Stareţul Efrem Filotheitul
Stareţul Efrem Filotheitul
Cuvântare ţinută credincioşilor din America
Iubiţii mei fii duhovniceşti,
Astăzi pământul musteşte continuu de sângele războaielor şi al celorlalte
mari nenorociri câte se întâmplă. Musteşte, însă, şi de sângele neprihănit al
pruncilor ucişi, începând cu Abel. El este seva pruncilor nevinovaţi, a
fiinţelor fără de apărare, ce se scurge din înseşi mamele lor.
Toate spitalele şi maternităţile au devenit abatoarele lui Irod. Milioane
de prunci din lumea întreagă au fost aruncaţi la tomberoanele de gunoi şi în
afara legii, mai rău decât pisoii. Aşa cum ştim în parte, acest criminal,
doctorul, ginecologul, omoară cu bisturiul pruncul în pântece – aşa cum am
văzut în filme – şi după aceea îl smulge cu un instrument, îi striveşte capul
şi-l scoate, iar mama nu vede nimic şi pleacă foarte liniştită acasă.
Înainte cu câteva zile, mi-a picat în mâini o publicaţie a unui medic şi aş
fi vrut să v-o citesc, ca să vedeţi în fapt ce este avortul şi din punct de
vedere ştiinţific. Titlul studiului era „Lovitură decisivă”. Vă voi cita din
editorialul respectiv. Aşa cum ne informează cotidianul, se pregăteşte votarea
legislaţiei pentru legalizarea avorturilor. Aceasta legislaţie este cea mai
criminală din toate câte au fost votate de guvernul grec. În viitorul apropiat,
aceasta va avea greutatea unei lovituri decisive pentru distrugerea poporului
nostru. Din nefericire, este legalizata crimă, însă, înainte că domnii deputaţi
să voteze legislaţia, facem două propuneri:
1. Să vizioneze filmul magnetoscopic cu titlul „Strigătul mut”. Filmul
acesta surprinde pe peliculă un avort cu ultrasunete, şi priveliştea este
dramatică. Şi continuă:
Când instrumentele ucigaşe intră în uterul femeii, atunci embrionul simte
că ceva străin a intrat în mediul lui şi reacţionează mişcându-se violent din
poziţia în care se afla. În acelaşi timp, bătăile inimii cresc de la 140 la 200
pe minut. În momentul în care embrionul este prins de instrumentele medicale
ucigaşe, se întâmplă ceva cutremurător: el deschide gura larg, ca un strigăt în
tăcere, şi moare. Omul de ştiinţă, medicul ginecolog care a făcut
înregistrarea, şi care a săvârşit din 1949 până în momentul apariţiei acestui
film peste 10.000 de avorturi, văzând acest spectacol necunoscut şi dramatic, a
suferit un şoc şi s-a hotărât nu numai să nu facă avorturi, dar şi să militeze
împotriva lor. Deci, dacă domnii deputaţi vor urmări acest film înregistrat pe
banda magnetică, credem că ar prefera să li se taie mâna, decât să voteze o
asemenea lege favorabilă avortului.
2. A doua propunere este următoarea: domnii deputaţi să se îngrijească să
fie mediatizat acest film şi transmis pe posturile televiziune, încât poporul
grec să fie informat că cele 300.000 de avorturi anuale nu sunt simple operaţii,
ci 300.000 de crime. Dacă, însă, nu se va zădărnici votarea acestei legislaţii,
atunci sângele acestor fiinţe fără de apărare se va transforma într-un lac în
care se va îneca întreaga Grecie. Şi atunci, numeroşii duşmani vor pune o
placardă înfricoşătoare: „Grecia a pierit”. Titlul acesta va fi pentru duşmani
un prilej de bucurie criminală, iar pentru grecii adevăraţi şi creştini, un
motiv de tristeţe adâncă şi de ruşine uriaşă.
