Rugăciunea de la Alba Iulia, 1918 - rostită de Episcopul de Caransebeş (viitor Patriarh al României), Miron Cristea

Doamne, Dumnezeul nostru, Tu Eşti Părintele nostru; Tu ai văzut strâmtorarea părinţilor noştri şi ai auzit strigarea lor, căci se făcuseră ei ca floarea în brumă şi plecat spre pulbere era sufletul lor şi trupul lor lipit de pământ.

Tu ai împlinit şi cu noi ceea ce ai făgăduit de demult: Sfărâma-voiu jugul de pe tine şi voi rupe legăturile Tale; lărgi-voi hotarele Tale, aduna-vă-voi dintre popoare şi vă voi strânge din ţările unde sunteţi împrăştiaţi; restătornici-voi judecătorii tăi, ca mai înainte, şi sfetnicii tăi ca la început.

Tu, Doamne, cel ce dezlegi pre cei ferecaţi în obezi şi ridici pe cei spurcaţi, ajutatu-ne-ai de am bătut războiul cu veselie şi am gonit pe fiii trufiei. Mântuire ai trimis şi nouă, poporului Tău, şi toate marginile pământului văd mântuirea Dumnezeului nostru.

Tu, Doamne, sălăşluit-ai mărirea în pământul nostru, căci întorcându-Te, Dumnezeule, ne-ai înviat pe noi, şi norodul tău se veseleşte de Tine:

Cunoaşteam, Doamne, că ai împlinit cuvântul Tău, că împăraţia de la un neam la altul se mută, pentru strâmbătăţi şi mandrii şi că numai dreptatea înalţă neamul, iar păcatul împuţinează seminţiile.

Cunoaştem, Doamne, şi mărturisim că şi acum abaterile noastre multe sunt; păcătuitu-Ţi-am; după iubirea de argint ne-am abătut; uitat-am că pe sine se pierde cela ce ia daruri şi că mai bun e puţinul celui drept, decât avuţia multă a păcătoşilor. Păcătuitu-Ţi-am şi noi şi părinţii noştri, şi străinii vor iarăşi să strămute hotarele noastre.

Doamne, aducemu-ne aminte de cuvântul Tău, că drumul păcătoşilor este netezit cu pietre şi la sfârşitul lui este groapa iadului; rugămu-ne deci, Ţie Dumnezeului nostru, cel ce ne ispiteşti pe noi ca şi pe părinţii noştri: Tu ştii, că nu este om care să nu greşească; milostiveşte-Te spre noi şi ne binecuvinteaza, luminează faţa Ta spre noi şi ne miluieşte.

Doamne Dumnezeul nostru, pace dă nouă, pace peste pace, celor de departe şi celor de aproape; Doamne, mântuieşte-ne şi ne curăţeşte de păcatele noastre, pentru numele Tău;

Indreptează urmele noastre şi faptele noastre, ca să locuim în locul acesta, şi să luăm mărire mare şi nume veşnic şi să lăudăm numele Tău cel sfânt.

Veniţi, deci, să ne închinăm şi să cădem Domnului şi să plângem înaintea Lui şi să-i făgăduim, zicând: Iată, noi şi feciorii şi fetele noastre, şi fraţii şi surorile noastre, umbla-vom întru aşezământul legii părinţilor noştri.

Şi acum, Doamne Dumnezeul nostru, Dumnezeul cel mare, cel puternic, cel înfricoşat, cel ce păzeşti legământul şi mila, cel ce şezi pe Heruvimi, Tu singur eşti Dumnezeu, al tuturor împărăţiilor pământului; iată, noi venim la Tine, că Tu eşti Dumnezeul nostru; Tu înviezi toate şi Ţie se închină oştile cerurilor, şi a Te cunoaşte pe Tine, dreptate desăvârşită este.

Adu-Ţi aminte, Doamne, de toate soborniceştile şi apostoleştile Tale Biserici, cari se întind pe pământ, de la o margine până la alta, de toate popoarele şi de toată turma Ta. 

