a vremii, luminând mintea şi încălzind inimile multor oameni spre credinţă.

Dumnezeu a avut aleşii Săi pe fiecare dintre aceste drumuri, la fel ca în perioada persecuţiilor romane, când Biserica a dat şi sfinţi care nu fost mucenici. Prăznuirea tuturor martirilor regimului comunist în aceeaşi zi nu este ceva neobişnuit. În prima duminică după Rusalii îi sărbătorim laolaltă pe toţi sfinţii Ortodoxiei, iar următoarea duminică este a Tuturor Sfinţilor Români. Biserica OrtodoxăSârbă a rânduit cinstirea comună, pe 15 iunie, a tuturor mucenicilor de neam sârb, de la Cneazul Lazăr şi până în prezent.

Prin sărbătorirea laolaltă a tuturor acestor martiri nu se realizează o canonizare colectivă a victimelor comunismului, căci nu toţi cei care au murit în represiune au fost sfinţi. La vremea potrivită, Dumnezeu va rândui canonizarea individuală a unora dintre cei care şi-au sfinţit viaţa, spre folosul duhovnicesc al creştinilor care în această lume se luptă pentru mântuire.

O sărbătoare necesară: 22 decembrie

O sărbătoare a mucenicilor prigoanei comuniste se poate stabili în diferite zile ale anului, în legătură cu unele din datele importante ale închiderii ori martiriului unora dintre ei. Totuşi, pentru a-i cinsti pe toţi cei care au pătimit în prigoana comunistă, din toate locurile şi în ani diferiţi, potrivită este ziua în care comunismul a fost aruncat la groapa de gunoi a istoriei: 22 decembrie. Semnificaţia zilei de 22 decembrie 1989 depăşeşte sfera politică şi socială. Părintele Constantin Galeriu observa că ceea ce s-a numit Revoluţia română din 1989 se deosebeşte de orice altă revoluţie prin caracterul spiritual al jertfei: „La temelia înnoirii României, la sfârşitul acestui ultim veac al mileniului stă mărturie jertfa voastră a tuturor. Ferice de neamul care se întemeiază şi se înnoieşte prin jertfă în numele lui Hristos, Cel care, prin jertfă, ne-a dăruit învierea”.

Majoritatea celor ucişi în decembrie 1989 au fost tineri. Tineri crescuţi în regimul comunist, cărora li s-a predat ateismul, ai căror părinţi fuseseră şi ei văduviţi de contactul cu valorile duhovniceşti. Cum de s-au aşezat aceşti tineri în genunchi şi au rostit atunci „Tatăl nostru”, au strigat „Cu noi este Dumnezeu”, „Vom muri şi vom fi liberi”? Nu putem să nu ne gândim că ei sunt rodul tânăr al boabelor de grâu aşezate în pământul ţării cu 40-50 de ani înainte, al martirilor şi mărturisitorilor necunoscuţi lor, dar care au mijlocit pentru ei în faţa Tronului Ceresc.

Mai avem nevoie de o asumare publică a celor care au mărturisit în prigoana comunistă pentru a pecetlui lepădarea poporului nostru de idolii comunismului. Recunoaşterea caracterului duhovnicesc al jertfei va oferi generaţiilor viitoare un model din epoca modernă pentru lupta duhovnicească atunci când un alt totalitarism ateu va încerca să subjuge sufletele credincioşilor. În sfârşit, cinstirea mucenicilor şi mărturisitorilor prigoanei comuniste este o treaptă în a cunoaşte identitatea duhovnicească a înaintaşilor noştri, fără de care nu putem să ştim cine suntem şi ce avem de făcut.

Icoana Maicii Domnului din osuarul Mănăstirii Râpa Robilor, Aiud

Fotograf: Ovidiu Man

Sursă: Revista Cuvinte către tineri

O americancă în slujba Bisericii Ortodoxe

Pe Christina Semon am cunoscut-o într-o drumeţie la mănăstirile din zona Neamţului. Am fost uimită să întâlnesc o americancă ortodoxă, chiar dacă ştiam că în Statele Unite numărul creştinilor ortodocşi este în creştere. Însă ceea ce m-a impresionat şi mai mult a fost să aflu despre ea că era misionară voluntară a Organizaţiei Misionare Creştin-Ortodoxe (OCMC) din SUA.

În Ortodoxia americană, îndemnul hristic dat apostolilor de a merge şi a învăţa toate neamurile despre credinţa în Sfânta Treime a început a fi transpus în faptă în anii â50 ai secolului trecut. Atunci, la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfânta Cruce“ din Brookline, Massachusetts, a fost înfiinţat Comitetul Misiunii, care se ocupa de strângerea de fonduri pentru studenţii veniţi din Africa. Ulterior, acest comitet a fost reorganizat, astfel încât în anul 1984 a devenit Centrul Misionar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti a Americii. La acea etapă, centrul se ocupa în continuare de oferirea burselor studenţilor din Uganda, Kenya, Coreea şi Mexic, dar şi de susţinerea seminariilor teologice „Macarie al III-lea“ din Nairobi şi „Sfântul Gherman“ din Kodiak, Alaska, şi suportul misionarilor Bisericii Ortodoxe a Greciei în Africa. Peste un an, centrul a trimis pentru prima dată grupuri de studiu în Etiopia, Ghana şi Kenya.

Două decenii mai târziu, centrul, care a fost redenumit Organizaţia Misionară Creştin-Ortodoxă (OCMC), a început să organizeze anual plecarea a 20 de echipe de misionari în zeci de ţări. Deşi e ţară majoritar ortodoxă, România se numără şi ea printre ţările în care îşi desfăşoară activitatea voluntari ai OCMC. Christina Semon este unul dintre misionarii aceştia. „Străbunica mea este din Lvov, Ucraina. Ea a imigrat în Statele Unite la începutul anilor 1900, unde s-a căsătorit cu un ungur, aşa că rădăcinile mele sunt europene“, îşi începe povestea Christina.

Străbunica ei a fost o femeie credincioasă, astfel că datorită ei credinţa ortodoxă s-a păstrat cu sfinţenie în familie, urmaşii fiind toţi botezaţi ortodocşi. Străbunicii Christinei s-au stabilit în oraşul Scranton, din statul Pennsylvania, unde familia ei locuieşte şi acum.

De la studii slavice la misionarism în România

Christina a absolvit Facultatea de Studii Slavice a Universităţii Binghamton din New York, SUA. Dorind să cunoască pe viu cultura slavă, din a cărei sevă s-au hrănit rădăcinile familiei sale, a participat la un  program de schimb de experienţă în Rusia, petrecând un an de studii în Sankt Petersburg. Atunci a descoperit că-i place foarte mult să călătorească şi să descopere culturi noi. În ultimul an de facultate s-a gândit că ar fi frumos să facă voluntariat, de aceea căuta programe de acest gen. Una din opţiunile ei era să aplice la Corpul Păcii, însă în acelaşi timp voia să facă ceva pentru Biserică. Atunci a descoperit OCMC. „Când am aflat scopul organizaţiei, am simţit că a fi misionară e ceea ce vreau să fac cu adevărat“,  povesteşte cu emoţie Christina. Timp de un an, ea s-a ocupat de acumularea fondurilor, deoarece fiecare voluntar OCMC trebuie să se ocupe personal de strângerea banilor pentru misiunea ce urmează să o facă. Dorinţa de a cunoaşte locurile de unde a plecat străbunica ei a motivat-o să aleagă România, dat fiind faptul că OCMC nu avea parteneriat cu Biserica Ucrainei. Stabilită la Cluj în 2009, Christina a fost implicată în două proiecte pe care organizaţia ce o reprezintă le desfăşoară în colaborare cu Departamentul Social al Mitropoliei Clujului, şi anume Asociaţia Filantropică „Christiana“ şi Centrul de Consiliere în Adicţii „Sfântul Dimitrie Basarabov“. La „Christiana“ ea se ocupa de  activităţi pentru copii şi mamele lor cu statut de social-vulnerabili în cadrul Centrului de servicii sociale „Acoperământul Maicii Domnului“, iar la „Sfântul Dimitrie Basarabov“ făcea terapie ocupaţională cu alcoolicii în recuperare.