Să vedeţi acum ce intenţionează femeile Greciei ca să pună la punct pentru
această problemă. Există organizaţii feminine democratice care „iniţiind un şir
de reprezentaţii programate, au dezbătut prima manifestaţie cu tema: „De ce
spunem da legalizării avorturilor?” – cer scoaterea avorturilor din Codul Penal
şi acoperirea cheltuielilor medicale ale acestei intervenţii de către Casa de
Asigurări. Adică, o nouă povară a statului prin impozitul ce apăsă greu pe
umerii contribuabililor. Mai cer o mediatizare pe scară largă a metodelor
anticoncepţionale, adică o propagandă lipsită de ruşine şi scutire de impozite
pentru crima omuciderii, acum când ne-am pus în gând să revigoram acest neam
istoric. Apoi, propun să se introducă educaţia sexuală în programul
educaţional, ca să stârnească interesul copiilor de la vârsta şcolară în jurul
acestor teme, „să le deschidă ochii” mai devreme, înainte de timpul lor, ca să
evite, chipurile, peripeţiile nedorite, în timp ce sistemul însuşi îi îndreaptă
spre ele. Mai cer să se facă o informare sistematică prin mijloacele mass-media
şi prin forurile de judecată. Adică, să se schimbe părerea sănătoasă comună şi
să se anuleze legile firii, să se estimeze acest act ruşinos, încât răul să nu
se pedepsească, ci, mai mult, să fie lăudat. În sfârşit, cer să se întemeieze
centre de planning familial în toată Grecia, care, prin lucrarea lor, să fie o
materializare a dezbaterilor de mai sus, apoi să se reinterpreteze tot sistemul
în spiritul impus întregului popor de părerile lor”.
Nu vom mai adăuga nimic altceva, decât vom striga către aceste femei care
se pare că şi-au uitat menirea şi vor să smulgă din pântecele lor ceea ce
Dumnezeu a pus. Este uman „dreptul democratic” pe care-l cereţi? Nu vă este
milă de căderea voastră, de faptul că aţi ajuns să doriţi crimă? Vedeţi cât de
dramatic este avortul, ce mare păcat? Prin urmare, el va trebui să înceteze.
Aceste fiinţe nevinovate nu pot fi ucise atât de tragic şi fără mustrare de
conştiinţă, aşa, la simplul gând că nu mai poţi să hrăneşti un alt copil.
Adică, noi reducem ceea ce Dumnezeu ne da, stabilim dacă putem sau nu să aducem
pe lume numărul copiilor hotărât de Acesta pentru familia noastră. Noi înşine
Îl limităm pe Dumnezeu în ceea ce ne dă! Crimă aceasta ia dimensiuni din ce în
ce mai mari şi mai periculoase, şi femeile trebuie, în sfârşit, să
conştientizeze cât este de înfricoşătoare şi să lupte, să împiedice şi să
oprească pe alte femei care vor prin lucrare diavolească să săvârşească acest
păcat. De obicei, se ajunge la această crimă, fie din neştiinţă, fie din
constrângere, fie dintr-o luptă interioară.
În principal, avortul se bucura de sprijinul diavolului, împreună cu
pretextele şi îndreptăţirile nefundamentate ale omului, cu neputinte şi
slăbiciuni, ca de exemplu: nu ne ajung banii, ne forţează bărbatul, mă simt
incapabilă, şi altele. De partea cealaltă este şi indiferentă, şi pe toate
acestea le exploatează vrăjmaşul şi reuşeşte să atragă pe mame în acest păcat
înfiorător. Nu ştiu dacă cunoaşteţi faptul că aceste făpturi, aceşti embrioni,
aceste fiinţe nu trec în nefiinţă prin avort, căci fiecare dintre ei este om deplin,
mai ales la suflet.
Aceşti copii avortaţi trăiesc într-o altă lume, şi, după cum bine vă daţi
seama, atâtea milioane de copii au alcătuit o armată întreagă în cer. Toţi
aceştia protestează, sângele lor nevinovat strigă către Dumnezeu că au fost ucişi
pe nedrept, că n-au primit Sfântul Botez şi că nu sunt creştini ortodocşi. Şi
responsabilitatea a cui este? Cei responsabili nu pot fi trecuţi uşor cu
vederea, pentru că în dreptul sângelui care se scurge, în „computerul” lui
Dumnezeu scrie „crimă”. Şi cum va fi spălat acest sânge? Când cineva se
murdăreşte, se curăţa cu apă curată. Şi aici este nevoie de apă care, însă,
trebuie să izvorască continuu din cele două fântâni, care sunt ochii noştri.
