Hristos este viața / Convertire

foto: Flor, Orthphoto

7 ani şi‑un suflet

Fie şi numai pentru acest suflet care L‑a descoperit pe Hristos şi tot a meritat efortul de a trudi 7 ani la această revistă… Fie şi numai pentru o astfel de întoarcere sau de regăsire (spuneţi‑i cum doriţi!) şi tot a meritat din plin să înfruntăm zbuciumul fiecărui număr nou, stresul redacţional, anxietatea financiară a „sereleului“, dificultăţile de distribuţie şi hopurile producţiei tipografice, precaritatea comunicaţională şi – de ce să nu spunem? – delăsarea ori suspiciunea unor căpetenii bisericeşti, dar şi invidia unora mai mici. Desigur, nu relatăm cu mândrie această reuşită indirectă – căci plata de sus dispare imediat! –, însă trebuie să afle toată suflarea creştină că astfel de minuni încă se întâmplă. Şi se întâmplă atunci când intenţiile oneste, dar şi treaba bine făcută se găsesc la întâlnirea cu viaţa unui om care caută. Şi care nu mai are timp să‑şi pună toate întrebările, ci doar pe cele esenţiale.

Tatiana Banyai este de formaţie teolog, specialist în onco‑psihologie. Este şi preoteasă, mamă a trei copii. Locuieşte în Voluntari, lângă Hospice‑ul „Sf. Irina“. Soţul său este părintele Zosima Banyai, preot la capela ridicată lângă binecunoscuta clinică „Naturalia“, a doctorului Pavel Chirilă. Preot de toată isprava, om al lui Dumnezeu, extrem de serios în cele duhovniceşti, dar permanent deschis la minte, părintele este cel ce a săvârşit Taina Botezului în acea memorabilă zi de 5 decembrie 2006. Dar să vedem cum s‑a ajuns aici, care au fost paşii – dureroşi şi extraordinari – ai acestei incredibile convertiri.

Aşteptând îngerul morţii…

Tatiana Banyai este cea care, împreună cu Maica Siluana (în prezent stareţă la Mânăstirea Nera din Caraş‑Severin – ctitorie a aceluiaşi dr. Pavel Chirilă), l‑a avut în îngrijre şi consiliere psihologică pe M. I. Aceste două vrednice femei au întocmit fişe de observaţie psihologică amănunţită în toate cazurile de pacienţi. În cazul domnului M. I. (din considerente de discreţie profesională a actului medical, dar şi din cauze subiective, legate de familia acestuia, nu‑i vom publica numele întreg, deşi îl ştie toată clinica), Tatiana îşi aminteşte, din convorbirile avute, că pacientul provenea dintr‑o familie de evrei, dar el nu participa regulat la ceremoniile cultului mozaic. Tatăl său era însă un evreu foarte credincios, care mergea tot timpul la sinagogă. S‑a căsătorit în tinereţe cu o femeie de credinţă ortodoxă. Avea înclinaţii literare, dar nu a putut termina Facultatea de Litere „din cauză că era evreu“ (?!)… Cert este că toată viaţa a rămas muncitor necalificat, dar cu aspiraţii literare, pe care şi le‑a putut exprima după 1989, în câteva volume de nuvele şi poezie.

„Scrisul i‑a fost mângâiere în vremea necazurilor, în el căutând să înţeleagă sensul vieţii. Cum acesta nu îi oferea decât o viziune poetică, aflat pe patul de suferinţă şi ştiind că boala sa este necruţătoare, este foarte chinuit de necunoscutul ce‑l va împresura şi‑l va înspăimânta. În comportamentul său, de la venirea în Hospice‑ul „Sf. Irina“, atitudinea sa faţă de creştinism şi creştini a atins toate fazele frământării: de la injurii şi comportament jignitor, la căutarea furibundă a unui fir de care să se poată agăţa şi care să‑i ofere o siguranţă că ceea ce va urma nu se sfârşeşte în van. Până atunci sufletul său nu reuşise să îmbrăţişeze o anumită formă de manifestare a relaţiei sale cu Dumnezeu“, îşi aminteşte Tatiana Banyai. După puţin timp petrecut cu personalul de îngrijire, devine mai atent la dimensiunea sufletească a acestuia, mai ales că Maica Siluana s‑a comportat cu el ireproşabil, în ciuda atitudinii ostile, chiar agresive, de la început. Dialogurile între ei începuseră să arate astfel:

‑ Ce faceţi, d‑le M.?

