de Augustin Păunoiu, ziarul „Lumina”,
Studiul operei
eminesciene, şi când spunem asta nu ne gândim numai la poezie, ci la întreaga
producţie literară pe care o găsim consemnată în manuscrisele sale, în
articolele apărute în presa timpului, ne descoperă o personalitate cu o
neostoită sete de cunoaştere, dornică de a-şi însuşi tot ceea ce oferea
gândirea omenească în cele mai variate domenii de manifestare a spiritului. „Nu
e ramură de ştiinţă, afirma Ioan Slavici despre Eminescu, pentru care el
n-avea, cum zicea, o „particulară slăbiciune”, şi când se înfigea odată în vreo
chestiune, citea un întreg şir de cărţi privitoare la ea…„Ar fi interesant un scurt voiaj prin gândirea lui, cu accent pus pe
viziunea sa asupra creştinismului şi pe perspectiva din care evalua omul.
Slavici avea dreptate. Cursurile audiate de Eminescu la Viena şi Berlin
sunt dovada unei preocupări pentru dobândirea unei culturi enciclopedice. Drept,
economie politică, ştiinţe financiare, filologie, istorie modernă şi geografie,
fizică, medicină şi filozofie sunt domeniile care pentru Eminescu prezentau un
interes deosebit. Nu degeaba cartea lui Noica îl prezenta pe cel născut la
Ipoteşti ca „omul deplin al culturii româneşti”.
Nu avem ştiinţă ca Eminescu să fi urmat vreun curs de teologie în anii
studiilor în străinătate. Avem mărturie însă că în primul rând acasă, şi mai
apoi la Cernăuţi, a făcut cunoştinţă cu biserica şi cărţile liturgice. Ceasloavele,
liturghierele, mineiele, sinaxarele, cărţile de învăţătură n-au rezistat
curiozităţii tânărului din Ipoteşti şi au fost cercetate cu atenţie. Chipul lui
Hristos apare evocat în câteva poezii şi în articolele publicate în „Timpul”. Intuiţiile
lui Eminescu asupra Persoanei Fiului lui Dumnezeu întrupat nu sunt foarte
numeroase, dar compensează prin profunzimea lor.
Cel mai reprezentativ text cu privire la creştinism este un articol
intitulat „Şi iarăşi bat la poartă…”, publicat în ziarul „Timpul”, datat 12
aprilie 1881. Se pare că este vorba de Vinerea Mare sau chiar Sâmbăta din
Săptămâna Mare a acelui an, pentru că autorul scrie: „Astăzi încă Hristos este
în mormânt, mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin,
ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri”.
Cea mai înaltă formă a existenţei umane
Vorbind despre Evanghelie şi mesajul ei adus lumii, Eminescu aşază creştinismul
pe prima treaptă în istoria evenimentelor care au schimbat lumea. În comparaţie
cu celelalte învăţături religioase apărute, mai apropiate sau mai depărtate de
venirea lui Hristos, credinţa creştină propune iubirea drept cea mai înaltă
formă a existenţei umane: „Sunt două mii de ani aproape de când ea (Evanghelia)
a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii
aproapelui, două mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după
care se creşte omenirea.
Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea
spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele
creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca
Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean a cărui
inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru
el, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui
Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a
băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice
a Antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a
morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit
iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la tată-său
din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru
semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire,
a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane”.
Măreţia Persoanei lui Hristos nu constă doar în sublimul învăţăturii
predicate de El celorlalţi, ci în împlinirea cuvintelor rostite de Iisus în
propria Sa viaţă. Eminescu subliniază ideea că o doctrină, nişte principii
abstracte nu vor fi niciodată de-ajuns pentru a mişca popoarele să le urmeze. Doar
exemplul unei persoane reale, care face vie învăţătura pe care o propune, aduce
cu sine convingerea că Hristos este Adevărul absolut: „E uşoară credinţa că
prin precepte teoretice de morală, prin ştiinţă oarecum, omul se poate face mai
bun. Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune, după care
să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte
renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte
prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creştinul a-şi
modela propria sa viaţă”.