Pocăinţă interioară trebuie să devină izvorul nesecat al lacrimilor, pentru tot
restul vieţii.
Bineînţeles, păcatul se şterge din momentul în care este mărturisit la
Sfânta şi atotputernica Spovedanie, unde nimic nu rămâne neiertat. Dumnezeu
este iubire şi “cel ce rămâne în iubire rămâne în iubire şi Dumnezeu rămâne în
el” (I Ioan 4, 17).
El este, însă, şi dreptate, de aceea, femeile care au făcut acest păcat să
nu se liniştească la gândul că şi-au mărturisit avorturile, ci va trebui ca
întreaga lor viaţă să verse lacrimi de pocăinţă. Multe dintre acestea se simt
nemulţumite [neliniştite, neîmpăcate, n.n.], cu toate că s-au mărturisit şi
aceasta pentru că nu s-au pocăit în interior, n-au vărsat lacrimile cuvenite
care să spele sângele avortului sau al avorturilor. Pocăinţă trebuie să fie
adâncă, necuprinsă, şi dovada iubirii şi a milostivirii lui Dumnezeu este că
omul trăieşte şi după ce săvârşeşte această crimă. Faptul că este încă în viaţă înseamnă că Dumnezeu îl aşteaptă, iar el nu trebuie să piardă ocazia, ci să se
folosească de ea. Şi canonul duhovnicului pentru acest păcat greu necesită o
atenţie specială. El ajuta la vindecarea sufletului, dar, aşa cum am spus,
deschide şi izvoarele lacrimilor care vor spăla sângele avortului, ca omul să
poată după aceea să simtă comuniunea cu Dumnezeu. Prin urmare, spovedania nu
este suficientă, ci cele care măsoară, schimba, transformă inima omului
împietrită şi plină de amărăciune, şi o aduce la starea de dinainte de păcat
sunt cele două izvoare ale ochilor, ce vor vărsa lacrimi de pocăinţă. Înainte
să plecăm din această viaţă, va trebui să schimbăm „inima” lui Dumnezeu.
Vă voi da un exemplu simplu: să presupunem că un copil a întristat-o pe
mama lui printr-o nesăbuinţă, printr-o neascultare. Când copilul se va întoarce
şi îi va spune: „Iartă-mă, mamă, pentru ceea ce am făcut, nu se va mai
repeta!”, mama îi va răspunde: „Te iert şi să nu mai faci!”. A primit iertarea,
însă, dacă va cădea în braţele ei şi va începe să plângă, să se jeluiască, s-o
roage şi s-o implore să-i dăruiască iertarea din inimă, atunci nu va mai rămâne
în sufletul ei nici cea mai mică tristeţe şi amărăciune pentru greşeala
copilului. Exact la fel se întâmplă şi cu omul care se pocăieşte şi se întoarce
la Dumnezeu, după orice fel de păcat.
Unii zic:
„Dar de ce oamenii care se căiesc plâng continuu şi după ce s-au apropiat
de Dumnezeu? De ce o mai fac din moment ce au îmbrăcat rasă, s-au dedicat Lui
şi trăiesc în pustie, s-au mărturisit şi nu mai păcătuiesc, din clipa în care
au fost iertaţi şi şi-au schimbat modul de viaţă?”.
Răspunsul este că, cu cât omul se pocăieşte mai mult, cu cât varsa mai
multe lacrimi de pocăinţă, cu atât inima lui Dumnezeu se schimbă. Atitudinea
Lui faţă de păcătos este alta, specială, mai ales în cazul crimei avortului,
unde se cere râu de lacrimi nesecat, până la ultima suflare. Vă voi povesti o
întâmplare legată de acest păcat.
În Macedonia, la o biserică cu moaşte făcatoare de minuni se prăznuia
hramul. Acolo era o femeie virtuoasă, o călugăriţă, care se îngrijea de
biserică şi după-amiaza se întindea puţin, ca să poată după aceea să-şi
continue treburile. S-a aşezat să doarmă, dar nu mai putea să se trezească şi a
rămas în această stare câteva zile. Au chemat medicul ca să vadă ce se
întâmplă, şi acesta le-a zis: „N-o treziţi, se întâmplă ceva pe care nu pot să
mi-l explic medical. În tot cazul, la un moment dat, se va trezi”. După câteva
zile, nu mai ţin minte câte, ea şi-a revenit, s-a trezit şi a întrebat:
- A început cumva Privegherea?