‑ Aştept îngerul morţii!

‑ Viaţa şi moartea sunt în mâna lui Dumnezeu – îi răspundea maica. Aşa că ne rămâne să ne rugăm Lui şi să ne predăm voii Lui… Dar moartea nu‑i aşa de importantă, pentru că omul e veşnic.

‑ Da, omul e veşnic. Şi va trăi veşnic în iubire.

Astfel de dialoguri au avut loc şi în zilele următoare. Starea lui deja era oscilantă între bunăvoinţă şi ostilitate.

Momentul suprem

Tatiana îşi aminteşte în continuare: „Într‑o bună zi, primeşte revista Lumea credinţei. Până în acel moment nu am vorbit niciodată despre Hristos, pe de‑o parte ca să nu provocăm o reacţie ce ar fi putut avea alte consecinţe faţă de vreo posibilă învinuire legată de libertatea religioasă, iar pe de alta, de teamă a nu‑i provoca un atac cerebral, ţinând cont de reacţiile de ostilitate cu care venise la internare. Ne străduiam cu toţii să nu‑i stârnim reacţii nepotrivite stării sale şi doar îl pomeneam la rugăciune.

La un moment dat ne‑am pus şi noi întrebarea: «Oare nu ar trebui totuşi să‑i vorbim deschis despre Hristos, lăsând la o parte precauţia?».

Ei bine, în seara următoare i‑am dat revista, după care – a mărturisit tuturor Maica Siluana – a avut o reacţie neaşteptată. Ne‑a chemat spunând că e total nedumerit şi nu mai ştie ce să creadă: «Sunt în pragul nebuniei, vă rog să mă ajutaţi; nu mai ştiu ce să cred, arătaţi‑mi o cale de izbăvire! Vreau să mor sau să ştiu ce‑am de făcut de aici înainte! Ştiţi o cale de izbăvire?». Atunci i‑am răspuns aşa:

‑ Cale de izbăvire există, dar dacă vă vom spune, veţi primi? Aţi auzit de Hristos? Că El este Fiul lui Dumnezeu?

‑ Da.

‑ Credeţi aceasta?

‑ Nu. Nu pot să cred. Explicaţi‑mi, ca să pot crede! Unde scrie?

‑ A spus‑o Însuşi Domnul Iisus Hristos şi ne‑au lăsat scrise cuvintele Lui, în Evanghelie, cei ce i‑au fost ucenici. Aţi citit vreodată Sf. Evanghelie ?

‑ Nu.

‑ Aţi vrea să auziţi, dacă vi s‑ar citi?

‑ Da. Doresc să ascult din toată inima!

Din acest punct al discuţiei a apărut în salon părintele Zosima, duhovnicul Aşezământului «Sf. Irina», şi discuţia de‑acum s‑a purtat între ei doi. Părintele a relatat convorbirea:

‑ Ce faceţi, d‑le M.?

‑ Sufăr mult pentru că nu sunt şi eu creştin – ortodox ca d‑voastră.

‑ Dar aţi vrea să fiţi?

‑ Da!

‑ Pentru aceasta, trebuie să vă lepădaţi de iudaism şi să credeţi că Hristos este Mesia. Credeţi aceasta?

‑ Nu pot să cred. Dar vreau să pot şi mai vreau să‑mi vorbiţi despre aceasta…“

Îmbrăcarea în Hristos

Din acest moment, lucrurile s‑au schimbat radical, dar s‑au şi accelerat. Domnul M. I. nu mai avea timp… De fapt, sufletul său – în pofida trupului distrus – alerga disperat către Hristos.

Tatiana Banyai: „Aceasta se întâmpla în seara zilei de 4 decembrie 2006. «L‑am sfătuit să‑I spună singur Domnului Hristos – ne‑a mărturisit atunci Maica Siluana – despre neputinţa de a crede în El, despre dorinţa de a putea crede, şi să‑I ceară ajutorul».

