Cuvinte despre bărbăţia duhovnicească: Ieromonahul Gavriil

 

Foto: Yorga Lescu, Orthphoto

Gavriil s-a născut undeva aproape de Marea Neagră, în Georgia aflată până nu demult sub dictatura ateistă a regimului comunist.

Următoarea relatare descrie persecuţia pentru adevăr a monahului Gavriil petrecută în anii '50 ai secolului trecut. Mai precis, în anul morţii lui Stalin, 1953. 

Gavriil era pe atunci un tânăr ieromonah. In piaţa centrală din Tbilisi - capitala Georgiei - se desfăşura un miting şi reprezentanţii puterii erau de faţă. In spatele lor, pe o faţadă a clădirii, întinzându-se pe două etaje, atârnau afişe uriaşe cu conducă-torii partidului stând în picioare. La un moment dat, în toiul mitingului, când întreaga piaţă era ticsită cu oameni şi un membru al conducerii îşi ţinea discursul, uriaşul portret al lui Stalin a fost cuprins de flă¬cări. Ce se întâmplase? Reuşind să ajungă la intrarea de la etajul întâi al clădirii guvernului, Gavriil deschisese o fereastră, turnase benzină pe spatele portretelor şi le dăduse foc. Portretul lui Lenin a ars şi el foarte curând. întreaga piaţă a fost cuprinsă de spaimă; mulţimea încremenise de frică şi pretutindeni se aşternuse liniştea. In timp ce chipurile conducătorilor ardeau în flăcări, părintele Gavriil rostea de la o fereastră a etajului doi aceste cuvinte:

„Domnul a spus: să nu-ţi faci idoli sau chipuri cioplite... Să nu ai alţi dumnezei! Oameni buni, veniţi-vă în fire! Cei ce au vieţuit pe aceste pământuri au fost dintotdeauna creştini. Aşa că voi de ce vă închinaţi idolilor? Iisus Hristos a murit şi a treia zi iarăşi a înviat... Dar idolii voştri nu vor mai învia niciodată. Chiar din timpul vieţii lor ei erau morţi..."

E de neînţeles cum de l-au lăsat să mai rostească vreo frază!

Uşile clădirii guvernamentale erau închise, însă el pătrunsese dinainte la mansardă şi a aşteptat acolo până când a început mitingul. L-au dat jos, e adevărat, destul de repede, aducând nişte maşini de pompieri, cărora le-au înălţat scările.

Aducându-l jos, mulţimea s-a năpustit asupra lui, rupând toate cordoanele de protecţie... Îl loveau cu picioarele, îl izbeau cu paturile puştilor, îl băteau cu furtunurile pompierilor şi strigau: „Lăsaţi-mă pe mine să-l termin pe păduchele ăsta!" Fiecare voia să-l calce în picioare pe „duşmanul poporului", ca să-şi arate zelul. Pompierii l-au scos cu greu din ghearele mulţimii.

Motivul pentru care nu l-au împuşcat imediat a fost că, atunci când l-au târât, arăta deja ca un cadavru: faţa nu i se mai cunoştea şi întreg trupul îi era plin de sânge. Avea o fractură pe craniu şi alte şaptesprezece fracturi de oase în trup. O lună de zile a zăcut aproape inconştient. In tot acest timp a fost foarte aproape de moarte, însă n-a murit. După mai mulţi ani, când l-au eliberat din închisoare, s-a bucurat foarte mult s-o afle pe mama sa în viaţă. A locuit la ea, eliberându-i-se un certificat de alienat. Nimeni nu-l primea în casă pentru vreo muncă sau vreun câştig; toţi îl cunoşteau şi se temeau de el. Nici el, nici mama sa nu puteau ieşi afară în timpul zilei; dacă ieşeau, vecinii asmuţeau câinii pe ei. Mulţi ani la rând a fost văzut pe treptele unei biserici, stând cu mâna întinsă. Gavriil a petrecut multă vreme în felul acesta, fiind respins, părăsit şi urât de oameni, dar cu toate acestea nu şi-a uitat niciodată ţelul. Se retrăgea într-o mică grotă pe care o săpase pe o latură a unei stânci şi se ruga adeseori până la lacrimi. Dacă n-ar fi fost nestinsa lui dragoste de Dumnezeu, ar fi înnebunit. La mulţi ani după incendierea portretelor, fiind întrebat despre protestul cu arderea „idolilor", Gavriil a răspuns:

„Înălţaseră un idol şi voiau ca oamenii să se închine în faţa lui. Era un chip al Antihristului, o imagine a omului sau, mai degrabă, a unei fiare, iar ei voiau să i se acorde cinstea care I se cuvine numai lui Dumnezeu. Nu puteam îngădui ca aşa ceva să mai continue".

După ce vremea prigonirii credincioşilor a încetat şi în inimile oamenilor a încolţit dorinţa de a primi un răspuns spiritual la problemele acestei lumi nefericite, foarte mulţi oameni au început să-l caute pe ieromonahul Gavriil pentru îndrumare duhovnicească. El a devenit părintele duhovnicesc al multora, inclusiv al unei întregi mănăstiri de maici. Toată suferinţa prin care a trecut şi pe care a îndurat-o cu dragoste i-a deschis poarta către cealaltă lume. In suferinţa lui pentru adevăr, Dumnezeul adevărului S-a apropiat foarte mult de el şi i s-a deschis vederea duhovnicească.

În următoarele câteva cuvinte ale părintelui Gavriil putem distinge intensitatea vieţii sale de suferinţă şi a iubirii sale jertfelnice pentru adevăr:

„Tot ceea ce e rău în om e doar accidental. Nu dispreţuiţi pe nimeni, chiar dacă vedeţi oameni agitaţi, indecenţi, beţi sau înjurând într-un limbaj obscen. Chipul lui Dumnezeu se păstrează chiar şi în ei, însă la un nivel poate prea profund, de care ei înşişi nu sunt conştienţi. E normal ca vrăjmaşul să pângărească acest chip şi să-l acopere cu murdării. Nu e deloc uşor să vezi chipul lui Dumnezeu în cei care te ocărăsc şi care se arată sub chipul unei fiare. Dar cu atât mai mult trebuie compătimiţi, fiindcă sufletul lor e desfigurat, poate fără a mai putea fi refăcut vreodată, sfârşind în chinuri veşnice... Cât de greu e acest lucru: să-şi iubească cineva vrăjmaşii!".

Bătrânul Gavriil a suferit foarte mult din pricina credinţei sale şi continuă să sufere încă, fiind un rar exemplu de apărător al adevărului cu orice preţ.

Sursă: Ortodoxia.md

Cuvinte despre bărbăţia duhovnicească: Învăţături pentru vremurile noastre de la Părintele Dionisie de la Colciu

Cum putem ţine paza minţii, mai ales în oraş, unde suntem agresaţi de tot felul de lucruri rele?

Părintele Dionisie: Trebuie luptă, trebuie osteneală. Ştii prea bine, ca şi creştin, lucrurile care te vatămă, nu-i aşa? Ei, să te osârduieşti să nu le faci. Ştii foarte bine şi faptele care te pot ajuta, faptele bune. Fă-le şi te mântuieşti cu ele. De aceea, să te consideri ca şi cum ai fi într-un război, ca şi cum ai fi un soldat care te lupţi şi în dreapta şi în stânga să-l omori pe duşmanul tău, să nu-l laşi să dea înainte. Aşa şi noi, creştinii, să ne luptăm cu patimile care ne vatămă, cu vrăjmaşul sufletelor, şi să ne osârduim să facem faptele cele bune. Şi chiar dacă ne osârduim, omul e totdeauna neputincios, nu şi-ar putea împlini dorinţa, dar este Dumnezeu care ne ajută. Dumnezeu, dacă vede că aplecarea inimii tale nu-i falsă, atuncea ţi-ajută neapărat, e cu neputinţă să nu-ţi ajute. De multe ori întârzie să ne ajute ca să vadă hotărârea ta, osârdia ta. Dar dacă ne osârduim cu ajutorul lui Dumnezeu, bineînţeles, Dumnezeu ajută.

