Predică la Duminica dinaintea Botezului Domnului: Despre pocăinţă ca stare continuă / Pr. Constantin Coman

APOSTOLUL

Fiule Timotei, fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin! Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui.

EVANGHELIA

MARCU 1, 1-8 

Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Precum s-a scris în prooroci: iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta înaintea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Sale. Aşa s-a arătat Ioan, botezând în pustie şi propovăduind botezul pocăinţei, spre iertarea păcatelor. Şi mergea la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el, în râul Iordanului, mărturisindu-şi păcatele lor. Şi era Ioan îmbrăcat în haine de păr de cămilă, avea brâu de curea împrejurul mijlocului lui şi mânca lăcuste şi miere sălbatică. El propovăduia, zicând: vine după mine Cel care este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să mă plec şi să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, dar Acela vă va boteza cu Duhul Sfânt.

  

Pr. Constantin Coman: Despre pocăinţă ca stare continuă

R. Rădulescu: La început de an civil, totdeauna vine sărbătoarea mare a Botezului Domnului, a Bobotezei, sărbătoare precedată de o duminică şi urmată de o altă duminică închinate Botezului Domnului. Praznicele mari sunt anticipate şi urmate de duminici care le încadrează. Duminică dinaintea Botezului Domnului vine cu un mesaj, mi se pare, părinte profesor Constantin Coman, puţin nelalocul lui, în atmosfera de petrecere, de veselie, de bucurie a Anului Nou. Duminică dinaintea Botezului, vine cu un mesaj care ne invită la pocăinţă. Pocăinţă sună puţin trist, în contrast cu bucuria începutului de an. De ce a rânduit Biserica mesajul despre pocăinţă, tocmai în atmosfera de bucurie a noului an?

Părintele Coman: Paradoxal, pocăinţa oamenilor, care sună „trist” cum spuneţi pentru oameni, este cel mai mare prilej de bucurie pentru Dumnezeu. Vă reamintesc un cuvânt al Mântuitorului, pe care cred că l-am citat de multe ori pe parcursul dialogurilor noastre:

    „Zic vouă: … în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă!” (Luca 15,7).

Tema pusă în discuţie de Evanghelia de astăzi este legată de marele eveniment al Botezului Domnului. După Botez urmează începutul activităţii publice a Mântuitorului Hristos. Din aceste raţiuni, sunt legate Evanghelia de astăzi şi evenimentul Botezului.

Aşa cum puneţi problema dumneavoastră, însă, ea ne trimite la o problematică de fond, pe care, dacă am fi atenţi, am observa-o cu toţii. Omul este chemat să se relaxeze, să petreacă, aşa cum aţi spus dumneavoastră, dar foarte repede îşi dă seama că petrecerea sau relaxarea sunt şi trebuie să fie, în mod firesc, limitate. Nu mai vorbesc despre faptul că cei mai mulţi dintre noi, după un pic de petrecere, a doua zi simţim oarecare tristeţe, oarecare amărăciune, care este importantă şi îşi are locul ei. O lucidă perspectivă asupra lucrurilor şi un pic de meditaţie, care la unii funcţionează automat, la alţii funcţionează provocat, ne aduc din nou cu picioarele pe pământ şi ne redeschid perspectiva reală asupra stării în care ne aflăm noi şi cei dimprejurul nostru. Sigur, suntem obligaţi, prin natura lucrurilor, să constatăm că lucrurile nu sunt prea frumoase, nu sunt prea bune, nici cu noi înşine, nici cu cei din jurul nostru. Şi atunci, această stare, conjugată cu starea de veselie, aruncă un pic de aer de nelegitimitate asupra faptului că am petrecut. Omul petrece şi se relaxează atunci când este împlinit, când duce lucrurile bine la capăt. Aceasta este raţiunea petrecerii şi a sărbătorii. Când nu este împlinit, când nu şi-a rostuit totul, sărbătoarea este umbrită. Trebuie să recunoaştem că niciodată nu suntem suficient de legitimaţi în petrecerea noastră. Chiar dacă existenţa mea de până acum ar fi foarte bine rânduită, chiar dacă eu sunt cuminte, cumpătat, aşezat, mi-am răscumpărat eventualele datorii înspre oameni şi înspre Dumnezeu, totuşi eu trăiesc într-o înlănţuire existenţială cu semenii mei. Dacă în jurul meu nu stau lucrurile la fel de bine cu părinţii mei, cu copiii mei, cu prietenii sau cu colegii, adică, împlinirea şi împăcarea lor nu sunt aceleaşi cu ale mele, petrecerea mea nu va putea fi legitimata deplin, relaxarea mea nu va putea fi suficientă, pentru că suferinţa copiilor mei, a părinţilor mei, a prietenilor sau a colegilor mei mă afectează şi pe mine, este şi a mea.

Or, pocăinţă, despre care vorbeaţi dumneavoastră, este tocmai acest apel sau recurs la considerarea cu luciditate a stării în care ne aflăm cu toţii. Ne aflăm într-o stare de normalitate, într-o stare de sănătate existenţială optimală? Sigur că omul poate fi sănătos trupeşte, dar ştim foarte bine că nu acolo este problema cea mare, ci este la nivelul sufletului, al minţii, al inimii, al gândului. „Omul cel dinlăuntru“, cum spune Sfântul Apostol Pavel (Rom. 7,12; 2 Cor. 4,16; Efes. 3,16) sau „omul cel tainic al inimii“, după expresia Sfântului Petru (1 Petru 3,4). Acolo trebuie să se simtă omul liniştit, împlinit, mulţumit. Ştim că înlăuntrul nostru nu stau lucrurile aşa.

Este extrem de important de reţinut faptul că predica Sfântului Ioan Botezătorul, şi cea a Mântuitorului Hristos, nu numai că începe, dar este şi rezumată într-o singură frază:

    „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!“ (Matei 3,2; 4,17).

Omul este chemat să conştientizeze, dincolo de micile pauze pe care le face prin petrecerile sale, starea de cădere de la sănătatea optimală, starea de cădere de la normalitate. Cine vrea să nu ia seamă la lucrurile acestea, nu face decât să se amăgească pe sine. Bolnav fiind, se amăgeşte că este sănătos. Este foarte grav, pentru că el va acţiona, în continuare, ca şi cum ar fi sănătos. Se amăgeşte pe sine, îi amăgeşte pe ceilalţi, creează iluzii, creează o imagine şi o lume falsă în relaţiile sale.

De altfel, marea problemă este aceea că omul nesincer îşi pune o mască pentru sine, dar şi pentru semenul său. Imaginaţi-vă ce relaţii se realizează între doi oameni care-şi ascund adevărata faţă, ce lume falsă se generează! Este o suferinţă generală, dar cel mai grav este că pierdem contactul cu noi înşine. În loc să existăm noi, cei adevăraţi, murim la propriu şi funcţionează o mască, o imagine, pe care ne luptăm să o întreţinem cu minciuni, cu iluzii, cu falsuri. Pocăinţa exact acest lucru ni-l aminteşte: „Recuperaţi chipul adevărat, real, oricât de dureros ar fi! Nu va mai amăgiţi! Este singura şansă de însănătoşire!“

Apelul acesta este făcut de către Sfântul Ioan Botezătorul, în perspectiva iminentei veniri a Mântuitorului Hristos, iar de către Mântuitorul Hristos, în perspectiva pogorârii Duhului lui Dumnezeu în lume. Momentul echivalează cu şansa „întâlnirii” sau comuniunii omului cu Dumnezeu, situaţie pe care omul, minţindu-se în continuare pe sine, o poate pierde.