Împreună cu Floyd Frantz, şi el voluntar OCMC şi director al Centrului „Sfântul Dimitrie Basarabov“, Christina a vizitat Republica Moldova. „Domnul Floyd s-a aflat şase luni în oraşul Leova din republică, timp în care a avut posibilitatea să cunoască mai bine oamenii şi Biserica de acolo, şi atunci a observat că în Republica Moldova tinerii nu se implică în viaţa Bisericii în aceeaşi măsură în care aceasta se întâmplă în România. La finalul misiunii mele în România, el m-a încurajat să prelungesc contractul de voluntariat, pentru a face misiune şi în stânga Prutului, ca să ajut Mitropolia Basarabiei în dezvoltarea programelor de tineret. Astfel, la invitaţia şi cu binecuvântarea IPS Petru am plecat în Republica Moldova.“ 

Misiune printre tinerii ortodocşi din stânga Prutului 

În cei doi ani pe care i-a petrecut la Cluj, Christina a făcut cursuri de limbă română, încât la finalul misiunii sale acolo se descurca de minune la nivel conversaţional. Venirea în Republica Moldova urma să fie o provocare din punctul de vedere al limbajului, dată fiind diferenţa de dialect, însă aceasta nu a speriat-o. Astfel, în aprilie 2011, Christina şi-a început activitatea în orăşelul Orhei, la Parohia „Sfântul Vasile de la Poiana Mărului“, al cărei paroh este părintele Sergiu Aga. Scopul pe care şi l-a propus la început de drum a fost să-i ajute şi să-i motiveze pe tinerii din Mitropolia Basarabiei să fie mai activi în viaţa Bisericii, atât la nivel de parohii, cât şi la nivel de mitropolie. „Pentru început am stabilit întâlniri săptămânale cu tinerii care frecventau Biserica «Sfântul Vasile de la Poiana Mărului». În cadrul acestor întâlniri discutam cu tinerii ideile pe care ei le propuneau sau ne gândeam la vreo activitate pe care o puteam organiza în legătură cu sărbătorile religioase.“ În acest fel grupul de tineret al bisericii, ajutat de Christina, a fost capabil să desfăşoare câteva activităţi, printre care pelerinaje, discuţii, seri de film, precum şi activităţi de ajutorare a filialei Misiunii sociale „Diaconia“ din Orhei. Această filială se ocupă de implementarea a două proiecte în Orhei: primul are drept scop reintegrarea în societate a orfanelor din regiune şi celălalt îi ajută pe copiii din familii social-vulnerabile la îndeplinirea temelor de acasă. Tinerii de la biserică s-au alăturat voluntarilor filialei „Diaconia“ din Orhei şi astfel au reuşit să ajute la implementarea cu succes a acestor două proiecte.

La nivel naţional, proiectele iniţiate de tânăra misionară au avut scopul de a îmbunătăţi relaţiile de colaborare în domeniul activităţilor de tineret cu celelalte mitropolii din Patriarhia Română. Christina a primit binecuvântarea IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, de a colabora cu mitropolia pe care o conduce şi în acest fel grupul de care avea grijă misionara s-a împrietenit cu tinerii din (Asociaţia Tinerilor Ortodocşi Români) ATOR. Drept rezultat, au urmat diverse activităţi, la care primii au fost invitaţi să participe, printre care se numără şi taberele de la Durău şi Nemţişor. „Mai presus de toate sunt relaţiile interpersonale care s-au stabilit între tinerii din grupul nostru şi cei din ATOR Iaşi şi ATOR Constanţa“, explică Christina.

Vlăstarele vii ale Bisericii, îngrijite de ortodocşi americani

Un proiect foarte important pentru ea a fost tabăra de spiritualitate pentru tineri „Apă din Piatră“, pe care a organizat-o anul trecut. A fost prima tabără de acest fel din cuprinsul Mitropoliei Basarabiei, ceea ce i-a bucurat mult pe organizatori. OCMC a trimis şi o echipă din cinci voluntari americani, care au avut rolul de formatori ai taberei, fapt care a adus diversitate şi a stârnit curiozitatea adolescenţilor. Pentru organizarea acestei tabere, precum şi pentru multitudinea de activităţi pe care a reuşit să le organizeze, Christina a fost distinsă de către Înaltpreasfinţitul Petru, Mitropolitul Basarabiei, cu înaltul ordin „Crucea pentru mireni“. Despre aceasta însă, ea nu povesteşte nimănui, de aceea zâmbeşte cu modestie când cineva îi aminteşte de ordin. Tabăra „Apă din Piatră“ a avut continuitate, a doua ediţie a acesteia desfăşurându-se recent.

La fel ca şi anul trecut, au participat şi cinci voluntari OCMC. „Am avut o enormă satisfacţie sufletească la finalul taberei, văzând prieteniile frumoase care s-au înfiripat pe parcursul celor câteva zile. Sper că mitropolia va continua tradiţia organizării acestei tabere, cu susţinerea noastră, a voluntarilor OCMC.“

Voluntarii acestei organizaţii pot fi atât mireni, cât şi preoţi. Astfel, părintele Anastasios Bourantas, grec de origine, a făcut parte din echipa de misionari care a vizitat Mitropolia Basarabiei în septembrie 2012, în calitate de moderator al trainingului „Tinerii - vlăstare vii ale Bisericii“. „Părintele Anastasios este responsabil de Departamentul Programe pentru Tineri din cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti din America şi are o vastă experienţă în lucrul cu tinerii. Rolul său a fost să împărtăşească din experienţa sa preoţilor şi mirenilor care au participat la trainingurile pe care le-am organizat în Chişinău, Orhei şi Cahul.“ Alături de părintele Nicodim Petre, coordonatorul Compartimentului „Asociaţii de tineret“ din cadrul Sectorului de misiune, statistică şi prognoză pastorală al Arhiepiscopiei Iaşilor, precum şi membri ai Asociaţiei Tinerilor Ortodocşi Români, misionarii americani au explicat participanţilor importanţa implicării tinerilor în viaţa Bisericii şi i-au învăţat cum să conceapă proiecte. „Roadele acestui proiect nu au întârziat să apară. Au fost organizate câteva pelerinaje la mănăstirile basarabene, precum şi o conferinţă cu tematică antiavort“, îşi aminteşte interlocutoarea noastră.

