Ridicările, mai importante decât căderile / Şcoala de Duminică

Mulţi oameni au o idee greşită despre ce înseamnă fericirea adevărată. Pe aceasta nu o poţi obţine prin satisfacerea poftelor personale, ci prin fidelitatea arătată unui scop demn de preţuire, afirma o scriitoare americană din secolul trecut, Helen Keller. Această fericire au căutat-o şi cei patru prieteni, trei cântăreţi de rap, Stelian Crăciun, alias Cedry2k, Dragoş Tudorache, cunoscut ca Dragonul AK 47, Robert Iordache, zis şi Robert Drogatul, şi grafferul Dragoş Lipşa. Povestea aflării ei o puteţi citi în rândurile de mai jos.

I-am urmărit pe cei patru artişti la întâlnirile lor cu tinerii organizate fie la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, fie prin liceele din Capitală. Amintirile dureroase ale trecutului din concertele unde drogurile şi beţia se luau de mână cu orgoliul de a fi the best in town, de a te considera un zeu pentru cei care te ascultau, se amestecau acum cu mărturisirile de credinţă în Hristos luată cât se poate de în serios.

Hip-hopul şi frecvenţele lui Dumnezeu

Primul care vorbeşte în adunările unde media vârstei nu depăşeşte 18-19 ani este Stelian. Cuvântul lui este unul convingător, penetrant. Liniştea se lasă în sala de curs şi Cedry2k de altădată electrizează mulţimea cu mesajul lui. „Convertirea durează până la sfârşitul vieţii. Unii, când aud că noi ne-am schimbat, îşi imaginează că suntem nişte sfinţi. Nimic mai fals. Avem în continuare de luptat cu multe patimi, cu care în sfârşit ne luptăm. Dar trebuie să ţinem minte că cu ajutorul lui Dumnezeu se fac toate, pentru că, aşa cum spune Scriptura, «la Dumnezeu totul e cu putinţă».

Ce-i face pe oameni să fie sfinţi? Ridicarea continuă după căderi. Sfinţii sunt oamenii care încearcă continuu şi reuşesc să se ridice. Ei nu acceptă căderea şi se ridică permanent. Nu rămân jos. Spre deosebire de noi, care avem tendinţa de a rămâne jos atunci când am căzut şi ne mulţumim cu mocirla din jurul nostru. Să ne bălăcim în ea. Dumnezeu nu renunţă la iubirea Lui pentru noi în momentul căderii, ci ne iubeşte mai mult în momentul ridicării noastre. Mult mai importante sunt în ochii lui Dumnezeu ridicările decât căderile.

Sfinţii au ţinut cu tot dinadinsul să se ridice după fiecare cădere. Lucrul acesta îl vom face şi noi până la sfârşitul vieţii. Neştiind câte zile mai avem de trăit, e foarte important cum ne prinde moartea. Să ne amintim de pilda celor 10 fecioare care-L aşteptau pe Mire, pe Hristos. Momentul acela trebuie să ne întâmpine pregătiţi, într-o stare de pocăinţă. Dacă v-aş întreba care dintre voi este cel mai păcătos, cred că cei mai mulţi v-aţi uita în stânga, în dreapta şi foarte puţini aţi lăsa privirea în jos gândindu-vă la voi înşivă.

Uneori sunt întrebat: de ce nu continuaţi să cântaţi, schimbând mesajul? Iată de ce. Hip-hopul presupune folosirea unor tobe africane. Acestea cândva ajutau la invocarea ploii, de aceea muzica hip-hop, frecvenţele joase de aici nu se potrivesc cu frecvenţele înalte ale lui Dumnezeu.“

Fără duhovnic nu poţi izbândi

Bileţelele trimise din sală se înmulţesc pe masa laboratorului de chimie din Liceul „Marin Preda“. Dar Stelian e neobosit în a da răspunsuri cât mai potrivite întrebărilor care îi macină pe cei din clasele a XI-a sau a XII-a.