R Rădulescu: Acest moment de luciditate este doar un moment? Că aşa, în starea de nesănătate, de boală spirituală suntem mai tot timpul. Semnele Împărăţiei lui Dumnezeu le percep din mesajul Evangheliei doar cei care se pocăiesc? Este o stare continuă? Cum este pocăinţa, ce este ea de fapt? Cum acţionează în viaţa omului?

Pr. Coman: Atâta timp cât omul este sub presiunea unei inerţii negative, cum spuneam, strădania lui de întoarcere, măcar la nivelul minţii, adică de recunoaştere că este pe drumul greşit şi de strădanie de a se întoarce, este un lucru permanent. Din experienţa oamenilor care fac exerciţiul pocăinţei şi din puţina experienţă a celor care se străduiesc, cât de cât, să răspundă provocării sau chemării la pocăinţă, aflăm că pocăinţa este şi trebuie să fie o stare permanentă. Sunt anumite accente mai puternice de pocăinţă în jurul anumitor sărbători, când este o actualizare mai evidentă a relaţiei noastre cu Dumnezeu. Când se întristează oamenii singuri, cel mai mult? În zile de sărbătoare, pentru că atunci simt cu adevărat singurătatea. După aceea se iau cu treaba şi uită că sunt singuri. Zilele de praznic, cum sunt acestea ale Crăciunului, ale Anului Nou, ale Bobotezei, şi cele care urmează, sunt provocări puternice la starea de pocăinţă. Şi desigur, „decât deloc”, cum spunea un părinte, este bine ca măcar cu aceste prilejuri, omul având oarecare trezire la realitate, să conştientizeze, să analizeze ce se întâmplă cu el, să se întrebe dacă este aşezat pe traiectoria sănătoasă a existenţei sale! Face ceea ce ar trebui să facă? Nu este vorba despre morala mic burgheză, cum îi spun eu, adică să facă anumite lucruri ca să fie împăcat că a făcut. Ci, dacă prin raportare la sensul existenţei sale, la rostul pentru care există, este mulţumit, dacă ceea ce se întâmplă cu sine şi cu cei din jurul său, îl mulţumeşte. Va constata, bineînţeles, că nu este mulţumit, pentru că omul este chemat să trăiască la un nivel foarte ridicat, acela de a-şi iubi semenii ca pe sine însuşi, de exemplu. Câţi dintre noi reuşesc lucrul acesta? Omul este chemat să-L iubească pe Dumnezeu din tot sufletul, din tot cugetul, din toată inima sa. Câţi dintre noi reuşesc lucrul acesta? Raportându-se la aceste chemări, este nevoit să recunoască că nu a făcut mare lucru sau nimic, sau chiar că merge în sens invers! Starea aceasta este o stare de pocăinţă, care reclamă o întoarcere, măcar la nivelul minţii, adică o conştientizare a traiectoriei greşite. Lucrul acesta este esenţial. Căderea fără întoarcere este atunci când omul confundă, şi la nivelul crezului şi la nivelul minţii, traiectoria greşită cu cea sănătoasă, starea de boală cu starea de sănătate. Atunci, sigur, omul nu mai are întoarcere!

Mai sunt cei „drepţi”, care nu au nevoie de pocăinţă, despre care Mântuitorul spune că „nouăzeci şi nouă” de astfel de oameni nu fac bucurie în cer cât face un păcătos care se pocăieşte. Pe scurt, aceştia sunt cei care îşi liniştesc conştiinţa cu standarde amăgitoare şi care nu sunt drepţi, ci „se cred drepţi”. Sunt cei puternici, sau înţelepţi, sau de neam bun, care, în virtutea influenţei lor în comunitatea umană au generat convenţii morale prin raportare, la care se îndreptăţesc ei înşişi. Despre aceştia am mai vorbit în dialogurile noastre.

R. Rădulescu: Părinte profesor, vreau să mai vorbim puţin despre personajul care stă în centrul fragmentului evanghelic de astăzi, Sfântul Ioan Botezătorul. El este numit îngerul care găteşte calea Domnului. El vine cu botezul pocăinţei. Ştim că Sfântul Ioan Botezătorul şi-a făcut mulţi ucenici, era foarte admirat de oamenii dornici de mai multă spiritualitate, într-o lume seculară şi aceea ca şi a noastră. El avea o poziţie de învăţător, de lider spiritual. Fragmentul Evangheliei se încheie cu mărturisirea Sfântului loan, că cedează locul Mântuitorului Hristos. Ce-i trebuie unui om, ca să nu se îmbete de poziţia lui înaltă de lider? Pentru că Ioan Botezătorul era un învăţător. Cedează acest loc Mântuitorului Hristos. Cum trebuie să fie un om ca să poată să facă lucrul acesta?

Pr. Coman: Pentru a caracteriza personalitatea Sfântului Ioan Botezătorul am să citez cuvintele Mântuitorului:

    „Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi cel mai mic în Împărăţia Cerurilor este mai mare decât el“ (Matei 11,11).

Atitudinea Sfântului Ioan de a se retrage şi a face loc Mântuitorului este o lecţie absolut extraordinară, care nu se întâlneşte frecvent între oameni. S-a întâmplat cu Sfântul Ioan Botezătorul, pentru că nu ispita sau tentaţia de a fi lider îl trimisese pe el în pustie să mănânce rădăcini, miere sălbatică, să se îmbrace cu blănuri de animale…

R. Rădulescu: O viaţă foarte austeră.

Pr. Coman: Altfel, lumea ipocrită în care trăia nu ar fi fost atrasă de exemplul său. Semnul cel mai convingător al conştiinţei misiunii sale este cel pe care l-aţi amintit şi dumneavoastră, retragerea pentru a lăsa loc adevăratului lider. Şi în lumea de astăzi orbită, amăgită, prinsă în capcane nenumărate, dacă ar apărea un exemplu atât de autentic, ca cel al Sfântului Ioan Botezătorul, toată lumea şi-ar întoarce privirile spre el. Dar nu la nivelul discursului numai, ci mai ales la nivelul vieţuirii şi al făptuirii. Acest lucru a avut foarte mare impact în cazul Sfântul Ioan Botezătorul: consecvenţa dintre discurs şi viaţa proprie.

Neconcordanţa dintre vorbă şi faptă face ca lucrarea noastră preoţească să rămână deseori fără niciun rezultat. Un om care renunţă la tot confortul vieţii, care se leapădă de toate, care nu mai are niciun fel de aspiraţie lumească, poate să spună: „Lepădaţi-vă de cele lumeşti!“, cu şansă de a fi credibil. Un om care se bucură de toate ofrandele acestei lumi nu poate să spună: „Lepădaţi-vă de ofrandele acestei lumi!“. Când este pusă în fata comparaţiei, nu are încotro şi recunoaşte. Sigur că există termeni de comparaţie în trecut: Sfântul Ioan Botezătorul, Mântuitorul Hristos însuşi, Sfinţii Bisericii şi Părinţii, călugării de astăzi! Dar lumea poate că ar vrea să fie cineva mai în mijlocul lor. Aceasta este o provocare directă adresată mai curând slujitorilor Bisericii din lume, preoţilor şi credincioşilor. Dacă noi propovăduim Evanghelia lepădării de lume şi asumării crucii, dar trăim foarte lumeşte, sigur că nu vom fi credibili. Unul din motivele pentru care merge lumea la mănăstire este tocmai o mai evidentă consecvenţă dintre cuvânt şi faptî, pe care o întâlnesc la călugări.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

Sursă: Război întru cuvânt

PF Daniel: Naşterea Domnului. Bucuria Cerului şi a Pământului. Pastorală de Crăciun – 2013

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Astăzi, Biserica binevesteşte pentru tot poporul bucuria cea mare a Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Izvorul bucuriei depline şi netrecătoare (Cf. Ioan 17, 13).