Orhei – a doua casă pentru misionara din Statele Unite

Concomitent cu activitatea misionară, Christina a făcut şi studii de masterat la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi, pe care le-a absolvit cu succes anul acesta. A fost destul de dificil pentru ea, deoarece a fost foarte ocupată cu activităţile pe care le desfăşura în Orhei. Pentru a ajunge la cursuri, Christina făcea naveta Orhei-Iaşi, ceea ce înseamnă aproape 200 km parcurşi, inclusiv traversarea frontierei dintre Republica Moldova şi România. „În pofida acestor greutăţi, m-am bucurat mult să descopăr atâtea lucruri pe care nu le cunoşteam despre Biserică. Într-adevăr, cursurile şi lecturile în română au fost o provocare, dar am reuşit să învăţ foarte multe datorită acestei experienţe şi sunt foarte recunoscătoare celor care m-au ajutat să reuşesc să absolv.“

Christina este acum la finalul misiunii sale, urmând ca pe 20 august să se întoarcă acasă, în Statele Unite. Totuşi, Orheiul a reuşit să-i devină a doua casă în cei doi ani de activitate. „Sunt foarte recunoscătoare pentru oportunitatea pe care am avut-o de a veni aici şi de a ajuta, deoarece Basarabia are un potenţial extraordinar. Eu cred că Republica Moldova are multe de oferit lumii, cu puţine posibilităţi, oamenii de aici fac destul de multe pentru Biserică şi pentru societate. Ei sunt capabili de sacrificii şi le fac cu bucurie şi, în acelaşi timp, îşi păstrează simplitatea, curajul şi spiritul nealterat de necazuri în pofida multor greutăţi. Aici oamenii mi-au dăruit mult mai multe decât le-am putut eu oferi. Ei mi-au schimbat viaţa şi viziunile mele şi aştept cu nerăbdare să mă întorc acasă ca să împărtăşesc din lucrurile pe care le-am învăţat pe parcursul acestor ani.“

Despre Ortodoxia pe care a descoperit-o în România, Christina vorbeşte cu o deosebită dragoste şi o sclipire în ochi. „Ortodoxia românească are rădăcini adânci. Aici există atâtea tradiţii frumoase: cântările bisericeşti, rolul clerului în comunitate, obiceiurile pe care le păstrează cu sfinţenie credincioşii. În Statele Unite însă, lucrurile stau altfel. Acolo, creştinii ortodocşi sunt mult mai puţin numeroşi. Însă, indiferent de locul unde ne aflăm, noi toţi suntem una în Hristos.“

Sursă: ziarul Lumina

Turma mică a lui Hristos este invulnerabilă la orice propagandă

Arhiepiscopul Luca, Păstorul şi Chirurgul

Sfântul Luca al Crimeei

Ştiu că pe mulţi dintre voi v-a tulburat intensificarea bruscă a propagandei antireligioase şi că acest lucru vă amărăşte. Nu vă neliniştiţi însă... Spuneţi-mi, vă rog, vă amintiţi de cuvintele lui Hristos din Evanghelia Apostolului Luca: „Nu te teme turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăţia” (Luca 12, 32)? Domnul nostru Iisus Hristos ne-a vorbit în mod repetat despre turma Să mică. Turma mică ființează de la Apostoli și de atunci ea se înmulţeşte tot mai mult... Turma mică există peste tot, în ciuda fervorii propagandei antireligioase. Turma mică dăinuieşte până în zilele noastre. Voi, toţi care mă ascultaţi acum, alcătuiţi această turmă mică.

Învăţaţi, aşadar, să nădăjduiţi că această turmă mică a lui Hristos este de nebiruit. Nimeni nu poate să îi facă nimic. Turma mică nu se teme, pentru că ştie şi păstrează în ea marile cuvinte ale lui Hristos: ”voi zidi Biserica Mea şi porţile Iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Aşadar, de vreme ce porţile Iadului nu o pot birui, de ce să ne neliniştim, de ce să ne amărâm, de ce să ne tulburăm? Nu avem nici un motiv. Turma mică a lui Hristos este invulnerabilă la orice propagandă”.

(Fragment din predica Arhiepiscopului Luca la praznicul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului din anul 1954. În Uniunea Sovietică de atunci, lui Stalin îi succedase Nikita Hruşciov, care organizase o mare propagandă antireligioasă înainte de a începe noul val de prigoane împotriva creştinilor. Fragmentul este cuprins în cartea Arhimandritului Nectarios Antonopoulos, Arhiepiscopul Luca, publicată în 1999 de către Editura Akritas)

Sursă: Pemptousia

„Ortodoxia e o trezire, atâta tot“

Roland Vogel

Augustin Păunoiu

Dacă Biserica este Trupul lui Hristos, „plinătatea Celui care plineşte toate în toţi“ (Efes. 1, 23), atunci ea nu poate să moară doar pentru a fi recreată de noi după mulţi ani. Această afirmaţie făcută de un protestant celebru convertit la ortodoxie, Peter E. Gillquist, a fost şi raţionamentul pe care l-a urmat şi un evanghelic luteran, Roland Vogel. Povestea căutărilor lui duhovniceşti descrie o chemare căreia nu a putut să-i reziste.

Roland Vogel este un sas cu origini în Sighişoara. Tatăl lui, de origine germană, era evanghelic, iar mama, româncă ortodoxă. Cei doi s-au căsătorit în Bucureşti, la Biserica Evanghelică. Când au apărut copiii, Roland şi sora sa, tatăl a insistat ca ei să frecventeze aceeaşi biserică la care mergeau şi cei mari. Aşa a ajuns Roland evanghelic luteran. A urmat Liceul German din Bucureşti, păstrând cumva linia impusă de tatăl său.

Dar părinţii nu erau întăriţi în credinţă, nici cea evanghelică, nici cea ortodoxă, apartenenţa lor la o confesiune sau alta fiind una mai mult formală. Era perioada comunistă, în care mersul la biserică, deşi nu interzis, nu era nici încurajat.

Roland, născut în 1971, mergea destul de des la biserica lui, unde exista o comunitate închegată. Cu toate acestea, atunci când se ducea la ţară, în Teleorman, de unde provenea mama lui, copilul intra în contact cu o altă realitate religioasă, de data asta ortodoxă. E adevărat, Teleormanul nu este nici Moldova, nici Bucovina în ceea ce priveşte viaţa şi tradiţia bisericească, dar este ortodox. Roland trăia aşadar o combinaţie, un mix confesional.

Plecarea în Germania

Două boli contractate, în 1999, meningită, şi 2004, hepatită, l-au făcut pe Roland să se gândească mai mult la ce se întâmplă cu el. Stând acasă câte şase luni de zile în fiecare caz, a început să-l caute mai mult pe Dumnezeu. Dar căutările lui l-au îndreptat spre ezoterism şi ocultism, pe care le-a aprofundat. Roland s-a căsătorit, i s-au născut doi copii, dar lucrurile în viaţa lui nu se derulau cum şi-ar fi dorit.

De aceea în 2009 a luat hotărârea să plece în Germania definitiv. Sora lui era stabilită acolo, la Bilefeld. În Germania, Roland avea totul asigurat, casă, un serviciu sigur, începuse nişte cursuri. Dar Dumnezeu avea cu el alt plan. „La un moment dat, am simţit că trebuie să mă întorc în România. Nu ştiam de ce. Dar ceva irezistibil mă chema înapoi în ţară. Şi m-am întors. Iar printr-o fericită întâmplare am ajuns la Mănăstirea «Petru Vodă». Nu-l cunoşteam deloc pe părintele Iustin Pârvu. Pentru mine nu era decât un popă ca oricare altul. Discuţiile pe care le-am avut cu el m-au făcut însă să înţeleg ce este Ortodoxia. Este ceva care nu poate fi spus în cuvinte. Este o trezire, atâta tot“.

Pentru Ioan, ortodoxia reprezintă un dar făcut de Dumnezeu, un dar care trebuie mărturisit. Putea să refuze acest dar, însă, după cum zice, „câteodată nu poţi spune nu lui Dumnezeu“.

