Marșul pentru Viață din 2016 a încălzit spiritele din Washingtonul lovit de viscol

miercuri, 27 ianuarie 2016

| | | 0 comments

Washington, D.C., 22 ianuarie 2016 (LifeSiteNews)

Zăpezile viscolului cad deasupra capitalei națiunii, acoperind orașul cu o pătură înghețată, care ar putea atinge între 60 și 90 de cm până în dimineața următoare. Dar, pentru puțin timp, cea de-a 43-a ediție a Marșului anual pentru Viață a adus puțină căldură interioară orașului.

Numeroși oratori au menționat viscolul, care ar putea acoperi Washingtonul cu până la 5 cm de zăpadă pe oră.

„Mă inspiră să vă văd pe toți aici, în ciuda acestui Harmagheddon de zăpadă”, a afirmat optimist oratorul principal, Carly Fiorina, fostul director general la Hewlett-Packard și candidat republican la alegerile prezidenţiale din 2016.

 

 


Cum să fac față provocărilor și dezamăgirilor vieții contemporane? / Bărbăție duhovnicească

| | | 0 comments

Din fericire, au început totuşi să apară semne ale unor încercări de întoarcere la învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, şi prin aceasta înţeleg încercări de a trăi viaţa Părinţilor – viaţa isihastă. Nemulţumiţi de „priorităţile” vieţii contemporane, dezamăgiţi de lupta, agitaţia şi neliniştea provocate de atingerea unor ţeluri lumeşti care nu duc nicăieri, din ce în ce mai mulţi tineri devin adepţi ai vieţii isihaste. Sunt mulţi şi cei care îmbrăţişează monahismul, continuând tradiţia Sfinţilor Părinţi şi sorbind din izvorul înţelepciunii Filocaliilor, pe care este temeluită Tradiţia Ortodoxă, în timp ce, în lumea mirenilor, se deschid mereu mai multe centre şi asociaţii de vieţuire isihastă.

Un astfel de mod de viaţă ar trebui promovat şi susţinut în oraşele de pretutindeni (...), întrucât numai în acest fel vom putea înţelege că Biserica este atât locul unde se vindecă bolile sufleteşti ale oamenilor, cât şi sălaşul teofaniei. Odată cu purificarea de patimi, vine însănătoşirea, iar odată cu aceasta, cunoştinţa de Dumnezeu şi vederea lui Dumnezeu. Poate că fiecare dintre noi ar trebui să-şi însuşească şi să practice rugăciunea lui Iisus, atât cât îi stă în putinţă, aceasta învăţându-ne cum să ne rânduim întreaga viaţă duhovnicească: când să vorbim şi când să nu vorbim, când să ne rugăm şi când să ne întrerupem rugăciunea pentru a veni în ajutorul aproapelui nostru, când am păcătuit şi când am primit binecuvântarea lui Dumnezeu. Mai presus de toate, să ne străduim să ne păzim şi să ne păstrăm mintea curată.

Îndemnul Sfântului Talasie Libianul să constituie un temeinic îndreptar al vieţii noastre: „Închide simţurile în cetatea liniştii, ca să nu tragă mintea spre poftele lor”.

Cuvintele Sfântului Grigorie Teologul să ne fie o călăuză statornică: „Este necesar să dobândim liniştea (isihia) pentru a ne întoarce mintea, încetul cu încetul, de la rătăcirile sale şi a vorbi cu Dumnezeu”.

Lumină cărărilor noastre duhovniceşti să ne devină şi învăţăturile Sfinţilor Calist şi Ignatie Xanthopol: „Aceasta este vieţuirea după Dumnezeu cea neînşelătoare şi adevărată, predată de Părinţi: liniştirea din ascultare, care a fost numită, cu dreptate, de către Sfinţi, şi viaţa cea ascunsă în Hristos (Coloseni 3, 3)”.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 387-388)

Sursa: Doxologia

Psaltii Catedralei Patriarhale - Troparul Sf. Maxim Mărturisitorul / Prin cele ce se aud

marți, 26 ianuarie 2016

| | | 0 comments

Fapta buna este sufletul credintei crestine! / Sensul vieții

| | | 0 comments

Motto: “Da cat poti da. De ai un ban, cumpara cu el cerul, nu pentru ca acesta este asa de ieftin, ci pentru ca Dumnezeu este asa de milostiv si iubitor.”