Întrebării retorice de ce Hristos e aşa de mare, Eminescu îi dă un răspuns
simplu: „Pentru că prin iubire el a făcut cearta între voinţe imposibilă. Când
iubirea este, şi ea este numai când e reciprocă, şi reciprocă absolut, va să
zică universală; când iubirea e, cearta e cu neputinţă” (M. Eminescu,
Fragmentarium, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981).
„De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâşiem…”
Într-un articol intitulat „Paştele”, apărut în ziarul „Timpul” din 16
aprilie 1878, Eminescu comentează rugăciunea patriarhului Calist al
Constantinopolului, rostită pentru încetarea secetei şi pune în evidenţă
bunătatea lui Dumnezeu care nu răsplăteşte răul cu rău, ci se milostiveşte de
făptura sa. Textul publicat dă la iveală familiaritatea autorului cu cărţile de
cult şi cu slujba pascală pentru că articolul debutează cu o stihire din
canonul Paştilor: „Să mânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cântare să
aducem Stăpânului”, încheind cu Slava Laudelor de la Înviere: „Să ne primim
unul pe altul şi să zicem fraţi şi celor ce ne urăsc pe noi…”
Dar să revenim la fondul articolului. Autorul deplânge faptul că, deşi „aproape de două mii de ani ni se predică să ne iubim, noi ne sfâşiem” şi că „în loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atât de vechi ca şi
omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorijibilă nu-I urmează
deloc; ci întemeiată pe bunătatea lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi
cerşeşte scăpare” (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti, 1989, p. 78). „Cum suntem vrednici a lua
facerile tale de bine? Că Tu eşti dirept, noi nedirepţi; Tu iubeşti, noi
vrăjmăşuim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu făcător de bine, noi răpitori! (…)
Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe
noi şi, cât este despre gândul şi viaţa noastră, cu direptul este nouă să ne
dăm pierzării, prea direpte judecătoriule! Dar… îndurării cei nebiruite şi
bunătăţii cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de
oameni stăpâne!”
Redactorul ziarului recunoaşte la finalul citării sale: „Rar ni s-a
întâmplat să vedem şiruri scrise cu atâta cunoştinţă de caracterul omenesc: Tu
eşti bun, recunoaştem că noi suntem răii-răilor, dar bagă de seamă că nu-i
vrednic de tine să-ţi răsplăteşti asupra noastră pentru că ai sta în
contrazicere cu calităţile tale de atotbun, îndelung răbdător, lesne iertător”.
Dacă moartea are ultimul cuvânt, viaţa e lipsită de sens
„Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuşi. Adevărul e stăpânul
nostru, nu noi stăpânii adevărului. Sucul învietor al gândirii este patima. E
vorba numai ca această patimă să aibă un obiect nobil şi desigur că cel mai
nobil e adevărul. Adevărul este în inimă, creierul nu este decât lacheul
inimii”, exprimă crezul unui neobosit călător prin scurta viaţă în aflarea
sensului existenţei:
„Au e sens în lume?
Tu chip zâmbitor
Trăit-ai anume ca
astfel să mori?
De e sens într-asta,
e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte
nu-i scris Dumnezeu”
(Mortua est, 1871, 1 martie).
Ce vrea să spună de fapt poetul în aceste versuri? Zoe Buşulenga observă
într-un comentariu al său că condiţionalul dacă, în poezie prezent prin de e,
precede definirea sensului de întors şi ateu. Aşadar, doar dacă moartea ar fi
ţelul singur al vieţii, atunci viaţa ar primi aceste atribute.
Ultimul vers exprimă conştiinţa că omului nu-i sunt proprii atributele
divine. De altfel, tot Eminescu nota: „Ideea dumnezeirii s-a născut din
negaţie, din ceea ce nu este spiritul nostru – atotştiutor; din ceea ce nu este
braţul nostru – atotputernic; din ceea ce nu este viaţa noastră – infinită; din
aceea ce nu este sufletul nostru – ubiguu”. Avem aici trasată în linii fine
diferenţa între cele două condiţii, cea divină, absolută şi cea umană,
mărginită. Dar pasajul de mai sus poate fi interpretat şi în cheie apofatică, a
cunoaşterii lui Dumnezeu prin negaţia tuturor limitărilor omeneşti.