Sărbătoarea Naşterii Domnului este sărbătoare mare a bucuriei, la care participă cerul şi pământul, după cum prevestea Psalmistul zicând: „Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul… de faţa Domnului, că vine…!” (Psalmi 95, 11-12). Creaţia întreagă participă la această bucurie negrăită, întrucât ea este regăsirea bucuriei pe care au trăit-o Adam şi Eva în Rai, înainte de a cădea în neascultare şi înstrăinare de Dumnezeu. Din momentul în care protopărinţii noştri au păcătuit şi au fost alungaţi din Rai, lumea a devenit „o vale a jeluirii”, cum o numeşte psalmistul David (Cf. Psalmi 83, 6) (Monahul TEOCLIT DIONISIATUL, „Maica Domnului în teologia şi imnografia Sfinţilor Părinţi”, traducere de Cristina Rogobete şi Adrian Marinescu, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 156). Însă, prin smerită ascultare, Fecioara Maria a născut, ca om, pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul omenirii. De aceea, ea este numită „bucuria şi împăcarea lumii”; „De tine se bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura (creaţia)…, din care Dumnezeu S-a întrupat şi Prunc S-a făcut…”, se spune în cărţile noastre liturgice (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Axionul).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au meditat adânc asupra înţelesului Tainei Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos şi au tâlcuit apoi în dogme ale credinţei şi în cântări liturgice lumina spirituală care se revarsă din taina iubirii lui Dumnezeu pentru lume, arătată în Naşterea lui Hristos.

Cântările Sărbătorii Naşterii Domnului ne arată că întruparea sau înomenirea lui Dumnezeu-Cuvântul, din Fecioara Maria, are ca scop ridicarea omului pământesc, stricat prin păcat şi moarte, la viaţa cerească, nestricăcioasă şi veşnică:

„Cerul şi pământul astăzi s-au unit, născându-Se Hristos. Astăzi Dumnezeu pe pământ a venit şi omul la ceruri s-a suit. Astăzi este văzut cu trup pentru om Cel din fire nevăzut” (Mineiul pe Decembrie, Naşterea Domnului, 25 decembrie, Vecernie, Litie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 434).

„Pe cel după chip şi asemănare văzându-l Iisus stricat din pricina călcării poruncii, plecând cerurile S-a pogorât şi S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei fără schimbare, ca într-însul să înnoiască pe Adam cel stricat” (Ibidem).

Hristos Domnul, Care S-a născut, ca om, în peştera din apropierea Betleemului, este Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu, Cel în Care, prin Care şi pentru Care au fost făcute cerul şi pământul, adică întreg universul, lumea nevăzută a mulţimilor de îngeri şi lumea văzută a mulţimilor de stele. Acest adevăr îl mărturisesc Sfinţii Apostoli, mai ales Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul Apostol Ioan.

Astfel, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Coloseni, spune despre Hristos: „Întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El” (Coloseni 1, 16). Iar Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul ne spune că: „Toate prin El (Hristos) s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 3-5).

Fericitul Augustin († 430) descrie taina Naşterii Domnului, în cuvintele următoare: „Fiu al lui Dumnezeu născut din Tată, fără mamă, Fiu al Omului, născut dintr-o mamă, fără tată: El, marea vedere a îngerilor şi micuţ în vederea oamenilor; Cuvântul, Dumnezeu Cel mai înainte de toţi vecii, făcut trup la timpul hotărât de El; Făcătorul soarelui şi făcut trup sub soare; rânduind, din sânul Tatălui, tot mersul veacurilor şi dăruind, din sânul mamei Sale, sfinţire acestei zile mari; rămânând în sânul părintesc, deşi iese din el; înţelept mai presus de orice cuvânt şi copil ca înţelepciune; umplând lumea şi stând culcat în iesle; conducând stelele şi alăptându-se de la pieptul mamei; atât de mare, ca Dumnezeu şi, atât de mic, ca rob, fără ca această smerenie să micşoreze cu ceva grandoarea Sa, nici ca această grandoare să copleşească în vreun fel smerenia. (…) El nu S-a închis deloc sub veşmântul unui trup micuţ, primit din sânul unei Fecioare, ci, continuând a împărtăşi îngerilor înţelepciunea Sa, ca hrană, ne îngăduie nouă să gustăm cât de bun este Domnul” (FERICITUL AUGUSTIN, Sermo, 187, 1; trad. G. Humeanu, Les plus beaux sermons de S. Augustin, t. 3, Paris, 1934, pp. 51-52; citat în art. „Noël”, în: Dictionnaire de spiritualité, t. XI, Beauchesne, Paris, 1982, col. 387)...citeşte mai mult

 

Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil

Astăzi, Biserica ne cheamă să cinstim pe Sfinţii Îngeri şi lucrarea lor în viaţa noastră şi în lume. Este sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, în jurul cărora Biserica adună şi serbează toată obştea, tot "soborul" Sfinţilor Îngeri laolaltă. Că sărbătoare a îngerilor, ziua de 8 noiembrie a început a se serba în Biserică de prin veacul al cincilea şi ea s-a răspândit repede în tot Răsăritul creştin.

Despre îngeri, Biserica învaţă că ei sunt "duhuri slujitoare" (Evrei,1,14), adică fiinţe fără de trupuri, slugi credincioase lui Dumnezeu şi totodată prieteni şi ocrotitori ai noştri, puşi de Dumnezeu, pe drumul anevoios de la leagăn, la patria noastră cerească, la "Cerul nou şi pământul nou" ce vor să fie. Aşadar, dacă îngerii se arata sub forme văzute, nu-i asta firea lor cea adevărată, forma văzută este un chip de împrumut, ei sunt "lumea nevăzută", "cerul".

Sursă: Mănăstirea Dervent

*

O minune a Sfinţilor Arhangheli: O mamă însărcinată şi un tată pe moarte

Mai aveam cam cinci luni până să văd lumina zilei. Stăteam confortabil şi lipsită de griji în pântecul mamei. Era în toamna anului 1951, în luna noiembrie, de ziua Sfinţilor Arhangheli.

Pasionat de vânătoare, încă din seara precedentă, tata a plecat cu alţi doi vânători tocmai la Ghidigeni, pe lângă Galaţi, unde trebuiau să se întâlnească cu alţi vânători, căci se deschisese sezonul la iepuri.

Gazzul vechi, de pe vremea războiului, hodorogind a ajus spre dimineaţă la gară unde era locul de întâlnire. Unul din cei doi luându-şi din maşină arma, a încărcat-o şi... ca din întâmplare arma s-a descărcat în burta tatălui meu. Acesta a căzut la pământ într-o baltă de sânge. Văzând aceasta, omul a luat-o la fugă şi s-a urcat în trenul care tocmai pleca din gară. Nimeni nu l-a mai văzut de atunci. Celălalt vânător, care fusese plecat după ţigări, văzându-şi camaradul aproape mort l-a urcat în maşină şi l-a dus la spital, la Tecuci. De acolo a plecat să o aducă pe mama să-l ia acasă să-l îngroape, căci se părea că nu va mai trăi mai mult de câteva ore.