(Sfantul Ioan Gura deAur)

Viata fiecaruia dintre noi trebuie traita in spiritul iubirii si ascultarii de Dumnezeu, si al iubirii aproapelui, dupa pilda samarineanului cel milostiv. Astfel, cununa vietii crestinesti este impletita din laurii faptelor bune. Ele sunt dovezile harului divin si roadele credintei crestine. Cum creste arborele din radacini si fructele din ramurile lor, asa izvorasc faptele bune din credinta si din har. In faptele bune, avem certificatul prin care se adevereste Ortodoxia, una din conditiile mantuirii noastre. Niciuna dintre religiile lumii nu pune atata greutate pe valoarea faptelor bune, cum pune Crestinismul.

De la inceputul vestirii Evangheliei, Mantuitorul adreseaza ascultatorilor si ucenicilor Sai aceste cuvinte de indemn la fapte bune: “Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor ca vazand ei faptele voastre cele bune, sa mareasca pe Tatal vostru cel din ceruri.” (Matei 5, 16) Faptele bune preamaresc pe Dumnezeu inaintea oamenilor. Crestinul se aseamana cu lumina care arde si lumineaza. Menirea lui este sa inlature intunericul din jur si sa fie, pentru alti oameni, unealta binelui, fiinta in care sa se fericeasca si sa se proslaveasca Dumnezeu.

Tatal ceresc este Cel ce a gatit pentru noi faptele cele bune, pentru a umbla in ele, si tot El ne intareste si ne desavarseste in tot cuvantul si lucrul bun. Prin urmare, fapta buna este semnul ca traim in Hristos, fara de care nu putem face roade spre mantuire.

Fapta buna este sufletul credintei crestine. Nu poti spune nimic despre credinta ta, daca nu o arati in fapte. “Caci precum trupul fara de suflet este mort, asa si credinta fara de fapte, este moarta” (Iacov 2, 14-26). Cei ce cred in Dumnezeu, trebuie sa fie in frunte cu faptele bune, facute cu toata smerenia si iubirea, ca sa fie in toate desavarsiti. Faptele bune sunt arvuna mantuirii si insotitoarele noastre dupa moarte. Ele sunt jertfa cea bine primita inaintea lui Dumnezeu.

Omul fara fapte bune este ca pomul neroditor, este sterp si netrebnic. Vremea vietii prin care trecem ne da tuturor posibilitatea sa sporim duhovniceste, sa ne imbogatim moral si sa cunoastem fericirea daruirii, pentru ca: “Fericiti cei milostivi caci aceia se vor milui” (Matei 5, 7). Fapta buna devine astfel jertfa de daruire facuta din iubire pentru aproapele tau, hrana spirituala ce te inalta si te lauda inaintea lui Dumnezeu.

E drept ca, in privinta daruirii, sunt oameni ca de piatra; adica, dau numai loviti si cu sila, altii sunt ca buretele; adica dau numai presti; iar altii sunt ca fagurele; adica dau cu prisosinta si din toata inima; dau cum da pamantul - mai mult decat primeste, fiindca in el pui un bob si iese un spic. Fapta buna trebuie sa urmeze exemplul daruirii lui Dumnezeu, Care face sa rasara soarele si peste cei rai si peste cei buni.

Facerea de bine aduce nume bun si bucurie sarbatorilor. Multi dintre noi ne facem daruri, unii altora, fara sa cunoastem adevaratul sens al acestui gest. Ei bine, orice dar facut cuiva este rodul plin de iubire, in al carui prisos, lipsindu-ne pe noi, daruim celui de langa noi: parinti, frati, rude, prieteni, cunoscuti sau necunoscuti.