 

Varsă întru inimile noastre, ale tuturora, ceresca Ta pace, şi ne dăruieşte şi nouă pace în viaţa acesta. Îndreptează pe Regele nostru, Oastea, Sfaturile, Comunităţile, dimpreună cu intrările şi ieşirile noastre, în pace... Păzeşte, Doamne, Stăpânia robului Tău, a drept credinciosului şi de Hristos iubitorului nostru Rege. Supune-i Lui, Dumnezeule, pe tot vrăjmaşul şi potrivnicul din lăuntru şi din afară. Umbreşte deasupra capului Lui în vreme de război şi pune pe urmaşii Lui pe tronul Lui.

Adu-Ţi aminte, Doamne, de noi păcătoșii şi nevrednicii robii Tăi, şi şterge păcatele noastre, ca un bun şi de oameni iubitor Dumnezeu.

Ţie, Doamne fie slavă şi putere, şi laudă şi biruinţă şi tărie, că Tu stăpâneşti toate cele din Cer şi de pe pământ.

Binecuvântat fie Domnul din veac şi până în veac.

Amin.

Facerea de bine și rugăciunea, acestea ne învață pe noi Iisus Hristos

"În afara Bisericii omul decade ușor, se dă pradă ispitelor, îndoielilor și tulburărilor în suflet. Biserica hrănește duhovnicește pe fiecare dintre cei veniți la ea.

Noi trăim înconjurați de feluriti oameni: răi, buni, credincioși și necredincioși. Ne întâlnim cu următori ai învățăturilor lumești și, neștiind aceasta, noi încercăm să le transmitem dintre ale noastre, dar de cele mai multe ori primim noi de la ei pagube, științe nefolositoare și informații vătămătoare. Astfel, credința noastră în Dumnezeu se înlocuiește cu gânduri străine și socotindu-ne pe noi creștini ortodocși, cu adevărat devenim slabi luminatori ai creștinismului.

Legătura permanentă cu Biserica ne ajută să ne luptăm cu răul înconjurător și reface în om duhul lui Hristos, duhul credinței.

Dacă omul se roagă de unul singur și nu trăiește după viața Bisericii, el se rătăcește și grijile multe ale veacului acesta îl vor duce tot mai departe și mai departe de la drumul credinței. Este un lucru vital de a fi permanent în Biserică, căci <<Unde sunt doi sau trei adunați întru numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor>>. Să vă mărturisiti și să vă împărtășiți cu Sfinte Taine.

În mod figurat, rugăciunea făcută de unul singur se poate asemăna cu o lumânare aprinsă, dar rugându-se în Biserică sute de oameni rugători, luminile lumânărilor lor se unesc la un loc și atunci se aprinde un mare stâlp de lumină luminând pe toți care sunt în Biserică, iar rugăciunile noastre unite într-un mănunchi se înaltă în Casa Domnului - în Biserică - către Făcătorul. Și El ne aude și ne răspunde nouă.

Venind în Biserică, rugați-vă pentru prietenii dumneavoastră ca Domnul să-i ajute să trăiască, să păzească și să înmulțească credința. Rugați-vă pentru vrăjmași și pentru cei ce vă necăjesc ca să vă împăcati cu ei. Niciodată să nu uitați să vă rugați pentru cei adormiți, rugăciunea voastră ajută sufletele plecate din viață. Luați aminte că întotdeauna trebuie să ajutăm oamenilor.

Pe mormântul milostivului doctor Gaaza sunt sculptate următoarele cuvinte: <<Grăbiți-vă să faceți bine >>.

Da, da, grăbiți-vă! Acesta este adevărul Evangheliei. Facerea de bine și rugăciunea, acestea ne învață pe noi Iisus Hristos."