Au ajus la spital în seara zilei de 8 noiembrie (hramul de cununie al părinţilor mei): Era lipsa mare de personal, aşa că medicul i-a spus mamei:

- Mergi, femeie, la morgă şi spune-i infermierului să vină cu targa căci omul matale e gata.

Curtea spitalui era cufundată în întuneric, era frig şi doar fulgii răzleţi de nea luminau discret seara tristă de noiembrie.

Deodată o haită de câini au înconjurat-o mârâind supăraţi. .Aproape paralizată de spaimă, căzu în ghenunchi şi cu mâinile împreunate a rugăciune a început să murmure printre lacrimi:

- Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine şi copilaşul din pântecele meu. Presfanta Născătoare de Dumnezeu, Preacurată, roagă-te la Fiul tău şi Dumnezeul nostru, ai milă de viaţă care creşte în mine şi de copilaşii mei de acasă, iar dacă voia Ta este că bărbatul meu să moară şi să mă lase singură mai bine lasă câinii aceştia să mă sfâşie. În minile Tale sunt, Doamne!

Ca prin minune câinii au început să-i lingă mâinile. Prinzând curaj s-a ridicat de jos. Fără să-i mai fie teamă a alergat spre uşa de la morgă şi împreună cu infermierul s-au înapoiat în spital.

Aici mare zarvă! Intrând în salon, îl vede pe tata cu ochii deschişi. Cu glasul stins îi spuse:

- Femeie să ştii că m-am întors din morţi.

Pentru noi, ziua de 8 noiembrie este foarte specială! Părinţii ne-au pus hramul de cununie tot Sfinţii Arhangheli, ne-am botezat copii cu numele acestora şi am pus numele de Mihail sau Gabriel copiilor botezaţi de noi. Tot în preajma acestui sărbători tata şi-a dat obştescul sfârşit.

Dorina Stoica

Sursă: Creştin Ortodox

Sărbătorile din „zilele de lucru”

Scara, Mănăstirea Suceviţa

Neparticiparea la Sfânta Liturghie în sărbători trebuie să stârnească în sufletul creștinului un sentiment de regret.

În ultimul timp am observat că tot mai numeroşi credincioși cu serviciu, pentru care s-au luptat mult să-l obțină sau se zbat stăruitor ca să și-l mențină, se preocupă de modul cum este bine să procedeze în sărbătorile din cursul săptămânii, atunci când, nefiind declarate libere legale, se văd constrânși să-și împlinească obligațiile contractuale. Intervine, așadar, o problemă inevitabilă: cum se țin praznicele în zilele de lucru?

Pe bună dreptate, în societatea contemporană nici nu concepem ca funcționarii publici ori cadrele didactice sau personalul medical să nu lucreze, chiar de mâine, bunăoară, s-ar prăznui un sfânt având cruce roșie. Ce s-ar întâmpla într-un spital într-o asemenea situaţie, neasigurându-se garda necesară nici măcar pentru intervențiile de urgență? Sau într-o unitate de ambulanță? Sau la o regie de transport în comun a unui oraș? Dar dacă cei care se îngrijesc de un azil de bătrâni sau orfelinat nu ar prepara hrana, înfometându-i astfel pe oropsiții locatari din respectivele centre, cum ar fi? Exemplele pot continua. Şi într-o mănăstire, în astfel de zile, când toți călugării se află la dumnezeiasca Liturghie, cineva muncește pregătind masa pentru viețuitori ori pentru creștinii care solicită la finele slujbei un blid de mâncare.

Cum facem, deci, să ne îndeplinim obligațiile profesionale concomitent cu cele privind învățătura de credință? Intuiesc că mulți vor invoca memorabilele cuvinte ale Mântuitorului Hristos: Marto, Marto, te silești și de multe te grijești, dar un singur lucru trebuie. Maria și-a ales partea cea bună care nu se va lua de la ea. Nimic de zis: suntem datori să ne asumăm cuvintele Domnului Hristos, împlinindu-le. Însă situația evanghelică invocată anterior comportă o dezbatere atentă. Putem considera că în casa celor două surori, Marta și Maria, era sărbătoare, căci ce altceva înseamnă întâlnirea cu Hristos și sfinții Lui? Ce bucurie mai mare există în viața unui om decât primirea lui Hristos în căminul său? Cu toate acestea, Marta muncea, pregătind masa invitaţilor, pe când Maria sărbătorea. Dojana Preasfântului oaspete a venit doar atunci când Marta, din prea mult zel, transforma totul într-un prilej de roboteală excesivă, îndemnând-o pe Maria să renunțe la ascultarea Cuvântului dumnezeiesc în favoarea lucrului. Aşadar, porunca e poruncă. Trebuie să ținem sărbătorile!

Dar, deopotrivă, obligațiile profesionale nerespectate riscă să atragă după sine nu doar perturbarea unor activități vitale în societatea contemporană, ci și desfacerea contractului de muncă! Câți șefi ar accepta ca subalternii să lipsească de la serviciu pentru a merge la Sfânta Liturghie? Sigur, ar fi ideal ca ocârmuitorii în drept să procedeze așa, dar, din păcate, realitatea este alta. Aici, în zona Neamțului, cunosc persoane care diriguiesc anumite unități economice şi care, din fericire, în zilele de sărbători nu muncesc, oferind posibilitatea angajaților să se hrănească duhovnicește în cadrul Liturghiei. Ar fi și mai frumos ca toți acei simbriași să folosească timpul liber pentru Biserică. Dar cum procedăm cu cei care nu pot lipsi de la muncă?

Voi încerca un posibil răspuns, fără pretenția de valabilitate generală. Sunt convins că alți duhovnici au, probabil, soluții mai adecvate. Eu, unul, am stat și am chibzuit: nu pot să-i dau canon unui fiu duhovnicesc, medic chirurg de profesie, să lipsească din gardă, ci îl îndemn să săvârșească o altfel de liturghie, a iubirii, care este prelungirea celei euharistice din Biserică. Devenind „instrumentul” desăvârșitului Taumaturg, prin el se vor tămădui, se vor salva, primind alinare, cei obidiţi şi împovărați de grele suferințe. Sigur, se cuvine să adăugăm un sfat: să nu piardă următoarea Sfântă Liturghie. La fel în cazul învățătorilor ori profesorilor: în zile de sărbătoare din cursul săptămânii sunt datori să meargă la școală, unde împlinesc liturghia „cuvântului”, trudind la luminarea învățăceilor. Neîndoielnic, nici ei nu trebuie să uite că fără părtășia cu lumina și înțelepciunea Veșnicului Învățător, nu vor izbuti să treacă peste pragul informativ al cursurilor pentru a ajunge la cel formativ, adăugând astfel actului educațional, pe lângă perfecționarea intelectuală, pe cea spirituală.

Practic, dacă timpul și împrejurările permit, cei obligaţi să muncească în zilele de sărbătoare, se pot abate în drumul către locul de muncă pe la biserică. Aprind o lumânare, rostesc o rugăciune, lăsând făgăduința că vor reveni să-și împlinească datoria de bun creștin. După terminarea programului, pot participa, seara, la vecernie sau vor citi acasă un acatist. Sărbătoarea nu presupune doar slujbă și odihnă, ci și lucrare duhovnicească: să facem milostenie, să cercetăm pe bolnavi, pe cei singuri, să zăbovim mai mult în preajma celor ce rătăcesc pe cărările umbroase ale acestei vieți.