Spuneţi de „linişte”, dar cum putem noi în linişte să ne apropiem de Dumnezeu când la noi sunt atâtea probleme? Telefoane, griji de fiecare zi, e foarte greu să vorbim de linişte într-un oraş.

Părintele Dionisie: Dacă n-o putem dobândi, să facem ceea ce putem. Să ne osârduim, să nu fim nepăsători, că nepăsarea e cea mai mare primejdie pentru sufletul fiecăruia din noi. Zici: „Eh, nu-i nimica aceea, da’ aceea nu-i nimic. Eh, îi post, dar hai să mâncăm, nu-i nimic”, „uite, nu trebuie să fac fapta aceea ruşinoasă, dar ştie Dumnezeu”… Asta se cheamă nepăsare. Asta-i un fel de disperare, cum să spun, ş-atuncea ce-ai făcut? N-ai milă singur de sufletul tău ş-atuncea sigur că-i primejdie. Dar cât se poate, să ne osârduim. Sunt şi în mijlocul Bucureştilor, sunt oameni apropiaţi de Dumnezeu, care-şi caută de mântuire. Mai greu, dar sunt. Dar dacă se împuţinează, şi pentru acei puţini ţine Dumnezeu toată omenirea… N-aţi văzut acolo, când cu Sodoma şi Gomora, zicea Avraam: „Doamne, da’ dacă or fi treizeci, pedepseşti?” „- Nu.” „Da’ dacă or fi 20, cutare?”, până s-o pogorât la cinci. Vine vorba că şi în mijlocul lumii sunt oameni apropiaţi de Dumnezeu. Da.

Părinte, nu prea avem poftă de rugăciune. O tot amânăm: mai târziu, mâine, o să fac cutare, poimâine, de săptămâna viitoare mă apuc…

Părintele Dionisie: Asta-i lucrarea ispititorului. Niciodată să nu zici că „voi face mâine”, fiindcă secunda pe care o trăim, aceea-i a noastră. Altă secundă, alt minut mai încolo nu-i al nostru, nu ştim dacă-l ajungem, că omu-i ca iarba, zice sfântul prooroc, „omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului”. Nu putem zice, „las’ că voi face mai pe urmă”. Să punem înaintea noastră cuvântul acesta: „Dacă vrea Dumnezeu, să-mi ajute să ajung mâine la biserică, să mă spovedesc şi să fiu atent ce-mi spune duhovnicul, căci el are harul Sfântului Duh şi ce mi-a spus el, aceea trebuie să mă osârduiesc să îndeplinesc ca să pot căpăta împărăţia Cerurilor”.

Fără spovedania păcatelor nu putem intra întru împărăţia Cerurilor. Vedeţi cât de mare este bunătatea lui Dumnezeu? A binecuvântat ca prin binecuvântarea arhiereului să-l facă pe preot să poată fi şi duhovnic, şi ce zice el, aceea face Dumnezeu. Vezi? N-a pus Dumnezeu îngeri ca duhovnici, ci un om, o persoană ca toţi oamenii, ca să poţi să te duci să-i spui tot, cu sinceritate. Că dacă nu te duci cu sinceritate, nu primeşti dezlegarea păcatelor; trebuie să fii sincer. Mila Domnului să fie cu noi!