Părintele Arsenie – Acuzatul ZEK – Un sfânt în lagărele comuniste, Editura Egumeniţa

Suntem foarte grăbiţi, nu mai avem timp de rugăciune. Ce să facem? / Cuvinte pentru tineri

foto: Aleksa Stojković (OrthPhoto)

Spunea Mitropolitul Antonie de Suroj: „Aşa să vă rugaţi, aşa să staţi la rugăciune, ca şi cum aţi avea o veşnicie la dispoziţie cu Hristos”. Ai doar 10 minute timp pentru rugăciune, pentru că trebuie să pleci la şcoală? Pune alarma să sune şi ia-ţi grija de la timp. Şi acele 10 minute stai liniştit în faţa lui Hristos, ca şi cum stai în veşnicie. Împotriva acestui timp care se va strânge şi se va scurta până când nu va mai fi, întotdeauna este la îndemâna noastră veşnicia. Dar petreceţi-vă veşnicia cu Hristos. Începeţi de pe acum să faceţi lucrul acesta ca să nu vă treziţi mai târziu că va trebui să vă petreceţi veşnicia cu un străin. Zice Sfântul Simeon Noul Teolog: „Atâta cât Îl vom vedea pe Hristos în viaţa aceasta, atâta Îl vom vedea şi în cealaltă”. Să nu fie nouă să nu Îl vedem deloc în cealaltă viaţă.

Selecţii din dialogul dintre Protos. Hrisostom C. și tinerii aflați la Mănăstirea Putna pe 1 ianuarie 2012

Sursă: Revista Cuvinte către tineri, Mănăstirea Putna, 2012

Sensul cuvântului: "Părinte, roagă-te pentru mine!"

Mikhail Nesterov, Linişte, 1903

O perioadă am stat împreună, după care Stareţul a părăsit chiliuţa sa şi s-a retras mai departe, cam la 200 de metri, în altă chilie, pe care i-o pregătisem eu însumi. Într-o zi, după ce am mâncat, când i-am pus ca de obicei metanie ca să merg la chilia mea mi-a strâns mâna şi mi-a spus zâmbind:

– În seara asta îţi voi trimite un pacheţel. Ia aminte să nu-l pierzi!

N-am înţeles la ce s-a referit, nici nu m-am gândit prea mult la asta, ci am plecat. După odihnă, ca întotdeauna, am început privegherea şi m-am pregătit, aşa cum îmi arătase, să-mi încep rugăciunea, ţinându-mi, pe cât puteam, mintea să nu rătăcească. Uitasem cu desăvârşire ceea ce-mi spusese despre pacheţel.

Nu-mi aduc aminte cum am început, dar ştiu bine că n-am apucat să rostesc de multe ori Numele lui Hristos, că inima mi s-a şi umplut de dragoste faţă de Dumnezeu. Deodată am început să rostesc Rugăciunea cu atâta uşurinţă, încât nu mă mai rugam, ci mă minunam foarte mult de această revărsare de dragoste. Doream să-i îmbrăţişez şi să-i sărut pe toţi oamenii şi toată zidirea şi, în acelaşi timp, cugetam atât de smerit, încât simţeam că sunt sub toate făpturile. Însă plinătatea şi flacăra dragostei mele erau pentru Hristos, pe Care-L simţeam prezent, dar nu-L puteam vedea, ca să cad la preacuratele Sale picioare şi să-L întreb cum pârjoleşte atât de mult inimile şi totuşi rămâne ascuns şi necunoscut. Aveam atunci o încredinţare lăuntrică că acela era Harul Duhului Sfânt şi că aceea era Împărăţia Cerurilor, despre care Domnul nostru spune că este înlăuntrul nostru (Lc. 17, 21), şi ziceam: „Doamne al meu, să rămân aşa şi nu-mi mai trebuie nimic altceva”. Starea asta a ţinut destulă vreme, dar încet-încet, am revenit la starea de la început, aşteptând cu nelinişte şi cu nerăbdare să vină vremea potrivită să merg la Stareţ, ca să-l întreb ce fusese ceea ce mi se întâmplase şi cum de se petrecuse.

