Peştera Sfântului Daniil Sihastrul

Sfântul Daniil Sihastrul s-a născut la începutul secolului al XV-lea, într-un sat din zona Rădăuți, primind la botez numele Dumitru. La vârsta de 16 ani, a fost tuns în monahism cu numele David la Mănăstirea „Sfântul Nicolae” din Rădăuți și apoi a fost hirotonit preot, devenind un duhovnic renumit. După un timp, s-a retras la schitul „Sfântul Lavrentie” de lângă Vicovul de Sus.

Dornic de mai multă liniște, a cerut să fie tuns schimnic, primind numele de Daniil, apoi s-a retras la Putna, pe malul pârâului Vițeu. Acolo a găsit o stâncă în care a dăltuit un paraclis, iar dedesubt o încăpere, săpată tot în piatră, care îi slujea drept chilie. Paraclisul are trei despărțituri (pronaos, naos și altar), o lungime de 9.25 metri și o înălțime de 2 metri. Între naos și altar se afla un mic iconostas, iar bolta a fost zugrăvită, fiind vizibile și astăzi urme de culori obținute din fierturi de plante. În peretele altarului este o scobitură mică, în care era așezată o icoană. Pe peretele naosului, lângă fereastră, se află săpată o cruce și câteva slove care datează din anul 1499.

Cronicarul Ion Neculce, în O samă de cuvinte, îl prezintă pe pustnicul Daniil ca un sfătuitor în vremuri grele pentru ţară şi ca un scump sfetnic al Sfântului domnitor Ştefan cel Mare.

La chilia de la Putna a venit Sfântul Ştefan cel Mare să ceară sfat şi îmbărbătare în anul 1451, după uciderea tatălui său Bogdan al II-lea, la Reuseni. Sfârşindu-şi rugăciunea, pustnicul Daniil îl primi pe viitorul voievod în săraca sa chilie şi, după ce-i ascultă spovedania, îi prooroci că va avea să devină domnitor al Moldovei, ceea ce s-a și întâmplat în anul 1457.

După sfințirea în 1470 a bisericii Mănăstirii Putna, sihastrul Daniil s-a retras în pădurea de pe malul râului Voroneț, sub stânca Șoimului, unde și-a continuat viața monahală.

Astăzi, Chilia Cuviosului Daniil Sihastrul este loc de pelerinaj pentru toţi cei care vin să se închine la Mănăstirea Putna.

Sursa: Doxologia

Monahul fotograf și sihastrul nevăzut

 

– Ghéronda, mai există astăzi bătrâni ca Părintele Efrem [Katounakiótul] sau ca Părintele Paisie?

– Există, totdeauna vor exista, doar că fiecare se manifestă diferit. Papa Efrem Katounakiotul zicea: Vai sihastrului aceluia al cărui nume va ajunge cunoscut în Atena, și nu deschidea poarta nimănui, nici ucenici nu primea. Abia la bătrânețe a primit [să aibă ucenici]. Nimeni nu putea ajunge la el.

Părintele Paisie nu închidea poarta nimănui, oricine putea să dea de el. Altfel se manifesta unul, altfel celălalt, fiecare își avea harismele lui și fiecare ajuta după cum îi dăduse lui Dumnezeu. Vezi dacă unii nu sunt cunoscuți, asta nu înseamnă că sunt mai puțin sfinți ori că l-au mulțumit pe Dumnezeu mai puțin decât alții, nu… Printr-o singură rugăciune, un ascet poate opri un război, iar asta nu o vom afla vreodată. Iar noi stăm și ne minunăm de Gheronda Nikon, care tot zice și spune… Nu vom afla niciodată ce folos a adus celălalt fără să spună nimic.

Normal că vor exista, totdeauna vor exista [bătrâni îmbunătățiți]. La o mănăstire era un părinte ce se ocupa cu fotografia. A făcut opere de artă, nu doar simple fotografii. Are mai multe albume editate, precum și expoziții, de la Londra și până în sudul Greciei. Adeseori trece pe aici, încărcat cu aparatele lui și mă ia în răspăr: Închis, ca și țestoasa în carapace? Ia și tu un aparat și hai să facem poze. De treizeci de ani de când sunt în Sfântul Munte îmi doresc să mă duc cu el să fac o plimbare. De fiecare dată [când trece] aș vrea să mă duc cu el, dar fie că am lume [la chilie], fie altceva se întâmplă și nu mă pot duce… Așa că doarme aici și a doua zi se pregătește, își încarcă aparatele și pleacă.