Noi toţi vedeam cum Dumnezeu lucra cu toată puterea în sufletul acestui om şi ne bucuram. Cu toţii, cei ce eram alături de el, eram cuprinşi ca de o înfrigurare, neştiind ce am putea face să‑i uşurăm şi să‑i înlesnim calea spre cunoaşterea lui Hristos. Ne simţeam responsabili şi ne temeam ca din pricina neputinţei noastre să nu stricăm ceea ce Domnul zidea de urgenţă în sufletul lui.

Am cerut tuturor rugăciune şi ne‑am gândit că ar fi bine să‑i vorbească un alt evreu convertit la Ortodoxie. Domnul ne‑a scos în cale o persoană deosebită. Evreică după mama, d‑na T. se convertise la Ortodoxie la maturitate. A venit cu bucurie să‑l cunoască pe d‑l M. şi să stea de vorbă. După discutia purtată, ne‑a spus că d‑l M. vrea să fie creştin, conştient de tot ce implică aceasta. A urmat apoi o discuţie cu părintele Zosima, mărturisindu‑i că a fost până acum singur şi doreşte să‑L cunoască pe Hristos.

În urma acestor minunate întâmplări, părintele a stabilit botezul pentru 5 decembrie 2006, ora 20.00 , în ajunul sărbătorii Sfântului Nicolae. Înainte de săvârşirea Tainei Sfântului Botez primeşte a se spovedi, pentru a primi cum se cuvine harul ce avea să‑l înnoiască. La botez a participat tot personalul prezent în hospice de la ora aceea şi alte persoane apropiate.

Întrebat fiind dacă vrea să‑şi păstreze numele său sau vrea să primească un alt nume, ca de exemplu al Sfântului Nicolae, cel sărbătorit a doua zi, d‑l M. a mărturisit plângând că doreşte să fie Nicolae ca Sf. Nicolae, şi ca nepotul său ce îi era foarte apropiat şi îi purta o grijă deosebită, şi care se numea tot Nicolae.

Astfel, după dorinţa sa, a primit un nume nou. Cu toată greutatea vorbirii, a repetat Crezul printre lacrimi. A plâns aproape tot timpul botezului. A fost foarte lucid. De asemenea, a repetat după părintele toate lepădările, lucid, aproape luându‑i‑o înainte. La primirea botezului a avut‑o ca naşă pe Maica Siluana.

Înconjurat de atâţia noi prieteni, pe care cu bucurie îi numea «fraţi în Hristos», şi‑a petrecut seara într‑o bucurie şi seninătate a chipului greu de închipuit. Primise multe daruri, icoane ce i‑au înconjurat patul, ca într‑o unire şi vieţuire desăvârşită cu cei al căror chip îl aveau reprezentat.

Zilele care au urmat până la plecarea sa la Domnul nu au adus schimbări de atitudine ori altceva, ci doar greutatea suferinţei pentru situaţia şi stadiul bolii sale. De acum, pentru drumul pe care urma să plece nu mai trăia spaimă şi nici deznădejdi, căci era încredinţat de ceea ce se petrece şi nu ştia asta doar din spusele noastre, căci Însuşi Domnul Hristos L‑a încredinţat de aceasta, şi noi am văzut. Pleacă dintre noi cu haina Botezului şi cu Trupul lui Hristos în Sf. Împărtăşănie, chemat la vreme potrivită de Cel pe Care şi‑L dorise atât de mult…“, încheie Tatiana Banyai relatarea.

Ce se mai poate adăuga la cele spuse aici? Nimic, căci Cartea Vieţii este alcătuită şi din tăceri, şi din uimiri, şi din mărturisiri, şi din lacrimi.

Sursă: Lumea credinței

Seară de film creștin: "Întoarcerea" (2003) - o parabolă a venirii Fiului lui Dumnezeu pe pământ printre oameni

PF Daniel: Naşterea Domnului. Bucuria Cerului şi a Pământului. Pastorală de Crăciun – 2013

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Astăzi, Biserica binevesteşte pentru tot poporul bucuria cea mare a Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Izvorul bucuriei depline şi netrecătoare (Cf. Ioan 17, 13).