Peste toate, neparticiparea la Sfânta Liturghie în sărbători trebuie să stârnească în sufletul creștinului un sentiment de regret. Să evite ca nefirescul să nu devină firesc. Chiar dacă obligațiile profesionale îl împiedică să fie prezent la biserică, să nu se resemneze, să nu lase conștiința să-i justifice absența, ci, dimpotrivă, să lupte pentru ca la următoarea sărbătoare sau duminica să ajungă numaidecât în „anticamera Împărăției lui Dumnezeu”. Doar împărtăşindu-se din acelaşi potir cu ceilalți membri ai comunității, acelaşi duh al iubirii se roagă în toţi, fiindcă ei alcătuiesc un singur trup, găsindu-se într-o interioritate reciprocă de existenţă. Prezenţa continuă a lui Hristos în Liturghie coboară cerul pe pământ, transfigurează şi sfinţeşte făptura, făcându-ne să gustăm pe pământ fericirea cerească viitoare. Aceasta face din Sfânta Liturghie un mediu al cunoaşterii intermediate de simţire și  sentiment mai ales în sărbători când, tainic ne întâlnim cu „prietenii lui Dumnezeu”, sfinții. Așa procedând, vom înțelege mai bine spusele Sfântului Ioan de Kronstadt: „Dumnezeiasca Liturghie este izvor de comuniune, de lumină şi de sfinţenie. Este vieţuire în rai, împreună şedere cu Dumnezeu şi cu sfinţii Lui.”

Arhim. Mihail Daniiluc

Sursă: Doxologia

Sărbătoarea Sfintei Parascheva 2012

În fiecare an, sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva este un prilej de apropiere şi de mărturisire creștină pentru credincioşi din ţară şi din străinătate, care vin la Iaşi pentru a se închina la moaştele Sfintei Parascheva şi ale altor sfinţi ai Bisericii Ortodoxe. Anul acesta, pelerinii care vor veni să se închine la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva se vor putea închina şi la moaştele Sfântului Cuvios Teofil, cel nebun pentru Hristos, aduse de la Mănăstirea Kitaev (Ucraina), de către Înaltpreasfinţitul Părinte Antonie, Arhiepiscop de Borispil şi rector al Academiei Teologice din Kiev. De asemenea, la sărbătoarea Sfintei Parascheva, vor fi prezenți și Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel, care va efectua o vizită la Iași în perioada 12-15 octombrie, Preafericitul Părinte Krystof, Arhiepiscop de Praga şi Mitropolit al ţinuturilor cehe şi al Slovaciei, precum și alți ierarhi din țară și din străinătate, după cum se menţionează într-un comunicat de Presă emis de Arhiepiscopia Iaşilor.

La evenimentele organizate de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei în perioada 7-15 octombrie 2012, presa va avea acces pe baza legitimaţiilor de serviciu. În data de 14 octombrie 2012, slujba Sfintei Liturghii va fi oficiată pe esplanada din faţa Catedralei Mitropolitane, pe o scenă special amenajată.

În cele ce urmează este prezentat programul detaliat al evenimentelor prilejuite de sărbătoarea dedicată Sfintei Cuvioase Parascheva și o relatare a vieții Sfântului Cuvios Teofil:

Sărbătoarea Sfintei Parascheva 2012

(370 de ani de la Sinodul de la Iaşi din anul 1642)

Program 07-15 octombrie 2012

Duminică, 07 octombrie 2012:

•        Orele 07.00-12.00 – Miezonoptica, Utrenia şi Sfânta Liturghie (în Catedrala Mitropolitană).

•        Orele 16.00-18.00 – Ceasul al IX-lea, Vecernia și Paraclisul Maicii Domnului (în Catedrala Mitropolitană).

•        Orele 18.00-19.30 – Concursul coral Lăudaţi pe Domnul, ediţia a IX-a – etapă din concursul organizat de Patriarhia Română (în Catedrala Mitropolitană).

Luni, 08 octombrie 2012:

•        Orele 07.00-11.30 – Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie (în Catedrala Mitropolitană).

•        Orele 16.00-18.00 – Ceasul al IX-lea și Vecernia (în Catedrala Mitropolitană).

Marţi, 09 octombrie 2012:

•        Orele 07.00-11.30 – Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie (în Catedrala Mitropolitană).

•        Orele 13.00 – Vernisajul expoziţiei de fotografii Călător în ţara dorului (în Turnul Mănăstirii Golia). Expoziţia se va desfăşura în perioada 07-15 octombrie 2012 şi va fi organizată în colaborare cu Asociaţia Centrul de Promovare Turistică. Vor fi prezentate fotografii ale domnului Irinel Cîrlănarul.

•        Orele 16.00-18.00 – Ceasul al IX-lea și Vecernia (în Catedrala Mitropolitană).

Miercuri, 10 octombrie 2012 :

•        Orele 07.00-11.30 – Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie (în Catedrala Mitropolitană).

•        Orele 16.00-18.00 – Ceasul al IX-lea și Vecernia (în Catedrala Mitropolitană).

Joi, 11 octombrie 2012:

•        Orele 06.30 – Procesiune cu moaştele Sf. Cuv. Parascheva, înconjurul Catedralei prin Bulevardul „Ştefan cel Mare şi Sfânt” şi depunerea lor pe platoul din faţa Catedralei pentru închinare.

•        Orele 08.00-12.00 – Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie arhierească în Catedrala Mitropolitană.

•        Orele 17.00 – Lansare în format e-book a două lucrări: Sfânta Parascheva de la Iaşi (album) și Viața Părintelui Cleopa și lansarea oficială a lucrării Cuvioasa Parascheva - Sfânta populară a Ortodoxiei, în istoria și evlavia poporului român (autori: Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan și Pr. Cătălin Adumitroaiei) – la Mănăstirea ”Sf. Trei Ierarhi”, în Sala Gotică.

Vineri, 12 octombrie 2012:

•        Orele 07.00-11.30 – Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie arhierească în Catedrala Mitropolitană.

•        Orele 11.30 – Sfinţirea apei (aghiazma mică) și Sf. Maslu în curtea Catedralei Mitropolitane, lângă Biblioteca „D. Stăniloae”.

•        Orele 19.00-21.00 – Pelerinajul Calea Sfinţilor – Procesiune cu moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva și moaștele Sf. Cuvios Teofil, cel nebun pentru Hristos, aduse de la Mănăstirea Kitaev – Ucraina. Se va desfăşura pe traseul: Str. Sf. Andrei, Str. Palat, Biserica Sf. Nicolae Domnesc, B-dul „Ştefan cel Mare şi Sfânt” şi se va încheia cu depunerea sfintelor moaşte pe platoul din faţa Catedralei Mitropolitane, pentru închinare.

•        Orele 22.20 – Întâmpinarea, pe Aeroportul din Iaşi, a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi a Preafericitului Părinte Krystof, Arhiepiscop de Praga şi Mitropolit al ţinuturilor cehe şi al Slovaciei.

•        Orele 21.00-01.00 – Slujba de priveghere în cinstea Aducerii moaştelor Sf. Ap. Andrei la Iaşi în anul 1996 (Vecernia, Litia şi Utrenia – în Catedrala Mitropolitană).

Sâmbătă, 13 octombrie 2012:

•        Orele 07.00-11.30 – Miezonoptica, Ceasurile, Sfânta Liturghie (în Catedrala Mitropolitană).