Nu trebuie uitat faptul ca, din dulceata milosteniei au gustat si Sfintii Parinti, cei cu ale caror rugaciuni mijlocim la Hristos. Toti si-au incununat viata cu fapte bune, prin ele arvunindu-si mantuirea. Sfantul Ierarh Nicolae atat de iubit de noi toti, Sfintele cuvioase Parascheva si Filoftea, sunt exemple de urmat pentru noi in urcusul nostru duhovnicesc.

Asfel, daca unul dintre Sfinti ar fi intre noi, si s-ar desprinde dintr-o icoana acum, iata ce ne-ar invata: ne-ar vesti Evanghelia faptelor bune, Evanghelia milosteniei si darniciei. Ne-ar vesti, cu cuvintele si cu exemplul vietii lui de indreptator al credintei, de chip al blandetei si de invatator al infranarii, Evanghelia faptelor indurarii sufletesti si trupesti, caci: “Toata darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este, pogorand de la Tine, Parintele Luminilor, si Tie slava si multumita si inchinaciune inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in veci vecilor. Amin!” (Rugaciunea Anvonului – de la Sfanta Liturghie a Sfantului Ioan Gura de Aur).

Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Potolește întristările noastre”

luni, 25 ianuarie 2016

| | | 0 comments

Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, Arhiepiscopul Constantinopolului - Puterea Duhului Sfânt este împărtășită treptat

| | | 0 comments

(In. 20, 22) Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt!

Ucenicii Domnului au primit Duhul Sfânt în trei momente: înainte ca El să fie preaslăvit prin pătimiri, după ce a fost preaslăvit prin înviere şi după înălţarea Sa. Prima dintre acestea Îl arată pe Hristos, vindecător al bolnavilor şi izgonitor al duhurilor rele şi tot El face și acea suflare asupra lor de după înviere, care a fost limpede o insuflare divină. La fel și împărţirea din momentul de faţă a limbilor de foc. Prima L-a arătat într-un chip vag, a doua în mod expres, iar cea de acum, pe deplin, de vreme ce El nu mai este prezent doar sub forma energiei, ci real, unit cu noi şi sălăşluind în noi.

(Sfântul Grigore de Nazianz, La Cincizecime, Discurs 41.11, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Sursa: Doxologia

Prin cele ce se văd

| | | 0 comments
foto: Гордеев (OrthPhoto)

Barbu Ştefãnescu Delavrancea - Despre patrie

duminică, 24 ianuarie 2016

| | | 0 comments

România este patria noastrã şi a tuturor românilor.

E România celor de demult şi-a celor de mai apoi

E patria celor dispãruţi şi a celor ce va sã vie.

Aron Pumnul – profesor la Cernăuţi

| | | 0 comments


„Ne-a venit cînd aveam mai mare lipsă de el”
(Alexandru Hurmuzachi)

Promisiunea pe care Austria a făcut-o la 1775 că teritoriul rupt de Moldova şi pe care îl va numi Bucovina îşi va păstra autonomia în cadrul Imperiului a ţinut puţină vreme. La 1786 Bucovina a devenit un simplu cerc administrativ al Galiţiei. Măsurilor de atragere a boierimii locale şi de echivalare a rangurilor şi titlurilor boiereşti şi nobiliare, menite să mîngîie orgoliul aristocraţiei locale, li s-au asociat altele, care vizau creşterea influenţei germane şi poloneze în zonă, iar în centru se afla şcoala, ca factor de formare a tineretului în spiritul ideilor cultivate de curtea de la Viena.