Credea că adormise doar câteva ore. I-au răspuns:
- Nu, va începe peste puţin timp!
Aceasta a crezut, şi când şi-a revenit bine, le-a zis mai marilor bisericii
de acolo:
- Vă rog, chemaţi toate femeile satului să vină aici!
Într-adevăr, s-au adunat toate câte au putut să vină şi le-a zis:
- Ascultaţi ce am văzut: un tânăr strălucitor m-a purtat spre cele de jos,
am coborât în adâncul inimii pământului. Acolo am văzut temniţe, oameni
încarceraţi, întuneric, multe lucruri. Printre aceştia mi-a arătat şi am văzut
pe femeile care făcuseră avorturi, mâncând din sângele copiilor lor lepădaţi.
M-am cutremurat la priveliştea aceasta şi l-am auzit pe înger spunându-mi:
„Acum, când te vei întoarce pe pământ să chemi toate femeile şi să le
povesteşti ce ai văzut, să se lepede de această crimă. Iar dacă nu se vor pocăi
după cum se cade, vor ajunge în această chin de aici de jos”.
Cu toţii, să luăm aminte că trebuie să ajutăm la oprirea acestei crime.
Când cineva se afla într-o asemenea situaţie şi are de gând să facă avort, pe
loc să luăm o poziţie dură, dar şi sfătuitoare. De obicei, femeia care face
avort nu vede şi nu ştie ce s-a întâmplat din punct de vedere medical în trupul
ei. La cea mai mică dificultate – este şi la modă – merge la medic şi face
avort de parcă ar trebui să lepede un câine sau un pisoi. Să o convingem să-şi
schimbe părerea, să o povăţuim, spunându-i că este cea mai mare crimă.
Ca duhovnic, vă recomand celor ce aţi făcut acest păcat, o dată sau de mai
multe ori, să vă străduiţi prin lacrimi să vă vindecaţi sufleteşte şi, folosind
o expresie omenească, să ştergeţi din „inima” lui Dumnezeu toată tristeţea şi
amărăciunea. Desigur, omul pocăit care plânge, se nevoieşte, se trudeşte în
multe feluri prin asceza îmblânzeşte inima Acestuia, o face să devină mai
îngăduitoare faţă de el. Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre ne descoperă că
pocăinţa valorează atât de mult, încât ajunge să şteargă cu desăvârşire din
inima lui Dumnezeu amintirea păcatului, existenta acestuia în om. Vedeţi cât de
mare este pocăinţa! Ea este necesară tuturor şi, în primul rând, mie. Ori de
câte ori omul zice „am păcătuit”, Dumnezeu răspunde: „Iertat să fii!”.
Să
mergem, însă, să primim şi semnătura iertării care se oferă sub epitrahil, prin
puterea legii tainei Sfintei Spovedanii. Şi prin curajul acesta pe care ni-l dă
spovedania şi prin cunoaşterea puterii veşnice, nesfârşite şi neîntrerupte a
pocăinţei, să ne ridicăm la tronul harului lui Dumnezeu. Să nu ne temem, să nu
plecăm urechea la deznădejde, ci să alergăm la taina Mărturisirii, căci aici se
hotărăşte soarta noastră. Chiar dacă te simţi un criminal, să nu accepţi
niciodată disperarea, ci să păstrezi nădejdea. Aceasta te va ajuta să nu cazi
şi să nu te pierzi, să nu nimereşti dintr-o cădere în alta, căci, altfel,
jigneşti slava lui Dumnezeu, Îl coborî la cele de jos. Deci ţine-L pe Dumnezeu
la înălţime în inima ta, la preţuirea şi măreţia Lui, pentru că, dacă este în
acest loc, El îţi şterge tot păcatul. Dacă S-a răstignit şi a şters păcatele
întregii omeniri, ce sunt păcatele tale faţă de acestea, omule fără minte? De
aceea, să alergăm cu toţii la această scăldătoare, la acest liman care se
numeşte Spovedanie. Acolo se salvează orice corabie lovită de furtunile
oceanului. Fie că au distrus-o vânturile, furtunile sau tâlharii, oricare ar fi
aceştia, ea vine şi se apropie de ţărm uşor. Deşi i-au pierit catargul,
pânzele, şi i s-a salvat doar scheletul, scafa, intra în lucrări de reparaţie,
îşi îndreaptă toate aceste lucruri şi devine o corabie nouă.