•        Orele 09.00 – Întâmpinarea, la Catedrala Mitropolitană, a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi a Preafericitului Părinte Krystof, Arhiepiscop de Praga şi Mitropolit al ţinuturilor cehe şi al Slovaciei.

•        Orele 10.00 – Sfinţirea şi inaugurarea noului sediu al Policlinicii Centrului Medical Providenţa, situat pe Bld. Ștefan cel Mare și Sfânt nr. 10.

•        Orele 10.45 – Sfinţirea lucrărilor de modernizare la Casa Diaconia – Centrul Multifuncţional de Asistenţă Socială şi Educaţie (se împlinesc 10 ani de la înfiinţarea Fundaţiei Solidaritate şi Speranţă).

•        Orele 11.30 – Sfințirea Bisericii „Intrarea Domnului în Ierusalim” – Flora, Iași.

•        Orele 17.00 – Inaugurarea expoziției de carte dedicată Sinodului de la Iași din anul 1642 și Mărturisirii de Credință a Mitropolitului Petru Movilă (la Mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi”, în Sala Gotică).

•        Orele 19.00 – Concert de muzică ortodoxă corală românească și rusească al Operei Naționale Române din Iași – în Catedrala Mitropolitană.

•        Orele 21.00-03.00 – Slujba de priveghere a Sf. Cuv. Parascheva (Vecernia, Litia, Utrenia şi Sfânta Liturghie - în Catedrala Mitropolitană).

Duminică, 14 octombrie 2012:

•        Orele 07.00 – Miezonoptica, Acatistul Sf. Cuv. Parascheva şi Ceasurile (în Catedrala Mitropolitană).

•        Orele 09.30-13.00 – Sfânta Liturghie (pe podiumul din faţa Catedralei Mitropolitane).

•        Orele 17.00 – Concert de muzică religioasă al Corului Sanctus al Catedralei Mitropolitane din Iaşi și lansarea cărții „Creație și interpretare corală la Catedrala Mitropolitană din Iași”.

•        Orele 20.00 – Slujba de priveghere a Sf. Cuv. Parascheva (Vecernia, Litia, Utrenia).

Luni, 15 octombrie 2012:

•        Orele 10.00 – Deschiderea Simpozionului Mărturisirea de credință – Locul și rolul ei în Tradiția Bisericii Ortodoxe (Sala „Dr. Iustin Moisescu”).

Viața Sfântului Cuvios Teofil, cel nebun după Hristos

În octombrie 1788, în orăşelul Mahnovo din gubernia Kiev, Eufrosina, soţia preotului Andrei Gorenkovski, slujitor al Bisericii „Naşterea Maicii Domnului”, a născut gemeni: Toma şi Calinic. Spre uimirea Eufrosinei, Toma n-a vrut să sugă, întorcându-şi de fiecare dată faţa de la sân. Ca să-şi scape copilul de la moarte, mama a fost nevoită să găsească un mijloc pentru a-l hrăni: îi dădea să mănânce fiertură de cartofi, ridichi şi morcovi. Toate acestea Toma le primea cu plăcere, însă numai ce-i atingeau de buze vasul cu lapte, copilul îşi întorcea imediat faţa, plângând în hohote.

În inima mamei a început să se înfiripeze răceala faţă de micuţul Toma. După o vreme, Eufrosina s-a hotărât să scape de un asemenea copil şi a încercat în mai multe rânduri să-l înece. Însă de fiecare dată Dumnezeu i-a salvat pruncului viaţa.

Tatăl necăjit, văzând cât de mult îşi urăşte soţia sa propriul copil, a hotărât să-l îndepărteze pe Toma de ea pentru o bucată de vreme. Pentru aceasta a căutat fără ştirea Eufrosinei o doică căreia i-a dat spre creştere pruncul. Femeia, neavând alte mijloace, îl hrănea pe Toma cu pâine înmuiată în miere îndoită cu apă, înştiinţându-l zilnic pe tată despre starea copilului.

Doica îl îngrijea pe Toma ca pe propriul său fiu. Se spune că îl ducea pe copil la biserică în fiecare duminică, spre a-l împărtăşi cu Sfintele Taine.

Curând a fost plăcut înaintea lui Dumnezeu ca să-l cheme la Sine pe tatăl şi purtătorul de grijă al lui Toma. Simţind apropierea morţii, preotul Gorenkovski l-a încredinţat pe copil unui morar, iar acesta l-a dat unui ţăran înstărit care nu avea copii.

După mutarea lui Toma în casa bogătaşului fără copii, acest binefăcător şi al doilea tată al pruncului s-a stins pe neaşteptate. Soţia acestuia, dorind să se recăsătorească, s-a grăbit să se despartă de Toma. Pentru aceasta ea l-a înduplecat pe preotul satului să-l ia pe băiat.

Preotul s-a învoit, iar micuţul Toma şi-a găsit un nou adăpost.

Spre uimirea tuturor, micuţul nu arăta nici o înclinaţie către jocurile obişnuite vârstei sale. El se retrăgea de o parte şi, alegându-şi un loc mai singuratic, se cufunda în sine încruntat, trist şi cugetător. Biserica devenise adăpostul cel mai drag al acestui neobişnuit copil. Băiatul nu pierdea nici o slujbă, grăbindu-se vesel, odată cu primul dangăt de clopot, să meargă acolo unde sufletul lui se odihnea. Toma era găsit adesea înaintea uşilor închise ale bisericii din sat, cufundat în rugăciune şi desprins, parcă, din tot ceea ce-l înconjoară în această lume.

Lipsindu-se de lucruri, Toma dădea tot ce putea săracilor. Odată Toma a văzut pe uliţă un băiat îmbrăcat în zdrenţe; fără să stea pe gânduri, şi-a scos cămaşa şi a dat-o săracului, iar el s-a întors acasă doar cu haina pe deasupra. Totuşi binefăcătorul lui a văzut altfel cele întâmplate, iar Toma a fost aspru pedepsit pentru fapta sa de milostenie…

Când Toma a împlinit şapte ani, preotul a început să-l înveţe carte; curând însă, el s-a îmbolnăvit şi a murit. Cu nemângâiată amărăciune Toma a plâns pentru ocrotitorul său.

Epitropul bisericii locului, presupunând că ura Eufrosinei faţă de fiul ei pierise, a hotărât să-l ducă pe Toma înapoi acasă. Atunci când şi-a zărit fiul, Eufrosina spărgea lemne. Văzându-l, a aruncat cu toporul în el, furioasă, încât ascuţişul toporului i-a despicat lui Toma umărul drept. Epitropul l-a luat repede pe micuţ şi l-a dus acasă. În timp ce lui Toma i se vindeca rana, epitropul a aflat întâmplător că în Kiev, la Mănăstirea Bratski, trăieşte un bătrân, preot văduv, care îi era lui Toma unchi bun. La acest monah şi ultim ocrotitor l-a dus epitropul pe copilul care încă nu se însănătoşise deplin. El i-a povestit stareţului tot ce ştia despre nefericita lui rudă, încredinţându-i spre creştere, într-acest chip, pe copilul său de suflet. Toma a fost înscris la Academia Duhovnicească de la Mănăstirea Bratski. Copilul a crescut dând dovadă de o purtare exemplară şi învăţând cu spor. Iubea mult Psaltirea, învăţând pe dinafară psalmii îndrăgiţi.