Era în jur de 20 august şi era lună plină. Am alergat la Stareţ şi l-am găsit umblând prin mica lui curte. De îndată ce m-a văzut, a început să zâmbească şi, înainte de a-i pune metanie, mi-a spus:

– Ai văzut ce dulce e Hristosul nostru? Ai înţeles, prin lucrare, ce este aceea de care întrebai cu stăruinţă? Acum sileşte-te să faci acest Har proprietatea ta şi să nu ţi-l fure trândăvia!

Atunci am căzut la picioarele lui şi i-am spus cu lacrimi:

– Părinte, eu, cel mai nevrednic decât toată zidirea, am cunoscut Harul şi dragostea lui Hristos şi am înţeles acum cât de mare este îndrăzneala Părinţilor la Dumnezeu şi puterea rugăciunilor lor.

Când i-am spus în amănunt ce mi s-a întâmplat şi când l-am întrebat cum de s-a petrecut asta, el, din smerenie, a evitat să-mi răspundă. A adăugat numai atât:

– Dumnezeu S-a îndurat şi te-a miluit, arătându-ţi ca arvună Harul Său, ca să nu te îndoieşti de spusele Părinţilor şi să nu te împuţinezi cu sufletul.

Atunci am înţeles sensul obiceiului obştesc de a cere rugăciuni unul de la altul: „Părinte, roagă-te pentru mine!”, „Părinte, fă şi pentru mine vreo rugăciune!”, „Părinte, adu-ţi aminte şi de mine în rugăciunea ta!”.

Desigur, multe sunt chipurile în care creştinii cer ajutorul drepţilor în nevoile lor şi fiecare primeşte răspunsul potrivit cu credinţa sa. Însă, ca un om duhovnicesc să simtă ce trebuinţă are un suflet, a cărui stare o cunoaşte cu siguranţă, şi să spună poruncitor: „Mergi şi roagă-te, ca să primeşti ceea ce-ţi voi trimite, ceea ce-ţi trebuie!”, să ştie ce trimite şi să ştie dacă acela a primit cele trimise, acestea toate depăşesc limitele firescului şi aparţin celor care au ajuns la starea „mai presus de fire”.

Nu era prima dată când primeam mângâiere pentru rugăciunile Stareţului. Şi să nu-mi spună nimeni că e firesc ca ucenicii să simtă binecuvântarea stareţului lor. Desigur, este şi aceasta, şi fericiţi sunt cei ce au credinţă în părinţii lor duhovniceşti şi se acoperă, într-adevăr, cu rugăciunea lor. În cazul nostru însă s-a petrecut altceva, ceva mai înalt şi mai însemnat. Altceva este ca ucenicul, cu credinţa şi evlavia sa, să primească în chip tainic ajutorul Harului în clipe şi situaţii obişnuite. În felul acesta se izbăveşte de primejdii şi de greutăţi şi primeşte înştiinţare de la Dumnezeu în diferite situaţii încurcate şi simte, în general, o oarecare binecuvântare tainică, care îl păzeşte de orice rău. 

Aceasta o simte cel ce se supune, chiar şi în mod simplu, chiar şi fără să ştie, stareţului său, şi care, auzind spusele ucenicului referitoare la acestea, se minunează într-adevăr de binecuvântarea lui Dumnezeu. Dar altceva este ca însuşi stareţul să trimită, ca cel ce are stăpânire, Harul şi binecuvântarea la ucenicul său sau altundeva, cât şi oricând vrea, cu înştiinţare şi din iniţiativa sa. Lucrul acesta este propriu numai celor cu adevărat oameni duhovniceşti, acelora care, după Pavel, „pe toate le judecă şi niciodată nu sunt judecaţi”(1Cor. 2, 15). „Duhul, spune Domnul nostru, suflă unde voieşte, dar nimeni nu ştie de unde vine şi încotro se duce” (Ioan 3, 8). Astfel sunt şi cei ce au „duhul şi mintea lui Hristos” (1Cor. 2, 16). Citeşte mai mult...