„A trăi ortodox nu înseamnă doar a fi botezat. E necesar să fii botezat, dar nu e suficient. Ortodoxia e un lucru cât se poate de personal. Este şi ceva comunitar, dar implică o mutaţie în primul rând în sufletul tău, în fiinţa ta. Ortodoxia nu e comodă. Dar tot ceea ce faci, faci din dragoste, şi atunci permanent trăieşti bucurii.“

Lumea lui Ioan nu este mult schimbată faţă de cea dinainte de convertire, nu. Cel puţin exterior vorbind. Viaţa merge înainte, doar că ea este privită acum cu alţi ochi, se ghidează după alte reguli. „Caut acum să trăiesc după voia lui Dumnezeu, nu după voia mea. Dacă Ortodoxia are ceva special, acesta este duhul ascultării de Dumnezeu. Noi nu ne dăm seama că atunci când spunem: «Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi», noi, de fapt, ne aşezăm într-o continuitate, într-un lanţ neîntrerupt al învăţăturii şi rugăciunii, pe care le moştenim şi suntem datori să le păstrăm şi să le predăm la rândul nostru celor ce vin după noi.“

O lumină, o Biserică

Unul din motivele pentru care am trecut la ortodoxie este acela că am înţeles care este adevărata şi unica Biserică a lui Hristos, mărturiseşte Ioan. „Eu, de profesie, sunt inginer constructor de maşini. Deci, s-ar putea spune că prin formaţie sunt realist, un om aplecat mai mult spre material. Acum predau matematică. Eu sunt neamţ, la propriu, dar şi la figurat. Adică îmi place să fiu exact. Ca rigurozitate, chiar prietenii mei sesizează că sunt puţin diferit de ei în această latură. Vreau ca totul să fie bine lămurit. Dacă am hotărât că urmăm drumul acesta, asta facem. Am înţeles, printr-o logică matematică şi fizică, că lumina nu poate fi întreruptă. Cu alte cuvinte, dacă pleacă o lumină de la o sursă şi parcurge un anumit timp, ea nu poate fi înlocuită de o alta.

Adică, dacă Hristos a venit pe pământ şi a dat această lumină, şi a pus această Biserică, spunând că «Biserica este una», Dumnezeu nu poate să se schimbe. Dumnezeu nu e ca omul. Când face un lucru, îl face trainic şi îl face perfect. La El nu se pune problema în termenii «A, stai că am greşit şi trebuie acum să fac altfel». Nu. Dumnezeu a făcut o Biserică şi a dat o lumină. Atunci, nu poate să apară o lumină, peste 1.000 de ani, altă lumină, şi apoi, peste alte 500 de ani altă lumină. Pentru că deja avem nişte probleme. Undeva, ceva nu e în regulă. Dumnezeu nu e ca omul, să facă şapte SRL-uri.

Nu. Dumnezeu una face, pentru că una ştie că e bună. Restul nu sunt ale lui Dumnezeu. Sunt ale oamenilor.“

Da, raţionamentul lui Ioan e cât se poate de simplu. Şi imbatabil. Nu are fisură. Neamţul are dreptate.

„În toate Bisericile se predică cuvântul lui Dumnezeu, se caută bunătatea, dar cu o excepţie, toate sunt la nivel terestru. Ortodoxia te propulsează în cer. Ea îţi propune să te îndumnezeieşti, să devii, cu mila lui Dumnezeu, sfânt. Noi suntem păcătoşi, dar ţinta noastră este Hristos. Să fim ca El, asemenea Lui.“

Înainte de a fi ortodox, Roland a mers la evanghelici şi acolo l-a întrebat pe Stadtpfarrer (în traducere, preotul bisericii oraşului), pe pastorul de acolo, de ce nu există icoane cu Maica Domnului şi îngerii, Arhanghelii Mihail şi Gavriil. Nu a primit nici un răspuns.

Atunci şi-a dat seama că vacanţele petrecute în Teleorman îşi puseseră o amprentă puternică asupra lui, iar imaginea bisericii ortodoxe nu se putea şterge prea uşor din mintea lui.

Multe avea de povestit Ioan. Ortodoxia i-a deschis ochii duhovniceşti, i-a limpezit mintea. „Atunci când îl cauţi pe Dumnezeu în yoga, în meditaţie transcendentală, în ezoterism, te sileşti să smulgi un dram de cunoaştere, să evoluezi pe o scară care crezi tu că duce la iluminare. În ortodoxie nu trebuie să faci acest efort, Dumnezeu Însuşi ţi se descoperă dacă împlineşti voia Lui. Dumnezeu te ajută să-L găseşti.“

„Băiete, întoarce-te acasă!“

Întâlnirea lui Roland cu părintele Teofil Părăian a fost un episod care l-a marcat profund pe sasul căutător de adevăr. Era înainte de plecarea în Germania, nu se punea problema convertirii la ortodoxie.

Un prieten l-a invitat să meargă împreună cu el la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Lui Roland îi plac munţii şi, auzind că Sâmbăta este în Făgăraş, nu a stat mult pe gânduri şi au pornit la drum. Ajunşi la mănăstire, prietenul i-a sugerat să intre la părintele Teofil pentru a lua binecuvântare. Roland nu ştia cine este părintele, dar l-a ascultat pe prietenul său.

Sasul a intrat în bisericuţă. Părintele era acolo, aşezat pe un scaun, într-o atmosferă de semiobscuritate. Vizitatorul era puţin înfricoşat. „Nu ştiam cum să mă comport. Ce să-i cer părintelui? Ce să-l întreb? Părintele m-a simţit şi mi-a spus aceste cuvinte: «Măi băiete, întoarce-te acasă».

Eu am luat cuvântul acesta, am ieşit afară, dar mesajul transmis de părintele nu l-am înţeles pe moment. Am realizat mai târziu că acasă nu însemna atât România, cât ortodoxia.“

Şcoala de Duminică: Cum vede Biserica educaţia copilului?

Psiholog Eva Pirosca

Are Biserica o părere despre relaţia dintre mamă şi copil, despre bătaie şi despre educaţia copilului? Am întrebat-o pe Maica Siluana, Stareţa Mănăstirii Sfântul Siluan Athonitul din Iaşi.

Maica Siluana este Coordonator al Centrului de Formare şi Consiliere „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil" şi Stareţa Mănăstirii Sfântul Siluan Athonitul din Iaşi. Maica oferă consiliere online pe site-ul Centrului prin Seminarul Duhovnicesc „Să ne vindecăm iertând" şi răspunsuri la întrebările care îi sunt adresate pe site. Este autor a 10 cărţi şi membru fondator al Şcolii "Varlaam Mitropolitul", patronată de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei şi de 2 ani este implicată în proiectul „Scoala Părinţilor" în cadrul fundaţiei cu acelaşi nume.

Dacă ar fi să alegeţi trei calităţi obligatorii pe care trebuie să le aibă o mamă, care ar fi acestea?

O primă calitate necesară unei mame, cred că este să fie credincioasă, în sensul de a trăi credinţa în Dumnezeu, cât mai profund şi mai practic cu putinţă. Această calitate o va ajuta să fie conştientă de sensul vieţii omului pe pământ şi să-i crească pe copiii ei în armonie cu acest sens, care depăşeşte cerinţele vieţii ca supravieţuire sau vieţuire.

O a doua calitate necesară o consider a fi dragostea, că dăruire conştientă şi liberă de sine.

Iar a treia, dar nu ultima, cred că este responsabilitatea, capacitatea de a-şi asuma consecinţele oricărui gest, cuvânt său gând. Nu mă refer la responsabilitatea ca „socoteală" pe care va trebui să o dau pentru fiecare alegere. Ci ca asumare, în vederea continuării vieţii în plinătatea sensului pe care i-l dăm, liber şi conştient. Astfel, nici un eveniment exterior n-o va putea împiedica să fie o mamă bună, atât omeneşte, cât şi duhovniceşte.