Lovită de Domnul cu o boală de nevindecat, Eufrosina, văzând asupra sa mânia lui Dumnezeu, a început să se căiască, vărsând lacrimi, pentru cruzimea cu care îl prigonise pe fiul ei. Nu cu mult timp înainte de moartea mamei, Toma a venit în casa ei, având mângâierea de a o vedea împăcată cu el şi de a primi binecuvântarea ei.

– Iartă-mă, fiule, striga, pocăindu-se, mama lui, iartă-mă pe mine împietrita, proasta, necugetata… Am avut mintea întunecată şi n-am cunoscut greutatea nelegiuirii pe care am făcut-o… Nu mă blestema pe mine, mama ta cea rea, şi pomeneşte-mă pe mine, păcătoasa, în rugăciunile tale neîncetate…

Spunând acestea, Eufrosina şi-a strâns fiul cu putere la piept şi însemnându-l cu o cruce mare, şi-a dat duhul în pace.

Ca elev, Toma îndeplinea tot ceea ce i se cerea la şcoală; nesimţind însă chemarea de a continua cu studii academice superioare, privea la acestea ca la nişte mijloace defel sigure pentru dobândirea acelor cunoştinţe care îl duc pe om la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi descoperă inimilor curate tainele măririi dumnezeieşti. De aceea, tânărul Toma şi-a ales ca instituţie de învăţământ superior biserica, unde, sârguind la citire şi cântare, îşi deprindea mintea cu neîncetata cugetare la Dumnezeu şi rugăciune. Începând de atunci, gândul la călugărie nu l-a părăsit o clipă: mai devreme sau mai târziu, trebuia să-l pună în practică.

După ce a murit şi unchiul său, Toma a rămas fără mijloace de trai şi fără adăpost. Retrăgându-se din Academie, în anul 1810, Toma a fost numit dascăl în oraşul Cighirin; din pricina glasului prea slab a fost mutat în acelaşi an ca paracliser în târguşorul Obuhov. După puţin timp, în toiul războiului din 1812, Toma a intrat ca frate în Mănăstirea Kievo-Bratski. Aici a împlinit felurite ascultări: brutar, bucătar, ajutor de felcer, paracliser şi clopotar. Această ascultare îi plăcea cu deosebire lui Toma.

Pe 11 decembrie 1821 Toma a fost primit în rândul monahilor cu numele Teodorit. La puţin timp după aceasta, Teodorit a fost numit veşmântar, iar pe 30 septembrie 1822 a fost hirotonit ierodiacon. Primind, după rânduiala mănăstirească, o mică sumă din danii, Teodorit a rămas acelaşi postitor aspru şi nu avea nimic în chilia sa. Dimpotrivă, străin de orice dorinţă de agonisire, afla în aceasta prilejul de a face bine aproapelui: căci rămânând fără mâncare câte două-trei zile, dădea hrană şi bani pelerinilor, săracilor şi nevoiaşilor.

Arătând faţă de toţi dragoste de aproapele, după pilda lui Hristos, el îndeplinea cu bucurie şi ascultările fraţilor, şi luând asupra sa ostenelile altora, slujea obştii cu osârdie.

Pe 6 februarie 1827, Teodorit a fost hirotonit ieromonah, fiind numit iconom al Mănăstirii Bratski. Dorind să rămână în desăvârşită însingurare, a cerut să fie eliberat din funcţie şi totodată a cerut să i se îngăduie a pustnici în peşterile săpate de Preacuviosul Teodosie în satul Lesniki. Această din urmă cerere fiindu-i respinsă, Teodorit a păşit pe calea unei nevoinţe aparte, luând asupră-şi marea cruce a nebuniei pentru Hristos.

Mărindu-şi şi mai mult nevoinţele întru nebunia pentru Hristos, fericitul şi-a aşezat în chilie un sicriu vechi, însă nu se culca noaptea în el, ci păstra acolo felurite provizii şi vase. Mai mult, în ziua tunderii sale în marea schimă, când a primit numele de Teofil şi-a cusut culionul de schimnic din bucăţi de cârpă şi l-a purtat aşa până la moarte.

Credincioşii se ţineau întotdeauna după el, însetând să audă măcar un singur cuvânt din partea lui. Conducerea Academiei nu-l iubea pe „murdarul şi zdrenţărosul monah Teofil” şi se plângea în fiecare zi mitropolitului că numeroşi curioşi tulburau liniştea şi bunul mers al activităţilor şcolare. În urma acestor plângeri, fericitul a fost mustrat aspru; şi, pentru a nu stârni noi nemulţumiri, a fost nevoit să se ascundă în pădure de admiratorii săi, întorcându-se acasă numai după apusul soarelui. Şi aici însă îl găsea mulţimea şi, aşteptându-l pe malurile Niprului, îl petrecea până la chilie.

Fiindcă viaţa plină de zarvă a Mănăstirii Bratski îl obosea, Teofil s-a retras într-o livadă mare şi umbroasă în Glubociţa unde se îndeletnicea cu citirea de cărţi mântuitoare de suflet.

Pe 1 decembrie a anului 1844, ieroschimonahul Teofil, din pricina vârstei înaintate şi a slăbiciunii, a cerut să fie mutat din Mănăstirea Kievo-Bratski în Lavra Kievo-Pecerska, anume în Mănăstirea Bolnicinâi. Înaltpreasfinţitul Filaret l-a mutat însă în pustia Goloseev din apropierea Kievului, dându-i spre folosinţă „acea chilie în care locuia răposatul ierodiacon Eustatie”. Faima nevoitorului a crescut tot mai mult, atrăgând spre pustia Goloseev o mulţime de oameni râvnitori. Mireasma vieţii sale sfinte ajunsese până departe, fiind simţită de toţi cei aflaţi în căutare de mângâiere şi sfat duhovnicesc. Conducerea mănăstirii, în primele zile ale intrării lui Teofil acolo, a dat puţină atenţie „ciudăţeniilor” lui. În anul 1848 asupra fericitului s-au pornit prigoane şi felurite nemulţumiri pentru viaţa sa ciudată. Mitropolitul Filaret l-a oprit pe fericit de la slujire şi i-a îngăduit doar a se împărtăşi în fiecare sâmbătă, îmbrăcat cu toate veşmintele preoţeşti, „pentru mântuirea sufletului”.

După această hotărâre, Teofil a fost îndepărtat din pustia Goloseev şi strămutat în aşa-numita „livadă Novopasecinâi”. Chiar dacă biserica era foarte departe, el nu pierdea nici o slujbă, ajungând în biserică mai înainte de primul sunet al clopotului.

Fericitul Teofil a vieţuit mai bine de o jumătate de an în livada Novopasecinâi, după care a fost strămutat, potrivit poruncii mitropolitului, în pustia Kitaev din apropierea Kievului. Aceasta se întâmpla în ziua de 29 aprilie 1849. Aici, fericitul Teofil n-a părăsit nevoinţa nebuniei pentru Hristos, ci dimpotrivă. Plimbându-se adesea prin pădure, alegea o buturugă mare şi petrecea zile şi nopţi întregi îngenunchind pe ea, suspinând neîncetat din pricina stricăciunilor veacului acestuia şi rugându-se pentru iertarea lumii păcătoase.