Sărbătoarea Naşterii Domnului este sărbătoare mare a bucuriei, la care participă cerul şi pământul, după cum prevestea Psalmistul zicând: „Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul… de faţa Domnului, că vine…!” (Psalmi 95, 11-12). Creaţia întreagă participă la această bucurie negrăită, întrucât ea este regăsirea bucuriei pe care au trăit-o Adam şi Eva în Rai, înainte de a cădea în neascultare şi înstrăinare de Dumnezeu. Din momentul în care protopărinţii noştri au păcătuit şi au fost alungaţi din Rai, lumea a devenit „o vale a jeluirii”, cum o numeşte psalmistul David (Cf. Psalmi 83, 6) (Monahul TEOCLIT DIONISIATUL, „Maica Domnului în teologia şi imnografia Sfinţilor Părinţi”, traducere de Cristina Rogobete şi Adrian Marinescu, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 156). Însă, prin smerită ascultare, Fecioara Maria a născut, ca om, pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul omenirii. De aceea, ea este numită „bucuria şi împăcarea lumii”; „De tine se bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura (creaţia)…, din care Dumnezeu S-a întrupat şi Prunc S-a făcut…”, se spune în cărţile noastre liturgice (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Axionul).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au meditat adânc asupra înţelesului Tainei Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos şi au tâlcuit apoi în dogme ale credinţei şi în cântări liturgice lumina spirituală care se revarsă din taina iubirii lui Dumnezeu pentru lume, arătată în Naşterea lui Hristos.

Cântările Sărbătorii Naşterii Domnului ne arată că întruparea sau înomenirea lui Dumnezeu-Cuvântul, din Fecioara Maria, are ca scop ridicarea omului pământesc, stricat prin păcat şi moarte, la viaţa cerească, nestricăcioasă şi veşnică:

„Cerul şi pământul astăzi s-au unit, născându-Se Hristos. Astăzi Dumnezeu pe pământ a venit şi omul la ceruri s-a suit. Astăzi este văzut cu trup pentru om Cel din fire nevăzut” (Mineiul pe Decembrie, Naşterea Domnului, 25 decembrie, Vecernie, Litie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 434).

„Pe cel după chip şi asemănare văzându-l Iisus stricat din pricina călcării poruncii, plecând cerurile S-a pogorât şi S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei fără schimbare, ca într-însul să înnoiască pe Adam cel stricat” (Ibidem).

Hristos Domnul, Care S-a născut, ca om, în peştera din apropierea Betleemului, este Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu, Cel în Care, prin Care şi pentru Care au fost făcute cerul şi pământul, adică întreg universul, lumea nevăzută a mulţimilor de îngeri şi lumea văzută a mulţimilor de stele. Acest adevăr îl mărturisesc Sfinţii Apostoli, mai ales Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul Apostol Ioan.

Astfel, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Coloseni, spune despre Hristos: „Întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El” (Coloseni 1, 16). Iar Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul ne spune că: „Toate prin El (Hristos) s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 3-5).

Fericitul Augustin († 430) descrie taina Naşterii Domnului, în cuvintele următoare: „Fiu al lui Dumnezeu născut din Tată, fără mamă, Fiu al Omului, născut dintr-o mamă, fără tată: El, marea vedere a îngerilor şi micuţ în vederea oamenilor; Cuvântul, Dumnezeu Cel mai înainte de toţi vecii, făcut trup la timpul hotărât de El; Făcătorul soarelui şi făcut trup sub soare; rânduind, din sânul Tatălui, tot mersul veacurilor şi dăruind, din sânul mamei Sale, sfinţire acestei zile mari; rămânând în sânul părintesc, deşi iese din el; înţelept mai presus de orice cuvânt şi copil ca înţelepciune; umplând lumea şi stând culcat în iesle; conducând stelele şi alăptându-se de la pieptul mamei; atât de mare, ca Dumnezeu şi, atât de mic, ca rob, fără ca această smerenie să micşoreze cu ceva grandoarea Sa, nici ca această grandoare să copleşească în vreun fel smerenia. (…) El nu S-a închis deloc sub veşmântul unui trup micuţ, primit din sânul unei Fecioare, ci, continuând a împărtăşi îngerilor înţelepciunea Sa, ca hrană, ne îngăduie nouă să gustăm cât de bun este Domnul” (FERICITUL AUGUSTIN, Sermo, 187, 1; trad. G. Humeanu, Les plus beaux sermons de S. Augustin, t. 3, Paris, 1934, pp. 51-52; citat în art. „Noël”, în: Dictionnaire de spiritualité, t. XI, Beauchesne, Paris, 1982, col. 387)...citeşte mai mult