Așa a făcut o dată… De obicei, se întoarce după o săptămână, zece zile. De fiecare dată îl întâmpin cu bucurie, pentru că e un monah deosebit, nu doar un fotograf care face opere de artă, ci și, ca monah, este un fenomen, foarte înaintat; chiar dacă el nu știe asta, alții o văd. Vine aici, [așadar,] iar eu tot timpul fac glume: Cum a mers foto-safari-ul? Ai vânat ceva bătrânei? Ți-a picat vreunul?

– Lasă-mă, îmi zice, îmi vine să omor pe cineva.

Mie nu mie teamă de el, așa că îi zic:

– Zi! Ce s-a-ntâmplat?

– M-am dus la chilia cutare, zice, o chilie destul de mare, s-au bucurat că m-au văzut, m-au binevenit, am schimbat vești, mi-au dat să mănânc și m-au trimis să mă odihnesc… Am mâncat, s-a făcut târziu și m-am dus la chilie. Cum mă duceam spre chilie, am luat-o într-o parte și am văzut un monah tânăr în bucătărie ce punea mâncare într-o tavă.

– Aveți vreun monah bolnav, îl întreb?

– Nu, părinte, du-te de te odihnește.

– Păi atunci pentru cine e [mâncarea] asta ?

– Am să-ți spun dup-aia, du-te de te odihnește…

– Dar de ce nu-mi spui acum?

– Du-te de te odihnește, ai bătut atâta cale…

– Bre, o să mă odihnesc, dar de ce nu-mi spui pentru cine e mâncarea?

– Nu pot să-ți spun acum, du-te de te odihnește…

– Dar de ce nu poți să-mi spui, doar suntem prieteni…

L-a terminat pe părintele:

– Spune-mi!

– Uite, nu mai spune altcuiva, însă!

– Mă știi, sunt mormânt!

Așa că părintele începe și-i spune: Atunci când ai venit înspre chilia noastră și ai luat-o la dreapta, nu ai văzut o altă chilie? S-a gândit și iar s-a gândit părintele fotograf…

– Unde?

– Înainte să o iei la dreapta pe cărare, la atâția metri, pe partea dreaptă, nu era o altă chilie?

– Cum să fie, când vin la chilia voastră, tot timpul pe același drum vin, ce chilie să fie acolo, în lăstăriș? Niciodată n-am văzut vreo chilie acolo… Mă păcălești?

Și tot așa, până ce aproape l-a scos din fire pe tânărul monah. Atunci însă, și-a dat seama despre ce-i vorbea acela, erau două ziduri, nu chilie, nici măcar acoperiș nu avea, nici alte ziduri împrejur. Doar doi pereți.

Citiţi restul articolului pe Pemptousia

Sensul cuvântului: "Părinte, roagă-te pentru mine!"

Mikhail Nesterov, Linişte, 1903

O perioadă am stat împreună, după care Stareţul a părăsit chiliuţa sa şi s-a retras mai departe, cam la 200 de metri, în altă chilie, pe care i-o pregătisem eu însumi. Într-o zi, după ce am mâncat, când i-am pus ca de obicei metanie ca să merg la chilia mea mi-a strâns mâna şi mi-a spus zâmbind:

– În seara asta îţi voi trimite un pacheţel. Ia aminte să nu-l pierzi!

N-am înţeles la ce s-a referit, nici nu m-am gândit prea mult la asta, ci am plecat. După odihnă, ca întotdeauna, am început privegherea şi m-am pregătit, aşa cum îmi arătase, să-mi încep rugăciunea, ţinându-mi, pe cât puteam, mintea să nu rătăcească. Uitasem cu desăvârşire ceea ce-mi spusese despre pacheţel.

Nu-mi aduc aminte cum am început, dar ştiu bine că n-am apucat să rostesc de multe ori Numele lui Hristos, că inima mi s-a şi umplut de dragoste faţă de Dumnezeu. Deodată am început să rostesc Rugăciunea cu atâta uşurinţă, încât nu mă mai rugam, ci mă minunam foarte mult de această revărsare de dragoste. Doream să-i îmbrăţişez şi să-i sărut pe toţi oamenii şi toată zidirea şi, în acelaşi timp, cugetam atât de smerit, încât simţeam că sunt sub toate făpturile. Însă plinătatea şi flacăra dragostei mele erau pentru Hristos, pe Care-L simţeam prezent, dar nu-L puteam vedea, ca să cad la preacuratele Sale picioare şi să-L întreb cum pârjoleşte atât de mult inimile şi totuşi rămâne ascuns şi necunoscut. Aveam atunci o încredinţare lăuntrică că acela era Harul Duhului Sfânt şi că aceea era Împărăţia Cerurilor, despre care Domnul nostru spune că este înlăuntrul nostru (Lc. 17, 21), şi ziceam: „Doamne al meu, să rămân aşa şi nu-mi mai trebuie nimic altceva”. Starea asta a ţinut destulă vreme, dar încet-încet, am revenit la starea de la început, aşteptând cu nelinişte şi cu nerăbdare să vină vremea potrivită să merg la Stareţ, ca să-l întreb ce fusese ceea ce mi se întâmplase şi cum de se petrecuse.