Ca să nu rămână nici o clipă în nelucrare, fericitul torcea lână, împletea ciorapi şi ţesea pânză, pe care o dădea mai ales pictorilor de icoane pentru a o folosi în munca lor. În vreme ce se îndeletnicea cu rucodelia, citea Psaltirea, pe care o ştia pe dinafară, precum şi felurite rugăciuni. Făcând zilnic nenumărate mătănii înaintea icoanelor, fericitul Teofil nu dădea trupului său ostenit decât răgazul cel mai scurt cu putinţă. Chilia fericitului Teofil nu lăsa să se vadă că de ea se îngrijea mâna unui om; era plină de lucruri îngrămădite şi acoperită pe dinăuntru cu un strat de gunoi şi murdărie. Atunci când era întrebat de ce face aşa, fericitul răspundea:

– Pentru ca tot ce se află în jurul meu să-mi amintească neîncetat de neorânduiala ce o am în suflet.

Avea obiceiul de a da vizitatorilor câte un lucru oarecare, neînsemnat în sine, dar care cuprindea o aluzie profetică la soarta ce-i aştepta. Un ciob, o aşchie, un măr putred, o pară, o bucată de plăcintă, un castravete, o cârpă, o prescură, un muc de lumânare, chiar câte o balegă, din care se găseau adesea în coşurile lui – toate acestea aveau la fericit un sens simbolic strâns legat de persoana cu pricina…

Cu puţin înainte de sfârşitul său, care s-a întâmplat în ziua de 23 aprilie a anului 1853, Teofil s-a mutat din Kitaev în Goloseev, la dorinţa întâistătătorului de aici, care nutrea faţă de fericit sinceră dragoste şi cinstire.

– Fie după voia ta, i-a zis fericitul ca răspuns la călduroasa chemare a sa. O să mă mut la tine, dar ţine minte – mă voi întoarce ca să mor în vechiul cuib.

Aceste cuvinte s-au adeverit: în ziua de 15 iulie, fericitul Teofil, la porunca mitropolitului, s-a întors iar la Kitaev.

În ultimele zile ale vieţii sale era văzut şi în Lavră, unde venea în fiecare zi să slujească un acatist al Maicii Domnului înaintea icoanei făcătoare de minuni numită „Cenotohovska”.

În octombrie 1853, Teofil a încetat să mai primească hrană şi se mulţumea doar să stea în picioare la rugăciune, au început să i se umfle picioarele, dar el nu băga de seamă, şi îşi sporea încă şi mai mult nevoinţele de rugător.

În pace şi fără tulburare, fericitul Teofil şi-a încredinţat sufletul în mâna lui Dumnezeu în ziua de 28 octombrie la ora 5 după-amiaza, anul 1853.

Vestea despre sfârşitul fericitului a atras în Sihăstria Kitaev mulţimi de oameni nu numai din vecinătăţi, ci şi din oraşele mai îndepărtate.

Procesiunea de înmormântare a fost săvârşită în jurul Bisericii „Sfânta Treime” şi după câteva minute sicriul, în sunetul cântării „Sfinte Dumnezeule” şi al tânguirii clopotelor de la Kitaev, a fost coborât în sânurile pământului.

Moaştele Sfântului Cuvios Teofil cel nebun pentru Hristos se păstrează la Mănăstirea Kitaev, care mai adăposteşte şi alte importante relicve sfinte: părţi din moaştele Sfinţilor 12 Apostoli, ale Sfinţilor Ioachim şi Ana, ale Sfinţilor Zaharia şi Elisabeta, ale Sfintei Cuvioase Dositeea şi ale altor mari sfinţi ai Bisericii.

Istoricul Mănăstirii Kitaev

Pustia Kitai oferea călugărilor linişte şi mulţi se retrăgeau aici, în mod special de la Lavra Pecerska din Kiev. Prima atestare documentară a Mănăstirii Kitaev este din anul 1159.

Conform tradiţiei, Mănăstirea Kitaev a fost înfiinţată de cneazul Andrei Bogoliubskii (Iubitorul de Dumnezeu) în secolul al XII-lea. La început era un schit micuţ, cu peşteri. În anul 1716, gubernatorul Goliţin a construit aici o biserică de lemn, închinată Sfântului Cuvios Serghie de Radonej, şi câteva chilii, schitul devenind în scurt timp un loc de pelerinaj. Cei mai importanţi stareţi ai mănăstirii au fost Dositei şi Teofil. Între 1763-1768, Ştefan Demianov a construit o biserică din piatră, în stil baroc, închinată Sfintei Treimi. În 1744, mănăstirea a fost vizitată de împărăteasa Elisaveta Petrovna (fiica lui Petru I), aceasta contribuind la construcţia trapezei.

În 1835 a fost construită biserica închinată Sfinţilor 12 Apostoli, o trapeză şi clopotniţa.

În anul 1904 a fost ridicată biserica închinată Sfântului Cuvios Serafim de Sarov.

Până în 1870, Pustia Kitaiului servea ca loc de veci pentru monahii adormiţi întru Domnul de la Lavra Pecerska. Peşterile din Kitaev aveau aproximativ aceeaşi lungime ca cele din Lavra Pecerska şi au fost descoperite în 1858.

În a doua parte a secolului al XIX-lea, în apropierea Pustiei Kitaiului, pe drumul ce duce în satul Kruglik, a fost ridicat Schitul „Schimbarea la Faţă”, cu un cimitir al fraţilor de la Lavră. Acest schit a fost închis în 1924.

La începutul secolului al XX-lea, aici s-a deschis un orfelinat. După 1917, mănăstirea a fost devastată, fiind transformată în închisoare pentru preoţii şi monahii din Kiev şi din împrejurimi.

În anul 1920, mănăstirea a fost închisă şi, din 1930, transformată în Institut de Cercetare pentru fructe. Clopotniţa a fost distrusă în 1932, cărţile şi alte obiecte bisericeşti de valoare s-au pierdut, multe au fost arse. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu altarul de lemn din secolul al XVIII-lea, în stil baroc, poleit cu aur. Ultimii călugări au fost arestaţi în 1931 şi acuzaţi de activitate contrarevoluţionară. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, mai multe clădiri ale mănăstirii au fost distruse.

În 1990, biserica a fost redeschisă ca parohie în subordinea Bisericii Ortodoxe Ucrainene. În 1993-1994, în urma unor descoperiri arheologice peşterile au fost înzestrate cu cele necesare bunei desfăşurări a slujbelor religioase şi a fost sfinţită biserica închinată Sfântului Dositei. Din 1993 este schit al Lavrei Pecerska, iar trei ani mai târziu, în 1996, mănăstirea a devenit independentă. Cu ocazia împlinirii a 2000 de ani de la Naşterea lui Iisus Hristos, în cea mai mare încăpere din peşteri a fost sfinţită o biserică închinată Soborului Maicii Domnului.

Mănăstirea Kitaev adăposteşte importante relicve sfinte: părţi din moaştele Sfinţilor 12 Apostoli, ale Sfinţilor Ioachim şi Ana, ale Sfinţilor Zaharia şi Elisabeta, ale Sfintei Cuvioase Dositeea, ale Sfântului Teofil cel nebun pentru Hristos şi ale altor mari sfinţi ai Bisericii.

Pe lângă acestea, aici se găsesc icoane cu părticele din moaştele Sfântului Cuvios Serafim de Sarov, ale Sfântului Mucenic Trifon şi ale Sfântului Daniil al Moscovei, precum şi o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului Vatopedina.

Stareţul mănăstirii este Arhimandritul Prohor (Kostiucenko). Slujbele se ţin în Biserica „Sfânta Treime” şi în Biserica „Sfinţii 12 Apostoli”.

Sursă: Ziarul Lumina