Prin ordonanţa imperială din 1815, şcolile primare din Bucovina deveneau şcoli confesionale catolice şi treceau sub directa supraveghere a Consistoriului Romano-Catolic din Lemberg. Învăţătorii erau obligaţi să treacă la religia catolică sau să renunţe la catedră. Rezultatul a fost dezastruos: o bună parte dintre dascălii români au trecut în Moldova, iar locul acestora a fost luat de învăţători veniţi din Galiţia, „calificaţi pentru limba română [pe] care de fapt nu o ştiau”1. Beneficiar al unei astfel de şcoli, I.G. Sbiera va mărturisi mai tîrziu: „În clasa a patra primară am avut dintru început un profesor de limba română carele nu ştia nici citi româneşte (s.n.). În ora de învăţămînt el citea cu copiii ruseşte, iar pe frate-meu şi pe mine ne făcea învăţători pentru şcolerii români”2. Pînă şi la Institutul Teologic, înfiinţat în 1824, care pregătea preoţi ortodocşi, limba română, „trecută de tot cu vederea”3, era acceptată doar pentru orele de cîntare pastorală şi de oficiere a slujbei religioase; limbile de predare erau germana, latina şi greaca.

Rezultatul politicii şcolare a administraţiei habsburgice a fost surprins foarte bine de G. Sion: „Educaţiunea publică prin şcoli reuşeşte a strivi elementul românesc. Numai poporul de jos, muncitorii de cîmp, ţăranii şi-au păstrat intacte limba şi datinile străbune. Proprietarii, oamenii culţi, vechile familii moldoveneşti erau în genere deznaţionalizaţi, limba română bătrînii abia o mai vorbeau, iar tinerii nu ştiau decît nemţeşte, ruseşte, leşeşte […]. Cînd îi întrebai de ce naţiune sînt, abia înţelegeau o asemenea vorbă şi în fine răspundeau că sînt bucovineni. Cea mai mică idee despre istoria, limba sau literatura română nu aveau. Spirite cu totul materializate, nu puteau concepe cea mai elementară idee de patriotism sau naţionalitate”4. În aceste condiţii, afirmaţia lui I.G. Sbiera că „era deci cel mai mare pericol ca amintirile româneşti să se stingă cu desăvîrşire şi conştiinţa naţională să amorţească pe vecie”5 nu mai poate mira.

Revoluţia de la 1848 a însemnat un enorm pas în direcţia dezvoltării spiritului naţional al românilor bucovineni, o adevărată regenerare în viaţa culturală. Una dintre doleanţele înscrise în toate listele de revendicări era crearea de şcoli naţionale, condiţie a conservării şi dezvoltării naţiunii române din Bucovina. Gazeta „Bucovina” afirma, în nr. 5 din 1848: „lumina poporului este cea dintîi şi cea mai importantă datorie”; „precît vom găsi mai bine organizate instituţiile de învăţămînt pentru clasele de jos ale societăţii, cu atît vom vedea că poporul stă mai sus pe calea culturală şi cu atît mai luminătoare şi mai iubitoare de progres este”.

În această atmosferă ajunge la Cernăuţi Aron Pumnul, după ce fugise din Transilvania, unde, după înfrîngerea revoluţiei române, fusese trecut pe lista persoanelor indezirabile. Aducea cu el atmosfera din Transilvania lui Gheorghe Şincai şi Petru Maior, „acea mîndrie românească, acel fanatism pentru limba noastră strămoşească şi trecutul glorios al poporului nostru de viţă romanică. A adus din Transilvania lui Iancu, Balint şi Bariţiu şi a tovarăşilor lor dorul nepotolit de a deştepta poporul la conştiinţa naţională”6.

Urmare a presiunilor revoluţionarilor români din Bucovina a fost nu numai revigorarea învăţămîntului primar în limba română, ci şi hotărîrea ca la Institutul Teologic din Cernăuţi procesul de învăţămînt să se desfăşoare în limba română şi, poate cel mai important pas, crearea catedrei de limba şi literatura română la gimnaziul din Cernăuţi, cea mai înaltă instituţie de învăţămînt laic din Bucovina, care din 1849 va îşi va completa cursul cu toate clasele, devenind gimnaziu superior. Pentru ocuparea acestei catedre, s-au înscris la concurs personalităţi remarcabile ale vieţii culturale din Bucovina, dar la concurs au participat doar Teoctist Blajevici şi proaspătul sosit în Bucovina Aron Pumnul. Pe baza unei lucrări de o ţinută ştiinţifică remarcabilă, Aron Pumnul a ocupat catedra pe care o va sluji pînă la sfîrşitul vieţii, chiar dacă în ultima parte va fi substituit de fostul său elev I.G. Sbiera, care se va strădui să-i continue opera.