„Dragostea lui Dumnezeu e mai puternică decât frica de trecutul nostru. Avem mai multe frici. Toată viaţa vom lupta cu amintirea acestor patimi care ne-au marcat. Am influenţat generaţii, deci nici măcar nu mai e vorba doar de noi. Sunt nişte păcate mai mari decât le vedem noi acum, pentru că nu am ajuns la o stare de pocăinţă reală. Avem pocăinţă, dar nu cât ar trebui. Ştim că aceasta se câştigă cu harul lui Dumnezeu prin rugăciune şi împărtăşirea de Sfintele Taine. Credinţa noastră ne spune că singurul război pe care-l pierdem e cel la care renunţăm, şi nu cel în care suntem biruiţi. Teama care te face să depui armele este singura noastră piedică spre mântuire.

Nicolae Purcărea, cel care a trecut prin abominabilul fenomen Piteşti, spunea: «Crucea pe care o purtăm este formată din două braţe, din două axe, cea verticală este dragostea pentru Hristos, iar cea orizontală este dragostea pentru neam şi ţară». Dacă ne aducem aminte, ştim că vom fi judecaţi personal, individual, dar şi ca neam, ca popor. Trebuie să ne apărăm ţara, să fim aproape de cei nedreptăţiţi. Dacă cumva vreodată ne simţim inutili, să strângem un grup de prieteni şi să ne apucăm să facem curat pe malul unui râu. E un început bun. Chiar şi această simplă bunăvoinţă va fi răsplătită de Dumnezeu. Pornind de aici, vom găsi alte responsabilităţi, tot mai multe activităţi de îndeplinit.“

Ridicarea din păcat nu se face singur. Se ştie că dacă ai căzut singur, numai împreună te poţi ridica. Împreună cu cine? Cu cel care te poate îndruma pe calea mântuirii, cu duhovnicul. „Cei care nu aveţi un părinte duhovnic căutaţi-vă unul. Părinţii noştri, oricât de bine intenţionaţi ar fi, în afară de a ne pune ceva pe masă în fiecare zi ca să mâncăm, mai mult decât hainele pe care ni le cumpără şi facultăţile pe care ni le plătesc, nu au cu ce să ne ajute. Ei sunt destul de afectaţi de trecutul comunist în care au crescut şi mulţi nu au pregătirea spirituală necesară pentru a-şi ajuta copiii în problemele sufletului. E nevoie de un părinte duhovnic care să cunoască bine cuvântul lui Dumnezeu şi să aibă grijă să nu vă abateţi de la el, sau dacă vă abateţi, să reveniţi, să vă ridicaţi din cădere.“

Drogurile şi experienţele demonice

Al doilea din grupul raperilor este Dragoş, sau Dragonul AK 47. Pentru cine nu ştie, AK 47 este prescurtarea numelui armei inventate de Kalaşnikov. Pe Dragonul l-am întâlnit nu doar la conferinţe, ci şi la o Vecernie de sâmbătă seara la Antim. Dragoş are chipul blând. Zâmbeşte. Dar mărturia lui e una care vine din altă lume, una întunecată unde stăpâneşte răul şi necredinţa. „Am ajuns la Biserica lui Hristos prin eliminare, până am rămas fără variante. Am căutat adevărul în toate celelalte religii înainte să caut în Ortodoxie. Provin dintr-o familie fără Hristos. Părinţii mei n-au fost credincioşi. Aceasta este o repercusiune a sistemului comunist. Sarcina noastră acum este să întoarcem familia la credinţă. În cazul meu, familia s-a întors la Hristos văzându-mă pe mine. 50 de ani de comunism şi-au făcut bine treaba. A mai rămas aşa, doar o mică speranţă, dar cu ajutorul lui Dumnezeu o să ne revenim tot tineretul.

Când eram mic, mă uitam la MTV foarte mult. Am crescut într-un sistem occidental, al oamenilor care sunt preocupaţi mai mult de o carieră decât spre o vieţuire adevărată, îndreptată spre Dumnezeu. Mi-am dorit de mic să ajung un star şi zic eu că am ajuns undeva. Dar am cunoscut drogurile, care m-au adus la nişte experienţe demonice extreme. Eram doar un raper cunoscut, nu mă aşteptam să intru într-o lume ocultă, în magie, apariţii ciudate la concerte şi după. Percepţia mi-a fost blurată foarte rău şi am ajuns la un pas de moarte şi de îndrăcire. Apoi am ajuns la dezintoxicare la o mănăstire. Acolo am simţit harul lui Dumnezeu, Mângâietorul, Care m-a scos din toate belelele şi m-a pus pe picioare, mi-a dat o direcţie în viaţă. Acum sunt căsătorit. Sunt clean în limbajul de toxicoman. Sper în câţiva ani să renunţ şi la muzică.“