Într-o zi a venit la mine, în taină, o făptură asemenea corăbiei sfărâmate
şi, desigur, mi s-a făcut milă de ea înfricoşător, căci mi-a spus, nefericita,
că are 50 de avorturi. Puneţi-vă acum în locul duhovnicului care trebuie să
facă judecata dreaptă pentru cele 50 de crime. Bineînţeles, faptul că era în
viaţă constituia garanţia că Dumnezeu o aşteaptă şi o primeşte, şi cine era
duhovnicul care s-ar fi purtat în alt mod decât Dumnezeu? I-am arătat multă
iubire, m-am străduit s-o aduc la liman şi i-am dat medicamentul potrivit.
Gândiţi-vă, câţi ani au trecut şi cât a chinuit-o acest păcat, pe care n-a
avut îndrăzneala să-l spună, şi s-a întors cu nădejdea mântuirii. Cât de
înfricoşătoare este iubirea lui Dumnezeu, dar şi bucuria îngerilor!
“Pentru un păcătos care se pocăieşte, bucurie mare se face în ceruri” (Luca
15, 7).
Nu numai că omul se căieşte şi plânge şi se jeleşte de starea lui şi
Dumnezeu îl mântuieşte, dar pe deasupra se face şi bucurie în cer, unde toţi
îngerii sărbătoresc, preamăresc şi-L lauda pe Dumnezeu pentru mântuirea unui
suflet nemuritor.
“Fericiţi sunt cei care li s-au iertat fărădelegile şi li s-au acoperit
păcatele” (Psalmul 31, 1).
Adică fericit este omul care s-a învrednicit să i se ierte păcatele. Ce
mulţumire poate să ofere omul lui Dumnezeu? Gândiţi-vă: să trăiesc o mie de
ani, să fac toate crimele celui mai mare ucigaş şi, în sfârşit, mila lui
Dumnezeu să mă lumineze să mă întorc, şi într-o clipă să le depun pe toate şi
să mă aflu drept, curăţit, în ceruri! Dar cu acei o mie de ani ce s-a
întâmplat? Pe aceia socoteşte-i că pierduţi, au fost şterşi de la sine, au
pierit din catastifele demonilor, căci aceasta este porunca lui Dumnezeu.
Fiecare păcat pe care-l mărturiseşti dispare, aşa cum apeşi pe butonul de
ştergere al computerului. La sfârşit, rezultatul va fi zero şi registrul curat.
După aceea, cum să nu te închini acestui Dumnezeu, să nu cazi şi să plângi din
iubire, dragoste şi dor faţă de El?
De aceea, fiii mei, trebuie să trecem de la întunericul păcatului în care
ne aflăm la lumina pocăinţei şi a speranţei. Şi când nădăjduim astfel,
preamărim şi cinstim pe Dumnezeul iubirii şi al milei. Să ne rugăm în pocăinţă,
în mărturisire, în iubire şi cu nădejdea că ajungem la mântuire. Acest mic dar,
cel mai mic pe care l-aţi primit, mă rog să facă rod însutit în sufletul
vostru, să rămână adânc înrădăcinat în voi, să găsiţi o cale duhovnicească mai
bună, şi pocăinţa să vă însoţească în toată vremea. Nevoiţi-vă cât puteţi,
păstraţi neprihănirea în suflet şi în trup, pentru că aceasta are mare trecere
la Dumnezeu. Mă rog că harul Sfântului Duh să ne umbrească pe toţi şi să ne ţină
uniţi în Hristos. Amin!
Fragment din cartea Ne vorbeşte Stareţul Efrem Filotheitul. Meşteşugul mântuirii, Editura
Egumeniţa