Bun cunoscător al situaţiei învăţămîntului în limba română din Austro-Ungaria, Aron Pumnul îşi va orienta activitate în două direcţii principale: munca directă la clasă, pentru atragerea elevilor în studierea şi cultivarea limbii şi literaturii române, ca parte integrantă şi mijloc de formare şi de vehiculare a culturii româneşti, şi asigurarea cărţilor necesare.

În scurt timp de la începerea activităţii sale didactice, între profesor şi elevi s-a creat o foarte puternică legătură, care a antrenat şi pe părinţii elevilor precum şi intelectualitatea bucovineană. Cînd, în 1850, Aron Pumnul a fost numit profesor definitiv, la Cernăuţi s-a organizat a mare festivitate în cinstea Profesorului. În cuvîntul unuia dintre participanţi, cuvînt publicat în revista „Bucovina” nr. 22 din 1850, se făcea aprecierea că tineretul român din Bucovina serbează „începutul unei îndoite primăveri, al primăverii anului şi al primăverii noastre celei adevărat naţionale”.

Afecţiunea era reciprocă. Nou înfiinţata universitate ieşeană îi va adresa rugămintea de a ocupa o catedră aici, dar Aron Pumnul va refuza; explicaţia o aflăm dintr-o scrisoare către fiul său din Transilvania: „nu am primit, nici nu primesc, deşi am leafă mică, fiindcă trebuinţa cere să rămîn cu tinerimea bucovineană, s-o deştept din amorţeala şi din letargia în cari se află cufundată”.

Obligaţia didactică era de 5 ore pe săptămînă, dar, cu de la sine putere, şi-a extins activitatea la 16 ore, cuprinzînd toate cele 8 clase ale liceului, fără plată suplimentară. Credinţa lui, pe care a slujit-o cu patimă, era că limba română, ca limbă oficială a ţării, trebuia să fie cunoscută de toţi absolvenţii liceului: „şcolerii tuturor opt claselor gimnaziale, români şi străini, erau puşi cu toţii sub îngrijirea lui ca să-i facă cunoscuţi cu graiul ţării, cu graiul românesc, cu istoria şi literatura lui; pre unii ca să-i facă să-l iubească şi să-l preţuiască ca pe odorul cel mai scump din lume, ca pe sufletul său şi al poporului din care fac parte, iar pe ceilalţi ca să-i îndemne să-l respecteze şi să ţină seama de el”7, aprecia urmaşul său la catedra de limba şi literatura română din Cernăuţi, I.G. Sbiera, în discursul rostit la sfinţirea monumentului fostului său dascăl.

Prin activitatea la catedră, Aron Pumnul răspundea crezului său fundamental, făcut public în revista „Bucovina”: „Poporul este trupul naţiunei, iar limba este sufletul ei. Pentru aceea, precum trupul fără suflet e mort, tot aşa e moartă şi naţiunea fără limbă. Naţionalitatea e dumnezeiescul, eternul, înnăscutul şi neînstrăinabilul drept de a-şi întrebuinţa limba în toate trebuinţele vieţii (s.n.): în casă, în biserică, în şcoală şi administraţiune”8.

Chiar abandonarea ortografiei etimologice, susţinută de fostul său colaborator Timotei Cipariu, în favoarea ortografiei fonetice se explică tot prin interesul pentru cultivarea limbii române la un tineret a cărui limbă de circulaţie era limba germană. „Pracsa scolastică i-a demonstrat pînă la evidenţă că cu un abeceu lipsicios ca cela latinesc, care nu înfăţişează toate sonurile actuale ale graiului românesc şi carele necesită pre învăţăcei să citească pe gîcite şi să scrie pe nimerite nu putea spori cu grăbire nici dobîndi rezultate bune şi durabile”9. Aşa a ajuns la definirea ortografiei ca „ştiinţa de a scrie fiecare cuvînt după firea limbei. […] scrierea este icoana cuvintelor şi ca să fie această icoană nimerită cu cuvintele [pe] care le înfăţoşează se înţelege de la sine că fiecare cuvînt trebuie scris tocma precum se rosteşte”10.