Cum vede Biserica relaţia dintre mamă şi copil? Cât de importantă este comunicarea dintre copil şi părinte?

În Biserică, relaţia dintre mamă şi copil este o relaţie de iubire cu iubirea lui Hristos în Duhul Sfânt. Acesta este o realitate ontologică şi nu circumstanţială. Trăirea şi împlinirea ei în viaţa concretă a fiecărei persoane sunt mai aproape sau mai departe de desăvârşire, în funcţie de putinţă şi bunăvoinţa fiecăruia. pentru că şi mama dă, efectiv, din viaţa sa, copilului. Ea se dă pe sine că hrana pentru menţinerea în viaţă şi creştere. Mai întâi, în pântece, îşi dă propriul sânge ca hrană; apoi, după naştere, oferă laptele produs în sânul vieţii sale. Iar după înţărcare, îşi dă ca hrana zilele sale. Numai o mamă poate să spună despre copilul său că „i-a mâncat zilele". Un tată se plânge de obicei că i se „mănâncă banii"!

În Biserică, o mamă este conştientă că a născut şi creşte la sânul său un fiu al Lui Dumnezeu. Pentru că fiecare om primeşte prin Botez puterea să „se facă fiu al lui Dumnezeu după har" în Fiul Cel Unul Născut. De contribuţia mamei depinde, în primul rând, realizarea spirituală a omului.

Apoi, în Biserică, o mamă nu este privită niciodată în mod separat de tatăl copilului. Ei sunt una şi această unitate a lor este vie în copil, chiar dacă relaţia lor se poate destrăma, omeneşte vorbind. Nimeni nu va mai despărţi, în sângele şi moştenirile copilului, „partea" mamei de cea a tatălui.

Pentru familia creştină, comunicarea dintre copil şi părinţi este strâns legată de comunicarea cu Dumnezeu în Biserică. Numai în Biserică primeşte fiecare energiile necreate, dumnezeieşti, care vindeca neputinţele omeneşti generatoare de traume şi de nefericire.

Grija şi oferta Bisericii, pentru cine are ochi să vadă, urmăreşte să îl scoată pe om din relaţiile bazate pe reciprocitate şi administrate de „un pilot automat". Acest "pilot automat" al nostru, comandat de tipare emoţionale şi de scheme psihologice pe care le-am dobândit de nevoie, odată cu învăţarea necesară supravieţuirii. Harul îl face pe om liber şi capabil să iubească în mod conştient şi jertfelnic.

Cum vede Biserica educaţia copilului? Care este mai importantă: educaţia spirituală, cea emoţională sau cea intelectuală?

În Biserică, omul este văzut şi cinstit ca întreg. Iar educaţia presupune îngrijirea şi cultivarea tuturor dimensiunilor şi lucrărilor persoanei umane. Educaţia spirituală înseamnă ridicarea componentelor afective şi intelectuale ale omului la rangul lor cel adevărat. Nu există în Biserică o spiritualitate abstractă, fără trup, simţire, minte şi inimă. Centrul spiritual al omului, inima în sensul biblic al cuvântului, uneşte toate puterile şi lucrările omului şi le spiritualizează, le induhovniceste prin lucrarea Duhului Sfânt. Educaţia copilului în Biserică înseamnă de fapt ridicarea lui din starea de „animal raţional", la starea de om deplin, de fiinţă spirituală.

Să nu vă speriaţi de aceste cuvinte şi nici de constatările pe care le faceţi privind în jurul vostru. Să nu facem din neputinţa creştinului actual, măsură lucrării Bisericii.

Ce trebuie să facă o mamă dacă are un copil dificil? Poate să îl pedepsească? Dacă da, cum?

În primul rând, o mamă care are un copil dificil are nevoie să se oglindească, să se vadă pe sine în copilul ei, în comportamentul acestuia. Şi tatăl la fel. Ce face copilul este ceea ce a învăţat, în primul rând de la mama sa. Dar nu prin cuvintele mamei, ci prin conţinuturile minţii şi sufletului ei, transmise direct şi viu copilului, încă din momentul conceperii.

Dacă mama va alege să-şi vindece rănile emoţionale cu harul lui Dumnezeu, copilul se va schimba. Altfel, bolile ei ascunse vor fi duse mai departe şi manifestate de copil şi, apoi, de nepoţi.

În privinţa pedepselor, ele sunt necesare atunci când sunt ceea ce arata însuşi cuvântul la originea lui: pedagogie. O pedeapsă eficientă este o formă specială de dragoste.

Ce părere are Biserica despre abuzurile asupra copiilor? Este vreodată bătaia "ruptă din rai", cum se spune în popor?

Da, da! Bătaia e ruptă din rai, adică este despărţită, prin rupere, de iubirea şi respectul care caracterizau relaţiile umane, înainte de căderea protopărinţilor noştri. Iar iluzia că bătaia ar putea naşte iubire este o formă ascunsă a criminalităţii umane. Bătaia, în acest sens, este crescută din iadul din inimile oamenilor.

Dacă în Sfânta Scriptură şi în Biserică se vorbeşte despre pedeapsa corporală, despre bătaie ca mijloc de educaţie, este în sensul de a-i produce copilului o experienţă dureroasă, care să îl ajute să evite una ucigătoare. Cineva dădea un exemplu: nu-i poţi explica unui copilaş că este periculos să umble la prizele electrice, pentru că nu are structurile neuronale necesare înţelegerii. O durere produsă de lovirea peste mâna care se duce la priză, poate fi asociată cu priza care va deveni periculoasă. Totul este că acest copil să simtă dragostea părinţilor în momentul acela şi nu frică, ură sau mânie...

Biserica priveşte orice abuz că pe un păcat grav şi oferă remedii atât victimei, cât şi abuzatorului. Din păcate, în epoca postmodernă, limbajul folosit de Biserică nu mai ajunge la sufletul omului format în mentalitatea seculară. Aici este încă mult de lucru, deşi s-au făcut paşi importanţi spre a ieşi în întâmpinarea omului, cu nevoile şi durerile lui, specifice vremii actuale. O cunoaştere adecvată a acestor pasi va aduce un mare ajutor tuturor părinţilor şi educatorilor oneşti şi dedicaţi.

Cum să procedeze o mamă pentru a-i insufla copilului dragostea de Dumnezeu?

Să-L iubesca ea însăşi pe Dumnezeul Cel Viu, prezent şi lucrător, în Biserică şi în viaţa sa.

Ce să îi răspundem unui copil de 3-4 ani care ne întreabă cine este Dumnezeu?

Mai întâi să-l lăsăm pe copil să meargă la Domnul aşa cum ni se oferă El în Biserică, încă dinainte de a fi conceput! Relaţia dintre Dumnezeu şi copil este nemijlocita şi vie. Dacă vom proceda aşa, vom avea mare folos să-l întrebăm noi pe copil cine este Dumnezeu. Vom fi uimiţi de răspunsurile lui, iar din acea uimire vom afla şi noi mai multe despre Dumnezeu.

De la ce vârstă putem duce copilul la Biserică şi care ar fi cele mai importante motive pentru a face asta?

Cum am mai spus, dinainte de a-l concepe. Copiii sunt prezenţi în viaţa părinţilor normali mai întâi prin dorirea lor. Aceasta dorire să fie trăită în Biserică. Apoi, sămânţa părinţilor să fie plină de harul lui Dumnezeu, pe care părinţii îl primesc prin sfintele Taine şi îl păstrează, şi care lucrează prin rugăciunea şi prin viaţa lor, în credinţă.