  

Sursă: Familia Ortodoxă

Cuvânt despre bărbăţia duhovnicească (7): Să ierţi pe oamenii răniţi de cel viclean

“Dacă într-o zi, începu să-mi spună, mergi liniştit pe drumul tău şi-l vezi pe un frate al tău mergând şi el liniştit, şi deodată vezi un om rău aruncându-se cu un cuţit asupra fratelui tău, lovindu-l, trăgându-l de păr, rănindu-l şi aruncândul pe jos însângerat, tu, în faţa unei asemenea privelişti, te vei arunca şi tu asupra fratelui tău sau îţi va fi milă de el?”

M-a uimit întrebarea Părintelui şi l-am întrebat la rându-mi: „Cum este posibil să mă mânii pe fratele meu rănit, care a fost victima unui răufăcător? Nici nu mi-a trecut prin minte un asemenea gând. Bineînţeles că-mi va părea rău de el şi voi încerca să-l ajut pe cât pot.” Atunci Părintele a continuat: ”Ei, vezi, prin urmare, fiecare om care te jigneşte,care te vatămă, care te ponegreşte, care te nedreptăţeşte în orice chip, este un frate al tău care a căzut în mâinile diavolului celui viclean. Aşadar tu, când vei vedea că fratele tău te nedreptăţeşte, ce trebuie să faci? Trebuie să-ţi fie foarte milă de el, să-.ţi pară rău de el şi să-L rogi fierbinte şi-n tăcere pe Dumnezeu, să te sprijine pe tine în acel ceas greu al încercării şi să Să se milostivească şi de fratele tău, cel ce este victima diavolului celui prădător, iar Dumnezeu vă va ajuta şi pe tine şi pe fratele tău. Căci, dacă nu vei face aceasta, ci, dimpotrivă, te vei mânia împotriva fratelui tău, sare şi în spinarea ta şi vă prinde pe amândoi în hora sa”.

Am rămas uimit de expresivitatea şi limpezimea acestui exemplu.

Exemplul dat de Părintele putea fi aplicat în toate relaţiile mele cu ceilalţi. Putea funcţiona ca o regula duhovnicească generală. Trăind într-o vreme de intensificare şi de extindere a agresivităţii de tot felul, de la cea mai subtilă pâna la cea mai grosolană,simţeam că mesajul Părintelui dobândea o actualitate imediată care îndemna la trezvie. Pentru înfruntarea răului era nevoie deci, de discernământ, trezvie şi rugăciune.    

Din cartea Lângă Părintele Porfirie de Konstantinos Zannitsiotis

Cuvânt despre bărbăţia duhovnicească (6): Despre lupta gândurilor şi lepădarea de lume

Un tânăr oarecare căuta să se lepede de lume și pornindu-se și ieșind din cetate, să meargă la o mănăstire, îl întorceau iarăși gândurile încurcându-l cu oarecare lucruri și griji. ce se păreau de nevoie, căci era bogat. Într-o zi, pornindu-se el asemenea și ieșind, după ce l-au înconjurat iarăși gândurile, ridicând asupra sa mult praf și punându-i înainte pricini oarecare de nevoie ca să-l întoarcă iarăși și simțind războiul și sila gândurilor și neavând ce să mai facă, dezbrăcându-se deodată de hainele pe care le purta aruncându-le, alerga gol, vrând să meargă la mănăstire. Iar Dumnezeu i-a descoperit unui bătrân către care mergea tânărul, zicând:

-        Scoală-te și primește-l pe nevoitorul Meu!

Iar bătrânul sculându-se, a ieșit și l-a întâmpinat și înștiințându-se de acel lucru, s-a minunat. Și primindu-l, îndată l-a învrednicit de chipul călugăresc. Deci, când veneau vreunii la bătrânul să-l întrebe de gânduri, el răspundea, iar dacă vorbeau pentru lepădarea de lume, îi trimitea la acela, zicând:

- Întrebați-l pe fratele!

Din cartea „Cuvinte folositoare ale sfinților bătrâni cei fără de nume”, p. 179.

Cartea se poate cumpăra de aici.