Cea de a doua direcţie s-a concretizat în realizarea de manuale şi organizarea unei biblioteci şcolare. Lucrarea care l-a făcut cunoscut în cea mai mare măsură a fost Lepturariu românesc cules den scriptori români, publicat în 4 volume (volumele II şi IV avînd cîte 2 părţi), între 1862-1865 şi care reprezintă una dintre primele încercări de istorie a literaturii române, dublată de antologie de texte populare sau culte apărute pînă la acea dată. În condiţiile de informare ale timpului, lucrarea este cu totul remarcabilă. Alexandru Hurmuzachi o prezenta în „Foaia Societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina”: „un op unic în felul său la români, care, chiar după judecata străinilor celor mai competenţi, poate fi comparat cu lucrări de acest fel apărute în alte literaturi, mult mai dezvoltate”. Criteriul principal de selectare a textelor era cel patriotic, fapt care a dus la interzicerea manualului în Ungaria, dar nu se neglija valoarea literară, manualul cuprinzînd, pe lîngă capodopere ale literaturii populare (Mioriţa, Mănăstirea Argeşului), pe toţi scriitorii reprezentativi ai literaturii române, precum şi scriitori mai mărunţi, pentru unii dintre aceştia atrăgîndu-şi critica unor contemporani.

A fost, cu siguranţă, manualul de bază pentru elevii gimnaziului din Cernăuţi, cea mai frumoasă apreciere aparţinînd unui fost elev: „citind cu pricepere şi înţelegere opul acesta, şcolerul din şcoala secundară se simţea la sine acasă, în sînul familiei sale, hrănit cu scumpul şi dulcele lapte al românismului, hrană ce în zădar ar fi căutat-o prin toate opurile didactice cîte i se puneau pe atuncia în mînă”11.

În Principatele Unite Lepturariul a cunoscut o slabă răspîndire; „migăloasa lucrare”, explica Titu Maiorescu într-o scrisoare către Aron Pumnul, nu putea fi introdusă în programa gimnaziilor pentru că „la noi nu se învaţă româneşte în gimnaziu. Programul zice: limba latină în comparaţie cu cea română”. În schimb, a fost mult criticată pentru ortografia pe care autorul a folosit-o.

Cel de al doilea manual este Grammatik der rumänischen Sprache für Mittelschulen, apărut la Viena în 1864. Deşi astăzi este mai puţin cunoscut, reuşita manualului este probată de faptul că în 1882 Dimitrie Isopescu, pe atunci director al Institutului Pedagogic din Cernăuţi, îl va retipări. 
 
Înfiinţarea unei biblioteci a gimnaziului condiţiona succesul în procesul de apropiere a elevilor de literatura română. I. G. Sbiera îşi aducea aminte mai tîrziu că „mulţi gimnaziaşti români cu plăcere ar fi citit una sau alta şi în româneşte; dar nu aveau la dispoziţie nici o carte românească în biblioteca gimnaziului, iar de la Biblioteca Ţării, înfiinţată în 1851, nu puteau împrumuta cărţi, fiindcă trebuiau să depună o cauţiune de 10 florini, pe care însă nu o aveau”12. Această bibliotecă avea să se deschidă în 1857, din iniţiativa lui Aron Pumnul, Al. Hurmuzachi şi I.G. Sbiera, cu un fond provenind din donaţii. Scopul era precizat într-o scrisoare a lui Aron Pumnul către Timotei Cipariu, căruia îi adresa şi rugămintea de a contribui la îmbogăţirea fondului: „Aici am înfiinţat o bibliotecă provinţială den dăruiri private, care are ca scop să adune toate cărţile literăturei rumâne, germîne, polone, rutene, frînceşti etc. Eu sunt convins că D-Voastră încă veţi dărui den opurile tipărite acolo cîte un esemplariu; asemene fac toţi rumânii şi străinii carii ştiu de ea; ba încă domneşte un feliu de întrecere den partea năciunaletăţilor”.