Nepăsarea e un păcat greu. Atunci când laşi să intre oricine şi orice să te influenţeze în existenţa ta, e periculos. Trebuie făcută o selecţie. În toate. Plecând de la muzica pe care o asculţi până la modele de urmat. „În viaţă, orice faci este important. Adică lasă urme în sufletul tău. Orice are o repercusiune. Bună sau rea. Să luăm de exemplu muzica. Noi nu ne dăm seama de influenţa pe care muzica ascultată de noi o are asupră-ne. Cei care fac muzică, DJ-ii în ziua de astăzi, nu sunt nişte repere morale, nişte oameni model, ci persoane care au îmbrăţişat drumul pierzării, al desfrâului.

Toată problema în viaţă pleacă de la modelele pe care ţi le alegi. Dacă-ţi alegi un model prost, nu ai cum să mergi bine. Eu am deconspirat un pic industria muzicală şi cloaca hip-hopului pe care o cunosc foarte bine, fiindcă sunt din branşă. Am fost făcut ipocrit, dar nu mă interesează. Eu ştiu că cine nu-L are pe Hristos e un om chinuit, un om care nu se cunoaşte pe sine şi pentru aceea trăieşte fals.

Firea noastră este înclinată mai mult spre rău decât spre bine. Şi din cauza asta, atunci când faci rău, când îţi faci rău, ai pe mulţi în jurul tău asemenea ţie. Când trăgeam legale erau foarte mulţi pe lângă mine, dar când am ajuns să merg la Sfântul Maslu, se făcuse gol în jurul meu. Nu îţi găseşti repede tovarăşi într-o astfel de ambianţă.“

Sursă: Ziarul Lumina

Şcoala de Duminică: Pianistul Horia Mihail: "Celebritatea poate distruge definitiv misiunea pe care o avem"

 

Solist concertist al Orchestrelor și Corurilor Radio, pianistul Horia Mihail a susţinut concerte, recitaluri solo şi de muzică de cameră în 18 ţări, pe 4 continente, colaborând cu artişti cunoscuţi precum Roman Totenberg, Lory Wallfisch, Robert Merfeld, Peter Zazofsky, Andres Diaz şi Nathaniel Rosen. A fost lector universitar la Boston University și solist al orchestrelor Boston Pops, Topeka Symphony, Boston University Symphony şi University of Illinois Symphony.

În calitate de președinte al Asociației Culturale Accendo, Horia Mihail desfășoară o intensă activitate managerială, organizând cinci turnee MusicON ale Romanian Piano Trio, trei turnee Stradivarius,  turneele Pianul Călător,  Duelul Viorilor: Stradivarius vs. Guarneri și Cele trei dive.

De Ionela Doboş

Nu sunt puţini tinerii în opinia cărora opțiunea de a rămâne în România ar echivala cu plafonarea cel puțin profesională, dacă nu și personală. Cum vi se pare această opinie, dat fiind faptul că v-ați întors după 10 ani din SUA unde ați activat ca Associate Professor la Boston University?

Horia Mihail: În primul rând, ar trebui să fac o remarcă ce se referă la sintagma „întors în România”. Nu m-am considerat niciodată un imigrant, am fost plecat într-o altă țară pentru a studia și pentru a îmi îmbogăți cunoștințele în cele mai varii domenii. Anii petrecuți în Statele Unite au reprezentat doar o perioadă în care am acumulat foarte mult, atât profesional cât și uman. Sunt convins că activitatea mea profesională din ultimii ani, atât în România cât și peste hotare, precum și multele alte exemple de români care se împlinesc profesional și personal aici în România,  demonstrează că în cele mai multe cazuri plafonarea este de fapt o „opțiune personală” care nu are legătură cu locul în care te afli. 

Cât de mult v-a ajutat experiența studiului în Statele Unite în proiectele profesionale pe care le-ați dezvoltat ulterior?