Apoi, copilul va creşte în pântecele mamei în Biserică. Va beneficia de harul şi iubirea lui Dumnezeu, prin mama sa, şi în prezenţa tatălui, iubitoare şi protectoare. După naştere, va beneficia de darurile lui Dumnezeu în mod personal, dintre care Cele mai mari sunt Botezul, Mirungerea şi Sfânta Împărtăşanie. Botezul este naşterea sa în Împărăţia lui Dumnezeu, Mirungerea este dobândirea Duhului Sfânt „Dătătorul de Viată Sfântă", iar Împărtăşania este hrana cea cerească.

Care este motivul pentru a face toate acestea? Dobândirea fericirii copilului, care nu este posibilă în viaţa „lumii acesteia". Pentru creştin, viaţa aceasta este doar o pregătire pentru viaţa adevărată, care este viaţa veşnică. Şi viaţa veşnică, totuna cu viaţă fericită, începe aici, în viaţa pământească altoita pe Viaţă Care este Dumnezeu.

Acum participăm la bunătăţile cele cereşti, le pregustăm, aşa cum pruncul din pântecele matern participa la viaţa de după naştere. Tot mai mulţi experţi care studiază calitatea vieţii omului, dovedesc ştiinţific importanta experienţelor intrauterine ale copilului în „destinul" său viitor. Tot aşa, viaţa actuală a omului în Biserică este decisivă pentru calitatea vieţii veşnice.

Iar dacă nu l-am dus pe copil în acest fel la Biserică, putem să punem început bun în orice moment al vieţii lui. Va fi mai greu, pentru că i s-au format depinderi de vieţuire doar în dimensiunile sale bio-psiho-sociale, dar nu va fi imposibil. Pentru că omul are în adâncul său ceva care îl leagă şi îl cheamă la Viaţa cea adevărată, care este viaţa cu şi în Dumnezeu. Acest ceva se află în om încă de la facerea lui şi nicio vicisitudine nu-l va distruge. Este ceea ce Revelaţia numeşte darul de a fi "după chipul lui Dumnezeu". Acest dar este lucrător şi nu îl lasă pe om să-şi afle linişte, până ce nu-i aude glasul!

De ce este atât de important botezul în viaţa copilului nostru? La cât timp de la naştere trebuie botezat bebeluşul? Care sunt cele mai importante tradiţii care trebuie respectate în acest sens?

Botezul este naşterea omului în Hristos, este restabilirea legăturii ontologice cu Dumnezeu, prin harul sfinţitor. Omul nebotezat, omul căzut, cum îl numim în teologia noastră, a rămas în legătură de har cu Dumnezeu, la fel ca orice altă făptură adusă de Dumnezeu la existenţă. El beneficiază astfel de menţinerea în existenţa, de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, numită Pronie. Beneficiază în continuare de ajutor şi călăuzire, pentru a căuta revenirea la Viaţă pe care a pierdut-o, atunci când a renunţat la harul special dăruit lui de Dumnezeu. Şi anume, harul sfinţitor, harul necesar lucrării asemănării cu Dumnezeu.

Biserica oferă familiei învăţătura necesară şi corectă privind Botezul pruncilor, care sunt priviţi ca persoane umane, şi nu că anexe ale părinţilor.

Ce sfaturi puteţi oferi mămicilor Qbebe pentru a se bucura de un copil cu frică de Dumnezeu, care îşi respectă părinţii şi lumea ce îl înconjoară? Cum pot ele să îşi ferească micuţul de relele ce îl înconjoară?

Dragi mămici,

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi tot restul dorit de voi se va adăuga vouă. Acest cuvânt este chiar făgăduinţă lui Dumnezeu, Care S-a făcut om ca să ne facă pe noi dumnezei, cu harul Său.

Străduiţi-vă să înţelegeţi aceasta chemare-fagaduinţă şi să o urmaţi, pornind de acolo de unde vă aflaţi acum şi veţi cunoaşte bucuria după care tânjeşte inima voastră. Şi nimeni şi nimic nu va putea lua de la voi această bucurie. Eu am făcut aşa, iar acum trăiesc această bucurie, oricare ar fi evenimentele sau condiţiile exterioare.

Bucurie sfântă şi pace inimilor voastre în iubirea lui Dumnezeu!

Sursă: Portalul Qbebe

28 februarie: Dialog între H.R. Patapievici şi Andrei Pleşu despre Parabolele lui Iisus, Librăria Humanitas Cişmigiu

Dacă doriţi să vă răsfăţaţi sufletul cu adevărat, nu rataţi întâlnirea a două mari spirite ale zilelor noastre,  Horia-Roman Patapievici  şi Andrei Pleşu, care vor dialoga despre lucruri cu adevărat înălţătoare.

Joi, 28 februarie, la librăria Humanitas de la Cişmigiu, la ora 19.00, la prima ediţie a dialogurilor ”Înapoi la argument”, Horia-Roman Patapievici va discuta despre parabolele  lui Iisus cu autorul cărţii cu acelaşi nume, Andrei Pleşu.

Întrebări mici şi întrebări mari

Despre lucrarea sa, ”Parabolele lui Iisus”, devenită bestseller (cu greu s-ar fi putut imagina ca în România zilelor noastre o carte cu temă religioasă să fascineze ”poporul” care, mai nou, pare-se că şi-a mai pierdut din încrederea în instituţia Bisericii), autorul faimosului volum „Despre îngeri”, scrie că: „Există întrebări cărora li se poate răspunde prompt şi pertinent. De la cele ale experienţei curente (Ce număr porţi la pantofi?), până la cele ale expertizei ştiinţifice (Ce este legea gravitaţiei?).

Există şi întrebări, cele ale primei copilării, care par simple, sau suprarealiste, dar al căror răspuns solicită mai curând talentul metafizic sau fantezia: De ce are mâna cinci degete?, Cine a inventat somnul? Există, în sfârşit, întrebările „mari”, întrebările ultimative, cărora îmi place să le spun „ruseşti”, căci fac substanţa multor insomnii dostoievskiene: Ce este fericirea?, De ce există răul?, Care e sensul vieţii?

Pentru astfel de întrebări, nu poţi să propui un răspuns geometric, ci o analogie, o metaforă, un „ocoliş” transfigurator. E cea mai adecvată soluţie. Singura. În loc să spui, savant: „uite cum stau lucrurile!”, spui: „hai mai bine să-ţi spun o poveste”.

În cartea de faţă, va fi vorba despre poveştile spuse de Iisus, în efortul Lui de a-i familiariza pe cei din jur cu metabolismul împărăţiei Sale. Sarcina pe care şi-o asumă e imposibilă, aşadar e pe masura divinităţii Sale: are de vorbit despre lucruri inevidente, are de oferit ajutor, fără să cadă în reţetă şi abuz doctrinar, şi are de dat nu doar materie de reflecţie, ci şi motivaţie de viaţă, suport existenţial”.

Sursă: România Liberă

Biserica Ortodoxă Română sub asediu. O campanie bazată pe minciuni şi dezinformări

George Damian
Hotnews anunţă cu mândrie bezbojnică: „Încrederea în Biserica Ortodoxă Română este la cel mai scăzut nivel din ultimii 4 ani”. Şi continuă să expună părerile lui Mirel Palada aka turambarr.blogspot.com despre evoluţia acestui fenomen. Nu pot să nu observ o mândrie ascunsă şi o mică bucurie răutăcioasă în modul în care Mirel Palada îşi articulează raţionamentul, se vede că ştirea îi provoacă plăcere. Până la urmă este vorba de încununarea unor eforturi, a unei campanii mincinoase în plină desfăşurare.