Era în jur de 20 august şi era lună plină. Am alergat la Stareţ şi l-am găsit umblând prin mica lui curte. De îndată ce m-a văzut, a început să zâmbească şi, înainte de a-i pune metanie, mi-a spus:

– Ai văzut ce dulce e Hristosul nostru? Ai înţeles, prin lucrare, ce este aceea de care întrebai cu stăruinţă? Acum sileşte-te să faci acest Har proprietatea ta şi să nu ţi-l fure trândăvia!

Atunci am căzut la picioarele lui şi i-am spus cu lacrimi:

– Părinte, eu, cel mai nevrednic decât toată zidirea, am cunoscut Harul şi dragostea lui Hristos şi am înţeles acum cât de mare este îndrăzneala Părinţilor la Dumnezeu şi puterea rugăciunilor lor.

Când i-am spus în amănunt ce mi s-a întâmplat şi când l-am întrebat cum de s-a petrecut asta, el, din smerenie, a evitat să-mi răspundă. A adăugat numai atât:

– Dumnezeu S-a îndurat şi te-a miluit, arătându-ţi ca arvună Harul Său, ca să nu te îndoieşti de spusele Părinţilor şi să nu te împuţinezi cu sufletul.

Atunci am înţeles sensul obiceiului obştesc de a cere rugăciuni unul de la altul: „Părinte, roagă-te pentru mine!”, „Părinte, fă şi pentru mine vreo rugăciune!”, „Părinte, adu-ţi aminte şi de mine în rugăciunea ta!”.

Desigur, multe sunt chipurile în care creştinii cer ajutorul drepţilor în nevoile lor şi fiecare primeşte răspunsul potrivit cu credinţa sa. Însă, ca un om duhovnicesc să simtă ce trebuinţă are un suflet, a cărui stare o cunoaşte cu siguranţă, şi să spună poruncitor: „Mergi şi roagă-te, ca să primeşti ceea ce-ţi voi trimite, ceea ce-ţi trebuie!”, să ştie ce trimite şi să ştie dacă acela a primit cele trimise, acestea toate depăşesc limitele firescului şi aparţin celor care au ajuns la starea „mai presus de fire”.

Nu era prima dată când primeam mângâiere pentru rugăciunile Stareţului. Şi să nu-mi spună nimeni că e firesc ca ucenicii să simtă binecuvântarea stareţului lor. Desigur, este şi aceasta, şi fericiţi sunt cei ce au credinţă în părinţii lor duhovniceşti şi se acoperă, într-adevăr, cu rugăciunea lor. În cazul nostru însă s-a petrecut altceva, ceva mai înalt şi mai însemnat. Altceva este ca ucenicul, cu credinţa şi evlavia sa, să primească în chip tainic ajutorul Harului în clipe şi situaţii obişnuite. În felul acesta se izbăveşte de primejdii şi de greutăţi şi primeşte înştiinţare de la Dumnezeu în diferite situaţii încurcate şi simte, în general, o oarecare binecuvântare tainică, care îl păzeşte de orice rău. 

Aceasta o simte cel ce se supune, chiar şi în mod simplu, chiar şi fără să ştie, stareţului său, şi care, auzind spusele ucenicului referitoare la acestea, se minunează într-adevăr de binecuvântarea lui Dumnezeu. Dar altceva este ca însuşi stareţul să trimită, ca cel ce are stăpânire, Harul şi binecuvântarea la ucenicul său sau altundeva, cât şi oricând vrea, cu înştiinţare şi din iniţiativa sa. Lucrul acesta este propriu numai celor cu adevărat oameni duhovniceşti, acelora care, după Pavel, „pe toate le judecă şi niciodată nu sunt judecaţi”(1Cor. 2, 15). „Duhul, spune Domnul nostru, suflă unde voieşte, dar nimeni nu ştie de unde vine şi încotro se duce” (Ioan 3, 8). Astfel sunt şi cei ce au „duhul şi mintea lui Hristos” (1Cor. 2, 16). Citeşte mai mult...