În afară de experiența pe care am dobândit-o atât prin cele ce am învățat de la doi mari profesori – Ian Hobson la University of Illinois și Anthony di Bonaventura la Boston University – cât și din contactul pe care l-am avut cu iluștri muzicieni ai lumii, am reușit să dezleg secretul business-ului muzical, asa cum funcționează, cu bine, în atâtea țări civilizate din lume. Din păcate, acei mecena din vechime ai artiștilor au dispărut sau sunt pe cale de dispariție. În același timp finanțarea diverselor proiecte culturale necesită bani iar guvernele sunt din ce în ce mai zgârcite. Atragerea sponsorizărilor pentru cultură este un domeniu foarte vast dar, din păcate, puțin explorat în România. Este, însă, un parametru indispensabil atât pentru artiști, cât și pentru public. Ei bine, pentru a obține sponsorizări, artistul (sau managerul) trebuie să ofere în schimb anumite beneficii, printre ele fiind și numărul de spectatori de la evenimentele prezentate. Muzica „la modă” atrage mai mulți spectatori, e adevărat, în consecință și sponsorizari mai mari. Secretul însă, ne este oferit „pe tavă” de marile orchestre occidentale și nu numai (Boston Symphony, Berlin Philharmonic, etc, etc, etc). Fondurile sunt atrase prin spectacole de masă extrem de bine mediatizate (concerte pops, spectacole în aer liber, muzică de film și multe altele) și sunt folosite pentru întreaga activitate a ansamblului. Practic, am reușit să adaptez acest sistem la realitatea românească, am deschis o cale viabilă pentru mulți artiști, organizarea a 11 turnee naționale în doar șase ani (cinci turnee Music ON ale Romanian Piano Trio, trei turnee Stradivarius, iar în 2011 Pianul Călător, Duelul Viorilor și Cele trei dive – ultimele trei cu largul concurs și ajutor al Radio România Cultural), demonstrând că se poate și în România.

Deși sunteți pianist de profesie, ați organizat până în prezent numeroase turnee de muzică clasică. Care au fost motivele pentru care ați decis să vă implicați în managementul muzical și cum a descurs experiența dumneavoastră managerială?

Răspunsul este simplu și ține de economie. Este vorba de legea cererii și a ofertei în domeniul muzicii clasice în România. În calitate de artist aveam ce oferi publicului autohton. Cerere însă, nu era. Și nu din partea publicului, ci a organizatorilor. Din păcate, posibiliățile financiare ale angajatorilor erau reduse. În primul an, după ce am format Romanian Piano Trio și încercam să programăm recitaluri în țară, răspunsul era invariabil același: „vă apreciem ca artiști, vă invităm separat ca soliști în concerte cu orchestra, însă nu putem oferi 3 onorarii (minuscule), 3 cazări și 3 bilete de tren”. Având în vedere dorința noastră de a cânta în România, am luat taurul de coarne și am fost nevoit să suplinesc absența unui manager. Am organizat turnee, am stabilit parteneriate media pentru promovarea acestora, am obținut finanțare privată pentru susținerea a sute de concerte și evenimente. Din fericire, iată, 6 ani mai târziu, lucrurile încep să se îndrepte și în ceea ce privește posibilitățile financiare ale organizatorilor de concerte, managementul la multe instituții de cultură este din ce în ce mai performant.

Cu excepţia turneului Pianul Călător,  în toate celelalte turnee - Stardivarius, Music On,  Duelul viorilor, Cele trei dive - ați ales să cântați în compania altor muzicieni români. De ce ați optat pentru această formulă interpretativă?

Colaborarea cu alți artiști este o fațetă foarte importantă a activității mele. În afara faptului că repertoriul pentru diverse ansambluri camerale sau instrumental-vocale este superb și foarte variat și că îmi face mare plăcere să fiu alături de cât mai mulți colegi, aceste experiențe mă îmbogățesc din punct de vedere artistic, deoarece intru în contact nemijlocit cu alte personalități, ascult alte puncte de vedere, învăț din știința altora. Mai mult decât atât, în timpul concertelor alături de alți muzicieni, se creează un tip de energie ce nu este prezentă în recitalurile solo, muzicienii transmițând emoții și idei unii altora.

O parte dintre turneele amintite au avut nu doar un scop umanitar, ca de pildă turneul Stradivarius din 2009,  dar și o dimensiune socio-educațională. Ați cântat în orașe din România unde nu există săli de concerte sau o predilecţie a publicului pentru muzica clasică. Totodată ați realizat o serie de workshop-uri pentru tineri. Ce anume v-a motivat în aceste demersuri?