Puţină deontologie ştiinţifică

Când apare o bucurie de genul celei afişate de Mirel Palada nu pot să nu pun sub semnul întrebării probitatea profesională şi ştiinţifică. Sociologul nostru se grăbeşte să pareze un eventual reproş şi ne spune că întrebarea din sondajul lui nu se referă explicit la Biserica Ortodoxă Română, întrebarea e formulată referitor la biserică în general, însă intepretarea lui este ceva de genul: 89% sunt ortodocşi, deci răspunsurile cu scăderea încrederii se referă la Biserica Ortodoxă Română! Fruuumos! Mă întreb ce părere au alţi sociologi de metodologia asta inovatoare. De unde ştie Mirel Palada la ce s-au gândit numeroşii respondenţi când au răspuns la întrebare?!?!? Cu o astfel de putere de pătrundere în minţile oamenilor eu cred că nici nu ar mai avea nevoie să cheltuiască bani pe sondaje, ne spune el direct cum stă treaba. (Şmecheria asta „noi am cercetat în general, dar dacă 89% sunt ortodocşi atunci sigur este vorba de Biserica Ortodoxă Română” o găsim şi la Remus Cernea, dar ajungem şi acolo). Pe scurt: nu se face aşa ceva, să pui în sondaj o întrebare şi să scoţi ştirea bombă dintr-o interpretare din burtă, e pură bătaie de joc.

Alta: nu pot să nu fac legătura între ce spune Mirel Palada referitor la erodarea încrederii în Biserică pe măsura schimbării generaţionale şi un studiu al Fundaţiei Soros din 2011 care ajungea la aceleaşi concluzii, respectiv vedea erodarea încrederii în Biserică drept un fenomen cu desfăşurare în timp. Şi ne mai spune ceva Mirel Palada: scăderea încrederii în Biserică s-a produs în urma campaniei de presă care s-a referit la banii Bisericii Ortodoxe Române. O campanie ridicată pe minciuni şi dezinformări.

Minciuni în serie şi gornişti de presă

Mecanismul dezinformării puse pe picioare împotriva Bisericii Ortodoxe Române este cel clasic: minciuni şi jumătăţi de adevăr îmbrăcate în forme credibile (multe cifre „exacte” băieţi, multe cifre!) plasate unor gornişti de presă cu acoperire naţională. Apoi toată lumea citează acele cifre mincinoase, toţi ştiu că preoţii primesc salarii de 540 milioane euro, că Biserica a primit 600 milioane euro pentru Catedrala Mântuirii Neamului etc. Momentul şi metoda au fost alese bine: este criză, toată lumea este atentă la bani – efect maxim.

Apoi vin gorniştii de presă, printre care s-au strecurat destui bezbojnici gata să ia parte la această mizerie. Nu pot să uit mesajul Ramonei Ursu pe când era redactor şef adjunct la Adevărul de seară, mesaj făcut public de Victor Ciutacu:

"Vă propun să facem toţi, acolo unde avem cazuri similare, materiale cu scandaluri în care au fost implicaţi preoţi. Ideal este să fie scandaluri sexuale, dar putem băga şi altfel de lucruri: bătăi între popi, înjurături, tâlhării, etc.

Punem materialele pe site, cu fotogalerii, video, înregistrări audio…ce aveţi voi… şi vă linkuiţi toţi la materialele făcute de ADS Bucureşti despre scandalul homosexual cu minori de la Patriarhie - popa Irineu."

Laser, frate! Hai să-i băgăm în hazna pe burtoşii şi bărboşii de popi! Dar să facem un scurt inventar al dezinformărilor propagate împotriva Bisericii Ortodoxe Române în ultimii ani.

În 20 de ani s-au construit mai multe biserici decât şcoli şi spitale

Aici îmi permit un mic comentariu. Într-adevăr, s-au construit foarte multe biserici după anul 1990. Dar să ne uităm puţin la istorie: în 1948, la instalarea regimului comunist în România trăiau 15 milioane de români, în 1990 erau 23 milioane de români. În perioada regimului comunist nu au fost construite biserici, dimpotrivă, au fost demolate foarte multe. Eu am crescut întro localitate fără biserică şi am mai cunoscut multe alte localităţi în care nu au existat biserici înainte de 1990. Cei aproape 8 milioane de români apăruţi în perioada comunistă aveau şi ei nevoie de biserici, de aici a apărut şi frenezia edilitară. Ca să nu mai vorbesc de giganticele cartiere muncitoreşti din toate oraşele care au fost ridicate fără biserici şi care au fost creştinate în ultimii 20 de ani.

Aceasta ar fi explicaţia, dar să vedem dezinformările bezbojnice. Oricare dintre Martorii lui Remus Cernea poate să bolborosească indignat, printre dinţi şi cu ochii daţi peste cap: în România sunt 18.300 de biserici, 4.700 şcoli generale şi 425 spitale! (cu corolarul subînţeles „dacă ortodocşii sunt majoritari, atunci bisericile sunt ortodoxe”)

Stai aşa, că nu-i aşa! Conform unei numărători din 2009 ortodocşii au 14.574 locaşuri de cult, restul până la 18.300 aparţin altor culte. Dă mai bine „18.300 de biserici”, nu ne încurcăm cu detalii de genul sunt doar 10.580 biserici parohiale ortodoxe (restul până la 14.574 sunt capele, mănăstiri, biserici filiale etc.)

Dar să ne uităm puţin şi la numărul de localităţi din România: 13.285 de sate, 320 oraşe, 103 municipii plus Bucureşti (2,19 milioane locuitori, peste 10% din populaţia României). Şi acum să numărăm din nou: 13.709 localităţi şi 10.580 biserici parohiale ortodoxe. Deci nu există o biserică în fiecare localitate, mai avem de construit.

În 2011 Remus Cernea striga tare şi cu forţă că în 20 de ani în România s-au construit 4.000 de biserici, una la două zile. Am demontat aici această dezinformare: afirmaţiile lui Cernea se bazau pe un studiu făcut după ureche, în anul 2005, remestecat în 2010 şi pus pe tapet drept marfă de calitate de toţi rătăciţii de pe internetul românesc. Nu vă mai spun că cercetarea lui Cernea vorbeşte de toată suprafaţa României, dar de fapt a fost făcută în 5 municipii, şi în acelea incomplet. Deci avem un studiu mincinos, vechi – dar scos permanent de la naftalină.

Adevăratele probleme ale şcolilor şi spitalelor, fără legătură cu Biserica

Şcolile şi spitalele sunt instituţii foarte legate de soarta oamenilor, care sunt extrem de sensibili la aceste chestiuni. Mie unuia mi se pare o mârşăvie să legi aceste probleme de Biserică, însă în acest război total împotriva creştinilor ortodocşi mijloacele nu mai contează.

Bugetele pentru Ministerul Sănătăţii au fost în jurul a un miliard de euro în ultimii ani (pentru 2013 au primit 2 miliarde euro aici), bugetele Casei Naţionale de Asigurări de sănătate au crescut continuu din 1999 încoace, ajungând la 4 miliarde de euro anual în ultima perioadă (aici). Părerea mea este că borcanul de miere este prea mare şi paznicii sunt mânjiţi din cap până-n picioare – dar Biserica Ortodoxă Română chiar nu are nici o vină pentru jaful din domeniul sănătăţii!

La fel şi cu educaţia: Ministerul Educaţiei a primit în ultimii ani între 3 şi 4 miliarde de euro anual, cum i-au administrat nu ţine de Biserica Ortodoxă Română. Iar despre închiderea şcolilor nu pot să spun decât atât: înainte de 1989 se năşteau în România în medie 360.000 de copii pe an, după 1989 media a scăzut la 200.000 de copii pe an. Este un fenomen absolut normal închiderea şcolilor, fenomen de care sunt responsabili toţi miniştrii Educaţiei (aici), mai ales după ce masiva „generaţie a decreţeilor” a început să părăsească şcolile şi au fost înlocuiţi de copii scăpaţi de valul avorturilor de după 1990.