“Omul e oarecum naşterea eternă”
Cu toate acestea, Eminescu are convingerea că între om şi Dumnezeu există
afinităţi care fac posibilă comunicarea între cei doi. „Dumnezeu. El are
predicabiliile câtor trele categorii ale gândirii noastre. El e pretutindeni –
are spaţiul; el e etern – are timpul; el e atotputernic – dispune de întreaga
energie a Universului. Omul e după asemănarea Lui: Omul reflectă în mintea lui
- in ortum - câteşitrele calităţile Lui”.
În studiul său antropologic, Eminescu consideră că omul nu rămâne niciodată
la acelaşi nivel, ci în firea lui există dorinţa unui progres, a unei lupte
spre desăvârşire, prin care se încearcă autodepăşirea: „Omul conţine în el o
contradicţiune adâncă. Fiecare om are în sine ceea ce numim noi o destinaţiune
internă. Facultatea, puterea, voinţa chiar de a dezvolta mereu, de-a produce
prin sine însuşi o viaţă nouă. Nu e nici un om mulţămit de-a rămânea etern pe
acelaşi punct – omul e oarecum naşterea eternă. Această devenire eternă află în
om o putere numai mărginită. Din această contradicţiune a puterii mărginite
şi-a destinaţiunii nemărginite rezultă ceea ce numim viaţa omenească. Viaţa este
lupta prin care omul traduce destinaţiunea sa, intenţiunile sale în lumea
naturei. Această viaţă întrucât are de obiect realizarea scopurilor
personalităţii în obiectele naturii se numeşte lucru. Întreaga viaţă omenească
e o viaţă a lucrului” (Fragmentarium, p. 153).
Împotriva celor ce se declarau liber-cugetători, Eminescu a dat o replică
în „Timpul” din 2 februarie 1879: „…a vorbi despre o religie a liberei-cugetări
e ceea ce se numeşte în logică o contradictio in adjecto, e ca şi când ai zice „oţel de lemn”.
Eminescu a fost în genialitatea sa un om de o modestie greu de întâlnit în
lumea contemporană. Conştient de darurile cu care fusese înzestrat, atrăgea
totuşi atenţia tuturor ca „nimănui să nu-i abată prin minte c-ar fi un geniu. Pământul
nostru e mai sărac în genii decât Universul în stele fixe. Homer şi
Shakespeare, Rafael, geniile în arte se nasc o dată la 3, 4 mii de ani, Newton
şi Galilei, Kant şi geniile în ştiinţă, o dată la o mie de ani, încât nu ştiu
zău dacă de la Adam până la Papa Leo IX au existat de toţi o duzină. Încolo,
suntem cu toţi nişte bieţi mizerabili cărora aceşti regi ai cugetării ne dau de
lucru pentru generaţii înainte” (Fragmentarium, p. 178).
„Naţionalismul” lui Eminescu
Multă lume şi-a creat impresia falsă că Eminescu ar fi un naţionalist
disperat, care detesta existenţa celorlalte popoare, dar ceea ce apără el în
fapt sunt tradiţia neamului, limba curată, românească şi credinţa creştină: „naţionalismul este un semn rău la un popor. Nimeni nu ţine la esistenţa sa
decât acela ce are să o piardă în curând şi aceasta se simte instinctiv. Nicăieri
nu se manifestă voinţă de viaţă mai tare decât acolo unde viaţa este
periclitată sau prin boală internă sau prin pericol estern” (Fragmentarium, p.
129). Cosmopolitismului, la modă spre sfârşitul secolului al XIX-lea, veacul
constituirii naţiunilor moderne, cosmopolitism pe care Eminescu îl învinuia că
ar fi introdus în estul Europei „formele costisitoare de cultură ale Apusului”,
îi opunea cultura naţională în adevăratul înţeles al cuvântului.