Găzduită, la început, în casa lui Aron Pumnul, ca proprietate privată, ca să nu poată fi confiscată de autorităţi, biblioteca se afla la dispoziţia elevilor fără un orar precis, aceştia şi participînd activ la administrarea ei. Printre aceştia se afla şi Mihăil Eminoviciu, care în 1865-1866 înregistra cărţile în Cunsemnăciunariu. În 1861 biblioteca va fi donată liceului şi va fi mutată în clădirea acestuia, unde va funcţiona cu program de două zile pe săptămînă.

Fondul bibliotecii s-a îmbogăţit mult prin donaţii, în primul rînd din partea elevilor, dar şi din partea unor scriitori, teologi, funcţionari, proprietari, oameni politici etc. În Cunsemnăciunariu apar numele a 145 de donatori, printre care nume ilustre ca V. Alecsandri, G. Asachi, C. Negruzzi, Al. Odobescu, D. Gusti, Andrei Şaguna etc., dar daniile cele mai consistente le-au făcut Aron Pumnul şi Al. Hurmuzachi. Important de constatat este că în rafturile bibliotecii se aflau scriitori din toate provinciile româneşti, susţinîndu-se şi astfel ideea unităţii naţionale a românilor, idee scumpă tuturor intelectualilor de frunte din Bucovina şi pusă în lumină de opera fundamentală a lui Aron Pumnul, Lepturariu românesc.

Din nefericire, viaţa nu i-a permis să ducă la capăt opera care putea fi mult mai amplă. La 24 ianuarie 1866, cînd abia împlinise 47 de ani, viaţa i s-a curmat şi o dată cu aceasta s-a încheiat o activitate care era mult mai plină de promisiuni. Bucovina l-a adoptat total şi l-a elogiat pentru meritele sale. În România a fost receptat mai ales cu ideile sale privitoare la ortografie, trecîndu-se cu vederea peste merite, iar această atitudine avea să dăinuie multă, poate prea multă vreme. Rîndurile de faţă sînt o încercare de a readuce în atenţie o mare personalitate, cu toate contradicţiile ei, Aron Pumnul.

Gheorghe MOLDOVEANU
________________________________________
1 Iorgu Toma, Şcoala românească. Societate culturală în Suceavă, Suceava, 1908, p. 20.
2 Ioan G. Sbiera, Familia Sbiera după tradiţiune şi istorie şi amintiri din viaţa autorului, Cernăuţi, 1899, p. 96.
3 Ibidem, p. 149.
4 G. Sion, Amintiri contemporane, după Ion Nistor, Un capitol din viaţa culturală a românilor din Bucovina. 1774-1857, Bucureşti, 1916, p. 44.
5 Ioan G. Sbiera, Op. cit., p. 150.
6 Sextil Puşcariu, în „Glasul Bucovinei”, 1919, nr. 7.
7 Ioan G Sbiera, Aron Pumnul, în Aron Pumnul. Voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui, dimpreună cu documente relative la înfiinţarea catedrei de limba şi literatura românescă la gimnaziul superior din Cernăuţi…, Cernăuţi, 1989, p. 63.
8 Aron Pumnul, Neatîrnarea limbei române, în Aron Pumnul. Voci asupra însemnătăţii lui..., p. 48.
9 Ioan G. Sbiera, Op. cit., p. 67.
10 Aron Pumnul, Convorbire între un tată şi între fiiul lui asupra limbei şi literelor româneşti, în Aron Pumnul. Voci asupra însemnătăţii lui…, p. 349.
11 Ioan G. Sbiera, Op. cit., p. 65.
12 Ibidem, p. 170-171.

Sursa: Astra Iași