Catedrala Mântuirii Neamului va costa 600 milioane euro de la buget

Sursa minciunii este tot Remus Cernea. A zăpăcit cifrele astea de mi-a venit şi mie ameţeală. La un moment dat zicea de un miliard de euro, apoi 400 de milioane de euro, până la urmă s-a fixat la 600 milioane euro. Calculele şi cifrele nu au nici o legătură cu realitatea (am demonstrat asta aici şi aici). În plus s-a pus în mişcare şi o morişcă internaţională a dezinformării, cifrele au fost fluturate prin presa internaţională în 2011 de nu a mai înţeles nimeni de unde a pornit informaţia. De la buget au plecat pentru Catedrala Mântuirii Neamului câteva milioane de euro, nici vorbă de sutele de milioane şi miliardele vehiculate prin presă (detalii aici, chiar dacă articolul este tendenţios).

Biserica Ortodoxă Română pune monopol pe cimitire

Asta este cea mai frumoasă. Chestiunea stă aşa: mai mulţi investitori au început să îşi facă cimitire private, Biserica Ortodoxă Română i-a oprit pe preoţii săi să slujească la înmormântările din aceste cimitire. Şi aşa au apărut zbieretele: Biserica Ortodoxă Română vrea monopol pe cimitire! Biserica n-are nici o treabă cu cimitirele private, dacă legea le permite investitorii n-au decât să le facă şi să se bucure de ele. Problema este alta: dacă preoţii ortodocşi nu vor sluji la înmormântările din cimitirele private, atunci acestea cam rămân fără clienţi. Aici e buba şi zbieretele vin de la investitori. Băieţii se şi vedeau cu conturile umflate, doar că s-au văzut daţi peste cap şi au început să strige. Până la urmă este dreptul Bisericii să le spună preoţilor unde şi cum să slujească, însă gorniştii de presă din campania bezbojnicilor au prins urma şi au umflat gogoaşa. Nu mai contează că Biserica nu are nici o treabă cu monopolul pe cimitire, important este să fie scandal.

Apoi a mai picat şi pleaşca incinerării lui Sergiu Nicolaescu. La fel, Biserica are dreptul să le spună preoţilor unde şi cum să slujească – doar că şi acest caz a fost instrumentat împotriva Bisericii Ortodoxe Române, la mijloc fiind şi o confuzie pe care am explicat-o aici.

Cea mai recentă (nu ultima!) dezinformare: 540 milioane euro pentru BOR, de la buget carevasăzică

Cea mai recentă lovitură a încasat-o Biserica Ortodoxă Română de la Moise Guran, care a plasat pe circuit naţional o altă minciună cu sursa Remus Cernea. Bezbojnicii au emis un comunicat prin care spuneau că Biserica va primi 540 milioane euro de la buget în 2013, o cifră fără nici o legătură cu realitatea. Am demontat aici acest caz, care trebuie băgat în manualul dezinformatorului de presă.

Bani de la buget pentru Biserică?

Până la urmă este vorba de o dezbatere care ar trebui purtată, doar că nu pe baza unor minciuni. Criticii mei de la comentarii, după ce le demonstrez că dezbaterea se poartă cu cifre mincinoase, îmi spun cu furie „nu contează dacă e vorba de 500 de milioane sau 10 milioane, eu nu vreau să se dea nici un ban de la buget pentru Biserică”. Acesta este unul din efectele campaniei de dezinformare, care întunecă orice urmă de raţiune. Bani de la buget se dau pentru toate bisericile din Europa (vezi aici unul din puţinele articole oneste asupra acestui subiect ).

Campania de presă aflată în plină desfăşurare nu este în realitate îndreptată spre declanşarea unei dezbateri – modul în care este purtată discuţia seamănă mai mult cu o execuţie a Bisericii Ortodoxe Române. Nu poţi avea pretenţia să construieşti o dezbatere raţională peste un morman de minciuni.

Discriminare?

Şi aici mai apare o problemă: corolarul utilizat de Mirel Palada şi Remus Cernea „ortodocşii sunt majoritari, deci noi ne luăm de ortodocşi”. Remus Cernea scria în 2005: „În clipa de faţă, doar Biserica Ortodoxă Română pune în pericol libertatea de conştiinţă şi graniţa firească dintre religios şi secular. Din motivele enumerate anterior, Raportul de faţă se va referi cu precumpănire la BOR.” I-auzi Franţ! Ceva nu este în regulă în amestecul acesta nediferenţiat: când ne convine amestecăm toate cultele la grămadă (vezi mai sus cazul cu numărul bisericilor), dar de fapt noi avem ce-avem cu ortodocşii. Asta nu e bine deloc! Ori eşti bezbojnic adevărat şi te iei de toate cultele (au! aici cam frige…) ori încetezi să mai vorbeşti de principii generale şi generoase, gen libertatea de conştiinţă şi libertatea de exprimare. Plus că mie îmi miroase a discriminare gravă să duci o campanie de presă atât de dură şi pe termen lung împotriva unei singure confesiuni. Poate ar fi cazul de o petiţie către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (sau mai bine nu, dacă îmi amintesc cine sunt şi ce au făcut oamenii de acolo în ultima perioadă, există riscul să se folosească şi ei de corolarul Cernea&Palada “ortodocşii sunt mulţi, deci sunt vinovaţi”).

Şi totuşi, cine plăteşte?

Am împlinit 11 ani de presă în România. Nu am nici un fel de dovezi, însă din experienţă vă spun că o campanie de anvergura celei desfăşurate împotriva Bisericii Ortodoxe Române nu reprezintă un fenomen spontan. Modul de compunere a mesajelor, direcţionarea lor, alegerea releelor de transmitere, coordonările temporale, sursele mesajelor – toate acestea mă fac să cred că este vorba de o campanie coordonată, cel puţin parţial. Insistenţa apariţiilor în presă, cercetările sociologice pseudo-ştiinţifice paralele sunt chestiuni care mă fac să mă gândesc că există o sursă de finanţare, cineva plăteşte pentru tot circul ăsta. Sigur, există şi mulţi „idioţi utili” cum le spunea Lenin, însă nodul de origine al campaniei pare să fie unul coordonat.

De ce?

Haideţi să ne uităm pe două hărţi făcute în baza Eurobarometrului din anul 2005. Prima hartă indică procentul celor care cred în Dumnezeu din fiecare ţară. În Uniunea Europeană, România este pe primul loc ca număr de credincioşi. Doar că băieţii care fac aceste hărţi nu sunt tâmpiţi, transmit şi un mesaj dincolo de mesaj. De ce au ales culoarea neagră (sau apropiată de negru) pentru ţările cu mulţi credincioşi?

Şi acum harta cu procentul ateilor, în baza aceluiaşi Eurobarometru. Din nou, meta-mesajul: galbenul este o culoare iritantă, nu veţi vedea nicăieri în lume vreun poliţist îmbrăcat în galben, pentru uniformele poliţiştilor sunt alese culori neutre, albastru sau verde. Ateismul stă bine în Franţa, semnalul de alarmă este pentru România, Grecia, Polonia şi Irlanda.

Mie îmi este clar de ce. Biserica Ortodoxă Română trebuie să găsească metode pentru a face faţă acestei ofensive. Am întâlnit credincioşi care au început să-mi reproducă raţionamentele propagate cu atâta insistenţă în campania bezbojnicilor, lumea virtuală a început să aibă efecte în lumea reală.

Sursă: george-damian.ro