Din păcate muzica clasică este încă asociată cu categoria de vârstă a celor trecuți de prima tinerețe. Muzica clasică însă se adresează tuturor oamenilor, indiferent de profesie, de  clasa socială, nivelul educațional sau cultural. Observând că, la concertele mele, marea majoritate a publicului avea părul alb, am hotărât să încerc să îi „păcălesc” pe tinerii care nu avuseseră un prim contact cu muzica. Pentru turneele Romanian Piano Trio am realizat afișe deosebite, atrăgătoare, câteodată chiar surprinzătoare, ne-am îmbrăcat în tricouri colorate la concerte, am vorbit publicului despre muzica pe care o cântăm, totul într-o atmosferă relaxată, prietenoasă. Am încercat și, până la urmă, am reușit să demitizăm într-un fel poziția artistului interpret, am distrus bariera dintre muzicieni și public. După numai 5 ani, sălile de concert, la concertele în care mă urc pe scenă, sunt pline, majoritatea publicului fiind alcătuită din cei ce s-au îndragostit, mulți la prima vedere, de muzica pe care o fac.  

Ce rol ar putea avea cultura muzicală în formarea unui tânăr? Credeți că educația muzicală ar trebui mai mult încurajată de sistemul de învățământ românesc? Dacă da, în ce mod?

Cultura muzicală ar trebui să reprezinte doar o fracțiune din educația oricărui adult. Sunt adeptul acelui tip de educație renascentistă, unde cei inteligenți acumulau cunoștințe despre toate artele și în cât mai multe domenii. Părerea mea este că educația muzicală din România, acolo unde ea există, se face într-un mod eronat. Un viitor meloman nu are nevoie de solfegii, nu trebuie să știe să citească note sau să aibă diverse cunoștințe teoretice. Deseori, aceste ore pot deveni agasante pentru mulți, îndepărtându-i astfel de muzică, fără să ajungă să o cunoască. În Statele Unite, în anumite licee, există un curs care se numește „Aprecierea muzicii”. În acest curs, profesorii încearcă să îi apropie pe elevi de muzica clasică făcând paralele cu alte genuri de muzică, mult mai populare printre tineri. În felul acesta, numărul melomanilor rămâne constant, cei ce dispar fiind înlocuiți de tineri. 

Care este publicul în prezența căruia vă simțiți cel mai bine atunci când sunteți pe scenă și cum ați aprecia capacitatea de receptare a muzicii clasice de către publicul românesc?

O să vă povestesc cea mai placută amintire. În anul 1997 am susținut un turneu de recitaluri în Germania alături de violoncelistul Tobias Werner. Un program frumos, atrăgător, alcătuit din Adagio și Allegro de Schumann, a treia sonată a lui Beethoven și Sonata în Re major de Mendelssohn. Am intrat pe scenă, am început să cântăm. De la primele note am simțit că reușim să transmitem tot ceea ce voiam, am simțit publicul alături de noi, urmărindu-ne în periplul nostru muzical atât cu mintea, cât mai ales cu sufletul. La sfârșit, am văzut spectatori cu ochii înlăcrimați, unii radiau de bucurie. Un succes fantastic, nu neapărat prin prisma aplauzelor, ci a stării în care toți cei de acolo ne aflam. Am uitat să menționez un aspect: ne aflam într-un mic sat de lângă Stuttgart iar în sala erau.. doar 11 spectatori, capacitatea maximă a micuței încăperi. Mesajul meu este următorul: în momentul în care decizi să faci așa ceva, succesul „întrepriderii” tale nu este măsurat de celebritatea sălilor, numărul de spectatori, ecourile din ziare sau mărimea onorariului. Câteodată celebritatea poate distruge definitiv misiunea pe care o avem, aceea de simpli re-creatori ai unor opere de artă.

Unui tânăr care astăzi ar dori să urmeze o carieră în domeniul pianisticii, dar care are totuși unele ezitări în această privință, ce anume i-ați spune dacă v-ar cere un sfat?

Aș repeta un slogan al unei firme care produce echipament sportiv: Just do it!

Sursă: Voci pentru România