Într-un articol, publicat în ziarul „Timpul” la 22 ianuarie 1880, autorul
mărturisea cu nedisimulată amărăciune: „În loc de-a merge la biserică, mergem
la Caffé-chantant, unde ne-ntâlnim cu omenirea din toate unghiurile pământului,
scursă la noi ca prin minune. Ba pentru că limba noastră cam veche, cu sintaxa
ei frumoasă, dar grea, cu multele ei locuţiuni, îi cam jena pe prietenii
noştri, am dat-o de o parte şi am primit o ciripitură de limbă păsărească cu
sintaxa cosmopolită pe care cineva, dacă ştie niţică franţuzească, o învaţă
într-o săptămână de zile. Bietul Varlaam, mitropolitul Moldovei şi al Sucevei,
care în înţelegere cu Domnii de atunci şi c-un sinod general al bisericei
noastre au întemeiat acea admirabilă unitate care-a făcut ca limba noastră să
fie aceeaşi în palat, în colibă şi-n toată românimea, şi-ar face cruce
creştinul auzind o păsărească pe care poporul, vorbitorul de căpetenie şi
păstrul limbei, n-o mai înţelege”.
Legătura dintre Biserica Ortodoxă şi neamul românesc Eminescu o considera a
fi fundamentală pentru dăinuirea în istorie a poporului din care şi el făcea
parte. Rolul pe care Biserica l-a avut în dezvoltarea culturii şi identităţii
naţionale este incontestabil şi aceasta pentru că „Biserica răsăriteană e de
optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a
stabilit şi unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem
singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit de înghiţirea prin
poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi
singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele
noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist,
nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu
e” (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, Bucureşti, 1989, p. 187).
„Moralitatea e pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup!”
Pasiunea naţională şi socială a scriitorului venea din dorinţa de a vedea
pe români ieşiţi din starea nenorocită în care se aflau: „Populaţia rurală în
marea ei majoritate, mai ales cea depărtată de târguri, n-are drept hrană
zilnică decât mămăligă cu oţet şi cu zarzavaturi, drept băutură spirt amestecat
cu apă, trăind sub un regim alimentar aşa de mizerabil, ţăranul a ajuns la un
grad de anemie şi slăbiciune morală destul de întristătoare. Chipul unui ţăran
român, om de ţară, trăit în aer liber, seamănă cu al uvrierului stors de puteri
din umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de
câmp şi de baltă, a putut constata că de-abia din trei în trei case se găseşte
câte o familie care să aibă un copil, mult doi, şi aceia slabi, galbeni,
lihniţi şi chinuiţi de friguri permanente”.
Educaţia poporului constituia în gândirea eminesciană un pilon de sprijin
pentru societatea românească. Instrucţia publică are în vedere şi integritatea
morală a cetăţenilor pentru că „moralitatea e pentru suflete identică cu
sănătatea pentru trup. Un popor imoral e fizic nesănătos sau degenerat”. Faţă
de calamităţile fizice cu care se confruntă adeseori ţara întreagă, dar care se
răsfrâng mai cu seamă asupra celor săraci, pericolele pe care le reprezintă oamenii
corupţi, vicleni, superficiali sunt mult mai mari şi descurajatoare pentru
contribuabilul român: „Între caracter şi inteligenţă n-ar trebui să existe
alegere. Inteligenţe se găsesc foarte adesea, caractere, foarte arare. Ceea ce
trebuie încurajat într-o societate omenească sunt oamenii de caracter. Energia
centrului lor de gravitate şi dreapta ascensiune a liniei lor de mişcare
trebuie descărcată de greutăţi prea mari. Precum Arhimede cerea un punct fix,
pentru a ridica cu pârghia lumea din ţâţâni, astfel caracterele tari şi
determinate sunt (ilizibil) împrejurul căreia se-nvârt lucrurile lumii. E drept că
ele adeseori sunt rezultatul mişcării sociale”.
